Drept civil

II
CAPITOLUL I
PATRIMONIUL

1. PATRIMONIUL. NOŢIUNE JURIDICĂ. DEFINIŢIE. TEORII DESPRE PATRIMONIU.

ELEMENTELE PATRIMONIULUI. CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI.
FUNCŢIILE PATRIMONIULUI.
2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE
3. CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE IN ROMÂNIA

1
 Drept civil
II
DREPTURILE REALE
CAPITOLUL I
PATRIMONIUL

1. PATRIMONIUL. NOŢIUNE JURIDICĂ. DEFINIŢIE. TEORII DESPRE PATRIMONIU.

ELEMENTELE PATRIMONIULUI. CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI.
FUNCŢIILE PATRIMONIULUI.
2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE
3. CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE IN ROMÂNIA

1. PATRIMONIUL

A. NOŢIUNEA JURIDICĂ DE PATRIMONIU

Pentru a defini noţiunea de patrimoniu este util să amintim că din punct de vedere structural
raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect. Subiecte ale
raportului juridic pot fi persoanele fizice şi juridice. Prin conţinutul raportului juridic civil
înţelegem drepturile subiective şi obligaţiile corelative ce se nasc în favoarea şi respectiv în
sarcina subiectelor sau părţilor sale. În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic acesta consta
în acţiunea ori inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este obligat subiectul
pasiv.
Drepturile şi obligaţiile subiectelor raportului de drept civil cunosc diverse clasificări,
dintre care una dintre cele mai importante este în drepturi şi obligaţii patrimoniale şi drepturi şi
obligaţii nepatrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care au conţinut
economic, adică pot fi evaluabile în bani. Dimpotrivă, drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale nu au
valoare economica şi nu pot fi evaluate în bani.

B. DEFINIŢIA PATRIMONIULUI
Codul civil nu cuprinde o definiţie a noţiunii juridice de patrimoniu. Totusi, această noţiune e
folosită ca atare, în mai multe texte din Codul civil:
 Art.781: Ei (creditorii) pot cere, în orice caz şi în contra oricărui creditor, separaţia
patrimoniului defunctului de acela al eredelui.
 Art. 784: Creditorii eredelui nu pot cere separaţia patrimoniilor în contra
creditorilor succesiunii
 Art. 1743: Creditorii şi legatarii, care cer separaţia patrimoniului defunctului,
conservă privilegiul lor asupra imobilelor succesiunii în faţa creditorilor erezilor sau
reprezentanţilor defunctului prin inscripţia acestui privilegiu, în termen de şase luni
de la data deschiderii succesiunii.
Înaintea expirării acestui termen, nici o ipotecă stabilită de către erezii sau
reprezentanţii defunctului asupra acelor bunuri spre prejudiciul creditorilor sau
legatarilor succesiunii nu poate avea efect.
O definiţie rudimentară a patrimoniului ne este oferită de art. 1718 C civ. care cuprinde o
adevarată definitie a patrimoniului fără să folosească însă termenul patrimoniu, şi anume ca:
„Oricine este obligat personal (,) este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale
mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”

2
 Drept civil
II
Astfel putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, drepturi şi obligaţii
privite ca o suma de valori active şi pasive, strâns legate între ele.
Aşadar patrimoniul este alcătuit dintr-o latură activă şi o alta pasivă.
• Activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale
aparţinând unei persoane.
• Pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale.
Prin stabilirea raportului dintre activul şi pasivul patrimonial (drepturile se însumează la
activ iar obligaţiile la pasiv), putem deduce la un moment dat dacă o anumită persoană este
solvabilă sau insolvabilă.

C. ELEMENTELE PATRIMONIULUI, conceput ca universalitate juridică sunt drepturile şi

obligaţiile precum şi bunurile la care se referă aceste drepturi, deci drepturi şi obligaţii
patrimoniale (acelea ce sunt evaluabile în bani), din patrimoniu nefăcând parte drepturile şi
obligaţiile personal nepatrimoniale (cele ce sunt lipsite de valoare economică şi nu pot fi evaluate în
bani).

D. CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI:

• Patrimoniul este o universalitate juridică, în sensul că reprezintă o masă de drepturi şi
obligaţii patrimoniale ce aparţin unei persoane, dar fiecare drept şi fiecare obligaţie,
privite în parte, sunt distincte de universalitate; deci patrimoniul reprezintă o entitate
distincta de elementele ce o compun.
• Patrimoniul este unic, în sensul că o persoana fizica ori juridică poate avea un singur
patrimoniu.
• Patrimoniul este inalienabil, în sensul că patrimoniul există atâta timp cât există
persoana fizică ori juridică careia îi apartine. Persoanele fizice nu pot transmite altor
persoane, prin acte între vii, întregul patrimoniu. Dar acesta poate fi transmis în
întregime numai pentru cauza de moarte, prin succesiune. În cazul persoanelor juridice,
transmisiunea întregului patrimoniu are loc numai în cazul încetării acestora ca urmare a
reorganizării, prin comasare ori prin divizare totală.
• Patrimoniul este divizibil, în sensul că patrimoniul este divizibil în două sau mai multe
mase de drepturi şi obligaţii, fiecare având o anume destinaţie, prin urmare un regim
juridic determinat.

E. FUNCŢIILE PATRIMONIULUI
• Enumerare. Patrimoniul îndeplineste trei funcţii: constituie gajul general al creditorilor;
permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal; permite şi explică transmisiunea
universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

a) Gajul general al creditorilor chirografari.

În aparenţă, creditorii chirografari (aceia ce nu au o creanţă garantata real) s-ar afla într-o
situaţie mai buna decat cei cu garanţii reale, pentru că, obiectul dreptului lor de gaj general îl
constituie întregul patrimoniu, iar nu doar un bun determinat.
În realitate, gajul general nu este o garantie reală. Ideea de gaj general exprimă doar
posibilitatea pe care o au creditorii chirografari de a urmări bunurile aflate în patrimoniul
3
 Drept civil
II
debitorului, în momentul scadenţei. Dacă bunurile au ieşit până în acel moment din patrimoniu,
debitorul devine insolvabil, creditorul chirografar nu va putea urmări bunurile ieşite din
patrimoniu. El îşi va putea satisface parţial creanţa sau deloc. Creditorii cu garanţii reale pot
urmări bunurile şi în mâinile terţilor.
Gajul general al creditorilor chirografari nu împiedică fluxurile patrimoniale pe baza actelor
şi faptelor juridice ale debitorilor. Numai dacă actele juridice sunt frauduloase, adică facute cu
intenţia de a-l păgubi pe creditorul chirografar, acesta poate folosi acţiunea revocatorie sau
pauliană, pentru revocarea actului fraudulos.
În art. 1718 C.civ. care prevede că : „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini
îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” sintagma folosită –
bunuri prezente şi viitoare – arată că pot fi urmărite de creditori nu numai bunurile existente în
momentul naşterii creanţei, ci şi bunurile viitoare existente la momentul scadenţei.
Gajul general al creditorilor chirografari operează în mod specializat în ipoteza în care
patrimoniul e divizat – gajul general operează asupra fiecărei mase patrimoniale. În cazul soţilor,
creditorii comuni pot urmări mai întâi bunurile comune, şi dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei
pot urmări şi bunurile proprii. Invers, creditorii personali pot urmări bunurile proprii, iar dacă
acestea sunt neîndestulătoare, pot urmări bunurile comune, numai în măsura satisfacerii creanţei.

b) Subrogaţia reală cu titlu universal

Cuvântul subrogaţie înseamnă înlocuire. În dreptul civil subrogaţia este de două feluri: reală şi
personală. Patrimoniul este compus din drepturi şi obligaţii cu conţinut economic. Tocmai acest
conţinut economic explică fungibilitatea elementelor patrimoniului, lato sensu. Aceste elemente
pecuniare pot fi înlocuite unele cu altele sub aspectul valorii economice. Această înlocuire a
bunurilor ori valorilor unele cu altele se numeste subrogaţie reală.
Nu trebuie să confundăm subrogaţia reală cu subrogaţia personală ,aceasta din urmă
presupune înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic obligaţional.
Subrogaţia reală este de trei feluri:
1) subrogaţie reală universală
2) subrogaţie reală cu titlu universal
3) subrogaţie reală cu titlu particular.
Doar subrogaţia reală universală şi subrogaţie reală cu titlu universal constituie o funcţie a
patrimoniului. Pentru simplificare, subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal
pot fi grupate într-o noţiune de sinteza – subrogaţia reală generala.
Subrogaţia reală universală operează în cadrul patrimoniului ca atare, ca universalitate.
Subrogaţia reală cu titlu universal operează în cadrul unei mase de bunuri în ipoteza în care
patrimoniul este divizat.
Ca funcţie a patrimoniului, ne interesează numai subrogaţia reală generală. Această funcţie
a patrimoniului asigură permanenţa şi continuitatea acestuia. Fără înlocuirea permanentă a
bunurilor unele cu altele, patrimoniul s-ar goli şi si-ar pierde substanţa. Subrogaţia reală generală
asigură chiar existenţa patrimoniului şi, după cum am văzut, dă conţinut gajului general al
creditorilor chirografari.
Subrogaţia reală generală operează fie numai în cadrul patrimoniului, ca universalitate
juridică, fie în cadrul fiecarei mase de patrimonii, atunci când patrimoniul este divizat (ex: în cazul
sotilor, un bun comun e înlocuit cu un alt bun comun, iar un bun propriu, cu un alt bun propriu). În

4
 Drept civil
II
primul caz subrogaţia reală este universală, în cel de al doilea caz subrogaţia reală este cu titlu
universal.
c. Transmisiunea universală şi cu titlu universal.
În ipoteza decesului persoanei fizice ori a reorganizării persoanei juridice se pune problema
transmiterii drepturilor şi obligatiilor cu conţinut economic, existente în acel moment în
patrimoniu. Deşi în doctrină se vorbeşte de transmiterea patrimoniului, în realitate, patrimoniul
încetează să mai existe în momentul în care încetează să mai existe persoana. Ceea ce se transmite
e universalitatea drepturilor şi obligaţiilor sau o fracţiune din acestea, dar nu ca patrimoniu, ci ca
masă de bunuri.
Distingem între transmisiunea universală când există un singur succesor care primeşte
toate drepturile şi obligaţiile autorului şi transmisiunea cu titlu universal care operează fie în
cazul moştenirii când există mai mulţi mostenitori , fie în cazul persoanei juridice la divizare sau
comasare. Deci, transmisiunea cu titlu universal presupune transmiterea unei fracţiuni din
universalitate. Important este ca aceasta transmisiune priveşte şi drepturile şi obligaţiile. Se
spune de aceea, că între transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal nu exista o
diferenţă de calitate, ci numai de cantitate.

2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE

A. NOTIUNE ŞI CLASIFICARE

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au conţinut economic, putând fi
evaluabile în bani. Aceste drepturi se împart în două mari categorii: drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Drepturile reale sunt drepturile subiective patrimoniale ale căror atribute pot fi
exercitate cu privire la un anumit lucru, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară
intervenţia altei persoane.
Drepturile de creanţa sunt drepturile subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul
lor, denumit creditor, are posibilitatea de a petinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea
(dare), să facă (facere) sau să nu facă (non facere) o anumită prestaţie dintre cele la care ar fi
avut dreptul în absenţa angajamentului juridic.
Din cele două definiţii rezultă trăsăturile esenţiale ale drepturilor reale şi ale drepturilor
de creanţă, precum şi diferenţele dintre ele:
a. Drepturile reale - sunt drepturi absolute;
Drepturile de creanţă - sunt drepturi relative;
b. Drepturile reale - sunt opozabile erga omnes;
Drepturile de creanţă - sunt opozabile numai debitorilor;
c. Drepturile reale - subiectul activ este determinat, iar subiectul
pasiv este nedeterminat;
Drepturile de creanţă - subiectul activ, creditorul, cât şi subiectul
pasiv, debitorul, sunt persoane determinate;
d. Drepturile reale - obligaţia corespunzatoare dreptului real este
o obligaţie general negativă de a nu face nimic de natură a aduce
atingere exercitării acestui drept (toate celelalte subiecte de
drept, altele decât titularii dreptului real, au obligaţia generală de

5
 Drept civil
II
a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului real de
către titularul său);
Drepturilor de creanţă - le corespunde obligaţia subiectului pasiv
determinat, debitorul, de a da, a face ori a nu face, ceea ce ar fi
putut face în lipsa acelei obligaţii;
e. Drepturile reale - atributele dreptului real se exercită în mod
direct şi nemijlocit de către titularul său, fără a fi necesară
intervenţia altei persoane;
Drepturilor de creanţă - prerogativele drepturilor de creanţă se pot
exercita numai prin acţiunea sau inacţiunea debitorului. Când este
vorba de obligaţia de a nu face, corespunzătoare dreptului de
creanţă, aceasta e specială, nu generală, debitorul se obligă să nu
facă ceva din ceea ce avea dreptul să facă în absenţa
angajamentului său juridic (debitorul işi limitează sfera libertăţii
sale prin propria sa voinţă).

f. Drepturile reale - există numai în masura în care sunt

prevăzute de lege. Conţinul lor e stabilit tot prin lege (deci, sunt
limitativ prevăzute);
Drepturile de creanţă - pot fi stabilite prin voinţa parţilor, acestea
putând imagina nenumărate drepturi de creanţă. Această situaţie
se explică prin faptul că drepturile reale impun o obligaţie
generală negativă, ele limitând libertatea tuturor, iar o asemenea
limitare nu poate fi făcută decât prin lege;
g. Drepturile reale - dau naştere la două efecte speciale: dreptul
de urmărire şi dreptul de preferinţă;
Drepturile de creanţă - au un caracter relativ, şi îi conferă titularului posibilitatea de a
pretinde numai debitorului executarea obligaţiei.

B. OBLIGAŢIILE REALE
Obligaţiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale şi
drepturilor de creanţă. Obligaţiile reale sunt de doua feluri: obligaţii scriptae in rem sau
obligaţii opozabile terţilor şi obligaţii propter rem sau reale de a face.
• obligaţiile scriptae in rem: corespund unor drepturi de creanţă şi se află în strânsă legătură cu
stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât adevăratul proprietar. Ca
exemplu avem situaţia vânzării bunului închiriat, noul proprietar are obligaţia să respecte
locaţiunea anterioară vânzării imobilului.
• obligaţiile propter rem: sunt sarcini reale ce decurg din stăpânirea unui bun şi nasc obligaţii în
legatură cu acele bunuri. După izvorul lor, obligaţii propter rem sunt de doua feluri: legale –
cele prevăzute expres de către lege; şi conventionale – născute prin acordul de voinţă al
părţilor.

3.CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE

6
 Drept civil
II
Principala clasificare a drepturilor reale este aceea care se face după cum acestea au sau nu o
existenţă independentă, de sine stătătoare, prin urmare avem: drepturi reale principale şi
drepturi reale accesorii.
• drepturile reale principale sunt drepturi reale ce au o existenţă independentă în raport cu alte
drepturi reale sau de creanţă.
• drepturile reale accesorii sunt drepturi reale constituite pentru a garanta drepturi de
creanţă.

A. Drepturile reale principale .

În dreptul nostru civil avem două categorii de drepturi reale principale: dreptul de proprietate
şi dezmembrămintele dreptului de proprietate.
• Dreptul de proprietate se prezintă sub doua forme: dreptul de proprietate publică şi dreptul
de proprietate privată
a) dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-terioriale
b) dreptul de proprietate privată care se subdivide în dreptul de proprietate particulară
aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, şi dreptul de
proprietate privată a statului.
• Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate
a) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică sunt drepturi: de
administrare, de concesiune, de folosinţă.
b) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt opozabile
tuturor, inclusiv proprietarului şi sunt următoarele: dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie.
• Drepturile reale accesorii sunt:
a) Dreptul de gaj este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun
mobil dererminat, cu deposedare sau fără deposedare, care conferă titularului său
posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun, dacă vine în concurs cu alţi
creditori, în caz de neexecutare voluntară a obligaţiei de către debitor.
b) Dreptul de ipotecă este dreptul real constituit asupra unui imobil determinat, fără
deposedare, care conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a fi
plătit cu prioritate din preţul acelui bun imobil.
c) Privilegiile speciale sunt drepturi reale aparţinând unor creditori care, datorită calităţii
creanţei lor, vor fi plătiţi cu prioritate din valoarea bunurilor determinate ale
debitorului, chiar faţă de creditorii ipotecari posteriori.
d) Dreptul de retenţie este dreptul real ce conferă posibilitatea creditorului, care este în
acelaşi timp, debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a lucrului altuia, de a
reţine acel lucru şi a refuza predarea acestuia până la momentul când debitorul său, dar
care este şi creditor al lucrului, îşi va executa obligaţia născută în legatură cu lucrul
respectiv.

FUNCŢIILE ŞI CARACTERELE PATRIMONIULUI

Explică şi asigură gajul general al

creditorilor chirografari
7
 Drept civil
II

FUNCŢIILE PATRIMONIULUI Permite şi explică subrogaţia

reală cu titlu universal

Explică principiile transmisiunii

universale, cu titlu universal şi cu
titlu particular

Este o universalitate juridică

Orice persoană are patrimoniu

CARACTERELE
PATRIMONIULUI Este indivizibil

Este unic

Este inalienabil

8
 Drept civil
II
SCHEMA DREPTURILOR PATRIMONIALE

Drepturi patrimoniale

Drepturi de creanţă Drepturi reale

(jus ad personam) (jus in re)

- drepturi relative - - drepturi absolute -

principale accesorii

Drept de
Drept de
gaj
proprietate

Dezmembrămintele Drept de
dreptului de proprietate ipotecă

Drept de
administrare Drept de
retenţie
Drept de
uz Drept de
concesiune
Drept de Privilegiile
uzufruct
Drept de
Drept de
folosinţă
abitaţie
Drept de
Drept de
superficie
preempţiune
Drept de
servitute

9
 Drept civil
II

CAPITOLUL II
POSESIA

1. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE POSESIEI. DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA POSESIEI.

2. POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ.
3. CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI.
4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI POSESORII.

1. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE POSESIEI.

A. DEFINIŢIA POSESIEI.
Art.1846 C.civ: „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată –
una sau alta – de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Trebuie să distingem între posesie - ca
element constitutiv al dreptului de proprietate, alături de folosinţă şi dispoziţie şi posesia, ca
stare de fapt e reprezentată de totalitatea faptelor juridice în sens restrâns şi a actelor juridice
prin care se obiectivează, în concret, conţinutul juridic al dreptului de proprietate sau al oricărui
drept real.
Aşadar putem defini posesia ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice(
stăpânirea materială ori exercitarea unei puteri de fapt), de catre o persoană asupra unui
bun, cu intenţia de a se comporta faţă de acel bun ca un adevărat proprietar ori titular al
altui drept real.
În conţinut juridic, posesia înglobează un element material, corpus, şi un element subiectiv,
animus.
CORPUS – poate conţine unul sau mai multe fapte juridice în sens restrâns, ori acte juridice
prin care se exercită concret, unul sau altul din atributele conferite de drepturile reale. De regulă,
elementul corpus este realizat chiar de catre posesor. Este însa posibilă situaţia în care, elementul
corpus să fie exercitat de catre o altă persoană dar în numele posesorului. În această situaţie, se
spune că posesia este exercitată „corpore alienum”.
ANIMUS – reprezintă elementul psihologic şi nu poate fi exercitat în mod normal decât de
către posesor. Constă în intentia posesorului de a stăpâni bunul pentru sine şi sub nume de
proprietar, ori titular al altui drept real (animus domini, animus rem sibi habendi). Intenţia de a
stăpâni bunul în nume propriu este prezumată relativ până la proba contrarie în favoarea celui care
are stapănirea materială. Numai în mod excepţional, în cazul persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exercitiu, se admite ca animus ar putea fi exercitat prin intermediul persoanei care-
l reprezintă pe cel lipsit de capacitatea de exerciţiu.

B. DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA POSESIEI.

POSESIA se dobândeşte numai dacă sunt întrunite ambele elemente, CORPUS şi ANIMUS, în
aceeaşi persoană (corpus se poate dovedi prin orice mijloc de probă, iar animus este pezumat până
10
 Drept civil
II
la proba contrarie); dar se pierde fie prin pierderea simultană a ambelor elmente ale posesiei, fie
prin pierderea oricăruia dintre acestea în parte. Corpus se pierde atunci când bunul a intrat în
stăpânirea altei persoane, cum ar fi în cazul furtului. Animus se pierde atunci când posesorul
înstrăinează bunul respectiv. În situaţia în care posesorul înstrăinează bunul respectiv iar
dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului posesorul se va transforma într-un detentor precar,
deoarece, deşi stăpâneşte material lucrul, o face numai sub nume de chiriaş ori de titular al unui
alt drept real dar nu sub nume de proprietar. Această operaţie juridică poartă denumirea de
constitut posesor.

Dovada posesiei este instituită de Codul civil prin mai multe rezoluţii:
 art. 1854 C.civ. prevede că „posesorul este pres
upus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început
a poseda pentru altul”. În acest text există două prezumţii:
a) se pleacă de la ideea existenţei elementului material al posesiei şi se
concluzionează ca exista şi elementul animus;
b) apoi considerându-se astfel dovedită posesia, se instituie o a doua prezumţie şi
anume că posesorul e proprietar.
 art. 1855 C.civ. prevede că atunci: „când posesorul a început a poseda
pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este proba
contrarie.”Aici, termenul de posesie este folosit eronat, deoarece se are în vedere cazul
detentorului precar. Adică, se spune, că detenţia precară se păstrează atâta timp cât nu se
face dovada intervertirii precarităţii în posesie utilă.

2. POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ.

Detenţia precară constă în exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu
permisiunea, fie pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar.Detentorul se
aseamănă cu posesorul, deoarece, ca şi la acesta din urmă, lucrul se află la dispoziţia sa şi el
exercită puterea materială asupra lucrului. Diferenţa esentială între posesie şi detenţia precară,
constă în faptul că detentorul nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca titularul unui drept
real, astfel cum apare din manifestările sale exterioare. Deci, detentorul nu are animus şi deţine
lucrul în contul altuia.
Detenţia nu constituie o stare de fapt, ci este o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă din
titlul în virtutea căruia detentorul este îndreptăţit să exercite elementul corpus. Totodată, ea
este delimitată prin titlu şi nu conferă avantaje atât de întinse ca posesia.
Prin urmare, în exercitiul puterii asupra lucrurilor există o gradaţie:
a) pe prima treaptă se află titularul dreptului de proprietate;
b) pe cea de a doua treaptă, posesorul care se comportă ca un titular al dreptului de
prorietate ori al altui drept real;
c) pe cea de a treia treaptă, detentorul precar care exercită puterea în temeiul unei
autorizări primite fie de la proprietar, fie de la lege.

Caracterele precarităţii
În dreptul nostru, termenul de precar a dobândit întelesul de lipsit de stabilitate şi se
aplică acelor detentori sau posesori care au o stăpânire instabilă asupra unui lucru, caci titlul lor nu
e de natură a le consolida un drept de proprietate în timp, asupra lucrului pe care-l detin.
11
 Drept civil
II
1. detenţia precară este inutilă în mod absolut: ea nu poate produce efecte împotriva
nimănui. Defectul ei ţine de absenţa unui element esenţial realizat în persoana
detentorului, defect ce apare faţă de toată lumea.
2. starea de precaritate e perpetuă prin natura sa. Precaritatea rezultă din obligaţia de
restituire contractată de detentor în legătură cu bunul pe care-l deţine. Aceasta
obligaţie se transmite asupra succesorilor cu titlu universal care dobândesc patrimoniul
precaristului.
3. precaritatea este ineficace: nu produce efectele posesiei.
4. precaritatea nu poate fi inlăturată de detentor prin simpla sa voinţă: aşadar voinţa
de a fi proprietar şi chiar cu manifestările ei prin acte de folosinţă nu este suficientă
pentru a schimba calitatea detenţiei aceluia ce deţine lucrul cu titlu precar.
În art.1858 C.civ. sunt reglementate patru cazuri de excepţie prin care este posibilă
intervertirea precarităţii în posesie utilă, prin intervertirea titlului:
1) când deţinătorul lucrului primeşte cu bună credinţă de la o a treia persoană, alta decât
adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce-l deţine.
Ex: locatarul cumpăra imobilul, sau îl dobândeşte prin schimb/donaţie/legat de la un terţ
neproprietar, dar pe care-l consideră adevărat proprietar, iar din acel moment, detentorul posedă
în virtutea unui titlu capabil de a-i transmite dreptul de proprietate dacă ar fi emanat de la un
adevărat proprietar.
În acest caz titlul posesiei sale este intervertit: în locul unui titlu precar el are un titlu de
proprietate. Prin urmare va putea dobândi imobilul prin uzucapiune, cu condiţia ca schimbarea
titlului să coincidă cu schimbarea sa de conduită, altfel, posesia va fi lovită de viciul echivocului.
2) când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de
rezistenţă la exerciţiul dreptului său. Nu e suficient să aibă loc o simplă negare a dreptului de
proprietate, ci este necesar să se ivească un conflict direct între proprietar şi detentorul precar.
Conflictul poate să îmbrace forma judiciară, sau opunerea poate fi făcută prin notificare
extrajudiciară.
Ex: proprietarul reclamă restituirea lucrului iar detentorul (chiriaş/depozitar) refuză,
pretinzându-se proprietar. Spre deosebire de primul caz de intervertire, fostul detentor precar
deţine lucrul din momentul intervertirii precarităţii în posesie utilă, fără să fi obţinut asupra
lucrului vreun titlu nou.
3) când deţinătorul strămută posesiunea lucrului printr-un act cu titlu particular, translativ
de proprietate la altul care este de bună-credintă. Nu e o intervertire a propriului titlu al
precaristului prin schimbarea calităţii acestuia, ci o strămutare a calităţii de posesor, de la
detentorul precar la o altă persoană care devine posesor veritabil.
Fostul precarist nu mai are nici o calitate în raportul posesorului cu fostul proprietar, pentru că
acest raport a încetat la apariţia noului titlu translativ de propirtate. Dobânditorul de la precarist,
nu este un detentor precar ci un adevărat posesor, deoarece el deţine dreptul său în temeiul
titlului prin care precaristul i-a transmis chiar dreptul de proprietate.
4) când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu
titlu universal, dacă acel succesor universal este de bună-credinţă.
Ex: moştenitorul care crede sincer că defunctul era proprietarul lucrului deşi acesta
deţinea lucrul cu titlu precar.

3. CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI.

12
 Drept civil
II
Calităţile posesiei.
Art. 1847 C.civ. dispune „se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi
sub nume de proprietar”. Două dintre aceste calităţi nu-şi au locul în enumerare:
 caracterul neîntrerupt nu se referă la posesia însăşi ci la curgerea termenului de
prescripţie achizitivă;
 „Sub nume de proprietar” desemnează elementul subiectiv al posesiei, ori dacă nu
exista animus, nu putem vorbi despre posesie, ci despre detenţie precară.
Rezultă că pentru a fi utilă, mai exact capabilă de a produce efecte juridic, posesia trebuie
sa fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
În lipsa uneia dintre aceste calităţi, încetează utilitatea posesiei. Absenţa oricărei calităţi,
echivalează cu viciile posesiei.
Viciile posesiei sunt:
• Discontinuitatea posesiei. Potrivit art. 1848 C.civ. „posesiunea este discontinuă când posesorul
o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”, în sensul că orice lucru trebuie
folosit cu intermitenţele normale pe care le presupune natura sa. Iar art. 1850 C.civ.
instituie o prezumţie legală relativă de continuitate în sensul că „posesorul actual care
probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus ca a posedat tot timpul
intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”Acest viciu este absolut
(deoarece poate fi invocat de oricine), este temporar (deoarece încetează în momentul în care
posesia devine regulată) şi se referă atât la bunurile mobile cat şi la bunurile imobile.
• Violenţa. Art. 1851 C.civ. prevede că „posesia e tulburată când e fondată sau conservată prin
acte de violenţă în contra sau din partea adversarului” Formularea acestui text e criticabilă,
deoarece lasă să se înteleagă că posesia este viciată nu doar de violenţa activă ci şi de către
violenţa pasivă, lucru ce nu este adevărat. Termenii se referă la violenţa ca agresiune din
partea posesorului, fie la violenţa care nu vine din partea posesorului (violenţa pasivă). În
practică şi doctrină s-a spus că numai violenţa activă determină vicierea posesiei, iar acest
viciu este relativ, deoarece poate fi invocat doar de posesorul împotriva căruia se exercită
violenţa. Deasemenea este un viciu temporar, pentru că încetează odata cu încetarea violenţei;
şi se referă atât la bunuri mobile cat şi la bunuri imobile.
• Clandestinitatea. Art. 1847 C.civ. precizează: „posesiunea este clandestină când posesorul o
exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea sa o cunoască”
Este un viciu ce alterează caracterul public al posesiei. Clandestinitatea presupune ca posesia –
stăpânirea bunului – se face pe ascuns faţă de adevaratul proprietar, prin urmare acest viciu
putând fi invocat numai de acesta. În general se referă la bunuri mobile, fiind mai greu de
imaginat clandestinitatea în materia imobilelor. Este un viciu temporar, deoarece încetează în
momentul în care posesia redevine publică.
• Echivocul. Acest viciu există ori de câte ori nu se cunoaşte exact dacă stăpânirea materială a
bunului – corpus – se exercită în nume propriu, sau pentru altul. Ex. un coproprietar care
stăpâneste întregul bun, nu lasă să se înţeleagă în mod clar, prin atitudinea sa, dacă neagă ori nu
cotele părţi din dreptul aparţinând celorlalţi coproprietari.Viciul e cunoscut atât la bunurile
mobile cât şi imobile, este temporar (în sensul că încetează odată ce devine clară atitudinea
posesorului) şi este absolut (în sensul că poate fi invocat de oricine).

4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI POSESORII.

13
 Drept civil
II
Posesia are efecte generale şi efecte particulare:
Efectele generale ale posesiei:

• posesia creează o prezumţia de proprietate în favoarea posesorului. Art.1854 C.civ., care

prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu a
început a poseda pentru altul” stabileşte o prezumţie de existenţă a dreptului real în favoarea
posesorului. Sarcina probei revine celui care contestă legitimitatea posesiei, iar în cazul
bunurilor mobile, prezumţia este mai puternică.
• posesia e apărată prin acţiunile posesorii. Acestea pot fi exercitate nu numai de cel care
posedă cu titlu de proprietate ci şi de titularii oricărui drept real în al cărui conţinut intră şi
posesia. Există o acţiune posesorie generală (acţiunea în complângere, acţiunea incipientă în
revendicare), pentru a cărei introducere se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
 posesia să fi durat cel puţin 1 an
 să nu fi trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare
 posesia să fie utilă
În mod excepţional, art. 676 C.pr.civ acordă posibilitatea detentorului precar de a folosi
acţiunea posesorie specială (acţiunea în reintegrare). Această acţiune poate fi introdusă de
posesor ori de către detentorul precar, în cazul în care tulburarea s-a facut prin violenţă. Se cere
îndeplinirea unei singure condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburarea prin violenţă.

Efectele speciale ale posesiei.

• Posesia utilă imobiliară duce prin uzucapiune (prescripţie achizitivă) la dobândirea dreptului
de proprietate.
• Dobândirea fructelor în proprietate de catre posesorul de bună-credinţă. Posesorul
dobândeşte fructele lucrului ce se află în posesia sa, cu condiţia să fi fost de bună-credinţă în
momentul perceperii acestora. În acest caz, buna-credinţă constă în convingerea posesorului că
lucrul ale cărui fructe le culege a fost dobândit de la adevăratul proprietar, sau, din credinţa
lui că titlul în temeiul căruia posedă e valabil, nefiind afectat de vicii.

TESTE:
1. Posesia:
a) generează o prezumţie relativă de proprietate în materie imobiliară;
b) poate genera o prezumţie irefragrabilă de proprietate în materie mobiliară;
c) poate genera o prezumţie relativă de proprietate în materie mobiliară;

2. Posesorul de bună-credinţă:
a) are dreptul la fructe, dacă a fost de bună-credinţă la momentul intrării în posesie, chiar dacă la
momentul perceperii lor nu mai era de bună-credinţă;
b) dobândeşte prin percepere numai fructele naturale şi industriale;
c) dobândeşte fructele civile prin percepere, astfel că dacă acestea devin scadente anterior
admiterii acţiunii de revendicare, însă nu sunt percepute de către posesorul neproprietar, ele
vor reveni posesorului neproprietar.

14
 Drept civil
II
3. Acţiunea posesorie poate fi introdusă de:
a) posesori, titulari ai unui drept real asupra bunului respectiv;
b) cel ce deţine lucrul în interesul său propriu în temeiul unui contract încheiat cu posesorul
indiferent cine ar fi tulburătorul.

15
 Drept civil
II
CAPITOLUL III
DREPTUL DE PROPRIETATE. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

1. DEFINIŢIE. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.

2. CARACTERE JURIDICE GENERALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE.
3. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ. NOŢIUNE ŞI DEFINIŢIE.

1. DEFINIŢIE. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Art.480 C.civ prevede că „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de
un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Putem defini dreptul de proprietate ca fiind un drept real care conferă titularului său
posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi) asupra unui lucru
determinat, prerogative care sunt exercitate în mod absolut şi exclusiv, în limitele
determinate de lege.
Din această definiţie rezultă conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
Conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
1) POSESIA – constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i apartine în
materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de
proprietate.
2) FOLOSINŢA – conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său percepând în
proprietate toate fructele pe care acesta le produce.
3) DISPOZIŢIA – este alcatuită din dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie
juridică. Dispozitia materială este posibilitatea de a dispune de substanţa lucrului
(modificare/transfer/distrugere). Dispoziţia juridică reprezintă dreptul de a înstraina, de a
dezmembra sau de a greva cu sarcini dreptul de proprietate.
Aceste prerogative enumerate mai sus constituie puterea juridică pe care proprietarul o are
asupra lucrului. Puterea juridică se întemeiază pe ideea de apartenenţă, tocmai pentru că aparţine
persoanei, bunul apropriat suportă puterea juridică a acestei persoane.Ideea de apartenenţă e
comună tuturor drepturilor patrimoniale precum şi drepturilor personal nepatrimoniale.

2. CARACTERE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.

Dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu

A. CARACTERUL ABSOLUT şi INVIOLABIL: însumează trei idei:

1. dreptul de proprietate este absolut, fiind opozabil erga omnes
2. dreptul de proprietate este absolut deoarece dă posibilitatea titularului său să-şi
exercite plenitudinea prerogativelor pe care legea i le permite cu privire la un anumit
lucru. Numai dreptul de proprietate cuprinde toate cele trei atribute.
3. proprietarul poate exercita aceste prerogative în mod nelimitat, cu excepţia
limitelor judiciare, materiale şi convenţionale.

16
 Drept civil
II
Inviolabilitatea dreptului de proprietae, asa cum apare în art.135, pct.6 din Constituţie,
care prevede imperativ: „Proprietatea este în conditiile legii, inviolabila”, cunoaşte două excepţii:
- exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în conformitate cu dispoziţiile art.41, pct.3 din
Constituţie: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publica, stabilită
potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire”, iar art.481 C.civ. dispune: „Nimeni nu poate fi
silit a ceda proprietatea sa, afară numai de pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă
şi prealabilă despăgubire.” Exproprierea efectivă se face în conditiile Legii nr.33/1994 privind
exproprierea pentru utilitate publică care defineşte utilitatea publică şi reglementează
declararea ei, prevede ce imobile pot fi expropriate, reglementează procedura exproprierii,
stabilirea despăgubirilor, punerea în posesie a expropriatorului, dreptul de retrocedare al
imobilelor expropriate, etc. Succint, exproprierea ar putea fi definită ca reprezentând trecerea
forţată în proprietate publică, prin hotarare judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate
privată, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauza de utilitate publică. Exproprierea are
caracter exceptional deoarece reprezintă mai mult decat o limitare a exercitării dreptului de
proprietate privată, ducând chiar la încetarea acestuia, la lipsirea titularului de obiectul
proprietăţii.
- art.41, pct.4 din Constituţie dispune: „pentru lucrări de interes general, autoritatea
publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte
daune imputabile autoritătii”. În aceste cazuri, despăgubirile se stabilesc în acord cu proprietarul
ori de către instanţele competente în caz de litigiu.
B. CARACTERUL EXCLUSIV şi DEPLIN: permite ca titularul dreptului de proprietate să
exercite toate prerogativele - posesia, folosinţa şi dispoziţia - cu privire la lucru (caracter deplin),
cu excluderea tuturor celorlalte persoane (caracter exclusiv).
C. CARACTERUL PERPETUU şi TRANSMISIBIL: dreptul de proprietate nu se stinge cât
timp există bunul care formează obiectul său. Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, poate
fi transmis prin acte între vii, în conditiile legii, iar transmisiunea lui este inevitabilă şi obligatorie
pentru cauza de moarte. Acest caracter perpetuu explică imprescriptibilitatea dreptului de
proprietate, fie că e vorba de bunuri mobile, fie că e vorba de bunuri imobile.

3. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Art.135, pct.2 din Constituţie prevede: „Proprietatea este publică sau privată”, deoarece dreptul
de proprietate privată are un regim juridic de drept comun, dreptul de proprietate publica are un
regim juridic special, şi va fi tratat în capitolul urmator.
Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi persoane fizice şi persoane juridice de
tip particular, societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, unităţilor
administrativ – teritoriale, regiilor autonome.
Dreptul de proprietate privată este acel drept real ce conferă titularului exercitarea
asupra bunurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod exclusiv şi permanent, prin putere
proprie şi în interes propriu, cu respectarea dispozitiilor legale.
Art.41 alin. 2 din Constituţie prevede: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de
lege, indiferent de titular.”; prin urmare regimul juridic al proprietătii private rămâne acelaşi chiar
dacă titularul dreptului de proprietate privată este statul. Asadar statul este atât titular de drept

17
 Drept civil
II
public cât şi titular de drept privat – asupra bunurilor aparţinătoare domeniului privat al statului,
formate din bunuri alienabile, prescriptibile şi sesizabile.

FORMELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

În raport de regim juridic

♦ Dreptul de proprietate publică
• a statului
• a unităţilor administrativ teritoriale
♦ Dreptul de proprietate privată
• a persoanelor fizice
• a persoanelor juridice
În raport de modalităţi
♦ Dreptul de proprietate pur şi simplu
♦ Dreptul de proprietate afectat de modalităţi
În raport de modalităţile de dobândire
♦ Dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice
♦ Dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice
♦ Dreptul de proprietate transmis între vii
♦ Dreptul de proprietate transmis pentru cauză de moarte
♦ Dreptul de proprietate originală
♦ Dreptul de proprietate derivată
În raport de titulari
♦ Dreptul de proprietate al persoanelor fizice
♦ Dreptul de proprietate al persoanelor juridice

PROPRIETATEA PRIVATĂ

- fizice

- juridice de drept public:

Titularii sunt persoane:

• statul
• unităţi administrativ-teritoriale

- juridice de drept privat:

• regii autonome
• societăţi comerciale
• organizaţii cooperatiste
• societăţi agricole
• asociaţii şi fundaţii
• partide politice
• sindicate
• culte religioase

Caracteristici:
18
 Drept civil
II
• Alienabilă
Proprietatea privată este:

• Dezmembrabilă
• Prescriptibilă

• Grevabilă

• Sesizabilă

• Exclusivă

TESTE:

1. Pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în România:

a) cetăţeni străini cu domiciliul în România;
b) cetăţeni români cu domiciliul în străinătate;
c) statul şi unităţile administrativ-teritoriale.

2. Pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor în România:

a) persoane fizice străine cu domiciliul în România;
b) persoane fizice străine cu domiciliul în străinătate;
c) persoane juridice străine, dar numai dacă construcţia respectivă este achiziţionată în scop de
investiţie străină pe teritoriul României.

3. Dreptul de proprietate asupra unei construcţii:

a) se poate transmite valabil prin contract de vânare-cumpărare sub semnătură privată;
b) se poate transmite valabil prin contract de vânzare-cumpărare, dar numai dacă acesta este
încheiat în formă autentică;
c) înstrăinate prin act sub semnătură privată conduce şi al dobândirea dreptului de proprietate
asupra terenului pe care se află aşezată acea construcţie.

4. Nerespectarea condiţiei încheierii actului de înstrăinare a terenurilor în formă autentică este

sancţionată cu:
a) nulitatea relativă;
b) nulitatea absolută;
c) inopozabilitatea.

CAPITOLUL IV
DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1. DEFINIŢIA ŞI SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

2. CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
3. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ. DOMENIUL PUBLIC ŞI DOMENIUL
PRIVAT. REGIMUL JURIDIC AL PROPRIETĂŢII PUBLICE.
19
 Drept civil
II

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1. DEFINIŢIA ŞI SUBIECTELE

Dreptul de proprietate publică este acel drept real care aparţine statului şi unităţilor
administraiv-teritoriale care exercită posesia; folosinţa şi dispoziţia în regim de drept public, prin
puterea proprie şi în interes public, în limitele prevăzute de lege.
Statul ca titular al dreptului de proprietate publică apare în dublă calitate: de titular al
puterii suverane, dar şi ca proprietar.
Exercitarea atributelor sau a unor atribute ale dreptului de proprietate are loc în cadrul
unor raporturi juridice specifice. De regulă titularii dreptului de proprietate publică transmit unor
persoane juridice sau fizice, prin acte de autoritate sau contracte, executarea atributelor de
proprietate. Ex. art. 135 pct.5 Constituţie prevede că “bunurile proprietate publică pot fi date în
administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”.

2. CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Art. 135 pct.5 Constituţie prevede că bunurile proprietate publică sunt “inalienabile”.
Legea nr. 69/1991, în ar.74 al.1, dispune că “Bunurile ce fac parte din domniul public sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.
Legea nr. 18/1991 art.5 al.2 prevede că “terenurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă
potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public”.
Dreptul de proprietate publică este:

a. inalienabil – deci bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil.
Este, totuşi, posibilă existenţa asupra acestor bunuri a dreptului de administrare, dreptul de
concesionare, dreptul de a fi folosit pe baza unui contract de închiriere (art. 76 şi 78 din Legea
69/1991).
Conform Ordonanţei Guvernului nr. 15/1993, “regiile autonome, statul, comuna etc. pot transmite
cu titlu de concesiune sau închiriere bunurile, dar nu pot fi beneficiarii unui contract de
concesionare sau închiriere”;
b. imprescriptibil sub aspect extinctiv şi sub aspect achizitiv;
c. insesizabil – bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditori, ele nu pot fi
supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
d. negrevabil – cu servituţi sau cu orice fel de sarcini, mai puţin sarcinile pentru protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi.

3. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ. DOMENIUL PUBLIC ŞI

DOMENIUL PRIVAT

Proprietatea publică şi regimul juridic sunt reglementate de Legea nr.213/17 noiembrie 1998.
Legea nr. 213/1998 prevede că:

20
 Drept civil
II
- dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
- Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile legii.

- Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din Constituţie, din
cele stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea 213 şi din orice alte bunuri care,
potrivit legii sau prin naura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de
unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Domeniul public poate fi de interes naţional când proprietatea asupra sa în regim public aparţine
statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, la fel în regim public, aparţine comunelor,
oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din Constituţie,
din cele prevăzute la pct.I din anexa la lege, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public
naţional, declarate ca atare prin lege. A se vedea în acest sens, cu titlu de exemplu, art. 5 din
Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; art. 475-478 C.civ.; art.4 alin.3 din Legea nr.56/1992
privind frontiera de stat a României; art.1 din Legea petrolului nr. 134/1995.
Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.II din anexă şi din alte
bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean,
dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.
Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la
pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin
hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public
naţional ori judeţean.
- Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de legea 213/1998,
dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel.
Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi
bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor
internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin care vicierea
consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac
obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Regimul juridic al proprietăţii publice

Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de
consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

21
 Drept civil
II
f) prin alte moduri prevăzute de lege, cum ar fi confiscarea, bunurile fără stăpân,
impozitele şi taxele, şi altele.
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în
domeniul public al acestora, potrivit art.7 lit.e) se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţeamn, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local.
Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul
sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul
adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acordului menţionat,
bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura
exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-
teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau consiliul local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.
Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al
statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul
privat.
Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Hotărârea de trecere a bunului din domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art.8 alin.(2) din
lege.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:
a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în
condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efecul posesiei de bună-
credinţă asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor de mai sus, privind regimul juridic al
bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a
prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de
interes naţional, judeţean sau local.
Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau a consiliului
judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de
acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va
putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile
născute din actul de transmitere.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în
nume propriu. În litigiile referitoare la drepul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de
administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit
Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru

22
 Drept civil
II
prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea
acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
În litigiile de mai sus, satul este reprezentant al Ministerului Finanţelor, iar unităţile
administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti
sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau
primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de sat sau un avocat care să-l reprezinte în
faţa instanţei.
Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste
servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

Domeniul privat al statului. Regim juridic

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept privat sunt şi titulare
ale dreptului de proprietate privată.
Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri
aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau
unităţile administrativ-terioriale au drept de proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale asupra
bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune
altfel.
Bunurile din domeniul privat se află în circuitul civil, pot fi concesionate, închiriate sau date
în locaţie de gestiune.
a) Sunt prescriptibile sub aspect achizitiv, putând fi dobândite prin uzucapiune (imobile),
sau prin posesia de bună-credinţă, şi imprescriptibile sub aspect extinctiv.
b) Sunt sesizabile.
Asupra lor se pot constitui servituţi ori alte dezmembrăminte sub forma unor drepturi reale
imobiliare. Legea nr.213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, constituie actul normativ de bază al acestei materii.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau consiliului local, după caz, prin hotărârea Guvernului.
Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul
public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul
privat.
Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin.(2) din
lege.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum
urmează:
a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în
condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite şi nu se pot constitui garanţii reale asupra lor;
23
 Drept civil
II
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-
credinţă asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcare prevederilor de mai sus, privind regimul juridic al
bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a
prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de
interes naţional, judeţean sau local.
Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau a consiliului
judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de
acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va
putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile
născute din actul de transmitere.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în
nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului
de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate,
potrivit Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii,
pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea
acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
În litigiile de mai sus, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-
teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de
consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau
primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să-l reprezinte în
faţa instanţei (art.12 alin.5 din Legea nr. 213/1998).
Dispoziţiile de mai sus trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă şi cu dispoziţiile
art.42 alin.2 din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale, care prevede
că “Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice din ţară şi
din străinătate, precum şi în justiţie” şi cu dispoziţiile art. 4 din Legea administraţiei locale care
prevede, în alin.1, că “Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice (…)” iar în alin. 2 “Ca
persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de
drept public sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local, potrivit legii”.
Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste
servituţi sunt incompatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

PROPRIETATEA PUBLICĂ

- cuprinse în domeniul public:

de interes national
24
 Drept civil
II
de interes local
Are ca obiect bunuri:
- cuprinse în domeniul privat:
al statului
al unităţilor administrativ-teritoriale

- de uz public şi de interes public

- enumerate de art. 135 din Constituţie

- enumerate în Anexa Legii nr. 213/1998

Caracteristici:

• Inalienabilă
Proprietatea publică

• Nedezmembrabilă
• Imprescriptibilă
este:

• Negrevabilă
• Insesizabilă
• Exclusivă

COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI PROPRIETATEA PRIVATĂ

Proprietatea publică Proprietatea privată

Drept subiectiv, ce aparţine Drept subiectiv, al
Noţiune statului şi unităţilor persoanelor fizice,
administrativ-teritoriale, asupra juridice, al statului şi al
bunurilor care, fie prin natura unităţilor administrativ-
lor, fie printr-o dispoziţie a legii teritoriale, asupra
sunt de uz şi utilitate publică bunurilor mobile şi imobile,
altele decât cele care
alcătuiesc domeniul public
Inalienabilă Alienabilă
Nedezmembrabilă Dezmembrabilă
Caractere Imprescriptibilă Prescriptibilă
juridice Negrevabilă Grevabilă
Insesizabilă Sesizabilă
Exclusivă Exclusivă

25
 Drept civil
II
• Statul • Persoane fizice
• Unităţile administrativ- • Persoane juridice de
Titulari teritoriale drept privat
• Persoane juridice de
drept public
Bunuri care prin natura lor sunt Orice bun, cu excepţia
de uz şi interes public celor care fac parte din
Obiect Bunuri declarate ca atare printr- domeniul public al statului
o dispoziţie a legii si al unităţilor
administrativ-teritoriale

TESTE:

1. Nerespectarea regulilor dreptului de preemţiune la înstrăinarea unui teren agricol extravilan

prin vânzare-cumpărare, potrivit Legii nr. 54/1998, se sancţionează cu:
a) nulitatea absolută;
b) nulitatea relativă;
c) nulitatea relativă, numai dacă cumpărătorul este de rea-credinţă.

2 Titular al dreptului de proprietate publică poate fi:

a) statul; judeţul;
b) regia autonomă;
c) consiliul local; consiliul judeţean.

3 Dreptul de proprietate publică este:

a) alienabil;
b) imprescriptibil;
c) sesizabil.

26
 Drept civil
II

CAPITOLUL V
MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. NOŢIUNE
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ
4. PROPRIETATEA COMUNĂ

1. NOŢIUNE
În general dreptul de proprietate se prezintă ca aparţinând unei singure persoane şi ca pur
şi simplu.
În anumite cazuri el poate prezenta un caracter complex care decurge fie din faptul că este
afectat de modalităţi (termen sau condiţie), fie că aparţine simultan la două sau mai multe
persoane.
În sens larg, prin modalitate juridică se înţelege atât situaţia unor incertitudini vremelnice, în
care se află dreptul de proprietate, cât şi situaţia când mai multe persoane au un drept de
proprietate asupra unui bun sau mase de bunuri.

