I.

Noțiuni introductive în studiul victimologiei ca știință

1. Descrieți premisele obiective și subiective ale victimologiei ca știință

Premise obiective: Cercetările victimologice care au luat amploare în ţările occidentale în a
doua jumătate a secolului al XX-lea au influenţat adoptarea în unele state a actelor legislative
orientate spre protejarea victimelor infracţiunilor. Astfel, în Noua Zeelandă în 1963 a fost
adoptată, pentru prima dată în lume, legea privind compensarea prejudiciului cauzat victimelor
prin infracţiune. Apoi astfel de acte normative au fost adoptate în Anglia, unele state ale SUA,
provincii ale Canadei şi în Australia.
În RM: Legea cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie, L cu privire la
protecția de stat a părții vătămate, martorilor și a pers care acordă ajutor în procesul penal, L
privind modul de reparare a prejudiciului cauzat acțiunilor ilicite OUP, ale procuraturii și ale inst
de jud, L protecția martorilor și altor participanți la procesul penal, L reabilitarea victimelor
infrac-lor, Hot Guvern cu privire la aprobarea Regulamentului privind fondul de protecție a
victimelor străzii, Hot Guv la crearea centrului de asistență și protecție a victimelor și
Potenţialelor Victime ale Traficului de Fiinţe Umane, Hot Guv –Regulamentul cadru de
organizare și funcționare a centrelor de reabilitare a victimelor violenței în familie. Acte
internaționale: Conv Europeană privind compensarea victimelor infr violente, Recomandarea
85/11 privind poziția victimei în cadrul DP și al proced. Pen a Comisiei Europene, Decizia cadru
al Consiliului Europei privind poziția victimelor în proced pen, Cartea verde a Comisiei
Europene compensarea victimelor infr-lor, Directiva CE nr. 2004/80/EC despăg victi infr.
Premise subiective: Printre primii specialiști care au declarat despre existența unei noi științe
biopsihosociale a fost românul Benjamin Mendelsohn care în anul 1947 la un Congres
internațional al psihiatrilor care a avut loc la București a declarat despre existența unei noi ramuri
independente victimologia.
Prima lucrare în domeniul victimologiei apare în anul 1948 – Criminalul și victima sa, autorul
căreia este Hans von Hentig. Așadar, Hentig a demonstrat cu lux de amănunte că în foarte multe
situaţii victima fie se lasă ademenită, fie contribuie, fie provoacă infracţiunea.
Doi ani mai tîrziu, în 1949, psihiatrul american W. Werthau, în lucrarea sa „Imaginea violenței”,
în carese evidențiază necesitata studierii victimologiei, scria că nu se poate înțelege psihologia
criminalului fără să se cunoască sociologia victimei, de aceea este nevoie de știința
victimologiei.
Un alt studiu important în constituirea victimologiei ca știință este lucrarea lui Henri Ellenberger
"Relaţiile psihologice dintre infractor şi victimă" (1954). Astfel, Ellenberger a explicat în detalii
noţiunile propuse de Hans von Hentig, în special categoria de “infractor-victimă”. De asemenea,
el a menţionat în lucrarea sa că “persoana devine succesiv ori infractor ori victimă… Dacă
vom analiza viaţa unor infractori înrăiţi vom observa că în copilărie aceştia au fost supuşi în
exclusivitate batjocurilor, escrocheriei, exploatării şi în sfîrşit lăsaţi în voia soartei”.
Unii autori au identificat abordările victimologice ce aparțineau filosofilor antici. Spre exemplu,
Democrit a dezvoltat ideile privind influenţa asupra criminalităţii cu ajutorul educaţiei, fiind
totodată întemeitorul prevenirii victimologice a infracţiunilor, iar Platon pleda pentru
compensarea prejudiciului cauzat victimelor infracțiunilor.
În U.R.S.S. primele publicaţii ce abordau probleme de victimologie apar la sfârşitul anilor 60

1
ai secolului trecut, lucrările savanţilor ruşi fiind dedicate sociologiei şi psihologiei victimei,
rolului ei în etiologia actului infracţional, "vinovăţiei victimei", necesităţii studierii personalităţii
şi comportamentului victimei în scopul descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor,
protecţiei şi reparării prejudiciului cauzat persoanei vătămate prin infracţiune etc. Pot fi
menţionaţi următorii cercetători: Lev Frank (1972, 1977), David Rivman (1971, 1975), Vasimea
Minskaia (1971, 1988), Viola Rîbaliskaia (1975, 1983, 1988), Veniamin Polubinski (1977,
1979), Evghenii Ţentrov (1971, 1982), Vladimir Kudreavţev (1960), Nineli Kuzneţova (1967,
1969), Vladimir Konovalov (1982), Valerii Vandîşev (1978, 1989), Skripkin V.G. (1984),
Lukicev O.V. (1997), Gorşenkov A,G. (1999), Şafikov Iu. S. (1999), Gluhova A.A. (1999),
Nadtoka S.V. (1999),Ghintovt E.A. (2000), Usmanov D.R. (2000), Fiodorov A.V. (2000) etc.
Problematica victimologică este elucidată şi în lucrările elaborate de Arefiev A.Iu., Gorşenkov
G.N., Dieacenko A.P., Kvaşis V.E., Sorokoteaghina D.A., Zabreanski Gh.I., Smoleac L.I., unele
aspecte victimologice fiind cercetate în cadrul altor teme de către un şir de criminologi şi
criminalişti ruşi cum sunt: Antonean Iu.M., Bîşevschi Iu.V., Goreainov C.C., Konev P.S.,
Krasikov A.N., Kuzneţova N.N., Pobegailo E.F., Starcov O.V., Şestacov D.A. etc.
Pe cînd, în RM studiile victimologice datează începînd cu anii 90-2000 și cei mai cunoscuți
profesori sînt Gheorghe Gladchi, V. Bujor.
2. Analizați obiectul de studiu, sarcinile și scopul victimologiei ca știință
Etimologic, termenul victimologie derivă din latinescul “victima” – “victimă” şi grecescul
“logos” – tradus prin “cuvânt, idee, ştiinţă”. Victimă este persoana care suferă de pe urma unei
întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă etc.), pe cînd în antichitate acest termen
semnifica persoana sacrificată zeilor . În acest sens, victimologia ar fi ştiinţa despre toate
victimele, inclusiv victimele accidentelor, ale sistemului politic, violenţei etc.
În realitate, dezbaterile privind obiectul de studiu al victimologiei şi statutul ştiinţific al acesteia
continuă pînă în prezent. Unii specialişti din domeniul respectiv susţin că victimologia este
o ramură a criminologiei, alţii consideră că este o ştiinţă interdisciplinară despre victima
infracţiunii, fiind auxiliară dreptului penal, dreptului procesual-penal, criminalisticii. Există şi
opinii potrivit cărora victimologia este o ştiinţă socială complexă şi autonomă despre victimă, iar
studiul victimei infracţiunii este doar o parte componentă a sistemului disciplinei date.
Menţionăm că, actualmente, într-un şir de state occidentale, victimologia este considerată drept o
ştiinţă socială complexă, dispersată din cadrul criminologiei, fiind amplu studiată ca disciplină
importantă de sine stătătoare.
Victimologia este tratată ca ramură a criminologiei de o bună parte a savanţilor occidentali cum
sunt Hans von Hentig, Henri Ellenberger, Marvin Wolfgang, Jean Pinatel, Ernst Seelig, Willem
Nagel, von Hans Joachim Schneider etc., precum şi de cei mai notorii specialişti ruşi: Frank
L.V., Rivman D.V., Daghel P.S., Vandîşev V.V., Konovalov V.P. şi români: Rodica Mihaela
Stănoiu, Aurel Dincu, Ion Oancea, Ion Gheorghiu-Brădet, Gheorghe Nistoreanu.
Potrivit altor opinii, victimologia, apărută ca ramură ştiinţifică a criminologiei, trebuie să se
transforme treptat într-o ştiinţă interdisciplinară autonomă, auxiliară criminologiei,
criminalisticii, dreptului penal şi dreptului procesual-penal. De exemplu, încă în 1966 Lev Frank,
considerat pe bună dreptate unul dintre creatorii victimologiei sovietice, vorbea despre
necesitatea depăşirii victimologiei sovietice a statutului de anexă a criminologiei, dezvoltându-şi
şi aprofundîndu-şi în permanenţă conţinutul. Ulterior autorul precizează că drept condiţie
necesară pentru relevarea victimologiei într-o ştiinţă autonomă interdisciplinară serveşte
existenţa unui complex de probleme de sine stătătoare care pot fi soluţionate doar aplicînd
realizările diferitor ştiinţe şi, în acelaşi timp, nici una dintre ştiinţele existente nu poate soluţiona

2
independent problemele în ansamblu. Astfel, analiza mai minuţioasă a obiectului general,
particular şi a problemelor principale ale dreptului procesual penal, dreptului penal,
criminologiei şi criminalisticii, în contextul problematicii victimei infracţiunii, permite a stabili
interdependenţa şi interacţiunea anumitor elemente ale obiectului particular şi problemele ce
necesită soluţionare. De exemplu, trăsăturile şi starea psihică a persoanei vătămate trebuie
studiate şi luate în consideraţie la cercetarea criminalistică şi psihologică a mecanismelor
infracţiunii atât în contextul teoriei probaţiunii, cît şi a teoriei calificării infracţiunilor.
Iurie Antonean la fel opta pentru constituirea victimologiei ca disciplină ştiinţifică autonomă
în strânsă legătură cu dreptul penal, dreptul procesual penal, criminologia, criminalistica şi
psihologia judiciară. O viziune similară are şi savantul rus Sidorov B.V., care consideră
victimologia criminală o ştiinţă juridică interdisciplinară cu caracter aplicativ. Mihailov A. vine
şi el să susţină că, în esenţă, victimologia este o ştiinţă complexă şi pe deplin independentă.
Unul din scopurile principale ale victimologiei constă în reabilitarea victimelor, deoarece acestea
suportă prejudicii fizice, morale și materiale în rezultatul infracțiunii săvîrșite, își pierd
încrederea în lumea înconjurătoare și în forțele proprii, motiv din care ar fi protejate, susținute,
recuperate.
Scopul principal al victimologiei ar fi preîntîmpinarea săvîrșirii infracțiunii și victimizării
persoanelor.
Printre sarcinile victimologiei se înscriu:
 Studierea procesului de victimizare și a rolului victimei în mecanismul actului
infracțional;
 Stabilirea pronosticului victimologic, deoarece cunoscînd mecanismul de victimizare,
metodele și tipurile de victimizare, caracteristicile victimelor, locul și perioada de timp ce
corelează cu procesul de victimizare, este posibil a preciza nivelul victimizării în plan
statistic;
 Sarcina informativ-practică constă în informarea a potențialelor victime despre metodele
de comitere a infracțiunilor ;
 Recuperarea pagubei și înlăturarea consecințelor infracțiunii;
 Victimoterapia, ce ar include elaborări metodologice de comportare cu victima, de
audiere a acesteia, precum și de creare a unui sistem de reabilitare a victimei.
3. Formulați metode și tehnice de investigare victimologică
Victimologia este o stiinta care foloseste procedeele de investigare comune celorlalte stiinte
sociale, pentru o cercetare juridica interdisciplinara. Metodele de cercetare vor prezenta
complexele interindividuale dintre victima si agresor, actiunea grupurilor sociale asupra fiecaruia
dintre acestia si chiar relatiile dintre grupurile sociale cunoscute, scopurile acestor grupuri.
Consecintele metodologice constau in explicarea fenomenelor globale, corelatia acestora si
perceperea evolutiei starii agresovictimale, creandu-se posibilitati de previziune care definesc
aceasta stare.
Metoda logica. Metoda logica este reprezentata de procedeele si operatiile specifice utilizate
pentru stabilirea genezei si a structurii raporturilor interindividuale sau sociale aparute in
sistemul de fenomene agreso-victimale ca realitati obiective. Orice actiune-inactiune agresionala
se refera la un principiu de identitate, de aparare a unor interese care vor califica actiunea ca fiind
pozitiva sau negativa, a carui finalitate o individualizeaza. Rezulta ca la conflicte de valori si
atitudini asemanatoare vor aparea efecte victimale asemanatoare. Cand actiunile-inactiunile

