Nicolae Piruțchi

Gr. 2
1.1
Situatie in care o faptă prevăzută de legea penală a fost comisă prin eforturile conjugate ale mai multor
persoane (naturală - pluralitate de infractori impusă de natura faptei a cărei sävârşire este de neconceput
fară concursul activităților a două sau mai multe persoane (de ex., adulterul, bigamia, impun obligatoriu
existenta a două persoane, iar incalerarea presupune două tabere de câte cel putin două persoane)
constituită pluralitate de infractori care există în acele cazuri in care legea incriminează simplul fapt de a
alcătui o grupare de persoane in vederea săvârşirii unor infractiuni (de ex., complotul). Săvârşirea faptei
penale se realizează prin insusi acordul intervenit între persoanele care alcătuiesc gruparea, chiar inainte
ca acestea sa fi comis vreuna din infractiunile pe care si le-au propus să le sävärşească. ~ ocazională
(participatie) - pluralitate de infractori care, fará a tine de natura infractiunii si fară a fi in abstract
indispensabilă sävârşirii acesteia, se constituie intâmplător după vointa faptuitorilor si in raport cu modul
in care acestia concep pregătirea şi săvârşirea faptei, v. şi participatie. Pluralitatea ocazională poate
coexista cu celelalte forme de pluralitate (de ex. adulterul ori complotul pot fi comise si in conditiile unei
pluralităti ocazionale). "pre-ordinatá pluralitate de infractori caracterizată prin aceea că intelegerea
participantilor a avut loc inainte de comiterea faptei şi in vederea pregătirii conditiilor sävârşirii acesteia.
spontană pluralitate de infractori caracterizată prin aceea că intelegerea dintre participanti a avut loc
concomitent cu savarsirea faptel.
Definirea noţiunii de participaţie, la fel ca oricare altă instituţie de drept penal, este importantă nu numai
din punct de vedere gnoseologic. Cu cât mai precisă este o definiţie, cu atât mai ușor ne orientăm în
practica judiciară, delimitând strict faptele pasibile de pedeapsă penală. Totodată, ea ne dă posibilitatea de
a determina corect direcţiile de bază ale politicii penale a unui anumit stat.
Unicitatea răspunderii penale nu exclude pluralitatea de sancţiuni penale pe care le atrage în condiţiile
legii. În sistemul dreptului nostru penal nu este posibilă cumularea a două pedepse principale pentru o
singură infracţiune. Este însă posibilă aplicarea pedepselor principale însoţite de pedepse
complementare sau asocierea unor măsuri de siguranţă, dar această pluralitate nu influenţează
unicitatea răspunderii penale. Răspunderea penală poate coexista cu alte forme de răspundere juridică,
precum răspunderea civilă, cea disciplinară etc.
1.2

Autoratul

Este autor persoana care savârseste, în mod nemijlocit, fapta prevazuta de legea penala. Autorul
poate sa actioneze atât cu vinovatie, cât si fara vinovatie. Daca actioneaza cu vinovatie si aceasta vina
îmbraca forma intentiei, avem o participatie propriu-zisa. Daca autorul actioneaza din culpa sau fara
vinovatie avem o partici-patie improprie.

Coautoratul

Exista coautorat atunci când doua sau mai multe persoane participa cu acte de executare la savârsirea
aceleiasi infractiuni. Legatura subiectiva în cazul coautora-tului poate sa se stabileasca atât anterior
începutului actului de executare, cât si pe parcursul desfasurarii actului de executare.