2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
Este modalitatea juridică care exprimă starea de incertitudine a dreptului când el a fost
transmis de la o persoană la alta printr-un act juridic anulabil.
Până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere anularea actului sau
până la confirmarea lui, cel care a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situaţie incertă.
La confirmarea actului anulabil sau expirarea termenului de prescripţie, dreptul se consolidează.

3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ constituie o modalitate juridică a dreptului de

proprietate ce exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci când
transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta a avut loc sub condiţie rezolutorie.
Când condiţia se realizează, dreptul de proprietate se desfiinţează retroactiv.
Când condiţia nu se realizează, dreptul se consolidează retroactiv.
Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor. Din lege: în cazul
donaţiilor între soţi şi al donaţiilor făcute de persoane care nu au copii, în cazul naşterii ulterioare
a unui copil.
Ea poate rezulta dintr-o convenţie, ca în cazul vînzărilor cu pact de răscumpărare.
Efecte: Pendente conditionae – proprietarul, sub condiţie rezolutorie, se va comporta ca
proprietar pur şi simplu (administrează, culege fructele şi suportă riscul pieirii bunului).
Eveniente conditionae – la împlinirea condiţiei se desfiinţează, cu efect retroactiv, dreptul de
proprietate al dobânditorului, astfel că transmiţătorul redobândeşte dreptul de proprietate
asupra bunului.
În practică, rezoluţiunea a produs efecte retroactiv în privinţa actelor de dispoziţie, dar nu şi în
cazul actelor de administrare care rămân valabile.
În cazul constituirii proprietăţii asupra terenurilor în cadrul Legii nr.18/1991, se pun condiţiile
stabilirii dobânditorului în localităţile unde se află terenurile, de a nu deţine în alte localităţi
teren, ori de a renunţa la terenurile pe care le are în altă localitate, de a le cultiva etc.
27
 Drept civil
II
Nerespectarea condiţiilor duce la pierderea dreptului de proprietate asupra terenului primit.

4. PROPRIETATEA COMUNĂ
Definiţie: Proprietatea comună este proprietatea în care prerogativele dreptului aparţin împreună
şi concomitent mai multor persoane.
Formele proprietăţii comune:
- Proprietatea comună poate fi pe cote părţi sau în indiviziune (când poartă asupra unei
universalităţi juridice).
- Proprietatea comună în devălmăşie (când nu se cunosc nici fracţiuni din bun, nici cotele din
dreptul de proprietate nu sunt stabilite).
Caractere:
Proprietatea comună pe cote părţi se caracterizează prin faptul că dreptul fiecărui
coproprietar e determinat abstract, matematic, nu în natură.
Deci: a) nici un coproprietar nu e titularul exclusiv al unei fracţiuni din bun;
b) fiecare coproprietar este titular exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale, abstracte,
din dreptul de proprietate.
Drepturile coproprietarilor nu trebuie să fie egale între ele.
Dispoziţiile legale de reglementare a coproprietăţii sunt: art. 728 C.civ. (durata
indiviziunii); 1517 C.civ. (privind îndatoririle asociaţilor în societatea civilă).
Din punct de vedere al duratei, coproprietatea poate fi obişnuită sau temporară, sau forţată şi
perpetuă. Coproprietatea obişnuită poate înceta prin împărţeală (partaj).
Modurile de dobândire ale dreptului de proprietate comună pe cote-parte sunt cele generale
prevăzute de art. 485 şi 486 C.civil; pe lângă ele pot exista moduri specifice.
Cele mai întâlnite moduri de dobândire sunt succesiunea şi convenţiile.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate în cazul coproprietăţii este supusă, în
principiu, regulei umanităţii, ceea ce înseamnă că bunul comun poate fi folosit şi posedat în
concordanţă cu hotărârea tuturor coproprietarilor.
Regula unanimităţii funcţionează şi mai pregnant în cazul actelor de dispoziţie asupra bunului
în materialitatea sa.
Ea nu funcţionează însă în cazul actelor de dispoziţie pe care un coproprietar le-ar face cu privire
la cota sa ideală din dreptul de proprietate asupra bunului.
Coproprietatea temporară poate înceta oricând.
Potrivit art. 728 C.civ., “nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. Convenţiile
contrare sunt nule. Convenţiile pentru menţiunea stării de indiviziune sunt valabile doar 5 ani”.
Acţiunea în ieşire din indiviziune e imprescriptibilă. Imprescriptibilitatea poate fi paralizată prin
uzucapiune.
Modalităţile de încetare a coproprietăţii sunt:
- dobândirea cotelor tuturor copărtaşilor de unul singur (cumpărare, succesiune, etc.);
- copărtaşii transmit cotele unei singure persoane;
- partajul (împărţeala), adică operaţiunea când se dă fiecărui coproprietar o fracţiune din bun
corespunzătoare dreptului său (sau loturi la universalităţi, în indiviziune) este cea mai folosită
modalitate de încetare a coproprietăţii.
Împărţeala se face în natură; dacă aceasta nu e posibilă, ieşirea din indiviziune se face prin
atribuire sau prin scoaterea în vânzare a bunului la licitaţie.
Împărţeala poate fi prin bună învoială sau judecătorească.
28
 Drept civil
II
În prezent, înstrăinarea terenurilor şi construcţiilor, precum şi împărţeala acestora, nu mai
sunt supuse autorizaţiei administrative a organului de stat.
Proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă se caracterizează prin faptul că se
menţine independent de voinţa copărtaşilor şi că este determinată de desinaţia bunului respectiv.
Bunurile respective sunt accesorii faţă de altele care sunt bunuri principale.
Coproprietarii au dreptul de a folosi lucrul comun ca un adevărat proprietar, fără însă a aduce
atingere drepturilor celorlalţi şi destinaţiei bunului.
Nu se poate dispune decât de cota abstractă din dreptul de proprietate, iar actele de
administrare se fac cu acordul tuturor, conform regulei unanimităţii.
Cazuri de proprietate forţată:
- asupra unor bunuri considerate bunuri de familie (morminte, cărţi sau tablouri de familie),
- părţi comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente şi asupra termenului dat în
folosinţă;
- lucruri comune şi utile pentru folosinţa a două imobile vecine;
- asupra despărţiturilor comune (ziduri, şanţuri, garduri), cu privire la care există o prezumţie
relativă de comunitate.

Proprietatea comună în devălmăşie

Noţiune : În cazul proprietăţii comune în devălmăşie nici dreptul de proprietate, nici bunul
asupra căruia poartă nu sunt divizate, determinate, cunoscute. Aceasta are loc la împărţirea
bunurilor aflate în devălmăşie; când fiecărui proprietar devălmaş i se stabileşte cota din dreptul
de proprietate şi partea din bun care i se atribuie.
Cazuri: proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor comune (art. 30 Codul familiei) sau cea
stabilită prin convenţia părţilor.
Încetarea proprietăţii devălmaşe a soţilor asupra bunurilor are loc, la cerere, la desfacerea
căsătoriei. În timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, poate avea loc împărţirea bunurilor
comune existente la cererea unuia dintre soţi sau a unui creditor personal.
Consecinţe: nici unul dintre soţi nu poate dispune prin acte între vii de dreptul său.
Fiecare soţ poate face, în schimb, singur acte de administrare şi de folosinţă asupra bunurilor
comune, presupunându-se că are şi consimţământul celuilalt soţ (mandatul tacit reciproc – prevăzut
de art. 35 C.fam.).
Fiecare soţ poate, de asemenea, dispune de bunuri (cu excepţia imobilelor, terenuri şi
construcţii şi a celor de unică folosire), fiind considerat că are şi consimţământul celuilalt.
Cota fiecăruia nu este predeterminată împărţirii, ci se stabileşte la partaj, conform
contribuţiei lor la dobândirea bunurilor comune.
Acţiunile posesorii nu se pot exercita între soţi, în timp ce proprietarii posesori le pot folosi
împotriva coproprietarului care îi tulbură sau deposedează.
Acţiunea de revendicare nu se poate exercita între soţi, şi nici în cazul coproprietăţilor pe
cote-părţi între coproprietari.
Comunitatea de bunuri a soţilor nu exclude coproprietatea. Soţii pot fi în coproprietate cu bunurile
comune cu un alt coproprietar (ex. un copil).
Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor. Încetarea ei poate avea loc fie pe cale amiabilă,
fie pe cale judiciară.

29
 Drept civil
II
MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Proprietatea rezolubilă Proprietatea anulabilă

Când transferul Când dreptul de

proprietăţii s-a proprietate s-a
făcut printr-un act dobândit printr-un
juridic afectat de o Proprietatea comună act juridic lovit de
condiţie nulitate relativă

Când dreptul
asupra aceluiaşi
bun sau asupra
aceleiaşi mase de
În devălmăşie bunuri aparţine Pe cote-părţi
concomitent mai
multor titulari

Obişnuită
(temporară) Indiviziune

Forţată
(perpetuă) Coproprietate

COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA

COMUNĂ PE COTE-PĂRŢI ŞI PROPRIETATEA
COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE

Părţi comune:

30
 Drept civil
II
• Constituie modalităţi juridice ale dreptului de proprietate
• Dreptul de proprietate aparţine de două sau mai multe persoane simultan asupra unui bun sau a
unor bunuri nefracţionate material
• Încetează prin partaj

Diferenţe:

Proprietatea comună Proprietatea comună

pe cote-părţi în devălmăşie
Fiecare coproprietar este titular Nici unul dintre codevălmaşi nu
exclusiv al unei cote-părţi ideale deţine o cotă-parte ideală din dreptul
din dreptul de proprietate de proprietate
Fiecare coproprietar poate dispune Nici un codevălmaş nu poate înstrăina
liber de cota-parte din drept dreptul său deoarece nu se cunoaşte
cota-parte ce revine fiecăruia
Izvorăşte din contract, succesiune, Apare ca urmare a căsătoriei şi în
uzucapiune, etc. mod excepţional prin convenţie
Caracter neorganizat şi temporar Caracter organizat (Legea
organizează exerciţiul ei)
Se aplica principiul unanimităţii Se aplică prezumţia legală a
mandatului reciproc
Se naşte şi există independent de Are un caracter intuitu-personae
identitatea şi calităţile
coproprietarilor

TESTE:

1. Proprietatea anulabilă:
a) rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate absolută;
b) durează cel mult până la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii actului;
c) durează cel mult până la momentul în care se împlineşte termenul de prescripţie a acţiunii în
anulare.

2. Indiviziunea poate avea ca obiect:

a) o casă de locuit;
b) cel mult trei bunuri determinate;
c) o universalitate de bunuri.

3. În materia coproprietăţii regula unanimităţii nu se aplică:

31
 Drept civil
II
a) actelor juridice de conservare efectuate de unul dintre coproprietari, chiar dacă împotriva
voinţei celorlalţi copărtaşi;
b) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtaşi împotriva voinţei
celorlalţi copărtaşi în măsura în care profită efectiv tuturor copărtaşilor;
c) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtaşi fără consimţământul
celorlalţi coproprietari, în măsura în care profită efectiv tuturor copărtaşilor;
d) actelor de înstrăinare a întregului bun pe care un copărtaş le-a încheiat în mod unilateral, în
numele său propriu, ca un veritabil proprietar exclusiv al acelui bun;
e) actelor juridice de dispoziţie făcute de un copărtaş având ca obiect cota sa parte de drept.

4. Partajul judiciar se poate realiza prin:

a) partajarea în natură a bunului;
b) atribuirea bunului către unul dintre copărtaşi şi plata de către acesta în favoarea celorlalţi
copărtaşi a unei sulte reprezentând echivalentul bănesc al cotei-părţi din drept aparţinând
acestora;
c) vânzarea bunului prin licitaţie publică şi atribuirea de sulte în favoarea copărtaşilor.

5. Proprietatea asupra unui bun este rezolubilă:

a) numai când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiţie
rezolutorie;
b) când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiţie
suspensivă;
c) când transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act lovit de nulitate relativă.

32
 Drept civil
II
CAPITOLUL VI
MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

1. NOŢIUNI GENERALE
2. CLASIFICĂRI
3. TRADIŢIUNEA
4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
5. ACCESIUNEA
6. UZUCAPIUNEA
7. CONVENŢIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII.

1. NOŢIUNI GENERALE
Art. 644 şi 645 C.civ. enumeră modurile de dobândire a proprietăţii: succesiunea, legatul,
convenţia, tradiţiunea, accesiunea, prescripţia, legea şi ocupaţiunea.
La acestea trebuie adăugată şi hotărârea judecătorească.
Aceste moduri se aplică şi celorlalte drepturi reale; cu unele particularităţi. Ele se aplică şi
pentru dobândirea proprietăţii publice şi proprietăţii cooperatiste, care cunosc însă şi moduri
specifice de dobândire.
2. CLASIFICĂRI
A. După întinderea dobândirii:
- moduri de dobândire universală sau cu titlu universal: succesiunea şi legatele universale şi cu titlu
universal;
- moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri
individuale determinate.
B. După momentul transmisiunii:
- moduri de dobândire între vii;
- moduri de dobândire pentru cauză de moarte.
C. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:
- moduri originare care exclud transmisiunea (ocupaţiunea, uzucapiunea);
- moduri derivate, care presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta.
D. După caracterul transmisiunii:
- moduri de dobândire cu caracter oneros,
- moduri de dobândire cu caracter gratuit.
E. Legea ca mod de dobândire a proprietăţii:
a) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă
b) dobândirea coproprietăţii zidul comun
c) dobândirea mobilelor prin posesie de bună-credinţă.

3. TRADIŢIUNEA ca mod de dobândire a proprietăţii.

Tradiţiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului. În prezent este un mod
care nu mai are importanţa din dreptul roman, contractele fiind în principiu consensuale.
Tradiţiunea prezintă importanţă doar în cazul contractelor reale (darul manual, donaţia de bunuri
mobile; al titlurilor de valoare la purtător, împrumutul de folosinţă).

33
 Drept civil
II
Ocupaţiunea înseamnă luarea în posesie a unui bun, care nu aparţine nimănui, cu intenţia de
deveni proprietarul lui.
Domeniul de aplicare este restrâns în condiţiile în care art. 649 C.civ. prevede că bunurile vacante
şi fără stăpân se cuvin statului ca şi succesiunile vacante, iar D. 111/1951 reglementează situaţia
bunurilor de orice fel fără moştenitori sau fără stăpân.
Nu se dobândesc prin ocupaţiune mobile.
Se dobândesc prin ocupaţiune bunurile comune, apa de băut dintr-un izvor natural, vânatul,
peştele prins în condiţii legale.

4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
Noţiune şi domeniu de aplicare
Hotărârile judecătoreşti sunt în general declarative de drepturi. Există însă şi hotărâri
constitutive de drepturi sau atributive de drepturi. Un exemplu îl constituie ordonanţa de
adjudecare în cadrul unei licitaţii publice.
În cazul exproprierii transferul de proprietate în patrimoniul exproprietarului are loc, prin
efectul hotărârii judecătoreşti, de îndată ce obligaţia de despăgubire a fost îndeplinită.

5. ACCESIUNEA
Accesiunea este încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai
important.
Tot ce se uneşte cu lucrul principal se cuvine proprietarului acestuia.
Titularul dreptului asupra unui lucru mai important devine şi titularul dreptului asupra
lucrului mai puţin important.
Dacă lucrul încorporat nu ar aparţine nimănui, accesiunea apare ca o ocupaţiune.
În sens larg, proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul şi
asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial.
Dobândirea fructelor este însă un efect normal al exercitării dreptului de proprietate.
1. Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.
2. Accesiunea imobiliară poate fi: naturală sau artificială.

Accesiunea imobiliară naturală:

- Aluviunea. Creşterile de pământ care se fac succesiv şi pe nesimţite pe fundurile apelor
curgătoare, precum şi pământurile rămase după retragerea apelor curgătoare de la un mal la altul,
se numesc aluviuni.
Ele se cuvin proprietarului fondului riveran. Există şi excepţii: proprietatea albiei lacurilor,
iazurilor, heleşteelor aparţine proprietarilor lor; la fel albia râurilor.
- Avulsiunea înseamnă adăugirea de teren la un teren a unei bucăţi de pământ smulsă de la
un alt teren, prin acţiunea unei ape. Ea devine proprietatea proprietarului terenului la care s-a
alipit dacă fostul proprietar nu o revendică în termen de un an.
Dacă bucata de teren, care se poate individualiza şi recunoaşte, provine din domeniul public,
revendicarea este imprescriptibilă.
- Insulele şi prundişurile ce se formează în râurile neplutitoare şi nenavigabile sunt ale
proprietarului fondului pe care s-au format.

34
 Drept civil
II
Accesiunea animalelor sălbatice:
Codul civil prevede în art. 503 că: ”orice animale sau zburătoare sălbatice care trec în
cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân al noi, afară numai dacă asemenea trecere
s-a ocazionat prin fraudă sau prin artificii”.
Pentru animalele din fondul cinegetic se aplică dispoziţii speciale.
Codul civil şi-ar putea găsi aplicare în privinţa unor animale semisălbatice (porumbeii şi albinele)
care să nu facă parte din domeniul public.
Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în privinţa animalelor domestice (cai, oi, boi, capre, păsări de
curte etc.).

Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului.

Art. 493 şi 494 C.civ. reglementează două situaţii:
1) construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialul altcuiva;
2) construcţia sau plantaţia făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.
Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului şi implică obligaţia proprietarului ce
beneficiază de accesiunea imobiliară artificială de a despăgubi pe cel împotriva căruia operează.
- Lucrările făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altcuiva, devin
proprietatea constructorului în temeiul accesiunii, dar proprietarul terenului trebuie să plătească
preţul materialelor. Proprietarul materialelor nu are însă dreptul de a le ridica.
Proprietarul terenului dobândeşte proprietatea lucrărilor fie că este de bună-credinţă, fie că este
de rea credinţă.
- Lucrările făcute de o persoană cu materialele proprii pe terenul altcuiva.
Proprietarul terenului devine proprietarul lucrărilor prin accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe
constructor. Se dising două situaţii:
Dacă constructorul e de rea credinţă, adică cunoaşte că terenul aparţine altcuiva, dar face
totuşi construcţia sau plantaţia; proprietarul terenului are 2 posibilităţi: fie să păstreze lucrările,
devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligaţia de a plăti constructorului valoarea
materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de
lucrările efectuate, fie să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile pe cheltuiala sa, eventual
cu obligaţia de a plăti daune-interese pentru pagubele suferite de proprietarul terenului.
În practica judiciară, în legătură cu modul de aplicare a soluţiilor menţionate de art. 494
C.civ., s-a decis (Decizia de îndrumare nr.13 din 6 august 1959) că instanţele judecătoreşti,
sesizate cu asemenea acţiuni, trebuie să cerceteze condiţiile în care s-au făcut construcţiile, dacă
proprietarul terenului nu se face vinovat de abuz de drept, acceptând efectuarea lucrărilor şi că
vor căuta să înlocuiască soluţia neeconomică a dărâmării construcţiilor cu aceea a acordării unei
despăgubiri.
Pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor sau amenajărilor este nevoie de autorizaţia
organului administrativ competent (vezi Legea nr.50/1991).
Dacă constructorul, pe terenul altuia, este de bună credinţă, adică nu ştie că terenul
aparţine altuia, ci crede că îi aparţine lui, şi construieşte pe acel teren (de exemplu constructorul
are calitatea de posesor al terenului pe care a construit), proprietarul terenului devine obligatoriu
şi proprietar al construcţiei, fără a mai putea cere dărâmarea şi ridicarea construcţiei. El trebuie
însă să dăuneze pe constructor.

35
 Drept civil
II
Constructorul e de bună-credinţă dacă a executat construcţia considerând că este
proprietarul terenului, credinţă întemeiată pe un titlu al cărui vicii nu le cunoştea; aprecierea bunei
credinţe se face în momentul în care se realizează construcţia şi buna-credinţă încetează în
momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimarea titlului.
Proprietarul terenului poate opta pentru întinderea despăgubirii şi anume: fie să se achite
contravaloarea materialelor şi a sumei, fie să plătească o sumă egală cu creşterea valorii fondului,
ca urmare a efectuării construcţiei.
Constructorul de bună credinţă va avea faţă de proprietarul terenului un drept de creanţă,
iar proprietarul terenului un drept de proprietate asupra construcţiei.
Art. 494 C.civ. nu se aplică celui care a construit fără a avea puterea materială asupra
terenului, nefiind posesor ori chiar detentor.
Art. 494 C.civ.se aplică şi constructorului pe un teren al cărui proprietar nu este cunoscut ori
manifestă lipsă de interes în preluarea construcţiei.
Probleme comune pentru constructorul de bună credinţă pentru cel de rea credinţă.
Dacă proprietarul terenului îşi însuşeşte construcţia, constructorul devine un creditor,
având o creanţă în despăgubire.
Creanţa lui se prescrie în 3 ani, din momentul în care proprietarul terenului ridică pretenţii cu
privire la construcţii în temeiul art. 494 C.civ.
Până la achitarea despăgubirilor, constructorul are un drept de retenţie cu privire la
construcţiile efectuate pe terenul altuia.
Constructorul este îndreptăţit să pretindă despăgubirile ce i se cuvin chiar de la proprietarul care
a dobândit construcţia ulterior efectuării ei.

Accesiunea mobiliară
Accesiunea mobiliară poate îmbrăcă formele: adjuncţiunii, specificaţiunii, confuziunii.
În toate cazurile proprietarul lucrului principal devine, în temeiul accesiunii, proprietar al bunului,
mai puţin important decât primul, cu obligaţia de a plăti despăgubiri.
Accesiunea presupune că între proprietarii lucrurilor nu s-a încheiat o convenţie care să
reglementeze situaţia.
Adjuncţiunea constă în unirea două lucruri care aparţin la proprietari diferiţi în aşa fel,
încât, deşi formează un singur tot, cele două lucruri rămân distincte şi se pot despărţi unul de altul
şi păstra fiecare în parte după despărţire.
Criteriul după care se determină lucrul principal este acela pentru uzul sau la completarea căruia a
servit celălalt lucru sau valoarea lucrului, iar în lipsa celor 2 criterii, criteriul volumului.
Specificaţiunea constă în prelucrarea şi transformarea unei materii aparţinând unei alte
persoane; ex.: din stofă se confecţionează un costum.
Lucrul principal se consideră materia.
Dar dacă manopera depăşeşte cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel care a confecţionat
lucrul nou devine proprietarul acestuia.
Confuziunea (sau amestecul) constă în unirea a două lucruri mobile aparţinând unor
proprietari diferiţi, în aşa fel încâ ele nu se pot recunoaşte şi deosebi unul de altul; de exemplu,
topirea a două metale, amestecul a două lichide.