3
agresive se degradeaza sau se amplifica, pentru a permite aparitia altor atitudini din partea
agresorului, acest fenomen se va repercuta si la nivelul efectelor victimale, pastrand continutul
agresiunii.
Metoda tipologica. Aceasta metoda stabileste o multime de trasaturi constante existente
permanent in cadrul fenomenului agreso-victimal, analizand diferentierea calitativa si cantitativa
a acestora si eliminand trasaturile neesentiale. Metoda stabileste prototipuri de victima in functie
de diferite criterii: mediul socio-cultural, tipologia valorilor afectate (fizic, material, psihic,
moral, religios, politic), modul de viata si tipul de civilizatie frecventat, calculul coeficientului de
intensitate al participarii victimei la agresivitate, volumul si dinamica victimizarilor (global si pe
sectoare de victimizare). Procesele de interactiune agresor-victima si comportamentele de grup
ale victimelor vor fi apreciate si delimitate in categorii de victime dependente de: actiunile-
inactiunile victimelor, particularitatile actelor si mijloacelor utilizate, consecintele actelor
victimizatoare, structura de ansamblu a fenomenului victimal.
Metoda clinica. Metoda explica fenomenul victimal ca fiind expresia generalizata a cazurilor
individuale de victimizare pentru a se stabili un diagnostic si a se prescrie tratamentul
corespunzator fiecarei victime. Aceasta formula se aplica pornind de la anamneza cazului de
victimizare pentru a se intelege diversitatea cauzelor si conditiilor concrete pornind de la
trasaturile de personalitate ale victimei. In baza diagnosticului se va stabili un tratament de
natura psiho-sociala pentru reducerea efectelor victimale sau pentru eradicarea lor prin evitarea
antagonismelor dintre agresori si victime urmand ca, intro faza ulterioara, sa se identifice si
aplice masuri de integrare a victimei in raporturi normale, de natura familiala, sociala, juridica si
religioasa.
Metoda comparativa. Aceasta metoda propune ca dupa observarea, intelegerea si discutarea
elementelor si factorilor inclusi in doua fenomene, acte, evenimente, sa se procedeze la
evidentierea asemanarilor sau deosebirilor dintre ele. Metoda se bazeaza pe ipoteza ca esenta
elementelor sau factorilor care compun un fenomen rezida in asemanarea sau deosebirea relativa
sau radicala de un alt fenomen, in cadrul mai larg al relatiilor umane. Pentru explicarea
fenomenului victimal potrivit acestei metode se recurge la urmatoarele procedee:

 procedeul concordantei presupune depistarea acelor elemente care se regasesc in doua

sau mai multe fenomene agreso-victimale, constituind cauza generatoare sau conditia lor
favorizanta;
 procedeul diferentelor identifica acele elemente specifice ale unui anumit act sau
fenomen, care nu se regasesc in celelalte, constituind cauza generatoare sau conditia
favorizanta unica;
 procedeul variatiilor concomitente impune investigarea evenimentelor anterioare
producerii unui rezultat dupa criteriul ca, ori de cate ori fenomenul anterior se modifica in
acelasi mod cu rezultatul sau, inseamna ca primul este cauza secundului.

Metoda statistica. Metoda statistica apreciaza fenomenul victimal in functie de repetabilitatea

4
cantitativa si numerica a anumitor categorii determinate de cauze, conditii, evenimente etc.
Studiind cazurile individuale din care va rezulta modul cum s-a produs efectul victimal, se
ajunge la o cauzalitate singulara. Scopul metodei este de a culege informatii pentru compararea
lor. Prin identificarea acestora se determina o anumita concluzie statistica privind coeficientii de
dependenta a fenomenului victimal de actele agresionale. In acest mod se vor cunoaste
dimensiunile fenomenului victimal, intensitatea si structura efectelor victimale, periodizarea sau
mutatiile acestora pentru un anumit cadru socio-teritorial.

II. Victima infracțiunii

1. Interpertați conceptul juridico-penal de victimă și procesual penal de parte vătămată.
În CPRM nu există o definiție expresă a conceptului de victimă a infrc., deși în unele norme din
PG, precum și în componențe concrete de infr. Din PS se regăsește mențiunea termenului de
victimă a infr.
În CPP conceptul de victimă e definit expres în art. 58 care stabilește că se onsideră victimă orice
persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau
materiale. Legiuitorul a specificat categoriile prejudicilor aduse reieșind din importanța acestora
pentru pers. Care a fost vătămată.
În art. 59 CPP e definit conceptul de parte vătămată care este considerată persoana fizică sau
juridică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în
această calitate, conform legii, cu acordul victimei.
Calitatea de p. Vătămată în practica se referă prin:
1) ordonanța ofițerului de UP;
2) încheierea inst. De jud.
Analizînd comparativ conceptul de victimă a infr. și p. Vătămată primul conceptul e mult mai
larg decît al 2 pe motiv că nu toate victimele care au avut de suferit în rezultatul săvîrșirii infr.
ajung să li oferite calitatea de p. Vătămată.
2. Clasificați victimele infracțiunii după criteriile de vîrstă, ocupație, stare familială.
După vîrstă: victime minore 0-17 ani, victime majore – după 18 ani sau victime minore (0-17
ani); victime tinere (18-29 ani); victime mature (30-49 ani); victime în etate (peste 50 de ani).
După ocupație: elevi, studenți, muncitori, agricultori, funcționari, pensionari, persoane
neîncadrate în cîmpul muncii, etc.
După stare familială:
3. Estimați rolul și vinovăția victimei în declanșarea actului infracțional.
Rolul victimei în declanșarea actului infracţional, poate fi extrem de divers şi din acest punct de
vedere, comportamentul victimei, poate fi următorul:
a) un comportament pozitiv ceea ce presupune că victima opune rezistenţă activă atentatului
criminal;
b) un comportament neutru- victima nici nu provoacă săvîrșirea infracţiunii şi nici nu împiedică
prin nimic săvîrșirea acesteia;

5
c) un comportament negativ, însăşi victima provoacă săvîrșirea infracțiunii prin încălcarea
diferitor norme morale, legale.
După cum s-a menţionat, rolul comportamentului victimei poate fi diferit în geneza infracţiunii.
Astfel, victima se poate opune actului infracţional, poate provoca, uşura comiterea infracţiunii
sau poate avea un comportament neutru.
Vinovăţia victimei se manifestă prin comportamentul provocator sau neatent (imprudent)
al acesteia. Victimele, într-un şir de cazuri, pot crea deci condiţii favorabile pentru săvîrşirea
infracţiunii, demonstrînd un comportament neatent (neprevăzător) sau provocator. Frecvent,
concepţiile privind comportamentul neatent sau provocator al victimei sunt confundate.
Menţionăm însă că între comportamentul care atrage infractorul (persoana dominată de motivaţia
criminogenă) şi instigarea, în alte situaţii, a cetăţeanului care respectă normele de drept la acţiuni
de răspuns (provocare) există, în opinia noastră, o deosebire esenţială. De exemplu, părtaşii
atitudinii îngăduitoare faţă de femeile maltratate, care pînă la urmă îşi omoară tiranii,
argumentează punctul lor de vedere în felul următor: indivizii omorîţi în realitate au fost nişte
contravenienţi care şi-au provocat soţiile, de regulă, persoane cinstite, ca acestea să aplice forţa
fizică în scop de autoapărare. Juristul rus, Veniamin Polubinski, precizează că vinovăţia victimei
se manifestă atît prin comportamentul provocator sau neatent, cît şi prin starea de neputinţă a
acesteia.
Comportamentul provocator al victimei este caracteristic, îndeosebi, infracţiunilor
violente contra persoanei. Aceste acţiuni (inacţiuni) ale persoanei vătămate se manifestă prin
insultă, violenţă, ameninţare, batjocură etc., fiind orientate asupra victimizatorului sau
anturajului apropiat al acestuia. Potrivit studiilor realizate de autor, 51,9 la sută din victimele
omorului intenţionat şi 73 la sută din victimele vătămării intenţionate grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii au provocat actul infracţional împotriva lor. Un astfel de comportament
al victimei frecvent este constatat şi la comiterea infracţiunii de viol. Provocarea violului se
întîmplă atunci cînd persoana vătămată, prin comportamentul ei imoral, creează o situaţie
sexuală tensionată (prin acţiuni, limbaj, priviri etc.). Comportamentul provocator al victimei este
acela care, în anumite condiţii, conţine elemente ce excită sexual potenţialul victimizator.
O altă formă a comportamentului vinovat al victimei se exprimă prin nerespectarea de
către persoana vătămată a măsurilor de precauţie necesare în anumite condiţii. Acest tip de
comportament poate fi generat de diverse cauze: nepăsare elementară, sineîncredere exagerată,
nepriceperea urmărilor finale ale comportamentului său, naivitatea etc. Aşadar, victima, prin
comportamentul său uşuratic, neatent, imprudent, neprevăzător, creează condiţii favorabile
pentru comiterea infracţiunii. Comportamentul neatent al victimei poate fi întîmplător, cînd
persoana vătămată o singură dată, involuntar, creează o situaţie periculoasă pentru viaţa,
sănătatea, patrimoniul acesteia etc. Vinovăţia din neatenţie poate fi şi permanentă, cînd victima
creează în repetate rînduri situaţii periculoase pentru sine însăşi. De exemplu, şoferul care
conduce maşina, cu o viteză extrem de mărită.