Ex: Coautorii se pot hotarî dinainte sa mearga sa jefuiasca o banca, dar se pot hotarî si în timpul
consumarii faptei.
Sub aspectul laturii subiective, în cazul coautoratului e suficient ca toti coautorii sa participe cu
acte de executare, dar nu este necesar ca actiunea fiecaruia privita în mod izolat sa produca rezultate
prevazute de norma de incriminare.
În cazul infractiunii complexe în care exista doua actiuni sau inactiuni este posibil ca unul dintre
coautori sa savârseasca o actiune iar al doilea pe cealalta.
Nu este absolut necesar ca fiecare coautor sa lezeze ambele obiecte juridice, fiind posibil ca un
coautor sa comita actiuni prin care se aduce atingere obiectului secundar iar celalalt, o actiune care
vizeaza obiectul principal. E posibil ca actiunea fiecarui autor privita izolat sa nu produca rezultatul,
producerea acestuia fiind determinata de efectul conjugat a actiunii coautorilor.
 Va exista coautorat si în situatia în care rezultatul a fost cauzat în mod nemijlocit de actiunea
unuia dintre autori, în masura în care toti au participat cu acte de executare.
Exista actiuni care nu pot fi savârsite în coautorat.
Ex: Infractiunile caracterizate de o pluritate constituita - Toti cei care participa la asemenea acte
sunt autori.
Alaturi de aceste fapte exista actiuni nesusceptibile de coautorat.
Ex: Infractiunile cu autor unic (care se comit în persoana proprie)
- Prostitutia, vagabondajul, evadarea, dezertarea, marturia mincinoasa etc.
Coautoratul nu e posibil la infractiunile din culpa. În cazul acestor infractiuni nu poate exista
legatura subiectiva dintre participanti. Coautoratul nu este posibil la actiunile omisive, atunci când prin
inactiune fiecare încalca o obligatie personala.
Ex: Nedenuntarea
Coautoratul este posibil la actiunile comisive prin omisiune.
Ex: Parintii care nu-si hranesc copiii
Unii autori sustin ca nu poate exista coautorat la viol.
În caz de participatie tuturor participantilor li se aplica aceleasi limite legale de pedeapsa. Între formele de
participatie exista o ierarhizare sub aspectul periculozitatii. În ordine descrescatoare a gradului de pericol
formele de participatie pot fi ierarhizate începând cu autoratul si coautoratul, continuând cu instigarea si
terminând cu complicitatea.
1.3
Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la
care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o
altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenţie.
Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
2.1
CPL al CSJ. Omor intenţionat săvârşit de două persoane şi cu o deosebită cruzime. „Probele
administrate precum şi multitudinea de leziuni corporale depistate pe cadavrul victimei, confirmă
vinovăţia condamnaţilor la săvârşirea omorului deosebit de grav, manifestând o deosebită cruzime,
aplicându-i lui P.Gh. cu pumnii, picioarele, obiecte din lemn şi metal timp îndelungat multiple lovituri
peste diferite părţi ale corpului şi îndeosebi cu localizare în regiunea capului – organul cel mai important,
înfrângându-i orice rezistenţă, însoţind acţiunile lor cu ameninţări şi expresii de omor. Acţiunile ambilor
condamnaţi au fost încadrate corect în baza art.145 alin.(3) lit.f), h) CP ca omor intenţionat săvârşit de
două persoane şi cu o deosebită cruzime” Gravitatea urmărilor influenţează esenţial gradul prejudiciabil al
faptei infracţionale: cu cât mai grave sunt urmările, cu atât mai periculoasă este infracţiunea. Este
obligatoriu faptul ca urmările să se afle în raport de cauzalitate cu fapta infracţională; c) săvârșirea
infracţiunii prin orice formă de participaţie este recunoscută ca circumstanţă agravantă, întrucât orice
infracţiune comisă de către două sau mai multe persoane prezintă întotdeauna un grad sporit de pericol
social, fiindcă întrunește eforturile comune ale acestor persoane sau ale câtorva grupuri de persoane, dă
posibilitatea de a comite infracţiuni grave, pe care o singură persoană nu le-ar comite, dă posibilitatea de a
provoca o daună considerabilă, ușurează esenţial procesul de comitere a faptei prejudiciabile, face dificilă
descoperirea ei ș.a.
2.3
Provocarea infracţiunii trebuie disociată de circumstanţa atenuantă înscrisă la lit.g) alin.(1) art.76 CP RM
(ilegalitatea sau imoralitatea acţiunilor victimei, dacă ele au provocat infracţiunea). Prin provocarea
infracţiunii trebuie de înţeles crearea artificială a situaţiei în care o persoană (agent provocator) determină