6. UZUCAPIUNEA

36
 Drept civil
II
Uzucapiunea este dobândirea proprietăţii sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă
a lucrului, în timpul fixate de lege.
Deci prin uzucapiune starea de fapt se transformă în stare de drept.
Prescripţia achizitivă duce la dobândirea unui drept real, în timp ce prescripţia extinctivă are ca
efect încetarea posibilităţii de a obţine realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.
Utilitate şi justificare
Uzucapiunea constituie o dovadă absolută a dreptului de proprietate.
Rolul ei este mai redus în cazurile în care există sistemul vechilor cărţi funciare (Decretul-Lege
nr.115/1938), potrivit căruia dreptul de proprietate se dobândeşte prin întabulare. În noul sistem
de publicitate întabularea nu mai are efect constitutiv, ci numai de publicitate.
Justificarea uzucapiunii rezultă din faptul că:
- în majoritatea cazurilor posesia e conformă cu proprietarea;
- nevoia de stabilitate şi securitate juridică determină recunoaşterea de efecte juridice unei
aparenţe îndelungate de proprietate şi, în sfârşit,
- uzucapiunea apare ca o sancţiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de lipsă de
diligenţă.
Bunurile ce pot fi obiectul uzucapiunii
Poate fi obiect de uzucapiune orice bun imobil care se găseşte în circuitul civil, adică este alienabil.
Terenurile şi construcţiile pot fi deci dobândite prin uzucapiune.
Imobilele care sunt inalienabile nu pot fi uzucapate (ex. cele din domeniul public sau cele obţinute
prin constituire în cadrul Legii nr. 18/1991 o anumită perioadă de timp).
Străinii nu pot dobândi terenuri, deci ei nu se pot uzucapa.
Posesia – condiţie a uzucapiunii
Uzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utile. Posesia este utilă dacă a fost continuă,
neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Detenţia precară şi posesia viciată nu duc la uzucapiune.
Felurile uzucapiunii:
Codul civil reglementează: uzucapiunea de 30 ani şi uzucapiunea de 10 până la 20 ani.
a. Uzucapiunea de 30 ani
Pentru existenţa uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiţii:
să existe o posesie de 30 ani; posesia să fie utilă, neviciată.
Se poate folosi posesia din care invocă uzucapiunea unită cu cea a autorilor săi (joncţiunea
posesiilor).
Posesorul poate fi de rea credinţă şi fără just titlu.
Termenul se calculează pe zile întregi, dies ad quem intră în calcul. În schimb – dies a quo –
ziua în care a început posesia nu intră în calcul.
b. Uzucapiunea de la 10 până la 20 ani presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe posesie utilă
- posesorul să aibă just titlu
- posesorul să fie de bună credinţă
- posesia să dureze de la 10 la 20 ani.
Uzucapiunea de la 10 la 20 ani se aplică numai în privinţa imobilelor ut singuli, nu şi
universalităţilor de bunuri.
De aici concluzia că uzucapiunea de la 10 la 20 de ani se poate opune acţiunii în revendicare a
unui proprietar, dar nu acţiunii în petiţie de ereditate a adevăratului moştenitor.
37
 Drept civil
II
Ea se aplică şi uzufructului, dar nu şi servituţii.
Justul titlu este orice act translativ de proprietate care provine de la altcineva decât
proprietarul, adică de la un non dominus.
Faptul juridic translativ de proprietate poate fi just titlu.
Uzucapiunea întemeiată pe un titlu ce provine de la adevăratul proprietar este de
neconceput, pentru că acesta, prin el însuşi, conduce la dobândirea proprietăţii.
În practică s-a admis că pot servi drept just titlu pentru uzucapiune de la 10 la 20 ani:
tranzacţia, care deşi e declarativă de drepturi, e asimilată actului translativ; hotărârea
judecătorească de adjudecare a unui bun şi cea care constată o convenţie translativă dintre
părţile unui proces.
Succesiunea legală şi legatul universal pot constitui de asemenea just titlu.
Dovada justului titlu se face după regulile de drept comun.
Titlul putativ (care există doar în credinţa celui care invocă uzucapiunea) nu este just
titlu. La fel titlul nul.
Justul titlu este deosebit de buna credinţă şi trebuie dovedit.
Un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu împotriva unei persoane, cu excepţia
persoanei care are dreptul să invoce nulitatea relativă. După împlinirea termenului de prescripţie,
când el devine valid, poate fi invocat ca just titlu chiar împotriva celui care ar fi putut cere
anularea.
Data certă este necesară justului titlu, dar nu se cere ca acesta să fie transcris în
registrul de transcripţii imobiliare.
Buna credinţă constă în credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la adevăratul
proprietar. Ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Ea se prezumă (bona fides
presumitur).
Termenul uzucapiunii este de la 10 la 20 ani.
Termenul este de 10 ani dacă adevăratul proprietar a locuit timp de 10 ani în raza teritorială
a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află imobilul.
Termenul e de 20 ani, dacă a locuit în circumscripţia altui tribunal judeţean decât cel în care
se află imobilul.
Dacă şi-a schimbat domiciliul şi a locuit în ambele circumscripţii, atunci la un număr de ani
locuiţi în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află imobilul, se adaugă dublul numărului de
ani până la 10 locuiţi în circumscripţia altui tribunal judeţean.
Exemplu: 4 ani în aceeaşi circumscripţie (10 – 4 = 6; 6 x 2 = 12; 12 + 4 = 16 ani) – deci pentru
a uzucapa este necesară o posesie de 16 ani.
În cazul în care posesorul a locuit un număr de ani în circumscripţia altui tribunal judeţean decât
cel în care se află imobilul, şi se vrea să se ştie câţi ani trebuie să posede în circumscripţia
tribunalului judeţean unde este situat imobilul, se procedează astfel: din 20 de ani se scade
numărul de ani în care a posedat în circumscripţia altui tribunal judeţean decât cel în care e situat
imobilul (de exemplu 20 – 10 = 10).
Rezultatul este împărţit la 2, adică 10 : 2 = 5. Prin urmare, mai are de posedat 5 ani în
circumscripţia tribunalului judeţean unde se află imobilul. În final posesia lui va fi de 10 + 5 = 15
ani.
În cazul că imobilul prescris a aparţinut la mai mulţi ca indivizi, termenul uzucapiunii
împotriva lor se stabileşte pentru fiecare.

38
 Drept civil
II
Modul de calcul al termenului de prescripţie achizitivă
Uzucapiunea se calculează pe zile. Ziua când începe termenul nu se ia în calcul. Ziua se
socoteşte de 24 ore, începe de la ora 0 şi se sfârşeşte la miezul nopţii următoare.
Prescripţia se socoteşte înceiată la împlinirea ultimei zile a termenului (Dies ad quem computatur
in termino).
Întreruperea prescripţiei
Întreruperea prescripţiei are ca efecte înlăturarea oricăror efecte ale prescripţiei
anterioare. Pentru a uzucapa este nevoie să înceapă o nouă prescripţie.
Întreruperea poate fi:
naturală: posesorul este lipsit timp de 1 an de folosinţa lucrului de către proprietar sau de un terţ,
ori lucrul e declarat imprescriptibil (intră în domeniul public) sau
civilă: prevăzută de Decretul nr. 167/1958 prin
- recunoaşterea dreptului la acţiune făcută de beneficiarul prescripţiei, sau
- cererea de chemare în judecată introdusă chiar la o instanţă necompetentă.
- Actul începător de executare silită care întrerupe prescripţia extinctivă, nu se
aplică prescripţiei achizitive.
Prescripţia nu se întrerupe însă dacă s-a pronunţat încetarea procesului; dacă cererea a fost
respinsă, anulată sau s-a perimat.
Suspendarea prescripţiei achizitive: nu înlătură timpul scurs anterior cauzei de suspendare.
După încetarea cauzei de suspendare prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs
înainte de suspendare.
Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Prescripţia nu curge pe timpul în care:
- forţa majoră l-a împiedicat pe titularul dreptului să acţioneze;
- cât timp cel ce se pretinde proprietar sau cel ce invocă uzucapiunea se află în
forţele armate şi acestea sunt pe picior de război;
- înre părţi şi tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor, cât timp socotelile nu au
fost date şi aprobate;
- împoriva celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, cât timp nu au reprezentanţi
legali, sau la persoanele cu capacitate restrânsă cât timp nu au o persoană care să-i
încuviinţeze actele;
- între soţi în timpul căsătoriei.
Joncţiunea (unirea) posesiilor înseamnă adăugarea sau unirea la termenul posesiei actuale
(proprii) a timpului cât lucrul a fost posedat de autorii săi. Deci dacă A a început să uzucapeze şi,
înainte de împlinirea termenului, a înstrăinat lucrul lui B, acesta din urmă poate să unească posesia
sa cu cea a lui A, pentru a uzucapa.
Joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dar ea este facultativă, adică posesorul
actual are de ales între a începe o nouă posesie ori a invoca joncţiunea posesiilor.
Posesorul actual continuă posesia autorului său cu toate viciile sau calităţile ei; el nu poate schimba
în avantajul său natura posesiei anterioare.
Condiţiile joncţiunii sunt: să fie vorba de posesie propriu-zisă (detenţia precară nu poate fi
unită cu posesia) şi cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi al autorului.
Invocarea joncţiunii se face când aceasta este favorabilă posesorului actual.
Efectele uzucapiunii:

39
 Drept civil
II
Efectul principal e că posesorul dobândeşte dreptul de proprietate sau alt drept real asupra
lucrului.
Uzucapiunea retroactivează, deci posesorul devine proprietar din ziua când a început
posesia, şi nu din momentul împlinirii termenului de prescripţie.
Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie. Ea nu se invocă
din oficiu, ci trebuie cerută de cel interesat.
Beneficiarul uzucapiunii poate renunţa la efectele ei. Renunţarea se face numai după împlinirea ei.
Renunţarea poate fi expresă sau tacită, iar renunţătorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina.
Creditorii pot invoca prescripţia obţinută de debitorul lor, dacă acesta a renunţat la ea.
Uzucapiunea în regimul de carte funciară
Cele arătate privind uzucapiunea se aplică numai în cazul în care se aplică regimul de
publicitate imobiliară prin registre de transcripţiune.
În regiunile în care se aplica în trecut fostul regim de carte funciară, uzucapiunea are o aplicaţie
excepţională în condiţiile art. 27 şi 28 din Legea nr.115/1938:
- când s-au înscris în cartea funciară drepturi reale, fără cauză legitimă, are pot fi dobândite în
temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul înscris al dreptului le-a posedat
cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani;
- se şterg viciile titlului, consolidând starea de prin înscrierea în Cartea funciară pe baza unui titlu
nevalabil;
- cel care a posedat un bun imobil în condiţiile legii timp de 20 ani după moartea proprietarului
înscris în Cartea funciară, va putea cere înscrierea pe numele său a dreptului, ca urmare a
uzucapiunii.
În prezent, regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiuni şi cel prin carte
funciară au fost înlocuite cu un nou regim de publicitate imobiliară, prin carte funciară, care nu se
confundă cu cel anterior, neavând decât consecinţe pe planul publicităţii imobiliare.
Prescripţia instantanee asupra lucrului mobil
Art. 1909 al.1 arată că lucrurile mobile se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie vreo
trebuinţă de vreo scurgere de timp.
Condiţii cerute pentru a funcţiona această prescripţie sunt:
- să fie vorba de un bun mobil corporal;
- să fie vorba de o posesie, nu de detenţie precară;
- posesia să fie utilă, neviciată;
- posesorul să fie de bună-credinţă.

7. CONVENŢIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

Convenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a proprietăţii şi a
altor drepturi reale.
Art. 971 C.civ. arată că proprietatea sau drepturile reale se transmit în contract prin
efectul consimţământului părţilor, iar lucrul rămâne în riscul dobânditorului, chiar dacă
dobânditorului nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului.
Excepţii: În unele cazuri, transferul dreptului real nu se realizează concomitent cu
încheierea convenţiei translative de drepturi reale. Astfel:
- când părţile au convenit amânarea transferului dreptului real;
- când înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor (proprietatea se va transmite când lucrul va
exista);
40
 Drept civil
II
- proprietatea lucrului de gen se transferă la momentul predării (odată cu individualizarea lor);
- vânzarea lucrului altuia, nu este nulă, dar proprietatea se transmite când înstrăinătorul va
dobândi el însuşi proprietatea lucrului, cu condiţia ca amândoi, cumpărătorul şi vânzătorul, să ştie
că e lucrul altuia.
În cazul în care cumpărătorul nu a ştiut că vânzătorul nu este proprietarul lucrului, vânzarea
e anulabilă (nulă relativ), dar nulitatea se acoperă dacă vânzătorul devine proprietarul lucrului după
vânzare.
Dacă bunul e de gen, problema vânzării lucrului altuia nu se pune.

41
 Drept civil
II

TESTE:

1. Constituie modalităţi de accesiune mobiliară:

a) accesiunea animalelor;
b) specificaţiunea;
c) confuziunea;
d) avulsiunea.

2. Constituie modalităţi de accesiune imobiliară naturală:

a) dobândirea proprietăţii asupra unei construcţii ridicate pe un teren, de către proprietarul
terenului;
b) aluviunea;
c) adjuncţiunea.

3. Atunci când un râu navigabil îşi face un braţ înconjurând pământul unui proprietar riveran:
a) proprietarul fondului păstrează proprietatea insulei formată din braţ;
b) proprietarul poate revendica de la stat insula timp de 1 an;
c) insula va avea acelaşi regim juridic cu al râului.

4. Dacă o persoană ridică o construcţie sau efectuează o lucrare pe un teren despre care ştie că
nu-i aparţine, atunci:
a) proprietarul terenului poate obliga pe constructor să ridice acea construcţie, chiar dacă ştia
faptul că această construia pe terenul său, însă a rămas în pasivitate până la finalizarea
construcţiei;
b) dacă instanţa a dispus ridicarea construcţiei sau lucrării cheltuielile cu privire la ridicare se
suportă de constructor care poate plăti şi daune-interese;
c) dacă proprietarul terenului invocă accesiunea el trebuie să plătească constructorului valoarea
materialelor şi preţul muncii.

5. Dacă o persoană ridică o construcţie sau efectuează o lucrare pe un teren în legătură cu care
are convingerea că îi aparţine, atunci:
a) proprietarul terenului poate obliga pe constructor să ridice lucrarea sau construcţia;
b) proprietarul terenului poate invoca accesiunea plătind constructorului valoarea materialelor,
preţul muncii precum şi valoarea sporirii fondului;
c) proprietarul terenului, în cazul în care invocă accesiunea, poate fi obligat să plătească o sumă
de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.

6. În cazul lucrărilor făcute de o persoană cu materiale proprii pe terenul altcuiva:

a) proprietarul terenului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul lor, prin accesiune, cu
obligaţia de a despăgubi pe constructor, chiar dacă anterior cei doi proprietari încheiaseră o
convenţie contrară;
b) constructorul îl poate obliga pe proprietarul terenului să-l despăgubească pentru construcţia
ridicată, chiar dacă proprietarul terenului nu invocase accesiunea;
42
 Drept civil
II
c) dacă constructorul ştie că terenul nu-i aparţine, atunci el are două posibilităţi, fie să pretindă
valoarea materialelor şi preţul muncii, fie să ridice acele lucrări, chiar dacă proprietarul
terenului nu invocă accesiunea.

7. Justul titlu poate fi opus proprietarului, terţ faţă de acesta, în materia uzucapiunii de 10 până la
20 de ani:
a) numai dacă are dată certă;
b) chiar dacă nu are dată certă;
c) numai dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară.

8. În materia uzucapiunii de 10 până la 20 de ani:

a) buna-credinţă se prezumă;
b) buna-credinţă trebuie să existe numai la momentul dobândirii imobilului;
c) buna-credinţă trebuie să existe pe tot timpul posesiei;
d) justul titlu trebuie dovedit de către cel care invocă uzucapiunea.

43
 Drept civil
II
CAPITOLUL VII
DEMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. PRECIZĂRI PREALABILE
2. DREPTUL DE UZUFRUCT
3. DREPTUL DE UZ
4. DREPTUL DE ABITAŢIE
5. DREPTUL DE SERVITUTE
6. DREPTUL DE SUPERFICIE.

1. PRECIZĂRI PREALABILE
a. Noţiunea de dezmembrământ
Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de
proprietate se numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
b. Enumerare
- Dreptul de uzufruct: uz, habitaţie, servitute şi superficie.
c. Domeniul de aplicare
Dezmembrămintele pot exista numai în cazul proprietăţii private, cu excepţia bunurilor
inalienabile (ex. terenurile atribuite în cadrul constituirii dreptului de proprietate privată, care nu
pot fi înstrăinate un anumit termen).
Nu poate fi dezmembrată proprietatea asupra bunurilor din domeniul public.
Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu dispune altfel; deci sunt
posibile dezmembrăminte ale proprietăţii lor.
Statul, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele juridice prin care se administrează bunurile
din domeniul privat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat, pot dobândi
dezmembrăminte ale proprietăţii.
Drepturile reale prevăzute de actele normative, altele decât Codul civil, nu sunt considerate ca
dezmembrăminte ale proprietăţii.

2. DREPTUL DE UZUFRUCT
a.) Definiţie şi caractere
Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care presupune dezlipirea a
două atribute ale dreptului de proprietate (jus utendi şi jus fruendi) şi constituirea lor într-un
drept real care aparţine unei alte persoane decât proprietarul numită uzufructuar; cel de al
treilea atribut al proprietăţii – jus abutendi – rămâne proprietarului lucrului şi constituie nuda
proprietate, titularul fiind numit nud proprietar.
Deci, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru şi a-i culege fructele ( usus şi fructus), iar
proprietarul rămâne doar cu nuda proprietate care cuprinde numai dreptul de a dispune de lucru
(abusus).
b.) Caractere
a. Este un drept real care nu se confundă cu dreptul de folosinţă de care se bucură, de exemplu,
locatarul asupra bunului închiriat.
Uzufructul constituit asupra unei creanţe sau valori mobiliare (aciuni, obligaţiuni) nu mai este
un drept real, deoarece dreptul din care rezultă nu are acest caracter.
Între dreptul de uzufruct şi cel de folosinţă există mai multe deosebiri:
44
 Drept civil
II
1) locatorul predă lucrul în bună stare, nudul proprietar în starea în care se află;
2) dreptul locatarului este întotdeauna mobiliar, chiar când obiectul este imobil, pe când
uzufructul poate fi bun mobiliar sau imobiliar, după cum bunul asupra căruia se exercită este un
bun mobil sau imobil;
3) locatarul nu se poate elibera de obligaţia sa prin delăsarea lucrului şi abandonarea folosinţei, pe
când uzufructuarul este ţinut propter rem şi se poate sustrage obligaţiei prin abandonarea
lucrului şi a folosinţei lui;
4) locaţiunea se transmite moştenitorilor părţilor, pe când uzufrucutl se stinge prin moartea
uzufructuarului.
b. Este un drept real temporar, se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului.
Când uzufructul aparţine unei persoane juridice, a cărei durată nu este, de regulă, predeterminată,
uzufructul nu poate dura mai mult de 30 ani.
c. Este un drept de folosinţă.
d. Este un drept al cărui exerciţiu este cesibil, pentru că uzufructuarul poate dispune de
dreptul său fie prin act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.
Actul de dispoziţie al titularului dreptului nu atinge deci dreptul de uzufruct însuşi, ci numai
emolumentul lui, adică avantajele de ordin economic pe care lucrul este susceptibil să le producă.
Uzufructul face parte din dreptul de gaj general al creditorului uzufructuarului.
c.) Importanţă şi dezavantaje
Uzufructul este un mijloc de a procura folosinţa complexă asupra lucrului, fără ca
proprietarul să piardă dreptul de proprietate asupra lui. În schimb el prezintă dezavantajul că
uzufructuarul caută să aibă toate folosurile lucrului, fără a se preocupa de conservarea şi
ameliorarea acestuia.
d.) Obiectul uzufructului
Pot fi obiect al uzufructului orice fel de bunuri, mobile şi imobile, corporale şi incorporale,
fungibile şi nefungibile. Uzufructul poate avea ca obiect chiar un alt drept de uzufruct.
Regula este că uzufructul are ca obiect bunuri neconsumabile, pentru că trebuie conservată
substanţa lucrului şi restituit la expirarea termenului.
Uzufructul poate avea ca obiect o turmă de vite privată ca universalitate de lucruri ( universum
corpus), şi nu ca diferite animale ce o compun, ut singuli.
Terenurile proprietate privată sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi deci obiect al uzufructului.
Terenurile primite în constituirea (nu în reconstituirea) dreptului de proprietate privată nu pot fi
înstrăinate 10 ani. Deci, în acest timp ele nu pot fi obiect de uzufruct.
În cazul terenurilor şi construcţiilor nu este nevoie de încă o autorizaţie pentru constituirea
uzufructului.
e.) Modurile în care se poate constitui uzufructul:
Art. 517 C.civ.: uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa omului (act între vii sau testament).
Nu se mai cunosc cazuri de uzufruct legal. Uzufructul se poate constitui de asemenea prin
uzucapiune.
Prin voinţa omului uzufructul se poate constitui:
- direct – prin înstrăinarea celor două atribute (usus şi fructus) către uzufructuar, proprietarul
rezervându-şi nuda proprietate;
- indirect – înstrăinarea nudei proprietăţi, vânzătorul rezervându-şi uzufructul; sau
- proprietarul transmite nuda proprietate unei persoane, iar usus şi fructus unei alte persoane.
Convenţia poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
45
 Drept civil
II
Uzufructul constituit prin voinţa omului poate fi, pur şi simplu, sub condiţie sau pe termen.
Prin uzucapiune
Uzucapiunea de 30 ani îşi găseşte rar aplicarea, pentru că posesorul poate invoca însăşi dobândirea
proprietăţii, nu numai a uzufructului.
Se poate folosi uzucapiunea de 10-20 ani dacă posesorul are just titlu şi este de bună credinţă,
exercitând în fapt uzufructul.
Dispoziţiile art. 1909 alin. 1 C.civ., adică prescripţia instantanee, se pot aplica uzufructului privind
bunurile mobile, acesta fiind susceptibil de posesie.
f.) Drepturile uzufructuarului
- Uzufructuarul are dreptul să ceară predarea în folosinţă a lucrului având la dispoziţie
acţiunea confesorie. Dacă uzufructul a fost născut din convenţie, are la îndemână o acţiune
personală, născută din convenţie, pentru predarea lucrului.
- Are dreptul de se a folosi de lucru şi de a-i culege fructele, fără a se atinge de substanţa
lucrului.
Dreptul de a se folosi de lucru, e la fel ca şi al proprietarului. El nu poate schimba destinaţia
lucrului, trebuie să păstreze substanţa lucrului, dar în cazul bunurilor consumptibile are şi drept de
dispoziţie.
Uzufructuarul are dreptul de a-i culege fructele. Fructele naturale şi industriale sunt
dobândite de uzufructuar în măsura în care le-a perceput. Dreptul la ele este determinat de
durata uzufructului. Fructele civile se socotesc (dobândesc) zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în
proporţie cu durata uzufructului.
- Uzufructuarul poate ceda beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. El rămâne
titularul dreptului şi el răspunde faţă de nudul proprietar.
- Pentru apărare, uzufructuarul poate folosii acţiunile posesorii.
- Pentru anumite bunuri (fond de comerţ, păduri, turme de vite) există dispoziţii speciale.
- Uzufructuarul se poate bucura personal de dreptul său, sau îl poate închiria, ori îi poate
ceda exerciţiul.
- La bunuri incorporale uzufructuarul are dreptul la veniturile produse de acţiuni,
obligaţiuni, rente, fond de comerţ, drept de creanţă.
- Uzufructuarul are dreptul de a încasa creanţe (la universalitate juridică) şi obligaţia de a
restitui aceeaşi sumă la încetarea uzufructului.
- El poate încasa indemnizaţia de asigurare, dacă este numai pentru folosinţa bunului.
Uzufructul asupra imobilelor se poate ipoteca.
- Contractul de locaţiune încheiat de nudul proprietar este opozabil uzufructuarului dacă a
fost încheiat în formă autentică ori sub semnătură privată cu dată certă.
Contractul încheiat de uzufructuar e opozabil noului proprietar, cât durează uzufructul; iar după
încetarea lui, cel mult 5 ani.
- Uzufructuarul poate folosi următoarele acţiuni:
• acţiunea confesorie de uzufruct (corespunzătoare acţiunii în revendicare a
proprietarului);
• acţiunile posesorii, chiar împotriva nudului proprietar, pentru apărarea posesiei
dreptului de uzufruct, pentru că uzufructuarul este detentor precar numai în ce
priveşte dreptul de proprietate, dar nu şi în ce priveşte dreptul de uzufruct;
• acţiunea de grăniţuire ori hotărnicie, pentru a determina porţiunea de pământ care
face obiectul dreptului de uzufruct;
46
 Drept civil
II
• acţiunea de ieşire din indiviziune (pentru a pune capăt indiviziunii în care se află
obiectul dreptului de uzufruct);
• acţiunile prin care se poate valorifica ori apăra dreptul de uzufruct (acţiunea de
executare a creanţelor ajunse la scadenţă); acţiunea pauliană (revocatorie împotriva
actelor de dispoziţie încheiate de debitor în frauda creanţei ce face obiectul
uzufructului).
- Hotărârile obţinute de uzufructuar în favoarea sa, fie în petitoriu, fie în posesoriu,
folosesc şi nudul proprietar, în măsura în care, prin acţiunea pornită, s-a urmărit conservarea
lucrului-obiect al uzufructului.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în defavoarea uzufructuarului nu sunt opozabile noului
proprietar, deoarece drepturile acestuia nu pot fi compromise prin fapta uzufructuarului.
g.) Obligaţiile uzufructuarului au ca scop asigurarea unei bune întreţineri a lucrului-obiect
al uzufructuarului şi restituirea lui.
Înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uzufruct, uzufructuarul are:
a) obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un proces-verbal de
constatare a stării materiale a imobilelor. Lucrurile se primesc în starea în care se
găsesc. Sancţiunea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii este că noul proprietar îl
poate împiedica pe uzufructuar să intre în folosinţa lucrurilor;
b) în momentul stingerii uzufructului, noul proprietar poate să facă dovada
pretenţiilor lui prin orice mijloc de dovadă, inclusiv prin martori şi prezumţii;
c) obligaţia de a găsi o cauţiune (persoană) care să se oblige alături de
uzufructuar în caz de insolvabilitate a acestuia. Îndeplinirea acestei obligaţii se face
fie prin găsirea şi darea unei cauţiuni propriu-zise, fie prin constituirea unei garanţii
reale (gaj sau ipotecă). Noul proprietar poate scuti pe uzufructuar de darea cauţiunii.
În timpul exercitării dreptului de uzufruct, uzufructuarul este obligat:
a) să se folosească de lucrul-obiect al uzufructuarului ca un bun proprietar şi să se
conformeze modului de folosire stabilit de către nudul proprietar şi obiceiul locului.
Uzufructuarul are obligaţia de a întreţine lucrul în bună stare, având sarcina de a
face reparaţii mici (de întreţinere) şi pe cele mari, dacă ele apar ca necesare, ca
urmare a nefacerii la timp a reparaţiilor de întreţinere. Proprietarul are obligaţia de a
face reparaţiile mari, care sunt definite de lege.
b) Să aducă la cunoştinţa nudului proprietar orice încălcări ale dreptului acestuia.
c) Să suporte o parte din sarcinile lucrului; uzufructuarul suportă sarcinile folosinţei –
cele care se suportă din venituri; de exemplu, impozite şi taxe, iar sarcinile
proprietăţii (cu caracter extraordinar) sunt suportate de nudul proprietar.
d) Uzufructuarul este obligat să contribuie şi la plata datoriilor autorului
uzufructului. Obligaţia nu există la uzufructul cu titlu particular, dar există în cazul
uzufructului universal şi cu titlu universal.
Datoriile se reglează după următoarele reguli:
- uzufructuarul plăteşte datoria, iar nudul proprietar este obligat să restituie suma la
stingerea uzufructului;
- nudul proprietar plăteşte datoria, iar uzufructuarul va trebui să plătească noului
proprietar dobânda la sumele plătite pe timpul uzufructului;
- nudul proprietar vinde o parte din bunurile supuse uzufructului – cât este necesar
pentru a plăti datoria;
47
 Drept civil
II
e) Suportarea cheltuielilor de judecată care privesc folosinţa lucrului revine
uzufructuarului, cele care privesc proprietatea revin nudului proprietar.
Dacă uzufructul e gratuit, cheltuielile de judecată revin nudului proprietar.
h.) Drepturile nudului proprietar:
- Dreptul de a dispune de lucru, cu respectarea atributelor ce revin uzufructuarului (vânzare,
donaţi, girare cu ipotecă sau gaj în timpul uzufructului; dar aceste acte nu-şi produc integral
efectele, deoarece nudul proprietar nu poate – cât durează uzufructul – să-i aducă nici o
modificare);
- nudul proprietar este îndreptăţit să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv construirea
pe terenul proprietatea sa a unei unităţi locative, cu condiţia ca prin asemenea lucrări să nu aducă
modificări esenţiale clădirii ce formează obiectul uzufructului;
- dreptul de a exercita toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate (acţiune în
revendicare, acţiunii posesorii; acţiunea negatorie de contestarea unei servituţi; acţiunea de ieşire
din indiviziune).
Uzufructuarul şi nudul proprietar nu se găsesc în indiviziune ori în comunitate de interese, ci au
fiecare drepturi cu totul independente unul faţă de celălalt. De aceea nici unul dintre ei nu poate
reprezenta şi nu poate fi reprezentat de celălalt;
- dreptul asupra productelor;
- dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare, în caz de distrugere a lucrului, dacă a fost
asigurată nuda proprietate;
- dreptul de a introduce acţiuni împotriva uzufructuarului, ca acesta să-şi execute obligaţiile în
cursul uzufructului.
i.) Obligaţiile nudului proprietar
De regulă, nu are nici o obligaţie pozitivă în favoarea uzufructuarului, el având obligaţia
negativă de a nu stânjeni pe uzufructuar în exercitarea dreptului lui.
Nudul proprietar are totuşi obligaţia de garanţie (dacă uzufructul a fost constituit cu titlu oneros)
sau obligaţia de garanţie dacă aceasta a fost asumată prin actul de constituire a uzufructuluil,
chiar dacă acesta a fost constituit cu titlu gratuit.
j.) Cauzele de stingere ale uzufructului
Uzufructul se stinge prin:
a) Moartea uzufructuarului, dreptul de uzufruct fiind viager. Dar dreptul de uzufruct poate fi
constituit în favoarea mai multor persoane, succesori, însă cu condiţia să existe, la momentul
constituirii lui, toţi beneficiarii. Uzufructul poate fi stabilit pe o perioadă de cel mult 30 ani;
a) Expirarea termenului pentru care a fost constituit;
b) Consolidarea (adică întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii de nud proprietar);
c) Neuzul, adică neexercitarea timp de 30 ani a dreptului de uzufruct; în acest caz intervine
prescripţia extinctivă;
d) Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) în favoarea unui terţ (fie numai pentru uzufruct, fie atât a
nudei proprietăţi cât şi a uzufructului).
e) Pierderea totală a lucrului, care nu se datorează unei culpe. Pierderea poate fi şi juridică; de
exemplu, lucrul este scos din circuitul juridic fiind expropriat.
f) Renunţarea uzufructuarului la obiectul său (expresă sau tacită; cu titlu oneros sau gratuit).
g) Abuzul de folosinţă. În acest caz stingera uzufructului se pronunţă de instanţa judecătorească
când uzufructuarul abuzează de folosinţa lucrului aducându-i stricăciuni sau îl lasă să se
degradeze prin lipsă de întreţinere.
48
 Drept civil
II
h) Rezoluţiunea; revocarea, anularea dreptului celui care a constituit uzufructul. Pe cale de
consecinţă se desfiinţează şi dreptul de uzufruct constituit.
i) Rezoluţiunea, revocarea, anularea titlului prin care s-a constiuit uzufructul.
j) Exproprierea imobilului, cu dreptul titularului la despăgubire.
k.) Efectul stingerii uzufructului
a. Uzufructul încetează la stingerea lui. Uzufructuarul nu mai are dreptul la fructele neculese la
data stingerii uzufructului;
b. Uzufructuarul este obligat să restituie noului proprietar lucrul ce a fost obiect al uzufructului;
c. Uzufructuarul datorează despăgubiri în caz de pieire sau deteriorare din culpă a lucrului şi de
încălcare a obligaţiilor pe care le are faţă de nudul proprietar;
d. Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta din
urmă le-a plătit pentru el;
e. Uzufructuarul nu are dreptul să ceară, la încetarea uzufructului despăgubiri pentru
îmbunătăţirile pe care le-a făcut, dacă prin ele a sporit valoarea lucrului.
Se discută dacă se pot cere despăgubiri pentru reparaţiile mari făcute de uzufructuar.