6
 Cercetarea victimologică a vinovăţiei victimei reprezintă cheia de soluţionare a problemei
cauzalităţii criminalităţii şi clarificării mecanismului comportamentului infracţional individual.
Astfel, s-a stabilit că, cu cît este mai evident (provocator) rolul victimei la săvîrşirea infracţiunii
concrete, cu atît mai multă atenţie trebuie acordată aprecierii personalităţii subiectului
infracţiunii (în dreptul penal, după cum s-a menţionat, aceasta poate contribui la aplicarea unei
pedepse mai blînde, iar uneori chiar la liberarea de pedeapsa penală). Totodată, abordarea
problemei cu privire la vinovăţia victimei în aspect criminologic este deosebit de importantă nu
numai la analiza mecanismului actului infracţional, la individualizarea răspunderii şi pedepsei
penale a făptuitorului, dar şi la elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire victimologică.

III. Categorii speciale de victime

1. Numi-ți și caracterizați cele mai vulnerabile categorii de persoane supuse riscului de

victimizare.
Ele sunt: femeile, vîrstnici; consumatori de alcool şi de stupefiante; imigranţi; minorităţi etnice;
indivizi achizitivi.
Femeile - Femeia face parte din categoriile de victime cu cel mai mare grad de vulnerabilitate
victimală, alături de copii și bătrîni. Spre deosebire de victimele de sex masculin care, datorită
instinctului de conservare, încearcă să evite, să combată sau să anihileze efectele agresiunii
practicînd la rîndul lor o agresiune, victimele de sex feminin, în general, sunt stapînite de
sentimentul fricii, rezultată din amenintarile și agresiunea suferită care determină, de regula,
acceptarea efectului victimal. La acestea se adaugă și alte trăsături favorizante ale actului
agresional: sensibilitate, fineţe, emotivitate, forţă fizică limitată.
Copii - Copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută datorită
particularităţilor psihocomportamentale și de vîrstă specifice: lipsa posibilităţilor fizice și psihice
de apărare, capacitatea redusă de anticipare a propriilor comportamente și ale altora, capacitatea
redusă de înţelegere a efectelor și consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altora, capacitate
redusă empatică, imposibilitatea de a discerne între intenţiile bune și rele ale altora, nivelul înalt
de sugestibilitate și al credulităţii, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gîndurilor, intenţiilor,
lipsa experienţei sociale etc. Datorită acestor caracteristici ei pot fi ușor antrenaţi în acţiuni
victimizante pentru ei, pot fi înșelaţi cu promisiuni sau recompense, minţiţi, constrînși să comită
acte ale căror consecinţe negative pentru ei și pentru alţii nu le pot prevedea.
Minorul, fiind lipsit de experienţa de viaţă, este dependent de temperament. Formarea
cunoștinţelor despre ansamblul actelor agresionale este posibilă numai în acele cazuri în care
raporturile existente cu diferiţi agresori, în perioada anterioară, au generat o formă de raţionare
perceptibilă în comportamentul victimei. Educaţia este condiţia necesară pentru a putea preveni
fenomenul victimal în rîndul copiilor.
Bătrînii - Bătrîneţea prezintă o serie de caracteristici specifice: predomină procesele involutive,
diminuarea potenţialului energetic și a capacităţii vitale, accentuarea fenomenelor de sclerozare,
scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ și a sistemului nervos, a mobilităţii. Din punct

7
de vedere psihic apar modificări că sentimentul de depersonalizare, scăderea capacităţii de
concentrare și distribuire a atenţiei, a rezistenţei la stres, sentimentul de insecuritate, creșterea
gradului de dependenţă interpersonală, slăbirea dinamismului instinctiv etc. Dar între bătrîneţea
cronologică și cea psihologică nu există întotdeauna concordanţă.
Infracţiunile privitoare la bătrîni au fost încadrate în două categorii: crime de stradă (furt,
tîlhărie) și maltratarea de către persoane cunoscute. Procesul de victimizare poate să apară în
cadrul mediului familial, agresori fiind rudele sau persoanele care îngrijesc bătrînii, sau în afara
acestuia, agresori fiind infractorii. Acestia din urmă, profitînd de capacitatea redusă a bătrînilor
de a se apăra, și de unele caracteristici psihocomportamentale specifice (credulitate, neglijenţă,
uitare, confuzie), pot comite acte infracţionale grave mult mai usor. Situaţia este mult facilitată
atunci cînd victima trăiește singură.
Persoanele achizitive, adică cele care în orice împrejurare, caută să-şi mărească bunurile. Această
tendinţă poate duce atît la crimă, cît şi la victimizare. (Lacomi) adica cei care caută să profite și
să-și mărească resursele materiale.
2. Stabiliți factorii de risc victimali în mecanismul victimizării femeilor ?
Factorii de risc conjunctural, relational si natural. Clasificarea factorilor de risc victimal este
determinata de mediile socio-structurale de provenienta a victimelor, de tipologia valorilor lezate
(fizice, morale, religioase, politice), de conditiile socio-economice in care traiesc victimele, de
regulile de conduita acceptate de victime. Factorii de risc releva si gradul concret de
responsabilitate a victimelor in comiterea actului agresional.
a) Factorii de risc conjunctural sînt factorii economici, politici, culturali, care acționează la nivel
individual cat si la nivelul grupului care se exprimă în discordantă ce există dintre situatia
economico-sociala a individului si tendinta modificarii imediate a acesteia. Natura acestor factori
poate rezulta si din nevoile obiective care preocupa victima (libertinajul comportamental, viata
de familie, perfectionarea individuala sau profesionala), asigurand pluralitatea, coexistenta si
similitudinea modurilor comportamentale victimale.
b) Factorii de risc relational. Caracterul subiectiv al relatiilor individuale, in cadrul existentei
umane, determina o anumită concordanta dintre actul agresional si efectul victimal. In acest sens,
relatia dintre agresor și victima poate fi perceputa in mod diferit de către fiecare dintre acestia, si
depinde în mare măsură de conditiile sau de momentele variabile ale existentei. Efectul victimal
al oricărui atentat agresional este mijlocit de relatia anterioara atentatului dintre victima si
agresor, relația simultană, precum și relația posterioară a agresiunii.
O importanță majoră o are reacția pe care o manifestă victima referitor la acceptarea sau refuzul
relației.
c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat in mod obiectiv de modul de
intelegere a exigentei sociale, modul de determinare in raporturile interindividuale, de calitatile
individuale de natura psihica, morala si intelectuala. Existenta sociala determina un anumit
comportament si un anumit grad de intelegere a existentei. Inzestrarea biologica, gradul de
sanatate fizico-psihica si aparitia unor necesitati de natura materiala dictează capacitatea sau
incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social, la un conflict interindividual si la urmarile

8
lui. In situatie de incapacitate grava de adaptare este nevoie de interventia societatii cu masuri de
recuperare victimala. Asadar factorii de risc natural isi au sorgintea in existenta sociala si in viata
psiho-morala a victimei.
3. Estimați efectele sociale și psihologice ale victimizării persoanelor străine.
Efectele de ordin social suferite de victimele infracțiunilor. Anumite infracțiuni determinã
consecințe (urmări) care constau în pierderea poziției sociale a victimei, în sensul că aceasta
trebuie să-i schimbe rolul social avut anterior ajungerii în postura de victimă. De asemenea, în
cazul unor infracțiuni victimele nu mai pot exercita profesia, meseria, ocupația sau activitatea
avută înainte de săvârșirea infracțiunii. Spre exemplu, datorită faptului că victima a suferit o
vătămare corporală gravă, aceasta nu mai poate desfășura meseria de manechin sau prezentator
TV. Sunt și cazuri în care consecința produsă prin infracțiune exclude pentru victima acesteia nu
numai exercitarea profesiei pe care a avut-o, ci o paletă foarte largă de activități remunerate. De
pildă, pierderea membrelor superioare sau inferioare, pierderea vederii etc., sunt urmări care
împiedică victima de deruleze un evantai cuprinzător de activități, care altfel puteau fi
desfășurate.
Pierderea locului de muncă, dincolo de aspectul material-financiar, poate determina o dramă
socială, izolarea victimei și pierderea echilibrului psihic. Efectele sociale, pe lângă consecințele
patrimoniale, genereazã uneori și daune morale puternice.
Pe de altă parte, consecințele sociale suferite de victima directã a infracțiunii se răsfrâng, în
anumite cazuri sau împrejurări, și asupra altor persoane aflate în legături apropiate cu aceasta.
Este vorba în general, despre membrii de familie aflați în stare de dependențã cu victima. De
pildã, în cazul unei familii numeroase unde numai victima avea o activitatea aducãtoare de
venituri, efectele sociale pot fi devastatoare pentru membrii familiei respective.
Gradul ridicat de victimizare existent în societate determinã în sânul acesteia, în familie sau în
anumite grupuri sociale, caracterizate prin victimizare sporitã, un sentiment de nesiguranțã, iar
pe planul întregii societãți o degradare a încrederii membrilor societãții în instituțiile statului, în
special sub aspectul eficacitãții acestora. Problemele sociale dintr-un anumit grup pot genera la
rândul lor alte probleme grave, cum ar fi creșterea infracționalitãții și a victimizãrii. Explicația
are la bazã instinctul de conservare, care îi determinã pe cei mai slabi moral sã devieze de la
regulile instituite de societate.
În anumite circumstanțe, victimizarea din interiorul unor colectivitãți se poate extinde și asupra
altor comunitãți conexe acestora, deoarece se produce efectul „bulgãrelui de zãpadã”, iar într-o
asemenea situație consecințele sunt deosebit de grave.
În teoria de specialitate se vorbește despre psihologia maselor sau de psihologia colectivã, ca
sentiment comun al membrilor societãții fațã de victimizare. Membrii colectivitãții din care face
parte victima, în cazul lipsei de operativitate a organelor statului, vor reacționa într-o manierã
deplasatã de la normalitate, fie în direcția creșterii spiralei victimizãrii, prin rãzbunare, fie în
sensul blazãrii.
În anumite cazuri, efectele sociale nu constau numai în depravarea moralã a unor membrii ai

9
grupului social, ci în dezbinarea familiei, ruperea legãturilor afective, izolarea socialã a celor în
cauzã și alte asemenea consecințe.
Efectele psihologice suferite de victimele infracțiunilor
Infracțiunea este susceptibilã sã producã și, în multe cazuri, sã determine schimbãri în plan
afectiv, volitiv sau intelectiv. În teoria de specialitate, între consecințele strict psihologice ale
victimizãrii figureazã urmãtoarele categorii de tulburãri (dereglãri): de percepție, de memorie, de
gândire, de afectivitate și de voințã.