o altă persoană la săvârşirea infracţiunii în vederea tragerii ultimei la răspundere penală pentru comiterea
infracţiunii provocate. Urmărirea altor finalităţi (de exemplu: discreditarea persoanei etc.) nu ţine de
esenţa provocării infracţiunii. Este important ca prin activitatea provocatoare provocatorul să tindă
tragerea persoanei provocate la răspundere penală. Provocarea presupune implantarea în conştiinţa
persoanei a unei conduite infracţionale care urmează a fi pusă în aplicare de persoana provocată. Fiind o
veritabilă activitate de determinare (incitare), provocarea poate avea loc prin diverse metode: convingere,
rugăminte, propunere, corupere, darea unui ordin etc. Sub acest aspect, activitatea provocatoare aminteşte
cumva de activitatea de instigare (caracteristică instigatorului – participant la infracţiune). Totuşi, aceste
două activităţi nu se suprapun. Pentru provocarea infracţiunii este caracteristic faptul că persoana
provocată comite infracţiunea fără a înţelege că acţionează sub imperiul unei influenţe exercitate de
provocator. Nu acelaşi lucru remarcăm în cazul săvârşirii infracţiunii în rezultatul unei constrângeri fizice
sau psihice, situaţie în care persoana constrânsă conştientizează că constituie instrument în mâinile
persoanei ce constrânge. Tocmai de aceea, metoda provocării infracţiunii (nu a instigării la săvârşirea
unei infracţiuni) nu poate îmbrăca forma constrângerii fizice sau psihice irezistibile. La fel, scopul urmărit
de un veritabil provocator este incompatibil cu o asemenea metodă de provocare. Nu poţi tinde spre
adunarea probelor acuzatoare şi tragerea la răspundere penală a persoanei constrânse la săvârşirea
infracţiunii, întrucât fapta unei persoane constrânse în mod irezistibil nu constituie infracţiune. Pentru
existenţa provocării este ineluctabil ca intenţia infracţională să nu-i fi aparţinut persoanei provocate, ci
provocatorului. Aşadar, în cazul provocării învederăm prezenţa unei intenţii formate la persoana
provocată ca rezultat al comportamentului provocatorului. Acesta din urmă transmite intenţia
infracţională persoanei provocate. Deci, intenţia persoanei provocate este nu una independentă, ci
dependentă de intenţia provocatorului. Pentru a nu fi în prezenţa provocării este necesar ca intenţia
infracţională a făptuitorului să se formeze de sine stătător, dar nu sub influenţa provocatorului. În
condiţiile practico-legislative actuale sesizăm că provocarea infracţiunii, de lege lata, nu constituie cauză
care înlătură caracterul penal al faptei, în timp ce, de facto, se subscrie perfect trăsăturilor inerente unei
cauze menite să excludă caracterul penal al faptei. În opinia noastră, de lege ferenda, se impune
introducerea acestei stări, situaţii în calitate de cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei – în
normele Capitolului III din Partea generală a Codului penal al Republicii Moldova. Provocarea
infracţiunii este interzisă în orice condiţii şi în orice împrejurări. În ipoteza în care sunt depăşite limitele
legii în interiorul cărora trebuie să se circumscrie activitatea investigatorului sub acoperire cele comise
trec în albia ilegalului, atunci când comportamentul inerent investigatorului sub acoperire se converteşte
într-o conduită interzisă de lege. În conjunctura unei asemenea transformări, în cele mai dese cazuri, cele
comise de agentul provocator necesită încadrare juridico-penală. Conduita acestuia nu poate fi catalogată
drept cauză menită să înlăture caracterul penal al faptei. Din perspectivă comparată, sesizăm că în acord
cu legislaţiile penale ale unor state străine provocarea infracţiunii este incriminată în cadrul unei  nomen
juris drept infracţiune distinctă. De exemplu, în majoritatea statelor ex-sovietice constituie infracţiune
provocarea la săvârşirea coruperii pasive sau a luării de mită. O poziţie diferenţiată sesizăm în cazul legii
penale a Georgiei, care la art.145 prevede răspunderea penală pentru provocarea la săvârşirea oricărei
infracţiuni, nu însă doar a celei de corupere pasivă sau a celei de luare de mită. Susţinem modelul
legislativ georgian. Conduita provocatorului trebuie incriminată într-o normă distinctă, nu însă
fragmentar. Or, actualmente, pentru fapte de provocare la săvârşirea infracţiunii nu întotdeauna poate fi
angajată răspunderea penală. De menționat că, în unele cazuri, aplicabilitatea unei norme de incriminare
se află în strictă dependenţă de calitatea provocatorului – agent al statului sau persoană privată.