3. DREPTUL DE UZ
Este un drept real prin intermediul căruia titularul dreptului dobândeşte dreptul de a folosi şi
culege fructele, dar numai pentru nevoile lui şi ale familiei lui.
Are un caracter strict personal şi nu poate fi cedat sau închiriat. Se dobândeşte şi stinge după
aceleaşi reguli ca şi dreptul de uzufruct.

4. DREPTUL DE HABITAŢIE (ABITAŢIE)

- E un drept real de aceeaşi natură cu uzufructul, o varietate a uzufructului, care are ca obiect
o casă de locuit.
Se constituie şi se stinge după aceleaşi reguli ca şi uzufructul.
Se stinge şi prin efectul exproprierii, titularul având dreptul al despăgubire.
Se poate constitui asupra unei case de locuit fără a fi necesară vreo autorizaţie din partea unui
organ administrativ.
Titularul dreptului poate, în mod excepţional, să închirieze partea din locuinţă, pe care nu o
locuieşte efectiv.
- Legea 319/1944 privind dreptul de moştenire a soţului supravieţuitor, (art.4) recunoaşte
un drept de abitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut soţului decedat, dacă:
a. casa de locuit face parte din moştenire;
b. soţul supravieţuitor să nu aibă altă locuinţă proprie;
c. dreptul se recunoaşte până la ieşirea din indiviziune, în orice caz, cel puţin un an de la decesul
soţului său;
d. dreptul la habitaţie încetează dacă soţul se recăsătoreşte înainte de ieşirea din indiviziune.
Comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de habitaţie dacă locuinţa nu este necesară în
întregime. Dreptul de abitaţie este un drept indivizibil.

5. SERVITUŢILE (DREPTUL DE SERVITUTE)

Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil
având un alt proprietar.
Caracterele servituţii:
49
 Drept civil
II
- e un drept real asupra lucrului altuia (jus in rem);
- presupune două imobile, nu neapărat vecine (fondul dominant şi fondul
aservit);
- e un drept imobiliar avâd ca obiect imobile prin natură, nu şi imobile prin
destinaţie sau prin obiectul la care se referă;
- e un accesoriu al fondului dominant. Ea se transmite odată cu fondul. La fel
sarcina care apasă fondul aservit;
- are caracter perpetuu, va dura cât vor dura imobilele şi se va menţine
situaţia din care a rezultat servitutea;
- este indivizibilă (adică bunul aparţine în coproprietate, ea nu se poate stabili
asupra sau în favoarea celui bun decât cu consimţământul tuturor coproprietarilor).
Clasificare:
A. După modul constituirii în:
- servituţi naturale – născute din situaţia naturală a locurilor (scurgerea
apelor, servitutea izvorului, de grăniţuire);
- servituţi legale – stabilite prin lege (zidul sau şanţul comun, plantaţia sau
construcţia la o anumită distanţă de vedere; servitutus de trecere);
- stabilite prin fapta omului (convenţie, testamen, prin uzucapiune).
Observaţii:
- Servituţile naturale sunt în fond legale.
- Servituţile naturale şi legale nu sunt servituţi propriu-zise, deci nu sunt
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci limite de exercitare a acestui drept.
Sunt obligaţii impuse proprietarilor ca reguli de bună vecinătate. Rezultă că bunurile din
domeniul public nu pot fi grevate cu servituţi propriu-zise, dar sunt compatibile cu
servituţile naturale şi legale.
B. După obiectul lor:
- pozitive – care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă
direct acte de folosinţă pe fondul aservit,
- negative – cele care impun proprietarului fondului aservit anumite restricţii
sau împiedicări în exerciţiul dreptului său de proprietate.
C. După cum sunt stabilite în folosul unei clădiri ori al unui teren:
- urbane – în folosul unei clădiri,
- rurale – în folosul unui teren.
D. Alte clasificări:
- servituţi continue – fără exerciţiul omului (apeduct, scurgerea apelor),
- servituţi necontinue – cele care au nevoie de faptul actual al omului pentru a
fi exercitate (ex. de trecere, de a lua apă din fântână).
Din alt punct de vedere, servituţile pot fi:
- servituţi aparente – care se cunosc prin anumite semne exterioare (uşă,
fereastră),
- servituţi neaparente – care nu au un semn exterior de existenţă (ex.
interzicerea de a zidi).
Din combinarea clasificărilor de mai sus rezultă patru categorii: servituţi continue şi
neaparente (ex. de a nu zidi); servituţi necontinue şi aparente (de trecere); servituţi necontinue şi

50
 Drept civil
II
neaparente (servituţi de trecere când nu există potecă sau drum vizibil) şi servituţi continue şi
aparente care prezintă importanţă pentru că se pot dobândi prin uzucapiune.
Servituţile naturale
sunt cele născute din situaţia naturală a lucrurilor, cum ar fi: servitutea de scurgere a apelor
naturale; servitutea izvoarelor (nu-i poate schimba cursul); servitutea de grăniţuire; servitutea de
îngrădire.
Servituţi legale
sunt cele stabilite de lege.
Principalele servituţi legale privesc:
a) distanţa plantaţiilor:
- arborii înalţi se plantează la distanţa de 2 m de hotar, iar arbuştii şi gardul
viu la o distanţă de 0,5 m de hotar – dacă nu există obiceiuri locale;
- se poate obţine însă o servitute convenţională la distanţe mai mici.
b) Distanţa lucrărilor intermediare pentru anumite construcţii;
c) Servitutea de vedere care implică interdicţii ale construcţiei pentru ferestre şi balcoane la mai
puţin de 1,90 m de unghi drept, sau 0,6 m în unghi de 90º
faţă de gardul despărţitor. Este o servitute continuă şi aparentă;
d) Picătura streaşinilor;
e) Servitutea de trecere care dă dreptul proprietarului înfundat să ceară vecinului său dreptul de
trecere spre calea publică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a despăgubi pentru pagubele
ce i s-ar produce;
f) servituţi aeronautice prin care se interzice amplasarea lucrării, construcţii sau instalaţii în
apropierea locurilor de decolare aterizare care pot periclita siguranţa zborurilor;
g) Servituţi în zona de frontieră prin care plantarea pomilor sau arbuştilor este permisă numai la
mai mult de 500 m de fâşia de protecţie în interior, iar a culturilor înalte la mai mult de 250 m
către interior;
h) Alte servituţi legale prevăd ca construcţiile să aibă o distanţă minimă faţă de calea ferată.
Există, de asemenea, servituţi din regimul pădurilor, apelor ori ale construirii drumurilor.
Servituţi stabilite prin fapta omului
Sunt servituţile propriu-zise, deci dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Îngrădirile proprietăţii sunt servituţile naturale, legale. Se pot stabili orice fel de servituţi, cu
condiţia ca acestea să nu contravină ordinei publice şi să nu aibă la obiect prestaţii personale.
Servituţile stabilite prin fapta omului se pot constitui: prin titlu (actul juridic în înţeles de
operaţiune juridică de negatium), adică prin convenţie şi testament; prin uzucapiune ca servitutea
să fie continuă şi aparentă, posesia servituţii să fie utilă şi posesia să fi durat 30 ani; prin
destinaţia proprietarului, adică prin actul prin care proprietarul a două fonduri (imobile) stabileşte
între ele o stare de fapt care a constituit o servitute dacă fondurile ar aparţine unor persoane
diferite.
Exercitarea dreptului de servitute
Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant sunt reglementate prin lege în cazul
servituţilor legale.
În cazul servituţilor prin titlu sunt cele prevăzute de titlu, în cazul servituţilor dobândite
prin uzucapiune, ele rezultă din modul comun în care s-a exercitat posesia servituţii.
În cazul servituţilor create prin destinaţia proprietarului, drepturile şi obligaţiile
proprietarului fondului dominant rezultă din intenţia fostului proprietar al celor două fonduri.
51
 Drept civil
II
Constituirea servituţii presupune şi acordarea tuturor mijloacelor necesare pentru folosirea
ei.
În cazul ieşirii din indiviziune, dacă se împarte fondul aservit, servitutea continuă să existe
asupra fiecărei părţi de fond, chiar după împărţeală, iar dacă se împarte fondul dominant, fiecare
parte diviză din el are dreptul să se folosească de servitutea existentă.
Proprietarul fondului dominant poate face lucrările trebuitoare pentru a se servi de
servitute şi de a o păstra.
Proprietarul fondului dominant are obligaţia de a se folosi de servituţi numai în conformitate cu
titlul, fără a face, în nici unul din cele două fonduri, vreo modificare împovărătoare pentru fondul
aservit.
Acţiunile proprietarului fondului dominant sunt: acţiune confesorie de servitute (acţiune
petitorie), acţiune posesorie în complângere pentru servitutea aparentă şi continuă şi pentru
servitutea necontinuă şi neaparentă când se sprijină pe titlu.
Proprietarul fondului dominant nu poate folosi niciodată acţiunea în reintegrare, deoarece aceasta
presupune o deţinere materială a fondului aservit, ceea ce este în contradicţie cu însăşi existenţa
servituţii.
Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit
Proprietarul fondului aservit exercită atributele dreptului de proprietate, cu excepţia facultăţilor
interzise prin servitute. El este obligat să nu facă ceva care să micşoreze fondul servituţii.
Poate folosi acţiunea negatorie prin care contestă existenţa servituţii şi poate folosi acţiunea
posesorie pentru a înceta tulburarea ce i se aduce.
Acţiunile pentru apărarea sau înlăturarea servituţii sunt: acţiunea confesorie de servitute,
acţiune petitorie reală şi imobiliară; acţiunea negatorie pentru a înlătura starea de fapt privind
servitutea (prin care se neagă existenţa servituţii) şi acţiunea posesorie atât pentru proprietarul
fondului dominant cât şi pentru cel aservit.
Stingerea servituţilor are loc:
a) când intervine imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea;
b) prin neexercitarea sau nefolosirea ori neuzul, sau prescripţia extinctivă timp de 30
de ani (se aplică în toate servituţile prin fapta omului; la cele necontinue, de la ultimul act de
folosire);
c) confuziunea, adică reunirea fondului dominant şi celui aservit în patrimoniul aceluiaşi
proprietar. Servitutea poate renaşte prin: anularea sau rezoluţiunea titlului de dobândire în
cazul confuziunii, sau prin înstrăinarea la cumpărători diferiţi a fondului dominant şi aservit;
d) pieirea fondului aservit;
e) expirarea termenului ori împlinirea condiţiei rezolutorii ce a afectat constituirea
servituţii;
f) renunţarea la servitute din partea proprietarului fondului dominant;
g) revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea
(resolvitur jure dantis, resolvitur jus accipentis).

6. DREPTUL DE SUPERFICIE
Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care
îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor bunuri
care se află pe un teren care aparţine altei persoane, precum şi în dreptul de folosinţă al
superficiarului asupra acelui teren.
52
 Drept civil
II
Deci se suprapun două drepturi de proprietate aparţinând la doi proprietari deosebiţi:
dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor, plantaţiilor sau a altor lucrări şi,
respectiv, dreptul proprietarului asupra terenului.
Dreptul de superficie este o excepţie (o derogare) de la art.492 C.civ. care prevede că
“proprietatea asupra unui lucru dă dreptul asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, la acest lucru
(dreptul de accesiune)”.
Caracterele dreptului de superficie:
- este un drept real imobiliar. Are ca obiect: construcţii, plantaţii cu lucrări
ataşate la sol şi dreptul de folosinţă asupra solului;
- este un drept perpetuu – nu se stinge prin neîntrebuinţare;
- nu poate înceta prin ieşirea din indiviziune (pentru că dreptul superficiarului
şi cel al proprietarului terenului nu sunt în indiviziune).
Dreptul de superficie nu este enumerat expres printre drepturile reale relevate de Codul
civil. Exitenţa lui este dedusă din faptul că art. 492 C.civ. stabileşte prezumţia relativă că orice
construcţie e a proprietarului terenului, până la dovada contrară.
Legea 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privind cartea funciară îl menţionează expres
dreptul de superficie. La fel Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Legea nr. 33/1994 cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică se referă la
dreptul de superficie care se stinge prin efectul exproprierii.
Temeiurile dreptului de superficie
Dreptul de superficie se poate naşte:
a) în baza legii (în cazul soţilor în temeiul art. 30 C.civ.), fie;
b) în temeiul convenţiei dintre proprietarul terenului şi cel care ridică o construcţie pe
terenul său, ceea ce presupune că terenul se află în circuitul civil.
S-a decis că dacă proprietarul terenului nu se opune la ridicarea construcţiei, se poate
considera că proprietarul construcţiei a dobândit un drept de superficie care implică şi accesul
pentru folosirea construcţiei. Constituirea dreptului de superficie este posibilă fără a mai fi
necesară vreo autorizaţie administrativă.
Superficiarul îşi poate folosi dreptul de superficie prin acţiunea confesorie care are rolul pe
care îl are revendicarea pentru dreptul de proprietate.
El poate folosi, de asemenea, în cazul în care dreptul său s-a născut în convenţia părţilor, o acţiune
din contract.

53
 Drept civil
II
CAPITOLUL VIII
APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN MIJLOACE JURIDICE ALE
DREPTULUI CIVIL

1. MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

2. ACŢIUNEA DE REVENDICARE

1. MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Apărarea dreptului de proprietate ca principal drept real se realizează printr-un ansamblu
de mijloace juridice reglementate de diferitele ramuri ale sitemului nostru de drept. O apărare
indirectă a drepturilor reale se realizează şi prin instituţiile şi normele aparţinând altor ramuri de
drept decât dreptul civil. Ca exemplu putem cita instituţia răspunderii materiale aparţinând de
dreptul muncii care, prin normele sale, reglementează obligaţia oricărui salariat de a repara
pagubele produse angajatorului său prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor
din conţinutul raportului juridic de muncă.
Mijloacele juridice sunt acţiuni în justiţie prin care titularul dreptului solicită înlaturarea
oricăror atingeri sau încălcări aduse dreptului său.
În dreptul civil este cuprins un ansamblu de norme juridice care reglementează mijloacele juridice
de apărare a drepturilor reale.
Se poate face o clasificare a mijloacelor juridice civile astfel:
I. Mijloace juridice specifice - acţiuni reale care se întemeiază direct pe dreptul de
proprietate sau pe alt drept real, precum şi pe faptul stăpânirii unui bun imobil. Acţiunile reale se
împart în:
a.) acţiuni petitorii
b.) acţiuni posesorii

a.) Acţiunile petitorii sunt acţiunile prin care reclamantul solicită să se stabilească direct că
este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului.
Acţiuni petitorii sunt: acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie,
acţiunea confesorie.
Acţiunea în grăniţuire este acţiunea prin care reclamantul pretinde ca, în contradictoriu cu
pârâtul, instanţa să determine, prin semne exterioare, linia despărţitoare a celor două fonduri
învecinate.
Potrivit art. 584 C.civ.: “Orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii
lipite de a sa; cheltuielile grăniţuirii vor fi suportate pe jumătate.”
Este o acţiune imobiliară, petitorie, imprescriptibila extinctiv, declarativă.
Acţiunea negatorie este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei să stabilească că
pârâtul nu are un drept real (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) asupra bunului aflat în
proprietatea sa şi să-l oblige să înceteze exercitarea nelegitimă a unui asemenea drept.
Este o acţiune reală, petitorie şi, în principiu, imprescriptibilă.
Acţiunea confesorie este acţiunea prin care reclamantul care este titular al unui drept real
principal (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) cere instanţei să-l oblige pe pârât,
proprietar sau altă persoană, să permită exercitarea deplină a dreptului său real.
Este o acţiune reală, petitorie şi prescriptibilă, de regulă în termen de 30 de ani.

54
 Drept civil
II
b.) Acţiunile posesorii sunt acţiuni în justiţie prin care posesorul unui bun imobil cere
instanţei
să-i apere posesia împotriva oricăror tulburări sau deposedări chiar dacă aceasta provine de la
proprietar. Ele sunt acţiuni de apărare a posesiei ca stare de fapt.
II. Mijloace juridice nespecifice – acţiuni personale care se întemeiază direct pe drepturi
de creanţă, dar prin care se apără indirect şi dreptul de proprietate. Este vorba de acele acţiuni
prin care se urmăreşte valorificarea unor drepturi născute din raporturile de obligaţii civile ex
contractu sau ex delictu. Ca exemple: acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză,
acţiunea în restituirea plăţii nedatorate, acţiuni izvorâte din neexecutarea contractelor, etc.

2. ACŢIUNEA DE REVENDICARE
O definiţie a acţiunii în revendicare: acţiunea reală prin care reclamantul solicită
instanţei de judecată recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat şi
obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului.
Adică proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
Caractere juridice
Este o acţiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el însuşi
dreptul real cel mai complet. Revendicarea este legata direct de lucrul a cărui proprietate se
reclamă şi se urmăreşte în mîinile oricărei persoane.
Este o acţiune petitorie deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de
proprietate. Reclamantul care pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de
proprietate.
Admiterea acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului său de proprietate şi, ca o consecinţă
firească, obligarea pârâtului la restituirea posesiei.
În principal este o acţiune imprescriptibilă. Dreptul de proprietate fiind perpetuu nu se
pierde prin neuz.
Este o acţiune promovată de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul care
revendică bunul său mobil sau imobil trebuie să facă dovada calităţii sale de proprietar.
2.1. Acţiunea de revendicare imobiliară
Acţiunea de revendicare imobiliară presupune analiza a două aspecte: proba dreptului de
proprietate asupra bunului revendicat şi imprescriptibilitatea acţiunii sub aspect extinctiv.
Proba dreptului de proprietate
Conform art. 1169 C.civ.: “cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o
dovedească” proba dreptului de proprietate se face de către reclamant. În favoarea pârâtului, din
însuşi faptul posesiei, operează o prezumţie relativă de proprietate, făcând din el beatus
possidens - fericit posesor care aşteaptă ca reclamantul să facă dovada dreptului de proprietate.
Proba dreptului de proprietate este dificilă atât datorită diversităţii modurilor de
dobândire a dreptului de proprietate cât şi datorită insuficienţei probatorii a actelor juridice de
transmitere a proprietăţii.
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se poate face prin
orice mijloc de probă.