IV. Cauzalitatea victimizării

1. Caracterizați cauzalitatea victimizării la general.

Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă a victimei care joacă un
rol important atît în declanșarea mecanismului agresiunii, cît și în procesul realizării nemijlocite,
precum și în curmarea efectelor agresionale.
Cauzalitatea victimală e determinată de interdependența mai multor categorii de factori atît de
natură obiectivă (eocnomici, politici, religioși, ideologice), precum și de factori subiectivi
(interesele individuale ale persoanei, sentimentele de infioritate, de superioritate, atitudinele și
relațiile interindividuale).
Cauzalitatea victimală este o entitate concretă, reală și formează o totalitate cu mediul ambiantal
al victimei.
2. Stabiliți coraportul de agresivitate și violență.
Agresivitatea. Nefiind sinonimă cu violenţa, agresivitatea exrimă o dispoziţie biopsihologică
şi recţională la situaţii de mediu, o reacţie de apărare, o tendinţă impulsivă mai puţin controlată
de procesele psihice de integrare în ambianţă (Pirozynski, 1991). Ea reprezintă tendinţa spre
conduitele orientată spre obiecte, persoane sau spre sine a căror intenţie este aceea de a produce
o vătămare de ordin material, fizic şi/sau moralpsihologic. Ea poate fi definită şi ca „tendinţa de
a-l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibil de a sta în calea satisfacerii imediate a unei
nevoi”, sau ca personalitate a „unui individ care are obiceiul de a se comporta agresiv”
(Larousse. Marele dicţionar al psihologiei, 2006). Agresivitatea este o trăsătură a personalităţii
care poate fi canalizată, dacă nu scapă controlului raţional. Câţiva dintre factorii psihologici care
predispun la o mai mare potenţialitate agresivă sunt: abuzurile suferite în copilărie, anumite
antecedente agresive faţă de ceilalţi sau propria persoană, unele trăsături de personalitate
(impulsivitatea, labilitatea emoţională, iritabilitatea caracterială, toleranţa scăzută la
frustrare etc.).
Din punct de vedere biologic, agresivitatea este determinată de particularităţile funcţionale ale
unor formaţiuni nervoase, ale sistemului nervos şi ale sistemului endocrin. Geneticienii au
indicat şi faptul că extra-cromozomul Y este mai frecvent întâlnit la criminalii aflaţi în detenţie şi
la bolnavii psihic periculoşi. Mai recent, neurobiologii au indicat trei niveluri posibile ale
agresivităţii (W.E. Weiger şi D.M. Bear, 1988): 1. Nivelul unui comportament reflex, în mare
parte preprogramat genetic, 2. un nivel la care stimulului îi este asociat o conotaţie afectivă, în

10
funcţie de trăirea individuală şi 3. Un nivel de elaborare cognitivă în care sunt luate în calcul
experienţele personale şi contextul sociocultural. Etologii au adăugat faptul că instinctul
agresivităţii, chiar intraspecie, îndeplineşte roluri pozitive: împiedică epuizarea hranei, menţine
ordinea ierarhică şi prin selecţie naturală, asigură conservarea caracteristicilor vitale ale speciei.
Cercetările psihologice şi sociologice insistă asupra caracterului dobândit sau învăţat al
agresivităţii. Cea mai completă abordare psihologică a agresivităţii aparţine psihanalizei, care a
subliniat importanţa agresivităţii şi legătura ei cu sexualitatea. Învăţarea socială şi mass-media au
un rol important, potrivit teoriei lui Albert Bandura, în realizarea conduitelor agresive. Teoriile
subculturiilor delincvente, a asocierii diferenţiale sau a oportunităţilor diferenţiale nuanţează şi
completează această perspectivă.
Mediul este probabil factorul cel mai important în manifestările de agresivitate, toată lumea fiind
de acord că un instinct care să împingă pulsiunea agresivă în afara individului este de greu de
admis. Trecerea la act implică anterior trăirea furiei (sau a fricii, tristeţii), ca stare afectivă
negativă ce poate conduce la un comportament agresiv, şi a ostilităţii – ca atitudine negativă faţă
de celălalt inacceptabil, care nu ne place, pe care suntem gata să îl distrugem. Indivizii mai
înclinaţi spre ostilitate şi furie sunt mai tentaţi să comită şi abateri de la normele morale şi
penale, din moment ce tind să subestimeze riscul şi să facă alegeri riscante. În acelaşi timp,
conform aprecierilor lui K.A. Dodge şi J.D. Coie (1987), indivizii care prezintă descărcări
agresive cronice sunt mai capabili să detecteze intenţiile ostile ale celorlalţi, fapt care
alimentează nivelul ridicat al comportamentului lor agresiv.
Violenţa. Dacă agresivitatea reprezintă starea sistemului psihofiziologic de a răspunde printr-un
ansamblu de conduite ostile (în plan conştient, inconştient sau fantasmatic) în scopul distrugerii
unui „obiect” investit cu semnificaţie, violenţa este agresivitatea liberă, exteriorizată sau
manifestarea comportamentală a unei stări de agresivitate.
Noţiunea de „violenţă” este definită prin actele care trimit la apelul la forţă, la constrângere sau
la încălcarea normelor şi a drepturilor celuilalt. Altfel spus, violenţa constă în totalitatea
conduitelor agresive la care un subiect mai puternic fizic sau moral îl supune pe altul mai slab:
rele tratamente (copiii maltrataţi), acte de violenţă ale partenerului (femei bătute), sau chiar
acţiuni criminale (tâlhărie, viol, omucidere). Prin urmare, comportamentele violente se regăsesc
în domeniul delincvenţei şi în cel al periculozităţii.
Violenţa include toate comportamentele violente (fizice, psihologice sau sexuale), de abuz activ
sau pasiv (de tipul neglijenţei). Cu alte cuvinte, violenţa reprezintă orice situaţie în care fiinţele
umane sunt influenţate în asemenea, manieră încât realizările lor efective, fizice şi psihice se află
la un nivel mai scăzut decât realizările lor potenţiale (J. Galtung, 1996; apud Curic şi Văetiş,
2005). Violenţa este indicată de diferenţa dintre potenţial şi realitate/realizări. Nivelul potenţial
este posibil atunci când există oportunităţile necesare şi accesul la resurse. Dacă acestea sunt
monopolizate de anumite persoane (majoritatea aflată la putere) însemnă că nivelul actual de
realizare al altor persoane (grupul minoritar) scade sub potenţialul lor normal.
O delimitare necesară este aceea între aspectul instrumental şi cel emoţional al violenţei. Forma
instrumentală se deosebeşte de cea emoţională prin planificarea acţiunii agresive. Scopul

11
principal nu este acela de a face rău, ci de a obţine anumite rezultate, de a-şi menţine sau impune
puterea sau statutul. Violenţa emoţională (sau ostilă) se realizează cu intenţia de a-i face rău
cuiva, de a-i provoca suferinţa şi pentru reducerea tensiunii psihice a agresorului. Această
delimitare pătrunde în profunzime, până la constelaţia motivaţională a actului agresiv.
Acestor forme li se adaugă violenţa ca agresiune simbolică, ce desemnează „a agresa semnul sau
obiectul care materializează identitatea celuilalt detestat”, semnele puterii sau ceea ce este definit
ca atare (Rachid Amirou, 2003, p. 43). Acestea sunt agresate şi distruse pentru a semnifica o
opoziţie faţă de valorile pe care le vehiculează aceste simboluri. De exemplu, distrugerea de către
soţul violent şi gelos a hainelor soţiei sau incendierea lor echivalează, din punct de vedre psihic,
cu nimicirea acesteia.
Aşa cum sugeram mai sus, impunerea propriei voinţe prin forţă în relaţia cu celălalt se produce
mai ales în următoarele condiţii: 1. existenţa unor emoţii negative care se răsfrâng asupra
celorlalţi precum: frica, furia, tristeţea etc.; 2. existenţa unor modele de comportament violent şi
3. unele condiţii pot facilita declanşarea şi descărcarea agresivităţii (situaţiile neprielnice,
frustrante, factorii climaterici, atacul, percepţia intenţiei agresive, consumul de alcool/droguri
ilicite, simpla vedere a armelor sau „efectul armelor” etc.).
Violenţa este considerată a fi un abuz de putere, o modalitate de impunere a puterii asupra
celorlalţi dar, în mod paradoxal, ea semnifică uneori şi lipsa de putere. În aceasta situaţie, dorinţa
persoanei agresive de a se afirma este atât de puternică încât se transformă în agresivitate
distructivă şi violenţă.
3. Estimați rolul factorilor de risc victimal de natură biologică, sociologică și psihologică.
Factorii de risc conjunctural, relational si natural. Clasificarea factorilor de risc victimal este
determinata de mediile socio-structurale de provenienta a victimelor, de tipologia valorilor lezate
(fizice, morale, religioase, politice), de conditiile socio-economice in care traiesc victimele, de
regulile de conduita acceptate de victime. Factorii de risc releva si gradul concret de
responsabilitate a victimelor in comiterea actului agresional.
a) Factorii de risc conjunctural sînt factorii economici, politici, culturali, care acționează la nivel
individual cat si la nivelul grupului care se exprimă în discordantă ce există dintre situatia
economico-sociala a individului si tendinta modificarii imediate a acesteia. Natura acestor factori
poate rezulta si din nevoile obiective care preocupa victima (libertinajul comportamental, viata
de familie, perfectionarea individuala sau profesionala), asigurand pluralitatea, coexistenta si
similitudinea modurilor comportamentale victimale.
b) Factorii de risc relational. Caracterul subiectiv al relatiilor individuale, in cadrul existentei
umane, determina o anumită concordanta dintre actul agresional si efectul victimal. In acest sens,
relatia dintre agresor și victima poate fi perceputa in mod diferit de către fiecare dintre acestia, si
depinde în mare măsură de conditiile sau de momentele variabile ale existentei. Efectul victimal
al oricărui atentat agresional este mijlocit de relatia anterioara atentatului dintre victima si
agresor, relația simultană, precum și relația posterioară a agresiunii.
O importanță majoră o are reacția pe care o manifestă victima referitor la acceptarea sau refuzul
relației.

12
c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat in mod obiectiv de modul de
intelegere a exigentei sociale, modul de determinare in raporturile interindividuale, de calitatile
individuale de natura psihica, morala si intelectuala. Existenta sociala determina un anumit
comportament si un anumit grad de intelegere a existentei. Inzestrarea biologica, gradul de
sanatate fizico-psihica si aparitia unor necesitati de natura materiala dictează capacitatea sau
incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social, la un conflict interindividual si la urmarile
lui. In situatie de incapacitate grava de adaptare este nevoie de interventia societatii cu masuri de
recuperare victimala. Asadar factorii de risc natural isi au sorgintea in existenta sociala si in viata
psiho-morala a victimei.

V. Tratamentul penal și procesual penal al victimei infracțiunii

1. Stabiliți rolul victimei în cadrul legislativ penal și importanța acesteia la clasificarea

faptelor penale.