2.2

Susţinem cel din urmă model legislativ, în partea catalogării drept infracţiune a faptei de provocare la
săvârşirea oricărei infracţiuni, nu însă doar a celei de corupere pasivă sau a celei de luare de mită.
Considerăm că provocarea oricărei infracţiuni contravine principiului loialităţii probelor şi, în final,
ştirbeşte dreptul persoanei la un proces echitabil [37, p.23]. În context, E.V. Govoruhina menţionează
despre necesitatea abrogării art.304 din Codul penal al Federaţiei Ruse (normă care incriminează
provocarea coruperii pasive şi a luării de mită) şi introducerii unui nou articol – 304 1, care să stabilească
răspunderea penală pentru provocarea oricărei infracţiuni [21, p.14]. Şi alţi autori ruşi propun
incriminarea în cadrul unei nomen juris provocarea săvârşirii oricărei infracţiuni [9, p.242]. Scopul
urmărit de făptuitor este semnul ce conferă, în mod special, ilegalitate penală faptei de provocare la
săvârşirea infracţiunii. Făptuitorul nu se rezumă la simpla provocare, ci la colectarea şi administrarea unor
probe despre fapta săvârşită în rezultatul conduitei provocatoare şi, în final, tragerea la răspundere penală
a persoanei provocate. Provocatorii trebuie să răspundă penal. Aşa cum există hoţi, tâlhari, huligani, aşa
există şi provocatori. În acest plan, în doctrină se consemnează: „Problema provocării infracţiunii
comportă şi un aspect victimologic, deoarece apreciere juridico-penală trebuie dată nu doar
provocatorului, ci şi persoanelor care, sub influenţa convingerilor, propunerilor şi altor metode de
determinare utilizate de provocator, au început să săvârşească sau au săvârşit pe deplin fapta socialmente
periculoasă” [18, p.34]. În sensul normei de incriminare avansate cu titlu de lege ferenda,  aceste
persoane pot fi numite, convenţional, victime ale provocării. Totodată, un asemenea comportament
trebuie incriminat într-o normă distinctă, nu însă fragmentar. Or, aşa cum am relevat supra, la ora actuală,
pentru fapte de provocare la săvârşirea infracţiunii nu întotdeauna poate fi angajată răspunderea penală. În
unele cazuri, aplicabilitatea unei norme de incriminare se află în strictă dependenţă de calitatea
provocatorului – agent al statului sau persoană privată. Plus la aceasta, instituirea unei norme speciale ar
scoate în evidenţă pericolul social sporit al unei asemenea fapte şi, pe cale de consecinţă, ar avea un efect
preventiv mai accentuat. În acelaşi timp, în contrast cu legiuitorul georgian, considerăm că locul perfect
pentru amplasarea acestei infracţiuni este Capitolul XIV din Partea specială a Codului penal „Infracţiuni
contra justiţiei”. Relaţiile sociale ce pot fi lezate prin săvârşirea unei fapte de provocare la săvârşirea
infracţiunii derivă organic din relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea corectă a justiţiei. Or, cele din
urmă relaţii sociale nu pot fi protejate în mod normal atunci când sunt „create” şi administrate probe
contrar ordinii stabilite. În concluzie, venim cu recomandarea de lege ferenda, potrivit căreia fapta de
provocare la săvârşirea infracţiunii urmează a fi incriminată în cadrul unui articol distinct, astfel încât
dispoziţia normei să aibă următorul conţinut descriptiv: „Crearea artificială a situaţiei în care o
persoană determină o altă persoană la săvârşirea infracţiunii în vederea tragerii ultimei la răspundere
penală pentru comiterea infracţiunii provocate”. Recomandăm ca infracţiunea respectivă să fie
amplasată în art.3111 CP RM, întrucât se intersectează logic cu infracţiunile prevăzute la art.310 şi 311 CP
RM. În acelaşi timp, sugerăm diferenţierea răspunderii penale pentru provocarea la săvârşirea unei
infracţiuni uşoare şi mai puţin grave de răspunderea penală pentru provocarea la săvârşirea unei
infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Pe cale de consecinţă, urmând modelul
art.311 CP RM, suntem de părere că provocarea la săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave trebuie incriminată în cadrul alin.(2) art.311 1 CP RM.