55
 Drept civil
II
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un act juridic, dobada acestuia se face în
condiţiile art. 1191 C.civ., proba cu martori fiind admisibilă numai dacă valoarea obiectului
contractului este sub 250 lei.
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se poate face prin
orice mijloc de probă.
În practică s-a admis că dovada se face potrivit următoarelor reguli:
a. titlul de proprietate poate fi folosit în acţiunea de revendicare, devenind comun
părţilor. El poate fi orice act juridic prin care se recunoaşte existenţa dreptului de
proprietate;
b. titlul de proprietate este opozabil – erga omnes;
c. posesia cea mai bine caracterizată este determinată de stabilirea dreptului de
proprietate.
Situaţii şi principii de dovadă
a) Dacă ambele părţi au titluri scrise cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului
revendicat:
- dacă titlurile provin de la acelaşi autor, are câştig cel care şi-a înscris mai
întâi titlul qui prior tempore, potior jure;
- dacă nici unul nu a făcut înscrierea, câştigă cel cu titlul cel mai vechi;
- dacă e vorba de 2 testamente, câştigă cel cu testamentul cel mai nou, care îl
revocă pe cel anterior;
- dacă titlurile provin de al autori diferiţi. Dintre mai multe soluţii propuse, au
fost alese următoarele; cel care are posesia (in pari causa melitor est causa possidentis) sau
cel care are titlul cu data cea mai veche. S-a optat pentru compararea drepturilor autorilor
de la care provin cele 2 titluri; are câştig cel care a dobândit de la autorul al cărui drept
este preferabil. Se face aplicaţia principiului “nemo plus juris ad alium transferre potest,
quem ipse habet”.
Unii susţin că are câştig cel cu titlul mai vechi, cu condiţia ca şi posesia să fie mai bine
caracterizată. Aceasta este şi opţiunea practicii judiciare.
Prin titlu în această materie se înţelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzare,
donaţie) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci şi cel declarativ care recunoaşte
un drept anterior (ex. o hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie).
Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor
Deşi art. 1890 C.civ. dispune că orice drept la acţiune este supus prescripţiei extinctive, iar
termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30 ani, se admite că acţiunea în
revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
Cauza soluţiei: dreptul de proprietate are caracter perpetuu.
Acţiunile pentru celelalte drepturi reale se prescriu prin 30 ani. Totuşi, în doctrină se afirmă că
sunt imprescriptibile şi ele.
Excepţie: imobilul supus urmăririi silite vândut la licitaţie publică se poate urmări, de cel
care se pretinde proprietar, în cel mult 5 ani de la ordonanţa de adjudecare.
Acţiunea în revendicare poate fi paralizată dacă posesorul actual invocă în favoarea sa dobândirea
proprietăţii prin uzucapiune de 30 ani sau de 10 la 20 ani.
Efectele admiterii acţiunii în revendicare sunt:

56
 Drept civil
II
a. Restituirea lucrului liber, sarcinile constituite de pârât în conformitate cu principiul
“resoluto jure dantis; resolvitur jus accipientis”. Restituirea se face în natură cu toate accesoriile.
Dacă bunul a pierit fortuit, se restituie indemnizaţia de asigurare.
b. Restituirea fructelor:
• Dacă posesorul a fost de bună-credinţă se restituie numai cele posterioare
introducerii acţiunii.
• Dacă posesorul a fost de rea-credinţă, el restituie toate fructele percepute sau
nepercepute ori valoarea lor dacă le-a consumat. El are dreptul să reţină cheltuielile pe
care le-a făcut pentru întreţinerea lucrurilor.

c. Cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie:

• cheltuielile necesare pentru conservarea lucrului pot fi cerute de al proprietar atât
de posesorul de bună-credinţă, cât şi de cel de rea-credinţă;
• cheltuielile utile nu-s necesare, dar sunt de folos pentru că sporesc valoarea bunului
şi posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă au dreptul la restituire în măsura
sporului de valoare al bunului;
• cheltuielile voluptuare (pentru plăcere) şi care nu sporesc valoarea bunului. Posesorul
nu are dreptul la restituirea lor, dar le poate ridica în măsura în care nu strică bunul.
d. Situaţia construcţiilor noi şi plantaţiilor se reglează după regulile accesiunii (bună sau
rea-credinţă a constructorului).
e. Posesorul de bună-credinţă are un drept de retenţie asupra bunului pentru restituirea
cheltuielilor necesare şi utile.

2.2 Acţiunea în revendicarea mobilelor

Datorită modului cum e reglementată dovada proprietăţii mobilelor, revendicarea lor este
practic imposibilă.
Regula din art. 1909 al.1 C.civ.: Posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile valorează
titlu de proprietate, adică lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără trecere de
timp.
Condiţii de aplicare:
Să fie vorba de bunuri mobile corporale. Prin excepţie, se aplică şi titlurilor la purtător – acţiuni,
obligaţii de stat şi societăţi, certificate de proprietar. Se aplică bunurilor individual determinate.
Nu se aplică bunurilor corporale din domeniul public sau care sunt accesorii ale unui imobil (mobila
din apartament).
Persoanele cărora li se aplică art. 1909 alin.1 C.civ.
Textul nu poate fi invocat de un detentor precar căruia adevăratul proprietar i-a încredinţat bunul
de bunăvoie.
Proprietarul are o acţiune personală împotriva detentorului precar, dar poate folosi şi
revendicarea (însă în această acţiune va trebui să dovedească proprietatea).
Condiţiile posesiei pentru a se invoca art. 1909 alin. 1 C.civ:
• să fie reală, deci să coexiste corpus şi animus sibi habendi;
• să fie utilă, adică neviciată. Nu se cere continuitatea, pentru că textul se referă la prescripţia
instantanee;
• posesorul să fie de bună-credinţă în momentul intrării în posesie, indiferent că ulterior a
devenit de rea-credinţă. Buna credinţă se prezumă (bona fides presumitur). Nu se cere just
57
 Drept civil
II
titlu ca element separat de bună-credinţă. Deci detentorul precar nu poate invoca art. 1909 al.1
C.civ. împotriva proprietarului de la care deţine lucrul. Dar s-a spus că el poate opune art. 1909
alin.1 împotriva proprietarului dacă deţine bunul de la un alt detentor precar. (Ex. creditorul
gajist care primeşte bunul de la un alt detentor, se poate opune proprietarului dacă dovedeşte
că e de bună credinţă).
Rezumând, pentru a invoca art. 1909 alin. 1 C.civ. trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil, încredinţându-l prin contract unui
detentor precar (chiriaş, comodatar, depozitar);
b. detentorul precar să înstrăineze bunul mobil unei terţe persoane, fără să aibă consimţământul
proprietarului care i l-a încredinţat;
c. terţul să dobândească bunul mobil cu bună-credinţă de la detentorul precar şi nu de la
adevăratul proprietar, printr-un act translativ de proprietate, având convingerea că detentorul
precar este adevăratul proprietar al bunului;
d. posesia terţului dobânditor de bună-credinţă a bunului să fie efectivă şi reală, avât atât
“corpus” cât şi “animus”.
Proprietarul iniţial are o acţiune în despăgubire împotriva detentorului precar, a cărui faptă
constituie infracţiunea de abuz de încredere.
Excepţii de la art. 1909 alin.1 Cod civil
Art. 1909 alin.1 nu se aplică bunurilor pierdute sau furate. Potrivit alin.2, cel care a pierdut sau i s-
a furat lucrul îl poate revendica în curs de 3 ani, din ziua pierderii ori furtului, de la cel la care se
găseşte, rămânând acestuia regres împotriva celui de la care îl are.
Condiţii de aplicare a art. 1909 alin.2 C.civ.:
terţul dobânditor de bună credinţă să fi dobândit de la hoţ sau de la găsitor;
textul nu se aplică dacă bunul e la hoţ, găsitor sau la un terţ dobânditor de rea-credinţă.
Prin furt sau pierdere înţelegem ieşirea din patrimoniu fără voia proprietarului; chiar în caz de
forţă majoră, dar nu de infracţiune cu abuz de încredere: înşelăciunea, gestiunea frauduloasă.
Pentru revendicare trebuie dovedit că reclamantul a fost posesorul bunului, că acesta a ieşit din
patrimoniu fără voia lui şi că bunul revendicat e identic cu cel furat şi găsit.
Termenul de 3 ani pentru introducerea acţiunii de revendicare este un termen de
decădere, nu de prescripţie achizitivă ori extinctivă. Deci, după 3 ani se pierde însuşi dreptul de
proprietate al reclamantului.
Reguli speciale pentru bunurile pierdute ori furate:
a) Proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligaţia de a plăti
acestui posesor contravaloarea bunului revendicat.
La bunurile pierdute sau furate, proprietarul revendicant îi plăteşte terţului dobânditor al bunului
de bună-credinţă dintr-un loc public unde în mod obişnuit se fac asemenea operaţii (târguri,
bâlciuri) preţul pe care el l-a plătit.
b) Proprietarul va avea o acţiune în despăgubire împotriva hoţului ori găsitorului.
Revendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ şi găsitor:
Art. 1909 nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva aceluia
care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Deci reaua credinţă nu are valoarea
unui titlu de proprietate şi acţiunea în revendicare e posibilă. Ea e imprescriptibilă, deşi unii spun
că e prescriptibilă.
Explicaţia art. 1909 alin.1 C.civ.:

58
 Drept civil
II
Proprietarul nu are revendicare împotriva dobânditorului de bună-credinţă pe motive de
echitate (proprietarul suportă riscul alegerii persoanei căreia i-a dat bunul) şi în interesul
siguranţei circuitului civil.
Teoretic, s-a spus că textul creează o prescripţie instantanee, că e un nou mod de dobândire a
proprietăţii sau că textul instituie o prezumţie absolută (juris et de jure) de proprietate.
La uzufruct, când acesta se deposedează de bunăvoie de un bun mobil corporal asupra căruia el are
uzufruct, el nu mai poate urmări prin acţiune confesorie restituirea, aplicându-se art. 1909 alin. 1
C.civ.
Efectele sunt aceleaşi ca la revendicarea imobilelor.
Revendicarea bunurilor proprietate publică
a.) Bunurile din domeniul public (imobile şi mobile) sunt imprescriptibile extinctiv.
Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile şi sub aspect achizitiv.
Deci acţiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărui posesor de bună sau rea-
credinţă, neputând fi paralizată prin prescripţia achizitivă.
Pentru bunurile din domeniul public se prezumă dreptul de proprietate al statului sau
unităţilor sale administrativ-teritoriale.
b.) Bunurile din domeniul privat.
Potrivit Constituţiei, art. 41 pct.2, proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de
titularul ei.
Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.
c.) Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistă
Sunt proprietăţi private, deci sunt supuse regimului de drept comun privind prescripţia achizitivă
şi extinctivă, cu precizările făcute.
Reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate într-o acţiune în revendicare.

59
 Drept civil
II
TESTE:

1. Terţul posesor de bună-credinţă al unui bun mobil poate invoca “prescripţia instantanee” în
condiţiile:
a) terţul a dobândit bunul de la adevăratul proprietar;
b) terţul a dobândit bunul de la un detentor precar în favoarea căruia adevăratul proprietar s-a
desesizat în mod voluntar;
c) adevăratul proprietar pierduse lucrul mobil ce face obiectul acţiunii.

2. În materia “prescripţiei instantanee”, buna-credinţă:

a) înseamnă posesia exercitată de o persoană care are convingerea sinceră că a dobândit bunul
mobil de la un detentor precar;
b) trebuie să existe numai la momentul încheierii contractului între dobânditorul de bună-credinţă
şi detentorul care a înstrăinat;
c) este prezumată absolut;
d) trebuie să existe la momentul intrării în posesia efectivă a bunului.

3. Cel care a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru mobil:
a) poate să-l revendice, numai în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la
hoţ sau găsitor;
b) poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua în care a aflat la cine se găseşte bunul, de la cel
care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are;
c) poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel
care-l găseşte întorcând acestuia preţul ce l-a costat.

4. Dacă o persoană dobândeşte un bun mobil de la un hoţ sau găsitor ştiind acest lucru, atunci:
a) are calitatea de posesor de bună-credinţă;
b) are calitatea de posesor de rea-credinţă;
c) are calitatea de detentor precar;
d) se poate regresa împotriva hoţului sau găsitorului după ce va fi fost evinsă de către adevăratul
proprietar.

5. Acţiunea de revendicare:
a) se introduce de către posesorul neproprietar;
b) se introduce de către proprietarul neposesor;
c) este o acţiune petitorie personală.

60
 Drept civil
II

CAPITOLUL IX
PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE

1. RAŢIUNEA PUBLICITĂŢII DREPTURILOR REALE IMOBILIARE

2. SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ CUNOSCUTE ÎN ROMÂNIA
3. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A PUBLICITĂŢII IMOBILIARE ÎN ŢARA NOASTRĂ
4. CARTEA FUNCIARĂ ŞI CADASTRUL GENERAL
5. STRUCTURA CĂRŢII FUNCIARE
6. ÎNSCRIERILE ÎN CARTEA FUNCIARĂ
7. EFECTELE ÎNSCRIERILOR ÎN CARTEA FUNCIARĂ
8. PUBLICITATEA MOBILIARĂ

1. RAŢIUNEA PUBLICITĂŢII DREPTURILOR REALE MOBILIARE.

Formele de publicitate sunt prevăzute în interesul terţilor pentru a se face opozabil actul
juridic.
Dacă nu se face publicitate imobiliară, va exista o neconcordanţă între caracterul relativ al
efectelor convenţiei translative de proprietate (între părţile contractante) şi caracterul absolut al
dreptului de proprietate, opozabil erga omnes.
Înlăturarea neconcordanţei se face prin publicitate imobiliară, care face convenţia opozabilă erga
omnes.

2. SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ cunoscute în România.

a) sistemul registrelor de transcripţie şi inscripţie reglementat de Codul de procedură civilă în
Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea (sistemul publicităţii personale);
b) sistemul cărţilor funciare, aplicat în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei (sistemul publicităţii
reale);
c) un sistem intermediar de publicitate funciară, aplicat în localităţi din judeţul Ilfov – fără
efecte constitutive.
Registrele de publicitate imobiliară se ţin la judecătorii. Potrivit art. 108 din Legea nr. 36/1995
privind notarii publici şi activitatea notarială, atribuţiile de publicitate mobiliară şi imobiliară,
registrele de transcripţii-inscripţii, mapele de amanet, cărţile funciare sunt de competenţa
judecătorilor.

3. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A PUBLICITĂŢII IMOBILIARE ÎN ŢARA NOASTRĂ

În prezent, în temeiul Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 precum şi Ordinul
2371/c/1977 publicat la 23 februarie 1998 al ministrului de stat şi ministrului justiţiei, prin care
s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cărţi funciare ale
judecătoriilor, publicitatea imobiliară se îndeplineşte pe tot teritoriul ţării prin carte funciară
şi se întemeiază pe sistemul general şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică
al cadastrului general.

4. CARTEA FUNCIARĂ

61
 Drept civil
II
Cartea funciară cuprinde evidenţa juridică integrală şi exactă a imobilelor, proprietatea
persoanelor fizice şi juridice din aceeaşi localitate, ca unitate administrativ teritorială: comună,
oraş, municipiu (judeţ).
Prin imobil se înţelege o parcelă de teren cu sau fără construcţii ori vegetaţie, precis delimitată, a
cărei identificare se face în localitatea unde este situată printr-un număr cadastral şi un număr al
cărţii funciare în care a fost înscrisă.
Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică al
tuturor terenurilor şi ale celorlalte bunuri imobile de pe întregul cuprins al ţării.
Funcţia juridică se îndeplineşte prin indentificarea proprietarului pe baza actului de
proprietate sau pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar de către oficiile teritoriale,
precum şi prin publicitatea imobiliară care se efectuează de birourile de carte funciară ale
judecătoriilor.
Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate
şi a celorlalte drepturi reale care se transmit, se constituie, se modifică sau care, după caz, se
sting şi se radiază, ca urmare a actelor şi faptelor juridice referitoare la un bun mobil.
În Cartea funciară se mai înscriu sau, după caz, se radiază şi alte raporturi juridice, drepturi
personale, interdicţii, incapacităţi şi litigii judiciare în legătură cu bunul mobil.
Operaţiunile de înscriere sau de radiere a înscrierilor din cartea funciară se fac atât în
scopul opozabilităţii drepturilor reale imobiliare şi a celorlalte operaţiuni înscrise în cartea
funciară, cât şi în scopul informării terţelor presoane interesate.
Cărţile funciare se întocmesc pe localităţi şi se numerotează pentru fiecare imobil. În
aceeaşi carte funciară se înscrie, după caz, atât parcela cât şi corpul de proprietate format din
imobilele alipite ale unui proprietar, ca şi partida lui cadastrală alcătuită din mai multe corpuri de
proprietate situate în aceeaşi localitate.
Biroul de carte funciară este condus de un judecător desemnat de preşedintele
judecătoriei.
Cererea privind efectuarea operaţiunilor de înscriere sau de radiere a înscrierii în cartea funciară
se depune la Biroul de carte funciară, într-un singur exemplar, şi se înregistrează în data şi ora
primirii de către grefier sau de către conducătorul de carte funciară care ţine registrul de
intrare.

5. STRUCTURA CĂRŢII FUNCIARE

Cartea funciară are un titlu care indică numărul ei şi numele localităţii în care e situat imobilul
Este formată din 3 părţi:
Partea I – descrierea imobilelor (nr. de ordine şi cadastral, suprafaţa terenului, categoria de
folosinţă, construcţiile);
Partea a II-a – înscrieri privind dreptul de proprietate:
a. numele proprietarului;
b. actul sau faptul juridic care constituie dreptul de proprietate;
c. strămutările proprietăţii;
d. servituţile constituite în folosul imobilului;
e. faptele juridice, drepturile personale sau alet raporturi juridice şi acţiunile privitoare
la proprietate;
f. orice modificare în înscrisuri ce s-ar face în titlu.
Partea a III-a – înscrierile dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi cuprinde:
62
 Drept civil
II
a) dezmembrămintele, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea
pe mai puţin de 3 ani;
b) fapte juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile
privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;
c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale, orice modificări, îndreptări sau
însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.

Înscrierea şi radierea înscrierilor în cartea funciară

Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea
funciară pe baza actului prin care s-a constituit ori s-au transcris.
Radierea se face în temeiul actului care exprimă consimţământul titularului la stingerea lor, cu
excepţia cazului când se stipulează un termen menţionat în înscriere sau a drepturilor viagere care
se sting prin moartea titularului lor.
Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, uneori, decizia autorităţii administrative va
înlocui actul prevăzut mai înainte.

6. ÎNSCRIERILE ÎN CARTEA FUNCIARĂ sunt de trei feluri:

1) Întabularea dreptului de proprietate a celorlalte drepturi reale principale şi a
drepturilor reale accesorii imobiliare;
2) Înscrierea provizorie a acestor drepturi sub condiţia justificării lor ulterioare;
3) notarea altor raporturi juridice, a incapacităţilor, drepturilor personale, acţiunilor şi
căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare în legătură cu imobilele
din cartea funciară.
Publicitatea dobândirii drepturilor reale este strâns legată de evidenţa fondului funciar.
Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.17/26 martie 1996 generalizează sistemul de
publicitate imobiliară prin cartea funciară, renunţându-se la sistemul de transcripţiune şi
inscripţiune cunoscut în unele zone ale ţării. Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu
de evidenţă tehnică, economică şi juridică a bunurilor imobile pe întreg teritoriul ţării.
Cadastrul general se organizează al nivelul comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi la nivelul
ţării.
Cadastrul are o funcţie tehnică, o funcţie economică şi o funcţie juridică.
Funcţia juridică se realizează prin identificare proprietarului pe baza actului de proprietate şi
publicitate imobiliară.
Documentele principale ale Cadastrului general, întocmite la nivelul comunelor, oraşelor şi
municipiilor, sunt:
1. registrul general al parcelelor;
2. indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora;
3. registrul cadastral al proprietăţilor;
4. registrul corpurilor de proprietate;
5. fişa centralizatoare, partida cadastrală pe proprietari şi categorii de folosinţă;
6. planul cadastral.

Noţiunea de publicitate imobiliară

63
 Drept civil
II
Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general, are ca
obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobile din aceeaşi
localitate.
Registrul cadastral de publicitate imobiliară este constituit din cărţile funciare întocmite şi
numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi.
El se ţine la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărui rază de activitate este situat
imobilul respectiv.
Registrul se completează cu:
a) un registru special de intrare;
b) planul de identificare a imobilelor;
c) repertoriul imobilelor;
d) index alfabetic al proprietarilor;
e) mapă cu cererile scrise.

7. EFECTELE ÎNSCRIERILOR ÎN CARTEA FUNCIARĂ

Înscrierea în cartea funciară devine opozabilă faţă de terţi de la data înregistrării
cererii, ordinea înregistrării cererii determinând rangul înscrierii.
Înscrierea în cartea funciară nu mai are caracter constitutiv, ci numai de opozabilitate faţă
de terţi.
Pentru determinarea terţilor mai interesează dacă dobânditorul imobilului a fost cu titlu oneros
ori cu titlu gratuit, precum şi dacă a fost de bună-credinţă ori de rea-credinţă la data încheierii
actului juridic de dobândire.
Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără
înscriere în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune.
Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de ele.
În aceleaşi condiţii sunt opozabile drepturile dobândite de stat şi de orice persoană, prin
efectul Legii de expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti.
Cel ce a transmis sau a constituit în folosul altuia un drept real asupra unui imobil, este
obligat să predea înscrisul translativ sau constitutiv al dreptului pentru înscrierea în cartea
funciară, dacă acest înscris este în posesia sa şi este singurul exemplar doveditor, afară de cazul
în care s-a procedat, din oficiu, la înscriere.
Înscrierea provizorie se face în cazul dobândirii unor drepturi afectate de o condiţie
suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este definitivă şi
irevocabilă.
Ea devine opozabilă terţilor cu rangul determinat de cererea de înscriere, sub condiţia şi în măsura
justificării ei.
Prezumţia existenţei dreptului real în Cartea funciară
Dacă în Cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul
există în folosul ei dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte
contrariul.
Dacă un drept se radiază din Cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Forţa probantă a înscrierii în Cartea funciară
Cuprinsul Cărţii funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit – prin act
juridic cu titlu oneros – un drept real; dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în

64
 Drept civil
II
Cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă nu a cunoscut pe altă cale
această inexactitate.
În cazul în care cuprinsul Cărţii funciare nu corespunde în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică
reală, se poate cere rectificarea acesteia.
Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea de fond,
este imprescriptibilă.
Înscrierea cu efect de informare.
Actele şi faptele juridice privitoare la drepturile personale, la starea şi capacitatea persoanelor în
legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, pot fi înscrise, la cerere, cu efect de informare
pentru terţele persoane.
Orice persoană interesată poate cerceta Cartea funciară, cu excepţia evidenţelor care
privesc siguranţa naţională.
În cazul proprietăţii imobiliare, comune ori în indiviziune, se înscriu în aceeaşi carte funciară
toţi proprietarii. În cazul indiviziunii se va indica cota fiecărui coproprietar.
Imobilele ce aparţin domeniului public şi domeniul privat al Statului sau al consiliului local,
se înscriu în registrul de publicitate special al teritoriului administrativ pe care sunt situate.
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Înscrierile făcute, în conformitate cu actele normative în vigoare, în registrul de transcripţiuni şi
inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în
vigoare a legii noi, îşi vor produce efectele şi după această dată, cu excepţia cazurilor când dreptul
de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.
Actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar, încheiat anterior
legii, netranscris în registrul de transcripţii-inscripţii, ori neînscris în Cartea funciară (în Ardeal),
devine opozabil de la data înscrierii în Cartea funciară.
Potrivit art.72 din Legea nr.7/13 martie 1996 privind cadastrul judiciar, la data finalizării
lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ
al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea pentru judeţul respectiv dispoziţiile din art. 710-720
C.pr.civ. cu privire la regulile de transcripţii-inscripţii, dispoziţiile privind Cartea funciară cuprinse
în Decretul-lege nr.115/1938 şi ale Legii nr.242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare
provizorii din vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară.
Dispoziţiile menţionate mai sus se abrogă după definitivarea cadastrului la nivelul întregii
ţări.

8. PUBLICITATE MOBILIARĂ
De regulă nu există publicitate mobiliară. În mod excepţional:
a. cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului cedat;
b. titlul nominativ se înregistrează în registrul ţinut de societatea emitentă;
c. locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;
d. contractul de arendă trebuie încheiat în scris şi înregistrat la consiliul local competent
pentru aceasta;
e. publicitatea în materie de amanet (gaj): în mapă specială la notarul public a unui exemplar al
contractului de gaj;
g. actele de înstrăinare, cesiune, gaj, construcţii, relative la un vas, trebuie transcrise în
registrul căpităniei portului pentru a fi opozabile terţilor.

65
 Drept civil
II

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

CAPITOLUL X
OBLIGAŢIA CIVILĂ

1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ

2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIE
3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
6. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI

1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ

În dreptul civil, termenul de obligaţie are trei accepţiuni:
a.) în sens larg (lato sensu) se înţelege acel raport juridic în care o persoană - numită creditor -
pretinde alteia - numita debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva , iar în cazul neîndeplinirii
acestei îndatoriri, creditorul poate să apeleze la forţa de constrângere a statului, solicitând
aplicarea unei sancţiuni.
b.) în sens restrâns (stricto sensu) obligaţia civilă reprezintă îndatorirea ce revine subiectului
pasiv sau prestaţia la care este ţinut debitorul, fie că acesta constă într-o acţiune, fie într-o
abstenţiune.
c.) în al treilea rând, obligaţia denumeste înscrisul care încorporează dreptul subiectiv patrimonial
al creditorului şi obligaţia corelativă a debitorului (ex.obligaţiunile).

2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIE

Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât persoane fizice cât şi persoane
juridice, ori, excepţional, statul.
Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.
Uneori o persoana poate avea o dubla calitate: şi de debitor, şi de creditor.
Conţinutul raportului de obligaţie îl constituie dreptul de creanţă aparţinând creditorului şi
obligaţia corespunzătoare a debitorului.
Dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul acesteia.
Dreptul de creanţă este un drept relativ, nu absolut.
Obiectul raportului de obligaţie este acţiunea sau abstenţiunea subiectului pasiv,
corespunzatoare dreptului subiectului activ.
Obligaţia de a da (dare) nu se confundă cu obligaţia de a preda (care este o obligaţie de a
face).
Obligaţia de a nu face ceva este o obligaţie negativă (de abstenţiune) şi constă în îndatorirea
debitorului de a se abţine de la un anumit fapt la care ar fi fost îndreptăţit prin lege să îl facă.
Trebuie distinsă “obligaţia general-negativă de a nu face ceva” care incumbă tuturor
persoanelor în cazul raporturilor juridice ce conţin drepturi absolute, obligaţie care izvorăşte din
lege, de obligaţia “de a nu face ceva” la care este ţinut debitorul într-un raport juridic concret,
obligaţional.
66
 Drept civil
II
Sancţiunea este un element specific raporturilor juridice obligaţionale perfecte. Este
posibilitatea recunoscută de lege creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului, în
cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia.