2. Analizați personalitatea și comportamentul victimei în mecanismul actului infracțional.

Personalitatea şi comportamentul victimei pot juca un rol destul de esenţial în motivarea
comportamentului infracţional şi în situaţia în care acesta se realizează. Potrivit studiilor
victimologice, mecanismul infracţiunii este determinat de personalitatea şi comportamentul
victimei în fiecare al doilea sau al treilea caz de comitere a infracţiunii violente, în fiecare al
treilea caz de viol, în două cazuri din cinci - la săvîrşirea unui accident rutier penal, în opt cazuri
din zece – la comiterea escrocheriei.
Studiind comportamentul victimei în diferite relaţii rezultă, de regulă, faptul că între
personalitatea şi comportamentul victimei există o legătură indisolubilă. Comportamentul
reprezintă ansamblul manifestărilor obiective ale individului prin care se exteriorizează viaţa
psihică, modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii.
Personalitatea, în special calităţile ei psihologice, este în acelaşi timp şi premisa, şi rezultatul
activităţii individului. Conţinutul psihologic intern al comportamentului se transformă în calităţi
stabile ale personalităţii, iar calităţile personalităţii, la rândul lor, se manifestă prin
comportament.
Astfel, cercetările au demonstrat că personalitatea victimei caracterizată negativ şi
comportamentul ei imoral deseori sunt legate de cauzarea prejudiciilor intereselor acesteia: fie că
a fost aleasă ca obiect al agresiunii, fie că, în alt mod, a contribuit la derularea crimei.
Reciprocitatea şi interdependenţa personalităţii şi comportamentului negativ al victimei până la
infracţiune şi dinamica mecanismului psihologic respectiv se poate urmări în baza exemplelor de
manifestare a trăsăturilor psihologico-morale ale victimelor omorurilor, leziunilor corporale,
violurilor care au fost comise în legătură cu comportamentul victimei. Dominante după
importanţă şi intensitate sunt astfel de calităţi ale victimelor: agresivitatea, despotismul, abuzul
de alcool, nesociabilitatea, desfrîul sexual etc. Multe din aceste calităţi determină comiterea
diferitelor acţiuni criminale împotriva victimelor.

13
Cercetările victimologice realizate au stabilit că comportamentul victimei în mecanismul
infracţiunii poate avea un rol diferit. Comportamentul preinfracţional al victimei poate împiedica
săvîrşirea infracţiunii, poate fi neutral, adică nu favorizează şi nu împiedică comiterea crimei,
poate uşura săvîrşirea infracţiunii, avînd un caracter neatent, neprevăzător, riscant sau uşuratic şi
poate provoca crima, fiind un pretext, adică generînd motivul şi scopul comiterii ei.
Sub aspect criminologic, este important a stabili locul circumstanţelor ce ţin de personalitatea şi
comportamentul victimei în cadrul interacţiunii „personalitate – situaţie - faptă”, pentru relevarea
cauzelor şi condiţiilor concrete de comitere a infracţiunii.
În literatura juridică se întîlnesc diferite opinii privitor la problema menţionată. Unii autori
consideră că personalitatea şi comportamentul negativ al victimei sunt elemente ale situaţiei, alţii
le atribuie la condiţiile ce favorizează comiterea infracţiunii sau la circumstanţele ce creează
pericolul cauzării de prejudicii persoanei, ori la cauzele şi condiţiile săvîrşirii infracţiunii (de
regulă, sub formă de pretext). Sunt şi opinii potrivit cărora comportamentul „necorespunzător” al
victimei este atribuit circumstanţelor externe ce influenţează asupra manifestării stimulenţilor şi
viziunilor antisociale prin atentatul criminal.
Conform unghiului de vedere al criminologiei, victima (personalitatea şi comportamentul
acesteia atît negativ, cît şi pozitiv) deopotrivă cu pretextul, cauzele şi condiţiile comiterii
infracţiunii, este un element component de sine stătător al situaţiei criminogene. De aceea, nu
putem fi de acord cu opinia potrivit căreia comportamentul ilicit al victimei este cauza săvîrşirii
infracţiunii.
Într-adevăr, cauzele şi condiţiile infracţiunii pot fi determinate atît de personalitatea infractorului,
cît şi de situaţie (în particular de personalitatea şi comportamentul victimei, pretext,
circumstanţele în care se comite infracţiunea). Dar aceasta nu înseamnă că personalitatea şi
comportamentul victimei, precum şi pretextul, timpul şi locul săvîrşirii infracţiunii sunt cauze ale
acesteia. Considerăm că „vinovăţia victimei” poate fi doar condiţie de realizare a orientării
antisociale şi deficienţelor conştiinţei juridice a individului care comite infracţiunea, adică o
circumstanţă ce favorizează săvîrşirea acesteia. Prin urmare, particularităţile personale şi
caracterul comportamentului victimei pot contribui la comiterea infracţiunii, influenţînd asupra
apariţiei şi realizării intenţiei subiectului infracţiunii, determinîndu-i orientarea şi caracterul
acţiunilor acestuia sau atrăgîndu-l într-o situaţie favorabilă pentru comiterea faptei prejudiciabile.
Astfel, personalitatea şi comportamentul victimei au un rol de sine stătător în mecanismul
cauzelor şi condiţiilor infracţiunii şi nu pot fi confundate sau identificate cu alte elemente
componente ale situaţiei. Alte soluţii ale acestei probleme vor determina, în opinia noastră,
subaprecierea sau chiar ignorarea personalităţii şi comportamentului victimei, negarea
caracterului de sine stătător al circumstanţelor date în componenţa infracţiunii, în obiectul
probatoriului şi în interacţiunea „personalitate – situaţie - faptă”.

Din caiet conspectul

Infracțiunea săvîrșită e rezultatul unei colaborări, interacțiuni atît la nivel fizic, cît și psihologic
realizată între infractor și victimă.

14
Se consideră că victima infracțiunii împreună cu infractorul formează un cuplu psihologic.
În practică se atestă cazuri cînd victimele pot colabora cu agresorul. Aceasta colaborare poate fi
de natură conștientă sau inconștientă.
Deși de cele mai dese ori infracț. Săv. Sînt produsul unei activități conștiente totuși ponderea
colaborărilor incoștiente e destul de înaltă.
Rolul victimei în declanșarea mecanismului atentatului criminal poate fi extrem de divers şi din
acest punct de vedere, comportamentul victimei, poate fi următorul:
a) un comportament pozitiv ceea ce presupune că victima opune rezistenţă activă atentatului
criminal;
b) un comportament neutru- victima nici nu provoacă săvîrșirea infracţiunii şi nici nu împiedică
prin nimic săvîrșirea acesteia;
c) un comportament negativ, însăşi victima provoacă săvîrșirea infracțiunii prin încălcarea
diferitor norme morale, legale.
Statistica penală atestă că circa 26-27% di nr. total de victime acestea au opus rezistență
infractorilor; în jur de 30% - comportamentul neutru; 33-34% au creat condiții care au favorizat
săv. Infr., 11% - nemijlocit provoacă săv. Infr.
Analizînd raportul infractor-victimă urmează a fi puse în evidență acțiunile infractorului prin
prisma valorii ce o prezintă pentru această victimă.
Deseori infractorii agresează pers. Cărora nu le dau nici o valoare, le disconsideră, neglijează.
Profesorul român Păunesc, menționează că de obicei infractorul proiectează asupra victimei o
valoare pozitivă sau negativă și acest mecanism ar cuprinde etapele de cunoaștere din partea
agresorului:
a) stabilirea valorilor afective care poate fi atît pozitivă, atît negativă pe care o prezintă persoana
asupra căreia atentează;
b) cunoașterea caracteristicei de calitate ale victimei;
c) stabilirea motivelor actului agresiv;
d) anticiparea consecințelor agresiunii;
e) proiectarea unui sistem de contra apărare.
Profesorul Gh. Gladchi consideră că cel mai bine rap. Dintre infractor și victimă se analizează la
infr de viol.
Studiilor acestor categorii de infr victima și infractorul sunt în rel prealabile săv infr, victima
crede în bunele intenții ale infr acceptă invitații, iar ulterior, suportă consecințele faptei
infracționale.
Clasifică comportamentul preinfracțional a victimei stabilind existența a 3 tipuri princip de sit
victimogene:
1) situație prin provoc. Săv. Violului de victimă;
2) victima nu provoacă direct violul, dar favorizează săv. Acestuia;
3) victima are un comportament neutru.
Analiza raportului dintre infractor și victimă ne permite să determinăm indicatori de
vulnerabilitate, precum și elaborarea măsurilor de protecție.

15
3. Dați apreciere raportului infractor-victimă.
Apariţia multor situaţii victimogene, evoluţia lor în timp, diversele “întorsături” ale comportării
infractorilor şi persoanelor vătămate, frecvent sunt determinate de conţinutul raporturilor dintre
criminal şi victimă. În acest context, psihologul rus Bueva L.P. sublinia că raportul este una
dintre formele necesare ale interconexiunilor generale ale tuturor obiectelor, fenomenelor,
proceselor naturii, precum şi în societate şi raţiune. În cadrul acestor raporturi, în primul rînd,
fiecare individ aparte este purtătorul relaţiilor sociale tipice în totalitatea lor (economice, social-
politice, juridice, morale, estetice etc.) numai în acea măsură, în care acestea sunt asimilate de
individ, iar aceasta determină, la rîndul său, corelaţiile necesare dintre trăsăturile sociale tipice
ale omului, valorile sociale, individualitatea lui, precum şi nivelul de dezvoltare al relaţiilor date.
În al doilea rînd, esenţa umană se formează la fiecare individ în felul său pe parcursul întregii
vieţi. Acest proces depinde de circumstanţele sociale, de educaţie şi instruire şi nu în ultimul rînd
de activitatea şi alegerea personală. În al treilea rînd, analizînd totalitatea raporturilor sociale în
care se manifestă esenţa umană, trebuie a lua în consideraţie aspectul lor obiectiv şi cel subiectiv.
Deci relaţiile reciproce dintre potenţialul victimizator şi posibila victimă, care generează
infracţiunea, sunt nişte legături specifice şi apar în baza multiplelor raporturi sociale. Aceste
legături pot fi de serviciu şi de vecinătate, de rudenie şi familiale. Ele iau naştere în baza
concubinajului, convieţuirii conjugale, cunoştinţelor întîmplătoare etc. În procesul acestor
legături între oameni se formează relaţii de afacere şi colegiale; de prietenie şi dragoste; de
duşmănie, tensionate şi neutrale. Toate se bazează pe anumite procese psihice ale indivizilor:
simpatie şi antipatie, impuls emoţional şi pasivitate, frică şi indiferenţă etc. Trebuie de menţionat
însă că conţinutul, caracterul sau intensitatea relaţiilor dintre subiecţi nu duc inevitabil la un
conflict care generează infracţiunea. Numai calităţile subiective individuale ale infractorului şi
victimei, reflectate în relaţiile lor, pot duce într-o anumită situaţie concretă de viaţă la comiterea
infracţiunii, deoarece orice situaţie de conflict îl obligă pe subiect să primească o anumită decizie
şi să-şi aleagă varianta comportării.
Aspectul subiectiv al raportului „infractor - victimă” presupune cazuri în care infractorul şi
victima se cunosc reciproc. În cadrul cercetării contingentului de victime poate fi utilizată
următoarea scală a relaţiilor interpersonale (cine era victima pentru infractor): soţ, soţie,
concubin, concubină, alţi membri ai familiei (mama, tata, fiul, fiica, fratele, sora), alte rude,
vecin(ă) cunoscut(ă) apropiat(ă), prieten(ă), coleg, simplă cunoştinţă, persoană puţin cunoscută
sau cunoştinţă întîmplătoare, persoană necunoscută [240, p. 203, 212]. Aceste tipuri de raporturi
nu pot fi examinate separat de caracterul relaţiilor preinfracţionale dintre victimă şi infractor. De
exemplu, relaţiile pot fi bune, neutrale, ostile, duşmănoase. Pentru o analiză mai amplă a
relaţiilor sociale şi legăturilor dintre victimă şi victimizator este necesar a utiliza date despre
vîrstă şi alte caracteristici social–demografice ale acestora, date despre caracterul atentatelor
comise etc.
Prin urmare, raportul „infractor - victimă” poate fi privit ca o astfel de stare, cînd într-o singură
persoană se îmbină infractorul şi victima, concomitent sau în mod alternant (conceptul introdus
de Hentig şi dezvoltat, mai apoi, de Ellenberger). Schimbarea rolurilor unei şi aceiaşi persoane în

16
mecanismul actului decurge nu numai sub forma “infractor, apoi victimă”, “victimă, apoi
infractor” dar şi după un cerc închis: “atentator, victimă, atentator” şi “victimă, atentator,
victimă”. Această categorie necesită un studiu mai amplu atît în baza datelor statistice generale,
cît şi în baza metodei biografice de cercetare şi acumulare a unui material bopen gat
victimologic.

VI. Tratamentul penal și procesual penal al victimei infracțiunii

1. Descrieți tipurile de infr contra persoanei conform prevederilor legisla pen în vigoare
care presupun prezența obligatorie a victimei.
2. Analizați particularitățile statutul pr-pen al p. Vătămate la faza UP.
Etapa UP e o etapă obligatorie a procesul pen. în cadrul căreia victima infrac. căreia îi este oferit
statutul de p. vătămată îî sunt garantate din punct de vedere legal mai multe dr procedurale care
sînt specificate în art. 60 totodată fiind stabilite obligațiile corespunzătoare.
Important este să menționăm că p. vătămată e audiată în condițiile audierii martorului, adică în
caz de refuz sau eschivare de la declarații, poartă răspundere în baza art. 213 CP, în caz de
declarații false – art. 212 CP.
Legislația pr-pen stabilește statutul de p civilă pu p. vătămată care a suportat prejudicii materiale
sau morale prin acțiunile infractorului.
Deși în cele mai multe cazuri dosarele penale sînt pronite din oficiu de organele de drept cînd
sunt sesizatede comiterea infracțiunii, totuși pentru o anumită categorie de fapte legiuitorul a
lăsat la discreția victimei dacă să fie pornită UP.
E vorba despre o excepție de la principiul oficialității și constă în posibilitatea victimei prin lege
de a decide dacă infractorul va fi tras la răspundere penală.
Dr de a depune o plîngere prealabilă a fost lăsată la discreția victimei în 2 categorii de cazuri:

 pericolul social redus al unor categorii de infr;

 chiar dacă pericolul social e ridicat dar publicitatea ar putea reînnoi suferințele victimei
sau ar da naștere la conflicte între pers. De același mediu social.
Art. 276 CPP prevede pornirea UP în bază plîngerii victimei.
Respectiv pu categoriile de infr pu care UP se pornește doar la plîngerea victimei e prevăzută și
modalitate de împăcare a părților.
În cazul în care, în urma infracţiunii, au pătimit mai multe persoane, pornirea urmăririi penale se
face chiar dacă plîngerea prealabilă se înaintează doar de către una din victime.
Dacă la comiterea unei infracţiuni au participat mai mulţi făptuitori, chiar dacă plîngerea
prealabilă a fost depusă numai în privinţa unuia din făptuitori, urmărirea penală se efectuează în
privinţa tuturor făptuitorilor.
Din perspectiva pshilogică UP este o sumă de relații interpersonale ale unui subiect constat și
anume reprezentantul formei de constrîngere (ofițer de UP, procuror, judecător) cu ceilalți
participanți la proces pen (victima, infractorul, martorul, experții).
Specificul acestor relatii interpersonale reprezintă tratarea emoțională a individului care e pusă în
contact cu reprezentantul puterii.

17
De obicei victima simte o trăire caracterizată de o încărcare nervoasă negativă căci adesea
victima se confruntă cu un sentiment de teamă generat de viziunea deformare asupra caracterului
represiv al justiției.?
Din punct de vedere al victimei, aceasta de multe ori ezită să ceară sprijinul organelor de drept
temîndu-se să nu fie descoperite unele amănunte din viața persoanei, care sunt mai puțin
onorabile sau atrage răspunderea acestora.
Statistica atestă un nr impunător de infr nu e descoperit pe motivul că victima nu solicită
intervenția autorităților.
3. Evaluați rolul p. Vătămate în faza examinării cauzei în inst de jud.

VII. Tratamentul penal și procesual penal al victimei infracțiunii

1. Descrieți particularitățile statutului pr pen al p vătămate la faza UP

2. Analiza rolului p vătămate în faza examinării cauzei
3. Dați apreciere tratamentului psihologic al victimei examin cauzei inst de jud. ulterior
rezolvării judiciare a urmărilor victimizării.

VIII. Suicidul

1. Descrieți motivația și factorii de risc în conduita suicidară

Motivația în conduita suicidară constă în: singurătatea, imitarea, datoriile, lipsa de atenție,
afecțiune, Pierderea recentă a cuiva drag, Despărţirea de persoana iubită, O schimbare radicală
(uneori bruscă, alteori aşteptată) în viaţă, Probleme legate de sănătatea mentală, Utilizarea,
abuzul sau dependenţa de alcool, droguri etc., Existenţa unor tentative de sinucidere, Istoric
familial de suicid, Depresie. etc.
Contextul psihosocial poate juca un rol predictiv în actul suicidar. Principalele coordonate care
anunţă precipitarea suicidului sunt:
• evenimente de viaţă defavorabile, mai ales dacă persoana este tratată umilitor;
• rupturi afective recente (divorţ, eșec sentimental);
• șomaj, schimbări sau conflict profesional;
• pierderea unei persoane apropiate;
• afecţiuni somatice cronice;
• abuz de alcool;
• izolare socială.
Statutul marital. Rata suicidului la celibatari este dublă faţă de rata generală a suicidului.
Persoanele singure prezintă o rată a suicidului de patru ori mai mare decât în loturile-martor. În
rândurile persoanelor văduve, riscul suicidar este de aproape 4 ori mai mare la bărbaţi decât la
femei.
Suicidul în funcţie de sex. În timp ce femeile au un procent mai ridicat de tentative suicidare
(6:1) faţă de bărbaţi, numărul actelor suicidare este mai mare la bărbaţi (3:1).
Habitatul. Suicidul este mai frecvent în aglomerările urbane. Statutul profesional. Sinuciderile
sunt mai frecvente la cei fără statut profesional sau cu statut profesional nesigur. Profesia
18
intervine în măsura în care ea implică un anumit nivel intelectual, precum și un anumit mod de
viaţă. Există anumite profesii cu un risc suicidar mai crescut. De exemplu, la militari rata
suicidului este mai ridicată cu cel puţin 25% decât în rândurile civililor.
Factorii meteorologici și cosmici. Suicidul este mai frecvent primăvara și toamna, corespunzător
frecvenţei crescute a debutului și recăderilor în psihoze.
Factorii somatici. Riscul suicidar crește în bolile somatice, precum în cazuri de durere cronică,
operaţii chirurgicale recente sau boli în fazele terminale. Infecţia cu HIV fără alte complicaţii nu
pare să aibă un risc suicidar crescut.
Ereditatea. Suicidul este o manifestare, un simptom apărut fie în cadrul unei depresii majore, fie
al unei psihoze. Așadar, nu sinuciderea este ereditară, ci boala care o cauzează.
2. Analizați comportamentul suicidar în RM
Importanţa suicidului ca problemă de sănătate publică este în mod persistent subestimată, cu
toate că în aproape toate ţările Europei suicidul se situează între primele zece cauze de
mortalitate. Republica Moldova, încă în perioada când făcea parte din componenţa Uniunii
Sovietice, se situa, după numărul suicidelor, pe locul trei, după Ţările Baltice şi Rusia. Bazându-
ne pe materialul statistic, putem afirma cu certitudine că situaţia nu s-a schimbat spre bine, ci,
dimpotrivă, din an în an înregistrăm o creştere a numărului de sinucideri în Republica Moldova.
Statistica suicidelor constituie, de asemenea, o problemă. Pentru ca aceste date statistice să fie
veridice, urmează a lua în evidenţă faptele ce reflectă situaţia respectivă. În legătură cu acest
moment, se cere a dezvălui conţinutul suicidului. La prima vedere, se poate spune că suicidul
este actul de autoprivaţiune conştientă de viaţă al individului. Însă la o analiză minuţioasă a
acestei dereglări sociale, devine clar că problema nu e deloc simplă. Suicidul interferează,
deseori, cu accidentele şi cu omorurile. Aceste trei tipuri de privaţiune de viaţă ale omului au
simptome similare şi se raportează la moartea violentă. De exemplu, nu poate fi considerat suicid
autoprivaţiunea de viaţă a unui individ aflat în stare de inconştienţă. Nu este suicid nici moartea
ce a survenit din neglijenţa victimei. Sunt situaţii când individul comite anumite acţiuni
autoagresive, ce demonstrează suicidul, prevăzând posibilitatea morţii, dar sperând în mod
uşuratic că va rămâne în viaţă. Aceste acte constituie aşa-numitul tip de suicid „demonstrativ”.
Dacă în asemenea cazuri se înregistrează sfârşitul letal, fapta va fi calificată nu ca suicid, ci ca
deces din lipsă de precauţie în situaţie specifică. Toate aceste aspecte urmează a fi luate în
consideraţie de statisticienii care ţin evidenţa cazurilor de moarte violentă şi care fac clasificarea
lor. Caracterul complex al unei asemenea evidenţe statistice este determinat şi de faptul că, de
regulă, familia victimei încearcă, din anumite considerente, să ascundă cauza adevărată a
decesului individului, prezentându-l, deseori, ca urmare a unui accident. Toate acestea
denaturează, desigur, datele statistice, modifică imaginea generală a situaţiei cu privire la
dereglarea socială în cauză. Criza economică, creşterea şomajului, îmbogăţirea bruscă a unor
pături ale populaţiei şi pauperizarea altora, dezorganizarea socială, care condiţionează
incapacitatea individului de a se adapta la transformările sociale – toate acestea generează starea
de anomie socială, definită de E. Durkheim ca stare obiectivă a mediului social, caracterizată
printr-o devalorizare totală a normelor sociale, ca efect al unor schimbări bruşte. În asemenea