3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
Prin izvor al obligaţiilor se înţelege acel fapt juridic (lato sensu) care dă naştere unui raport
juridic obligaţional.
Potrivit Codului civil sunt izvoare de obligaţii civile: contractul, cvasicontractul, delictul,
cvasidelictul şi legea.
Contractul este “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge
între dânşii un raport juridic”.
Cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă
persoană sau obligaţii reciproce între părţi. Cvasicontractele reglementate de Codul civil sunt
gestiunea de afaceri şi plata nedatorată. Practica judiciara a adăugat la acestea şi îmbogăţirea
fără just temei.
Delictul şi cvasidelictul sunt definite de art.998 şi 999 C.civ. Art.998 C.civ. prevede ca
“orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a
ocazionat, a-l repara”. Art.999 C.civ. stabileşte ca “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul
ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa să “.
Delictul se comite cu intenţie, iar cvasidelictul din culpă.
Există şi o altă clasificare, împărtăşită de literatura juridică:
- obligaţii civile care izvorăsc din acte juridice;
- obligaţii civile care izvorăsc din fapte juridice(stricto sensu)
- obligaţii civile care izvorăsc din lege (ex. obligaţia de întreţinere).

4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
În functie de obiect obligaţiile pot fi:
- obligaţii de dare, adică de constituire sau transferare a unui drept real;
- obligaţii de facere, care constau în predarea unui bun sau plata unei sume de bani;
- oblgaţii de non-facere care constau în abţinerea debitorului de la ceva ce avea dreptul să facă.
După întinderea obligaţiei, obligaţiile se împart în:
a. obligaţii de rezultat sau determinate, în care debitorul se obligă la o acţiune care
are un rezultat
b. obligaţii de mijloace sau de diligenţa, în care debitorul se obligă să depună toată
străduinţa, toată diligenţa pentru obţinerea unui rezultat (ex.însănătoşirea
bolnavului).
Interesul clasificării priveşte soluţionarea problemei vinovăţiei. În cazul obligaţiilor de
rezultat, dacă debitorul nu atinge rezultatul pentru care este dator, el este prezumat prin aceasta
în culpă.
La obligaţiile de mijloace, nerealizarea rezultatului nu este prin ea însăşi o dovadă a culpei
debitorului, deci creditorul trebuie să probeze că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de mijloace
şi din această cauză nu s-a obţinut rezultatul.
După sancţiune, obligaţiile civile se clasifică în:
- obligaţii civile perfecte, a căror nerespectare este însoţită de o sancţiune civilă

67
 Drept civil
II
- obligaţii civile imperfecte (naturale) care sunt lipsite de sancţiune, dar care pot fi
executate fără ca debitorul să mai poată pretinde restituirea prestaţiei. Art.1092 al
C.civ.prevede: ”Repeteţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost
achitate de bunăvoie”. Art.20 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă
prevede, de asemenea, imposibilitatea repetiţiunii obligaţiei prescrise, dar executate de
bunăvoie.
După opozabilitate, obligaţiile se clasifică în trei categorii:
- obişnuite, cele mai numeroase care se bazează pe principiul relativităţii efectelor
actelor juridice (res inter alios acta)
- reale (propter rem), care apar ca un accesoriu al unui drept real;
- scriptae în rem - a căror opozabilitate este strâns legată de posesia lucrului.Titularul
dreptului de folosinţă asupra acelui bun işi poate realiza dreptul său numai daca
dobânditorii succesivi ai proprietăţii lucrului respectă acel drept.
După structură obligaţiile pot fi:
- pure şi simple, în care există un singur creditor şi un singur debitor, şi nu sunt
afectate de modalităţi;
- complexe, în care există o pluralitate de subiecte sau de obiecte, ori ambele
- afectate de modalităţi (de termen sau condiţie).

5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
Obligaţiile complexe pot fi obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate de
obiecte şi obligaţii indivizibile.
A. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte se pot clasifica în:
A - obligaţii conjuncte (divizibile). Aceste obligaţii constituie regulă (art.1060 C.civ.). Fiecare
creditor acţionează pentru realizarea drepturilor subiective, proprii, iar fiecare debitor
răspunde pentru partea să din datorie în cadrul obligaţiilor conjuncte.
B - obligaţii solidare (art.1034-1056 C.civ.) în care fiecare creditor solidar poate să pretindă
debitorului executarea întregii datorii sau fiecare debitor solidar poate fi urmărit pentru
executarea prestaţiei datorate de toti debitorii solidari, creditorului.
Solidaritatea activă (între creditori) permite fiecărui creditor să ceara debitorului plata
întregii datorii. Solidaritatea activă trebuie stipulată expres.
Efectele între creditori şi debitorul comun: fiecare creditor are dreptul să pretindă şi să
primească plata întregii creanţe. Debitorul acţionat în justitie de unul din creditorii solidari, nu
poate plăti valabil decât creditorului reclamant.
Actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia din creditorii solidari profită tuturor
creditorilor.
Creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori în toate actele care pot avea ca efect
conservarea obligaţiei (art.1038 C.civ.), dar nu şi când este vorba de înrăutăţirea situaţiei
acestora. Creditorul solidar care a primit toată datoria, este obligat să împarta cu ceilalţi
creditori solidari, afară numai de va proba că obligaţia este contractată numai în interesul său
(art.1037 C.civ.).
Solidaritatea pasivă. Art.1039 prevede că “Obligaţia este solidară din partea debitorilor,
când toţi s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi
plata făcută de unul din debitori, liberează şi pe ceilalti către creditor”.

68
 Drept civil
II
Obligaţiile solidare pasive comportă o unitate de obiect, căci ele poartă asupra unui singur
lucru (obiect). De aici urmatoarele consecinţe:
- creditorul are posibilitatea de a urmări pe oricare debitor şi plata făcută de acesta îi eliberează
şi pe ceilalţi codebitori;
- creditorul are posibilitatea de a alege pe oricare dintre debitori, pentru că toţi sunt debitori
principali, iar debitorul urmărit nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii (art.1042 C.civ.).
Liberarea completă a debitorilor se poate face şi prin celelalte mijloace de stingere a obligaţiilor
nu numai prin plată, cum ar fi: compensaţia, novaţia, remiterea de datorie etc.
Pluralitatea de legături obligaţionale. Existenţa mai multor debitori creează atâtea
legaturi cati debitori sunt:
- fiecare debitor are un raport juridic propriu cu creditorul său.
Obligatia să poate să fie afectată de modalităţi (termen, condiţie) care nu vor opera cu privire la
ceilalţi codebitori
- datoria fiecărui mostenitor al debitorului solidar este indivizibila în raport cu creditorul
- există două tipuri de excepţii, de apărări pe care le poate opune un debitor solidar; unele
excepţii comune, de care profită şi ceilalţi debitori, şi altele personale, de care profită numai
debitorul respectiv.
Raporturile dintre codebitori.
După efectuarea plăţii de către unul dintre codebitorii solidari, între codebitorii solidari
datoria este conjunctă (divizibila) (art.1052 C.civ.).
Deci debitorul care a plătit nu mai beneficiază în continuare de avantajele solidarităţii faţă de
ceilalţi codebitori. În general, împărţirea între codebitorii solidari a prestaţiei executate se face
în părţi egale, cu excepţia cazurilor când între ei a intervenit o întelegere cu privire la împarţirea
în mod diferenţiat a plăţii efectuate, în special în situaţia când unul dintre debitori este insolvabil.
Riscul insolvabilităţii unui debitor se suportă de toti ceilalţi, inclusiv de către cel care a
facut plata, proporţional cu cota fiecăruia din datorie (art.1053 al C.civ.).
Acţiunea în regres pornită de către debitorul plătitor (solvens) împotriva fiecărui debitor,
poate fi considerată fie o acţiune personală întemeiată pe mandat tacit sau gestiune de afaceri,
fie o acţiune subrogatorie în locul debitorului plătit.
Debitorul solvens va rămâne un simplu creditor chirografar; deci nu i se creează anumite
garanţii speciale.
Potrivit art.1056 C.civ.,”Codebitorul solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele
care pot avea ca efect stingerea sau împuţinarea obligaţiei”.
Codebitorul solidar poate opune împotriva creditorului care l-a chemat în judecată toate
excepţiile care îi sunt personale, precum şi acelea care sunt comune debitorilor; dar nu poate
opune excepţiile sau apărarile personale ale celorlalţi codebitori solidari.
Solidaritatea pasiva nu se prezumă, ea trebuie să fie prevazută expres fie în convenţia
părţilor, fie în lege.
În dreptul comercial, solidaritatea este regulă; ea prezumă, iar în cazul în care părţile
doresc să deroge de la această regulă, trebuie să o faca în mod expres.
În dreptul civil, solidaritatea pasivă este legată în urmatoarele cazuri:
- cei care au cauzat împreuna un prejudiciu printr-o faptă ilicită răspund solidar faţă de victimă
(art,1003 C.civ.);
- mandanţii care au desemnat acelaşi mandatar, vor răspunde solidar pentru toate efectele
mandatului (art.1551C.civ.);
69
 Drept civil
II
- antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu al
acesteia (art.1483 C.civ.);
- executorii testamentari ai aceluiaşi defunct, răspund solidar pentru bunurile mobile încredinţate
(art.918 C.civ.).
Practica judiciară şi doctrina au conceptul obligaţiei în solidum, când mai mulţi debitori au
obligaţii independente născute din cauze diferite, dar furnizează creditorului o singură creanţă.
Exemplu obligaţia alimentară: fiecare debitor poate fi urmărit pentru ceea ce creditorul are
dreptul, pentru că fiecare este ţinut personal.
Plata facută de unul din codebitori îi pune pe ceilalţi la adăpostul unei eventuale urmăriri din
partea creditorului.
Debitorul “in solidum” care a plătit mai mult decât partea să din contribuţie, are un drept de
recurs împotriva celorlalţi codebitori. În multe cazuri însă legea stabileşte o ordine în care trebuie
făcută urmărirea debitorilor, încât limitează efectele obligaţiei în solidum.
Astfel art.89 C. familiei stabileşte că “Întreţinerea se datorează în ordinea urmatoare:
a.) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi
b.) descendentul este obligat la întretinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai
mulţi descendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat
c.) cel care înfiază este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti
d.) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Dar potrivit art.90 al.2 C. familiei, obligaţia în solidum funcţionează:
“Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să
porneasca acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce
împotriva celorlalţi pentru partea fiecăruia.”
Solidaritatea pasivă este practic o garanţie acordată creditorilor.
Încetarea solidarităţii pasive are loc prin:
- renunţarea totală sau parţială sau tacită, la solidaritate.
Dacă este parţială, ea va produce numai faţă de codebitorul faţă de care a fost consimţită. Riscul
insolvabilităţii unui debitor îl suportă toţi ceilalţi codebitori, inclusiv cel în favoarea căruia s-a
făcut renunţarea la solidaritate;
- moartea unuia dintre codebitorii solidari. Datoria lui se divide între moştenitori,
proporţional cu partea din moştenirea ce-i revine fiecăruia.

B. Obligaţiile complexe cu pluralitate de obiecte pot fi:

1.) obligaţii conjuncte - acelea în care debitorul este obligat să execute mai multe prestaţii
cumulativ
2.) obligaţii alternative - acelea în care dacă obiectul prestaţiei constă în două sau mai
multe prestaţii, executarea unei prestaţii la alegerea uneia dintre părti duce la stingerea
obligaţiei. Alegerea o are debitorul, dacă nu s-a convenit altfel. Nu se poate executa câte o parte
din fiecare obligaţie.
Aşa cum s-a arătat, alegerea prestaţiei aparţine debitorului, dacă nu s-a acordat expres
creditorului. Dacă la scadenţă debitorul nu optează pentru una din prestaţii, creditorul poate cere
executarea silită pentru oricare dintre ele.
Dacă vreuna din obligaţii are un obiect imoral, ilicit, sau piere până la scadenţă obligaţia
devine pură şi simplă. Şi în cazul în care alegerea prestaţiei se face de către creditor, dacă numai
unul din lucruri a pierit fără culpa debitorului, el va accepta obiectul ce a mai rămas.
70
 Drept civil
II
Dacă unul a pierit din culpa debitorului, creditorul poate cere sau bunul rămas, sau preţul
aceluia care a pierit.
3.) obligaţii facultative - acelea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar cu
facultatea pentru el de a se libera executând o singură altă prestaţie determinată.
Deci exista o singura prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de prestaţii în
privinţa posibilităţii de a plăti.
Efecte: Dacă obligaţia este facultativă, creditorul nu poate cere decât executarea
prestaţiei care constituie obiectul obligaţiei, deoarece cealaltă rămâne o facultate de plată pentru
debitor.
C. Obligaţiile indivize (indivizibile) sunt obligaţiile care, datorită obiectului lor sau
convenţiei părţilor, nu pot fi fracţionate între pluralitatea de subiecte active sau subiecte pasive.
Obligaţia indivizibilă nu poate fi executată decât în totalitate, pentru aceasta trebuie să
existe o pluralitate de subiecte active şi pasive, ce permite fiecărui creditor să ceară fiecărui
debitor plata întregii datorii.
Indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.
În cazul indivizibilităţii convenţionale, obiectul obligaţiei este prin natura lui divizibil, dar
părţile s-au înteles să-l califice ca un bun indivizibil.
În cazul indivizibilităţii naturale, executarea parţială este de neconceput.
În caz de pluralitate de debitori, fiecare debitor este ţinut să execute integral şi o singură
dată; regula se aplică şi moştenitorilor creditorului.
În caz de pluralitate activă, fiecare creditor poate cere executarea prestatiei în totalitate,
regula se aplică şi moştenitorilor creditorului.
6. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI
Modalităţile care pot afecta o obligaţie civilă sunt: termenul (care interesează executarea unei
obligaţii) şi condiţia (care priveşte însăşi existenţa obligaţiei).
Termenul (Art.1022-1025 C.civ.) este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, de care
depinde executarea sau stingerea unei obligaţii.
Clasificări:
a.) Dupa cunoasterea sau necunoasterea momentului producerii sale, termenul poate fi cert
sau incert,
Termenul cert este acela a cărui împlinire se cunoaşte din chiar momentul naşterii obligaţiei, fiind
determinat fie printr-o dată calendaristică, fie printr-un interval determinat de timp.
Termenul este incert când nu se cunoaşte în momentul naşterii obligaţiei data la care se va împlini,
dar este sigur că el se va împlini în viitor (de ex.: la decesul unei persoane).
Dacă termenul nu este determinat, judecatorul fixează un termen “rezonabil” dependent de
circumstanţe pentru executarea obligaţiilor.
b.) După interesul persoanei termenele pot fi stipulate: în favoarea creditorului. În favoarea
debitorului sau în favoarea ambelor părţi.
Cel în favoarea căruia este stipulat poate renunţa la el (de ex.: dacş e prevazut în favoarea
debitorului, el poate face o plată anticipată).
Legea prezumă, în lipsa de convenţie contrară, că termenul este stipulat în favoarea debitorului.
c.) După efectele pe care le produc, termenele pot fi:
- suspensive - care întarzie (amână ) executarea obligaţiei până la împlinirea lui. Datoria devine
exigibilă la scadenţă, la termen;

71
 Drept civil
II
- extinctive - care au ca efect stingerea obligaţiei (în momentul împlinirii termenului, raportul
juridic obligaţional încetează)
d.) După izvor, termenul poate fi: legal, convenţional sau judiciar (de ex.: termenul de
graţie),
Renunţarea la termen. Cel în favoarea căruia este prevazut, poate renunţa la el. Aceasta
înseamnă că obligaţia devine pură şi simplă, adică imediat exigibila.
Decăderea din beneficiul termenului intervine când debitorul se află în stare de
insolvabilitate sau când debitorul micşorează în mod culpabil garanţia oferită creditorului (gaj,
ipotecă, privilegii).
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ce se va produce, care suspendă fie naşterea,
fie stingerea unui contract sau a unei obligaţii.
La termen, incertitudinea vizează momentul producerii evenimentului viitor.
La conditie, incertitudinea vizează realizarea evenimentului viitor.
Cracteristicile condiţiei sunt: este un eveniment viitor, este nesigur că se va întampla şi
afectează existenţa obligaţiei.
Clasificare. Condiţia poate fi:
a.) cauzală - când realizarea ei depinde exclusiv de hazard, de întâmplare;
b.) mixtă - când realizarea ei depinde şi de voinţa uneia din părţi, cât şi de cea a unui
terţ determinat;
c.) potestativă - când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi.
Condiţiile potestative pure depind, în exclusivitate, de voinţa debitorului.
Condiţiile potestative simple depind atât de voinţa debitorului, cât şi de elemente exterioare
acestuia.
În actele cu titlu gratuit este interzisă condiţia potestativă simpla şi cea pură din partea
debitorului.
În actele cu titlu oneros este interzisă condiţia potestativă pură, cea potestativa simplă este
admisă. Însă practica judiciară a extins interdicţia şi declară nule orice acte în care exista
condiţia potestativă din partea debitorului, şi sunt valabile daca condiţia potestativă este din
partea creditorului.
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi:
- conditie suspensivă, când de realizarea ei depinde naşterea raportului juridic obligaţional;
- condiţie rezolutorie, când realizarea ei conduce la desfiinţarea retroactivă a raportului juridic
obligaţional.
Efectele condiţiei sunt retroactive (art.1015 C.civ.), adică se produc din momentul naşterii
obligaţiei afectate de condiţie (ex.tunc), nu numai din momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiei.
Efectele sunt diferite după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie.
Efectele condiţiei suspensive:
- pendente conditione - condiţia suspensivă presupune ca obligaţia nu există, că nu s-a născut.
Debitorul nu este obligat să respecte drepturile creditorului, iar creditorul poate cere
executarea obligaţiei;
- eveniente conditione - dreptul este consolidat retroactiv, iar obligaţia produce efecte şi
pentru trecut.
Excepţii de la retroactivitate:
72
 Drept civil
II
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data realizării condiţiei;
- riscurile pieirii fortuite a bunului individual determinat rămân în sarcina înstrăinătorului;
- fructele percepute de înstrăinător până la realizarea condiţiei îi aparţin.
Dacă condiţia nu se realizează, raportul juridic obligaţional nu a luat fiinţă.
Data când se realizează sau nu se realizează condiţia, trebuie stabilită de părti în contract sau, în
anumite cazuri, ea este prevazută de legiuitor.
Dacă nu s-a fixat termen, Codul civil dispune ca ea nu se va realiza niciodată dacă este imposibil (în
mod obiectiv) să se împlinească.
Efectele condiţiei rezolutorii:
- pendente conditione
• debitorul trebuie să-şi execute obligaţia sa, iar creditorul poate cere executarea ei;
• debitorul, sub condiţie rezolutorie, suportă riscul pieirii fortuite a bunului, în calitate de
proprietar;
-eveniente conditione
• în momentul îndeplinirii ei, raportul juridic se desfiinţează retroactiv. Părţile trebuie să-şi
restituie prestaţiile deja executate; raportul juridic se desfiinţează automat.
Excepţii de la retroactivitate:
- riscurile pendente conditione sunt suportate de debitorul proprietar sub condiţie rezolutorie,
care va plăti preţul deşi bunul nepredat piere la creditorul preţului (vânzător);
- actele de administrare rămân valabile;
- fructele culese de dobânditor rămân valabile.
Dacă condiţia rezolutorie nu s-a împlinit, raportul juridic obligaţional se consolidează
retroactiv, devenind un raport juridic pur şi simplu.
Pentru a produce efecte juridice, condiţia trebuie să fie posibilă (material şi juridic), licită şi
morală.
Sarcina este specifică contractelor cu titlu gratuit şi constă într-o obligaţie (dare, facere
sau non-facere) impusă de cel care gratifică celui care beneficiază de liberalitate.
Sarcina imprimă contractului un caracter bilateral (sinalagmatic). Aceasta înseamnă că
beneficiarul sarcinii (creditorul ei) poate cere executarea sarcinii, rezoluţiunea sau rezilierea
contractului, iar la donaţii revocarea.
În cazul condiţiei, efectele ei se produc de drept, instanţa putând să constate doar
existenţa sau inexistenţa lor.
La sarcină instanţa se pronunţă pe aspectul neexecutării ei.
CAPITOLUL XI
CONTRACTUL CA IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGAŢII CIVILE

1. NOŢIUNEA DE CONTRACT. IMPORTANŢA CONTRACTULUI

2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR

1. NOTIUNEA DE CONTRACT. IMPORTANTA CONTRACTULUI

Art.942 C.civ. defineşte contractul ca “acordul între două sau mai multe persoane pentru a
constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”.
Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic de formaţie bilaterală.

73
 Drept civil
II
Legislaţia română (v. Titlul III art.942 C.civ “Despre contracte sau convenţii”) consideră
noţiunile de contract şi convenţie ca fiind echivalente. Alte legislaţii – cum ar fi C.civ francez –
fac distincţie între convenţie şi contract, cel din urmă fiind considerat o specie a convenţiei.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă juridică al părtilor. În principiu,
încheierea oricărui contract este liberă. În materia contractelor functionează, prin urmare,
principiul libertăţii de voinţă al părţilor.
Contractul, care s-a dezvoltat în paralel cu dreptul de proprietate, s-a născut din nevoile
schimbului de marfuri, dar îşi afirmă prezenţa şi în domeniul producţiei, fiind instrumentul prin
care se înfăptuiesc cele două componente ale activităţii economice.
În condiţiile liberalismului economic s-a dezvoltat concepţia autonomiei de voinţă drept bază
a contractului care şi-a găsit expresia în Codul civil francez din 1804, modelul Codului civil roman
din 1964.
Principiul autonomiei de voinţă este caracterizat de următoarele idei:
a.) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie
voinţa părţilor;
b.) orice contract care este rezultatul voinţei părţilor este just şi
legitim;
c.) există o libertate contractuală de fond (introducerea oricăror
clauze) şi de formă (consensualismul contractelor);
d.) obligativitatea contractelor (pacta sunt servanda).

2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
A. După modul de formare contractele pot fi:
a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Forma
scrisă este cerută uneori doar ad probationem;
b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de
regulă, forma scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a
contractului. Exemple: înstrăinarea terenurilor agricole, donaţia, ipoteca.
c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla
manifestare de voinţă a parţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului.
Exemplu: împrumutul de folosinţă (comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate
din momentul remiterii lucrului.
B. După conţinut contractele pot fi:
a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor
ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce;
b) unilaterale, care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părti,
cealaltă având calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul
unilateral (care nu este contract). Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul
gratuit, gajul.
Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute iniţial drept contracte
unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de
debitorul contractual, transformându-se astfel în contracte sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui
contract de depozit gratuit, depozitarul face cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care
deponentul este obligat să i le restituie.