19
condiţii se manifestă instabilitatea morală a unor indivizi aparte, echilibrul social se dereglează
şi, în consecinţă, creşte numărul de sinucideri. Adâncirea crizei societăţii moldoveneşti a
influenţat evoluţia acestui tip de patologie socială.
Cercetând dinamica suicidelor după sex, vârstă şi mediul rezidenţial în rândul populaţiei
Republicii Moldova, putem concluziona că: 1) rata suicidelor în mediul rural este mai mare decât
în mediul urban; 2) rata suicidelor este mai mare în rândul bărbaţilor, decât în rândul femeilor; 3)
vârsta riscului suicidar sporit este la bărbaţi de 25–44 ani, iar la femei – peste 50 de ani.
3. Proiectați măsuri de profilaxie a tentativelor suicidare
Există o serie de măsuri care pot întreprinse la nivel general și la nivel individual pentru a
preveni suicidul și tentativele de sinucidere. Acestea includ:
– reducerea accesului la mijloacele de suicid (pesticide, arme de foc, anumite medicamente);
– informarea de către mass-media într-un mod responsabil;
– introducerea unor politici privind consumul de alcool, pentru a reduce abuzul acestuia;
– identificarea precoce, tratamentul și îngrijirea persoanelor cu tulburări psihice, durere cronică
și suferință emoțională acută;
– instruirea lucrătorilor din domeniul sănătății în evaluarea și gestionarea comportamentului
suicidar;
– îngrijirea persoanelor care au încercat sa se sinucidă și furnizarea de sprijin comunitar.
IX. Suicidul

1. Numiți fazele procesului de sinucidere

Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite (Dragomirescu, 1976):
1).Suicidatia - faza de incubatie, de aparitie a ideii de a termina cu totul si de a-si pune capat
zilelor. Cauzele sunt de natura psihopatologica (tulburari psihice grave, strari depresive severe,
etilism cronic etc.), de natura sociala (esec scolar, profesional, familial etc.) sau de natura
psihosomatica (boli incurabile, infirmitati fizice, malformatii congenitale etc.).
2).Suicidactia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzand si cautarea formelor, metodelor
si procedeelor de realizare a actului propriu-zis. In aceasta faza asistam la o crestere marcata si
progresiva a starii de tensiune intrapsihica, este momentul “exploziei autodistructive” cand
individul adopta decizia infaptuirii suicidului.
3).Traumatizatia - faza de realizare efectiva, de punere in practica a modalitatilor autodistructive.
Important in aceasta etapa a conduitei suicidare sunt metodele folosite si efectul lor.
Traumatizatia poate fi urmata de reusita sau nu, in acest ultim caz ea ramanand la nivelul de
tentativa de suicid.
Din punct de vedere psihologic, sinuciderea este un proces complex (Yip et al., 2012) care
include mai multe etape, de la ideație și planificare, la tentativă, și în cel mai rău caz la suicid
finalizat (OMS, 2012). Procesul începe la nivel cognitiv cu ideația suicidară care uneori este
comunicată verbal sau non-verbal. Deși gândurile suicidare reprezintă primul pas concret
spre comportamentul disfuncțional, în această fază persoana poate fi încă receptivă la
măsuri informative, comunicaționale și suportive. De multe ori urmează faza de planificare în
care persoana analizează modul în care va proceda și se gândește la metodele letale la care ar
putea apela. Alegerea unei metode (dintre peste 20 posibile) este un subiect controversat (pentru

20
detalii vezi Kuipers și Lancaster, 2000), fiind determinată de caracteristicile individuale și
de mediul socio-cultural care influențează profund disponibilitatea unei metode în momentul
crizei suicidare. Urmează faza de mobilizare, corespunzătoare stării de criză suicidară. În acest
moment persoana este pregatită să treacă la act iar tentativa devine iminentă. Criza este de obicei
de scurtă durată, iar o intervenție care survine la momentul potrivit (ca „barieră
psihologică”) poate întârzia tentativa până în momentul în care persoana iese din starea de
criza. Deloc neimportant, s-a observat că această fază include și o stare de ambivalență și
ezitare (Yip et al., 2012). Uneori procesul este întrerupt de subiectul însuși în această fază
sau de o altă persoană care intervine din exterior. O parte din sinucideri nu sunt planificate, ci
sunt rezultatul unui implus suicidar aflat în strânsă legătură cu starea de criză și cu eliberarea
bruscă a unor hormoni (Diesenhammer et al., 2009; Simon et al., 2001). Această fază impulsivă
durează doar câteva minute cuprinse între primul gând suicidar și tentativa care se
declanșează aproape reflex. În acest caz, persoana va alege prima metodă letală pe care o
găsește la îndemână.
2. Analizați tipologia personalității de tip suicidar ?
3. Elaborați strategii și metode de prevenire a suicidului
Actul sinucigaş nu este de regulă spontan şi întâmplător. El are rădăcini adânci în factorii externi
dar mai ales în structura personalităţii individului (care nu reprezintă altceva decât produsul
eredităţii şi al factorilor de mediu psihofizici şi sociali ce intervin în diferite etape ale dezvoltării
lui).
Profilaxia trebuie îndreptată contra formării unei asemenea personalităţi defectuoase sau
morbide. Teoria psihiatrică relevă că profilaxia suicidului trebuie să cuprindă cel puţin
următoarele direcţii de intervenţii:
o igienă mintală şi o terapie a stărilor depresive prin ameliorarea condiţiilor materiale şi sanitare,
integrarea afectivă culturală şi profesională a persoanelor, o politică de reducere a excesului de
anomie.
educarea în spiritul vieţii în comun, ţinând cont de faptul că izolarea socială favorizează suicidul;
„învăţarea” individului de a trăi în comun.
Având în vedere că orice sinucidere implică cel puţin o reacţie personalităţii aflate la limita
patologicului, profilaxia primară a conduitei suicidare este apropiată dacă nu chiar echivalentă cu
profilaxia primară a tuturor maladiilor psihice (psihoză, psihopatii, toxicomanii, nevroză).
Acestea se realizează prin:
măsuri şi mijloace nespecifice: călire fizică prin factorii naturali de mediu, călire prin mişcare,
alimentaţie raţională, regim de viaţă şi de muncă igienic.
măsuri specifice (epidemiologice şi psihosociale): depistarea persoanelor care prezintă un risc
crescut pentru conduita suicidară; schimbarea stilului de viaţă prin mijloace educaţionale şi
climat psihosocial.
În cazul în care aveţi suspiciuni în legătură cu o persoană, al cărei comportament prevesteşte
intenţia sa de a se sinucide, trebuie să faceţi câteva lucruri[4]:
– nu lăsaţi singură persoana respectivă, dacă vă confruntaţi cu un risc eminent al unei sinucideri;

21
– nu vă bazaţi pe faptul că persoana nu este „tipul” care se va sinucide;
– nu ţineţi secret. Spuneţi şi altcuiva de bănuielile dumneavoastră;
– dacă vorbiţi cu persoana, nu analizaţi motivele sale, „te simţi rău deoarece….” şi nu încercaţi
să o şocaţi sau să o provocaţi, exemplu „du-te şi fă-o”.
Această persoană se poate ajuta numai dacă:
– o încurajaţi să-şi îmbunătăţească situaţia de acasă. Dacă viaţa familială este o problemă, oferiţi
sugestii pentru îmbunătăţirea acesteia (de exemplu, terapia cuplului);
– încercaţi să-l ţineţi ocupat şi activ. Oamenii cu depresiuni mintale devin apatici, inactivi, şi ca
rezultat depresia creşte. O egalitate între activitate şi recreere ar putea ajuta;
– încercaţi să-l luaţi din mediul familiar un timp. Chiar şi o schimbare temporară a locului poate
aduce o mare uşurare. Este şansa de a găsi o nouă perspectivă a situaţiei;
– puneţi-l să facă gimnastică. Exerciţiul fizic ajută persoana să se recreeze, să doarmă mai bine,
să arate mai bine, şi să aibă o vedere pozitivă asupra vieţii.
Dacă toate aceste metode nu sunt la îndemână, atunci se poate apela la ajutorul profesional, care
poate fi căpătat din următoarele surse:
– centre de prevenire ce pot asigura sfaturi şi ajutoare în caz de urgenţă;
– medici, ce pot ajuta ei înşişi sau pot îndruma persoana spre specialişti;
– preoţi care se implică în tratarea persoanelor ce necesită ajutor, şi au grijă ca acestea să-l
primească la timp;
– asociaţii de stat sau particulare, care sunt surse excelente de ajutoare;
– psihiatrii, psihologi, psihoterapişti care pot mânui problemele emoţionale;
– sfătuitori ai şcolii, ce sunt specializaţi în problemele tinerilor;
– programe de asistenţă organizată pentru rezolvarea diverselor probleme personale;
– grupuri de suport familial, care există pentru asistenţa dată soldaţilor, şi membrilor familiilor
acestora.

X. Violența în familie

1. Caracterizați formele de manifestare ale viol în fam.

violenţă fizică - vătămare intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin lovire,
îmbrîncire, trîntire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi
de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar;
violenţă sexuală - orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală în cadrul
familiei sau în alte relaţii interpersonale, cum ar fi violul conjugal, interzicerea folosirii
metodelor de contracepţie, hărţuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea
practicării prostituţiei; orice comportament sexual ilegal în raport cu un membru de familie
minor, inclusiv prin mîngîieri, sărutări, pozare a copilului şi prin alte atingeri nedorite cu tentă
sexuală; alte acţiuni cu efect similar;
violenţă psihologică - impunere a voinţei sau a controlului personal, provocare a stărilor de
tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în derîdere, înjurare, insultare, poreclire,

22
şantajare, distrugere demonstrativă a obiectelor, prin ameninţări verbale, prin afişare ostentativă
a armelor sau prin lovire a animalelor domestice; neglijare; implicare în viaţa personală; acte de
gelozie; impunere a izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială; izolare de familie, de
comunitate, de prieteni; interzicere a realizării profesionale, interzicere a frecventării instituţiei
de învăţămînt; deposedare de acte de identitate; privare intenţionată de acces la informaţie; alte
acţiuni cu efect similar;
violenţă spirituală - subestimare sau diminuare a importanţei satisfacerii necesităţilor moral-
spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie,
prin interzicere, limitare, luare în derîdere sau pedepsire a accesului la valorile culturale, etnice,
lingvistice sau religioase; impunere a unui sistem de valori personal inacceptabile; alte acţiuni cu
efect similar sau cu repercusiuni similare;
violenţă economică - privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă
primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate; abuz de variate situaţii de
superioritate pentru a sustrage bunurile persoanei; interzicere a dreptului de a poseda, folosi şi
dispune de bunurile comune; control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune; refuz de a
susţine familia; impunere la munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv a unui
membru de familie minor; alte acţiuni cu efect similar
2. Stabiliți coraportul dintre climatul familial violent și victimizare
3. Estimați rolul și influența familiilor social vulnerabile asupra stării victimității în RM

XI. Violența școlară

1. Descrieți cauzele principale ale viol școlare

Studiile și cercetările care au abordat tema violenței în general sau a violenteț în școală au
propus diferite clasificări ale cauzelor sau factorilor de risc în apariția fenomenului, uneori
considerându-le identice, alteori operând o distincție între cauze și factori de risc. În continuare,
vom prezenta câteva tipologii ale cauzelor/factorilor de risc ai violenței în școală.
Una dintre clasificările propuse de specialiștii în domeniu grupează cauzele violenței școlare în:
cauze biologice (factori genetici probleme neurobiologice, leziuni cerebrale, factori de nutriție,
efecte ale consumului de alcool și droguri ș.a.), sociologice (condițiile socio-economice, factori
privind comunitatea și structura acesteia etc.) și psihologice (afecțiuni psihice asociate și cu un
nivel mai redus de dezvoltare psihointelectuală, dar, în special efectele, în plan psihologic, ale
condițiilor de mediu familial în care se dezvoltă copilul).
Alte abordări consideră că principale cauze ale violenței în școală sunt cele generate de:
 violența în familie (copiii care aparțin unor familii în care se manifestă relații de violență
preiau aceste „modele de relaționare”);
 condițiile economice (sărăcia extremă în care trăiesc unele familii, inclusiv copiii, îi
împinge pe unii dintre ei la comiterea unor acte de violență);
 mediul instabil (anumite evenimente intervenite în familie, de genul divorțului sau
decesului unui părinte, precum și climatul psihoafectiv instabil și insecurizant în care se

23
 dezvoltă copiii – în familie sau în afara acesteia – pot conduce la manifestări de violență
ale acestora);
 imaginea violenței în mass-media (expunerea îndelungata la violența propagată de către
media îi desensibilizează pe copii, ajungând astfel să o accepte și să o practice; aceasta cu
atât mai mult cu cât imaginea violenței în media nu insistă pe consecințele asupra
agresorului – penale, sociale etc. – și nici pe efectele asupra victimei);
 rasismul, sexismul, homofobia, stratificarea socială, etnocentrismul (discriminarea
centrată pe diferențele între indivizi sau grupuri este o sursă de tensiune care poate genera
violența; instituțiile pot legitima violența prin politici și practici instituționale, dând
dreptul indivizilor să practice discriminarea la nivel individual, cu consecințe minime)
etc.
2. Analizați formele de manifestare ale viol școlare
Formele de manifestare ale violenţei în şcoală sunt: violenţa între elevi, violenţa elevilor faţă de
profesori, violenţa profesorilor faţă de elevi.
Violența între relația elev-elev. Formele de manifestare a violenței în relaţia elev-elev sunt, în
ordinea frecvenţei, următoarele: injurii, certuri, conflicte, jignirile privind unele trăsături fizice
sau psihice, bătaia, jignirile privind situaţia socio-economică, jignirile privind aparteneţa etnică,
apoi cele privind apartenenţa religioasă. De asemenea, această formă de manifestare a violenței
respective este mai crescută în mediul urban, în unităţile de învăţământ post- obligatoriu şi în
şcolile de periferie.
Totodată, trebuie să menționăm că această formă de manifestare este specifică vârstei
adolescentine. Principalele cauze ale acestei formede violență sunt reprezentate de mediul
familial, unde pot avea loc astfel de incidente, societatea în ansamblu agresivă, strada și
grupurile stradale, mass-media. În cazul distribuției pe genuri, constatăm că băieții sunt mai
violenți decât fetele. Cauzele și motivațiile acestor manifestări comportamentale la această vârstă
sunt afirmarea masculinității, pentru status într-un grup, pentru rivalitate la băieți, iar concurența
pentru note, apărarea unor relații de prietenie în cazul fetelor.
Violența în relația elev-profesor. Referitor la această formă de manifestare a violenței școlare,
deosebim actul de agresivitate prosocială sau antisocială. Astfel, cea antisocială este cea
distructivă, orientată împotriva colectivităţii, pe când cea prosocială serveşte interesele
colectivităţii şi ale individului. O conduită a afirmării adolescentine, sub forma confruntării
directe cu alţii este, de exemplu, prosocială; însă refuzul tânărului de a se supune, indisciplina
gratuită, fuga de la şcoală, zâmbetul ostenativ, limbajul şi comportarea inadecvate ţin cu
siguranţă de cea antisocială.
Această formă de manifestare presupune următoarele exemple: comportamente neadecvate ale
elevilor în raport cu statutul lor (absenteism, fugă, acte de indisciplină la ore, ignorarea cadrelor
didactice, agresiune verbală şi nonverbală, refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare, atitudini ironice
faţă de profesori), comportamente violente evidente (injurii, loviri, jigniri).
În cazurile de indisciplină, intenţia evidentă a elevilor este de a dezorganiza munca, de a face să
se piardă timp la lecţii, ei ocupând imediat terenul lăsat liber de profesor. Totodată, trebuie să

24
menționăm că o altă formă a violenței elevilor sunt descărcările emoționale nervoase ale elevilor,
care se pot îndrepta către colegi sau profesori și se produc sub forma reacţiilor agresive verbale,
fizice, ostentative și vestimentația, care se cristalizează după un anumit model: în privinţa
hainelor, machiajului feminin, coafurilor.
Violența în relația profesor-elev. Cel mai adesea se manifestă prin atitudini ironice ale
profesorilor faţă de elevi, evaluare neobietivă, agresiune nonverbală, ignorare, excludere de la
ore, injurii, jigniri, lovire (în ordine descrescătoare a frecvenţei cazurilor).
De asemenea, mai menționăm că din perspectiva elevilor, există cel puţin trei surse care
alimentează această distanţă dintre aşteptările celor două categorii de actori sociali. Astfel, o
primă sursă ar fi distanţa dintre valorile individuale ale elevilor şi valorile şcolare, care se
exprimă prin măsura participării la performanţa şcolară: cu cât acestă distanţă este mai mică, cu
atât elevii realizează succesul şcolar. De asemenea, distanţa dintre expectanţele elevilor privind
atitudinea profesorilor şi practicile acestora, primii aşteptând să fie trataţi, apreciaţi şi
recunoscuţi în funcţie de aspiraţiile, interesele şi caracteristicile personalităţii lor, ceilalţi
structurându-şi atitudinea pornind doar de la variabila succesului şcolar. Distanţa dintre
concepţia profesorilor şi cea a elevilor cu privire la relaţia pedagogică face ca deseori aceasta
să devină sursă de frustrare şi violenţă în şcoală. În timp ce elevii îşi doresc un învăţământ
comprehensiv şi personalizat, bazat pe parteneriat, profesorii preferă stilul autoritarist,
fundamentat pe supraveghere şi control, pe un mecanism rigid de acordare a recompenselor şi
sancţiunilor.
3. Formulați metode cu caracter de prevenire a viol școlare
a) Identificarea timpurie a elevilor cu potențial violent și a cauzelor care pot determina
manifestări de violență a acestora, prin implicarea cadrelor didactice și a personalului
specializat (consilieri scolari, psihologi, asistenți sociali).
b) Implicarea activă a elevilor cu potențial violent sau care au comis acte de violență în
programe de asistență derulate în parteneriat de către școală și alte instituții specializate
(de ex. organele de poliție, autoritatea pentru protecția copilului, autoritățile locale și alte
organisme specializate în programe de protecție și educare a copiilor și a tinerilor).
c) Valorificarea intereselor, aptitudinilor și a capacității elevilor care au comis acte de
violență prin implicarea acestora în activități școlare și extra-școlare (sportive, artistice
etc.).
d) Responsabilizarea elevilor cu comportament violent prin aplicarea unor măsuri de
intervenție cu potențial educativ și formativ; evitarea centrării exclusiv pe sancțiune și
eliminarea din practica educațională a unor sancțiuni care contravin principiilor
pedagogice (de exemplu, sancționarea comportamentului violent prin notă, repetenție,
exmatriculare etc.).
e) Colaborarea școlii cu familiile elevilor cu potențial violent sau care au comis acte de
violență, în toate etapele procesului de asistență a acestora (informarea, stabilirea unui
program comun de intervenție, monitorizarea cazurilor semnalate).

25
 XII. Profilaxia victimizării

1. Descrieți princip fundamentale ale prevenirii victimologice

2. Analizați elementele componente ale obiectului prevenirii victimologice
3. Elaborați măsuri de profilaxie victimologică
Specialiştii susţin că la activitatea de prevenire a victimizării pot contribui următoarele măsuri:
1) Politica penală trebuie să fie orientată spre aplicarea unor măsuri drastice faţă de infractorii
periculoşi şi spre admiterea formelor alternative ale procesului penal pentru infracţiunile cu
gradul prejudiciabil redus, adică lărgirea măsurilor alternative privaţiunii de libertate. Ar fi
binevenit ca, în asemenea cazuri, procedura să fie intentată doar la cererea victimei şi să fie
încetată la orice etapă a procesului în baza cererii victimei/părţii vătămate în caz de împăcare a
părţilor, în caz de restabilire a intereselor legitime ori în caz de reparare a daunei morale şi
materiale.
În cazurile cînd legislaţia prevede modalităţi alternative de rezolvare a conflictelor de drept penal
şi posibilităţi de aplicare a măsurilor nereprimative, trebuie ca aceste modalităţi să se axeze pe
personalitatea victimei şi să se restabilească drepturile şi interesele sale legale. În acest caz,
victima va fi sigură că infractorul nu va suporta o pedeapsă prea drastică şi că se va ţine cont de
interesele sale legitime.
2) Modaltăţile de asigurare a securităţii victimei trebuie să fie prevăzute în lege şi realizate de
facto. Aceste prevederi trebuie să fie extinse şi asupra martorilor şi persoanelor ce deţin
informaţii privitor la cauza respectivă. În prezent, măsurile de protecţie sunt doar declarative.
3) Repararea pagubei victimei, trebuie să fie printre indicii principali ai înfăptuirii justiţiei.
Actualmente, repararea daunei, practic în toate cazurile, este tărăgănată timp de luni sau chiar
ani. Ar fi de dorit ca paralel cu restituirea să fie prevăzută şi compensarea. Restituirea trebuie
aplicată în toate cazurile cînd cererea victimei este întemeiată. Compensarea trebuie acordată de
către stat, cînd nu este posibilă restituirea, acest fapt ar convinge persoanele că statul poartă
răspundere în faţa cetăţenilor săi, apără drepturile şi interesele lor.
4) Funcţionarii organelor de ocrotire a ordinii de drept, în special a poliţiei, trebuie să fie
„accesibili” populaţiei. În acest context, este important ca aceşti funcţionari să fie capabili să
acorde ajutor de diferită natură solicitanţilor.
5) Organizarea evidenţei cererilor ce parvin organelor de drept din partea cetăţenilor în aşa mod
ca să se excludă atitudinea sceptică a populaţiei faţă de perspectivele soluţionării problemelor
vizate în adresările respective.

XIII. Protecția și reintegrarea socială a victim infr

1. Identificați modalitățile de compensare a prejudiciului cauzat vict infr

Prejudiciul: moral fizic material
2. Comparați programe de tratament și reabilitare a vict infr

26
3. Decideți asupra efectelor negative sau pozitive ale instituțiilor și a medierii sub aspectul
satisfacției morale a victimei infr.

27