74
 Drept civil
II
C. După scopul urmărit de părţi contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros (art.
945 C. civ.): “acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”, deci prestaţiile sunt
reciproce, şi contracte cu titlu gratuit. Potrivit art. 946 C.civ. “ contractul gratuit sau de
binefacere este acela în care una din parţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Criteriile de distincţie între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale sunt:
reciprocitatea prestaţiilor covenite, dar prin aceasta se confunda contractul sinalagmatic cu cel
oneros, şi echivalenţa sau neechivalenţa avantajelor patrimoniale, pe care părţile le au în vedere în
contractul pe care îl încheie.
În practică şi doctrină se reţine criteriul cauzei (scopului) impulsive. Cel care a avut drept
cauza impulsivă, determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a urmări, din punct de
vedere juridic, nimic în schimb (animus donandi) a încheiat un contract unilateral. În cazul
contractelor cu titlu oneros, scopul este de a obţine un folos drept echivalent al obligaţiei
asumate.
Contractele cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în:
a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor
datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate în momentul încheierii contractului. Ele nu
depind în nici o măsura de hazard.
Majoritatea contractelor sunt comutative.
b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor, sau
numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la încheierea contractului nu se
poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul câstigului ori pierderii şi uneori nu
se poate şti nici măcar dacă va exista sau nu câstig sau pierdere.
Exemplu: contractul de asigurare, renta viagera, de intretinere pe viata.
Actiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibila numai în cazul contractelor
comutative (daca cel lezat este un minor cu capacitate de exercitiu restransa).
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmareşte a se face un serviciu
cuiva, fără a se micşora patrimoniul celui care se obligă. Exemplu: mandatul gratuit, împrumutul
fără dobândă, comodatul, fidejusiunea.
b. Libertăţile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a
se urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea diminuează; iar
corespunzător, patrimoniul celui care o primeşte creşte.
Exemplu: donaţia.
D. După efectele produse contractele pot fi clasificate:
- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din momentul
încheierii lor pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situaţii juridice noi, necunoscute
anterior.
- contracte declarative de drepturi care recunosc, intre parti, situatii juridice
preexistente. Ele au şi efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemplu:
contractul de tranzacţie sau contractul de împarţeala – prin care se pune capăt unei
coproprietăţi sau indiviziuni .
E. După durata (sau modul) de executare se disting:
- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;
- contractul cu executare succesivă – de ex..: furnizare în partide de mărfuri, sau
contractul de locaţiune.
75
 Drept civil
II
Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului cu executare
imediată, sancţiunea este rezoluţiunea, care desfiintează contractul cu caracter retroactiv (ex
tunc).
În cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea va fi rezilierea, al cărei efect este
desfiinţarea contractului pentru viitor (ex nunc), lăsând neatinse efectele produse până în
momentul pronunţării rezilierii.
Deşi nulitatea actelor juridice operează cu efect retroactiv, în ipoteza contractului cu
executare succesivă, atunci când executarea este ireversibilă, practic nulităţile se aplică numai
pentru viitor.
Numai în ipoteza contractelor cu executare succesiva se pune problema unei suspendări a
executarii, din motive de forţă majoră, pe toata durata imposibilităţii de executare.
Exista deosebiri şi în modul de solutionare a problemei riscurilor contractuale.
F. După nominalizare sau nu în legislaţie contractele pot fi:
- contracte numite
- contracte nenumite
În virtutea libertăţii de voinţă, părţile pot găsi variate feluri de contracte pentru a îmbrăca
operaţiile pe care le săvârşesc, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la unul dintre tipurile de
contracte numite.
În cazul contractelor numite, acestora li se aplică regimul juridic prevazut de lege, chiar
dacă părţile nu l-au prevăzut expres. La contractele nenumite părţile trebuie să-şi exprime voinţa
ca acestor contracte să li se aplice, parţial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor
contracte numite.
O altă clasificare a contractelor este facută în : contracte principale (care au o existenţă
de sine stătătoare) şi contracte accesorii – care însoţesc unele contracte principale, de a căror
soartă depind (de ex.: contractele de gaj şi ipotecă sau contractele de fidejusiune, ori clauza
penală). Încetarea sau desfiinţarea, din orice cauză, a contractului principal, va atrage automat
încetarea sau desfiinţarea contractului accesoriu.
G. După modul în care se exprimă voinţa părţilor
a.) Contracte negociate sunt cele în cadrul cărora părţile discută, negociază toate
clauzele contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.
b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în
întregime numai de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate
modifica clauzele proiectului de contract. El poate să le accepte sau nu. Daca le acceptă,
înseamnă că a aderat la un contract preexistent.
c.) Contracte obligatorii (sau forţate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune, dar în
timp ce la contractele de adeziune o parte impune condiţiile sale, la cele obligatorii legea le
impune, sau impune obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula pentru
prestatorul sau furnizorul unor servicii sau produse strict necesare - transport, apă,
energie electrică), în timp ce pentru cealaltă parte încheierea contractului rămâne
facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al Asigurării de Raspundere Civilă pentru proprietarii de
autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.

3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR
Prin incheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra
clauzelor contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanţă a ofertei de a contracta cu
76
 Drept civil
II
accptarea ofertei. Validarea contractului presupune examinarea capacităţii părţilor contractante
(capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu) şi examinarea voinţei juridice (sub aspectul
consimtământului şi cauzei sau scopului actului juridic).
Deci se analizează raportul dintre voinţa internă şi cea exprimată, declarată, precum şi
viciile de voinţă.
Cel de al doilea element al voinţei juridice – cauza sau scopul actului juridic – precizează
limitele întinderii voinţei interne. Validitatea contractului va fi conditionată de caracterul licit şi
moral al cauzei sau scopului său.
În plus este necesar ca contractul să aiba un obiect determinat, licit şi moral.
Deci încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării acordului de
vointa şi sub aspectul formării valabile a acestui acord.
Mecanismul formării acordului de voinţă al părţilor, adică al încheierii contractului.
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Uneori oferta este precedată de
reclamă, publicitate, discuţii, negocieri concretizate în cele din urmă într-o oferta valabilă din
punct de vedere juridic.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori şi tăcerea, în functie de
condiţiile concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staţionarea unui taxiu într-o staţie de
taxiuri - sau poate fi tacită, ca în cazul tacitei reconducţiuni.
Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiţie specială de formă.Oferta poate fi
adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin
expunerea mărfurilor într-o vitrină).
Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.
Condiţiile ofertei care este o latură a consimţământului:
a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă,
neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;
b) să fie fermă, neândoielnică pentru un angajament juridic;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă şi completă.
Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.
Forţa obligatorie a ofertei priveşte momentele anterioare încheierii contractului, adică ale
acceptarii ei, pentru că dupa aceea avem de-a face cu un contract format.
a) Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi
fără consecinte.
b) Daca oferta a ajuns la destinaţie, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau
fără termen:
- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la expirarea
termenului; după expirarea lui, oferta este caducă;
- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o menţină un timp rezonabil,
apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt ale speţei.
Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine
caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.
Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate
prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit după
autori: răspunderea are ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt juridic

77
 Drept civil
II
exterior ofertei care angajează răspunderea delictuală a persoanei responsabile pentru exerciţiul
abuziv al dreptului de a revoca oferta.
Mulţi autori spun că, deşi oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în termen,
contractul ar trebui considerat încheiat.Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie până la
expirarea termenului şi că, deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi fără efect.
Oferta şi antecontractul (promisiunea de a contracta).
Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală.
Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formatie bilaterală, având la bază un acord
de voinţă. Exemplu de antecontract:în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958 se prevedea
posibilitatea ca instanţa să dispunţ încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară,
hotărârea pronunţată în cauză ţinând loc de contract.
În condiţiile abrogării Decretului nr.144/1958, Curtea Supremă a decis ca azi instanţele
judecătoresti pot pronuţa, pe baza unui antecontract de vânzare-cumpărare, o hotărâre care să
ţina loc de act autentic de înstrăinare, întemeindu-se pe art.1073 şi 1077 C.civ. Prevederile Codului
civil citate permit creditorului să obţină executarea întocmai a obligaţiei asumate de debitor, iar
în cazul în care obligaţia de a face nu este adusa la îndeplinire de catre debitor, creditorul poate fi
autorizat de a o aduce la îndeplinire el însuşi, pe cheltuiala debitorului.
Unii autori fac o distincţie între antecontract (promisiunea de a contracta) şi promisiunea
sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un angajament (acord) al
părţilor de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară, care nu s-ar putea încheia
imediat pe baza acordului de voinţă al părţilor, fiind necesara îndeplinirea unei anumite formalităţi
(o autorizaţie administrativă sau întocmirea actului în forma autentică la notar)
În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părţi de a se prezenta la notar, cealaltă parte
poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină locul actului de vânzare-cumpărare.
Practica noastră judiciară nu a distins între antecontract şi promisiunea sinalagmatică
(compromisul) pe care a denumit-o în mod constant antecontract şi i-a dat consecinţele pe care le-
am înfăţişat mai sus.
În literatura juridica straină, în special franceză, sunt analizate şi aşa-numitele contracte
preparatorii (care preced încheierea contractului propriu-zis şi fac parte din procedura negocierii
acestuia, cum ar fi pactul de preferinţă, clauza de exclusivitate, clauza de monopol,
antecontractele-cadru).
Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei poate fi făcuta în scris sau verbal, expres sau tacit, adică să rezulte în
mod cert, din anumite împrejurari, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Simpla tăcere nu poate
avea în principiu valoare de acceptare.
Numai excepţional, prin lege sau în practica judecatoreasca tăcerii i se acorda efecte:
a) când legea admite tacita reconducţiune (ex. la închiriere);
b) când părţile au convenit ca simpla tăcere după primirea
ofertei, să aibă valoare de acceptare;
c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte
părţi, ea poate fi considerată ca exceptata, chiar dacă partea
căreia i-a fost adresată tace.
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să
îndeplinească anumite condiţii specifice:
a. să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei
78
 Drept civil
II
contraoferte;
b. să fie neândoielnică;
c. daca oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai
aceasta persoana o poate accepta;
d. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină
caducă ori să fi fost revocată.
Momentul şi locul încheierii contractului
Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întalneşte oferta şi deci este
format consimţământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care acceptarea se poate
întâlni cu oferta şi care determină momentul încheierii contractului:
1) între prezenţi contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;
2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca şi între prezenti, în momentul
în care părţile contractante au ajuns la acord;
3) prin corespondenţa (între absenţi). În cazul încheierii contractului prin
corespondenţă, sistemul care si-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci
momentul încheierii contractului este cel când ofertantul a luat, efectiv, cunostinţă de
acceptare.
În practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei expediate de
acceptant şi în care fireste se găseşte acceptarea, constituie o prezumţie relativă că ofertantul a
luat cunostinţă de acceptare.
Asfel, sistemul informării se confundă cu cel al recepţiei.
Nu sunt acceptate sistemul emisiuni (declaraţiunii) şi nici cel al expedierii acceptării, pentru ca
până la ajungerea la destinatar a acceptării, acceptantul poate să-şi retragă acceptarea.
Oferta cu termen şi momentul încheierii contractului
Pentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la ofertant
înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.
Ofertantul poate primi ca valabilă şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să
încunostinţeze de îndata pe acceptant despre aceasta.
Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este voinţa
părţilor.
Momentul încheierii contractului are importanţă din mai multe puncte de vedere:
- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare şi caducitatea ofertei;
viciile voinţei trebuie să nu existe în momentul încheierii contractului;
- legea aplicabila este în vigoare în momentul încheierii contractului;
- efectele contracului se produc, ca regulă, din momentul încheierii contractului;
- momentul încheierii contractului determina şi locul încheierii acestuia.
Locul încheierii contractului şi importanţa lui
Între prezenţi, locul încheierii contractului este unde se află contractanţii.
Dacă contractul se încheie la telefon, locul încheierii contractului va fi acela unde se află
ofertantul.
Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii este cel unde se află
ofertantul şi unde i s-a adresat corespondenţa.
Când nu este nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii este localitatea în care se
află destinatarul ofertei.

79
 Drept civil
II
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul prezintă importanţă pentru
stabilirea legii aplicabile în caz de litigiu privind încheierea sau executarea contractului.
La fel, uneori el prezinta importanţa pentru determinarea instanţei competente teritorial.

80
 Drept civil
II
TESTE:

1. În sistemul de drept românesc, în materia contractelor:

a) prioritară este voinţa internă a părţilor;
b) prioritară este voinţa externă, exteriorizată, a părţilor;
c) clauzele obişnuite trebuie expres stipulate, altfel rămân fără eficienţă juridică;
d) contractul obligă nu numai la ce este expres într-însul, ci şi la toate urmările de echitate,
obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

2. În cazul contractului încheiat prin telefon, locul încheierii contractului este acela:
a) unde se află ofertantul;
b) unde se află acceptantul.

3. Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:

a) în sensul care reiese din natura contractului;
b) în înţelesul în care ele pot produce un efect;
c) după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;
d) în favoarea celui care s-a obligat.

4. Într-un contract:
a) oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce numai la
lucrurile la care se pare că părţile şi-au propus a contracta;
b) când părţile au apelat la un exemplu, pentru a explica înţelesul unor clauze, nu trebuie să se
reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului dat;
c) partea interesată poate dovedi că voinţa reală este alta decât cea exteriorizată prin cuvinte,
dar această probă se poate face numai cu elemente intriseci contractului.

81
 Drept civil
II
CAPITOLUL XII
EFECTELE CONTRACTULUI (PUTEREA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI )

1. NOŢIUNI GENERALE
2. INTERPRETAREA CONTRACTELOR
3. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE PĂRŢI
4. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORT CU PERSOANELE CARE NU AU
CALITATEA DE PĂRŢI CONTRACTANTE
5. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

1. NOŢIUNI GENERALE
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere la drepturi şi obligaţii,
aşadar se vorbeşte despre puterea obligatorie a contractului.
Examinarea efectelor implică abordarea următoarelor aspecte principale:
a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corecta a clauzelor sale;
b) principiul obligativităţii contractului, privit sub trei aspecte:
- în raporturile dintre părţile contractante
- în raporturile cu alte persoane
- în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante
(principiul relativităţii efectelor contractului);
c) efecte speciale ale contractelor sinalagmatice:
- executarea concomitentă a obligaţiilor reciproce
- excepţia de neexecutare a contractului
- suportarea riscului contractului
- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.

2. INTERPRETAREA CONTRACTULUI
Interpretarea contractului permite o corectă determinare a însasi forţei obligatorii a acestuia. Ea
nu se confundă cu proba lui, contractul fiind considerat că există.
Clasificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al interpretării.
Operaţiunea nu se opreşte însa aici, deoarece încadrarea juridică a contractului într-o anumită
categorie -calificarea lui- atrage după sine efectele juridice proprii acelei categorii; cuprinsul
acestor efecte poate constitui, şi el, la randul său, obiect de interpretare.
Reguli de interpretare a contractelor
Reguli generale:
a) Prioritatea voinţei reale a părţilor (interpretarea se va face după intenţia
comună a părţilor contranctante, iar nu după sensul literal al termenilor - art.977
C.civ.).
Voinţa reală trebuie dovedită. Pana la aceasta dovadă, manifestarea (declaraţia) de voinţă,
adică forma în care aceasta se prezintă, este singura realitate dovedită. Până la proba contrarie,
voinţa declarată se consideră a corespunde pe deplin voinţei reale.
Dovada că voinţa reală a fost alta decat cea exprimată, se poate face atât cu elemente
intrinseci contractului, cât şi cu elemente extrinseci (tratative, discuţii etc.).

82
 Drept civil
II
Discordanţele ce pot apărea între voinţa reală şi forma în care a fost exprimată, nu trebuie
confundată cu simulaţia contractului, când parţile în mod intenţionat urmăresc să mascheze
existenţa unui act juridic real, dar secret, printr-un act juridic public, dar simulat.
b) Contractul produce, pe lângă efectele expres arătate în el, şi alte efecte.
c) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt expres prevăzute
într-însul (art.981 C.civ.).
Reguli speciale:
a. interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Toatele clauzele alcătuiesc un întreg.Art.982
C.civil prevede ca” Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act”.
b. Interpretarea clauzelor îndoielnice (susceptibile de mai multe înţelesuri sau confuze):
- se face în sensul care reiese din natura contractului (art.979 C.civ.);
- în sensul în care ele ar produce un efect, iar nu în cel în care nu ar putea produce nici unul
(art. 978 C.civ.);
- după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 C.civ.);
- în folosul celui care s-a obligat (in dubio pro reo) (art. 983 C. civ.).
c. Alte reguli de interpretare:
- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţati de părţi, obiectul contractului se reduce
numai la lucrurile la care se pare ca părţile şi-au propus a contracta (art.984 C.civ.);
- când părţile, pentru a explicita conţinutul unei clauze, apelează la un exemplu, nu trebuie
să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului luat (art.985 C.civ.).

3. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE PĂRŢILE

CONTRACTANTE
Contractul este obligatoriu între părţi.
Art.969 C civ. Prevede :” Conventiile legal facute au putere de lege intre partile
contractante”. Principiul “ pacta sunt servanda “ se fundamentează nu numai pe cerintele morale
ale respectarii cuvantului dat, ci şi pe cerintele societatii insasi, ale sigurantei vietii juridice.
Exista o simetrie intre modul de incheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere
ori desfiintare a acestuia.
Contractul este rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea lui trebuie să fie
rezultatul unui mutuus dissensus.
Nu sunt excluse insa exceptii, când este posibila denuntarea unilaterala a contractului.
Aceste exceptii expres prevazute de lege sau contract. Ex. De denuntare unilaterala: incheierea
fără termen, contractul de mandate, contractul de depozit. Clauza de denuntare unilaterala nu
poate fi insa inclusa intr-un contract declarat de lege irevocabil (ex. Donatie ) şi nu trebuie să
reprezinte o conditie potestativa din partea celui care se obliga (pentru ca insasi obligaţia sub
aceasta conditie este nula).
Alte cazuri de incetare, modificare ori suspendare a forţei obligatorii ale contractului sunt:
a. decesul partii contractante în contracte “intuitu personae” (ex. Imprumutul de folosinta
sau mandatul);
b. prelungirea (prorogarea) legala a unor contracte peste termenele prevazute de părţi (ex.
Contractile de inchiriere a locuintelor);
c. interventia unui cause de forta majora care impiedica un timp executarea obligaţiilor.

83
 Drept civil
II
4. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORT CU PERSOANELE CARE NU AU
CALITATEA DE PĂRŢI CONTRACTANTE
Principiul relativităţii efectelor contractului
Contractul încheiat nu poate nici profita, nici leza interesele terţelor persoane. Art. 973 C
civ. Stabileste:” Conventiile n-au efect decat intre partile contranctante” . Trebuie distinsă
problema efectelor contractului de cea a opozabilitatii faţă de terţi a contractului.
Efectele contractului (drepturile şi obligaţiile) care se nasc, se modifica ori se sting pe baza
acordului de vointa, se produc numai intre partile contractante.
Fata de terti, contractul încheiat apare ca un fapt juridic care trebuie respectat, deci este
opozabil tertilor.
Si consecintele juridice sunt diferite:
- daca una din părţi nu-si executa obligaţiile ce-i revin din contract, raspunde pe temei
contractual;
- daca o terta persoana nesocoteste drepturile alteia ce izvorasc dintr-un contract,
acea persoana va raspunde delictual, potrivit art.998 şi urm. C.civ.
Din punct de vadere probatoriu, intre părţi contractul se dovedeste conform regulilor
de dovada ale unui act juridic; în schimb un terţ poate invoca orice mijloc de proba
pentru a dovedi existenta sau inexistenta lui, pentru ca faţă de el acesta este un fapt
juridic.
Contractul privit ca realitate sociala, ca fapt social, este
opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de aceia care nu au participat la incheierea lui; aceasta este
opozabilitatea contractului, care nu se afla în contradictie cu principiul relativităţii efectelor
contractului.
De exemlpu partile pot invoca contractul faţă de terti, ca titlu de dobandire a unui drept
real sau de creanta, sau contractul poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiune.
Si invers: tertele persoane ar putea avea interesul să invoce contractul, în folosul lor
personal, impotriva părţilor insesi din acel contract.
Domeniul de aplicatie al principiului. Parti. Terti. Categorii intermediare.
Partile sunt acele persoane care au încheiat direct sau prin reprezentant contractul.
Terti (penitus extranei) sunt acele persoane complet straine faţă de contract sau în
raport cu oricare dintre parti. Este sigur ca, faţă de ei, contractul nu va produce nici un
efect.
Intre cele daua categorii exista succesorii partilor,care , desi nu au participat la incheierea
contractului, datorita raporturilor pe care le au cu partile contractante, suporta efectele acestui
contract.
In aceasta categorie intermediara sunt inclusi; succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii
cu titlu particular şi creditorii chirografari ai partilor.
Succesorii universali sunt persoanele care succed, care dobandesc intreg patrimonial
( activul şi pasiv) al uneia dintre partile contractante (mostenitorul legal, legatarul universal
sau persoana juridica care primeste intregul patrimoniu al alteia prin comasare- fuziune sau
absorbtie).
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care au vocatie la o fractiune din
patrimonial uneia dintre partile contractante (o fractiune atat din activul cat şi din pasivul
patrimonial). Este situatia când exista mai multi succesori legali ori testamentari care culeg
fractiuni din mostenire.
84
 Drept civil
II
Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobandesc un drept anumit din
patrimoniul uneaia dintre partile contranctante Ex.:cumparatorul unui bun, donatorul,
cesionarul unei creante etc.
Fata de succesorii universali şi cu titlu universal, contractele incheiate de autorul lor vor
produce toate efectele. Fac exceptie contracte” intuitu personae” şi efectele declarate de partile
contractante ca fiind netransmisibile succesorilor.
In cazul succesorilor cu titlu particular, acestia vor fi tinuti numai de efectele contractelor
incheiate de autor cu alte persoane şi care au legatura cu dreptul transmis catre succesor, astfel
drepturile ii profita, dar obligaţiile în principiu nu-i sunt opozabile.
Exista exceptii în cazul obligaţiilor propter rem şi a celor scriptae în rem care, fiind strins
legate de un anumit lucru, vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular.
Creditorii chirografari sunt creditorii ale caror creante sunt garantate cu intregul
patrimoniu al debitorului, care deci nu beneficiază de o garantie reala care sa-l avantajeze.
Ei pot inlatura opozabilitatea faţă de ei a contractului încheiat de debitor fie pe calea
actiunii pauliene (art. 975 C. civ.), daca actele sunt incheiate de debitor în frauda lor, fie pe
calea actiunii în simulatie (art.1175 C.civ.).
Exceptii de la principiul relativităţii efectelor contractului
Sunt situatiile în care contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane care nu
au participat în mod direct, nici prin reprezentare la incheierea contractului şi nici nu au calitatea
de succesori ai partilor.
In principiu, trebuie făcută distinctia intre drepturi şi obligaţii. Astfel, daca o persoana
poate dobandi drepturi printr-un contract la care nu a participat şi nici nu are calitatea de
succesor; cu privire la obligaţii, acestea în principiu nu pot apartine tertilor, cu exceptia
obligaţiilor ce izvorasc din contractul colectiv de munca.
a.) Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul se obliga să determine o
terta persoana sa-si asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract.Este o
aparenta exceptie de la principiul relativitatii.
Debitorul isi asuma, de fapt, el personal, obligaţia de a determina pe terţ sa-si ia un
angajament faţă de creditor.
Deci tertul nu este obligat direct prin contractul dintre debitor şi creditor. Tertul poate fie
să refuze incheierea contractului (situatie când se angajează răspunderea debitorului pentru
neexecutarea obligaţiilor), poate să artifice contractul dintre debitor şi creditor, fie poate să
incheie un contract cu creditorul în limitele promisiunii.
Promisiunea faptei altuia (promesse de porte-fort) de deosebeste de bunele oficii (bons
offices) prin care promitentul promite ca va face ce-i sta în putinta pentru ca un terţ să
contracteze cu creditorul. In acest caz, obligaţia promitentului este numai o obligaţie de mijloace
şi el va raspunde numai în masura în care culpa să va fi dovedita.
In cazul promisiunii faptei altuia, obligaţia promitentului este obligaţie de rezultat la care
operează prezumtia de culpa a debitorului pentru neindeplinirea ei.
b.) Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terte persoane), este contractul prin
care se confera un drept unei persoane care nu este nici parte, nici reprezentant.
Este o exceptie reala de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Stipulaţia pentru altul este acel contranct prin care o persoana numita promitent, se obliga faţă
de alta persoana numita stipulant să execute o obligaţie în favoarea unei alte persoane, numita
terţ beneficiar.
85
 Drept civil
II
Tertul devine, prin urmare, creditorul direct al promitentului. Exemplu: asigurarea pentru
viata cuprinde o stipulaţie pentru altul: asiguratorul promite asiguratului să plateasca (in cazul
decesului acestuia) o suma de bani- indemnizatia de asigurare a unui beneficiar pe care asiguratul
l-a desemnat.Asiguratul este stipulantul, iar asiguratorul este promitentul.
Alte exemple: contractul de donaţie cu sarcini, contractul de transport de bunuri
(expeditorul convine cu carausul să efectueze transportul şi să predea marfa destinatarului care
este, evident, terţ beneficiar); contractul de asigurare facultativă de persoane sau bunuri, când se
stipulează ca indemnizatia de asigurare(despăgubirea sau suma asigurata) să se plateasca unei
terte persoane.
Conditii de validitate a stipulaţiei pentru altul:
În primul rand trebuie să indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de lege în cazul
oricarui contract (capacitatea partilor, consimtamantul, obiectul, cauza şi, pentru unele contracte,
forma).
In plus, la stipulaţia pentru altul este nevoie de existenta vointei de a stipula în favoarea
unei terte persoane care să fie certa, neindoielnica, iar beneficiarul să fie determinat sau macar
determinabil, chiar daca s-ar referi la persoane viitoare(ex. Primul copil care se va naste
stipulantului).
Efectele stipulaţiei pentru altul:
-intre stipulant şi promitent exista legatura specifica oricarui contract şi deci obligaţiile
promitentului trebuie executate în raport cu drepturile subiective ale stipulantului, deci
stipulantul poate cere promitentului să execute angajamentele luate faţă de el. Daca promitentul
nu le executa, stipulantul poate cere rezolutiunea contractului sau executarea silita în natura sau
prin echivalent banesc,
De asemenea, stipulantul are posibilitatea intentarii unei actiuni impotriva promitentului pentru
executarea prestatiei faţă de tert;
-intre tertul beneficiar şi promitent exista doua efecte juridice:
1) promitentul poate opune tertului toate cauzele de nulitate, de caducitate sau de
rezolutiune care afectează contractul. Din momentul în care beneficiarul a acceptat
stipulaţiunea pentru altul, dreptul tertului beneficiar devine irevocabil. Tertul beneficiar
poate actiona în justitie promitentul, dar numai pentru a reclama executarea promisiunii. El
nu poate cere rezolutiunea, caci el nu are nici un drept de a i se restitui prestatia furnizata
de stipulant. El nu devine parte în contractul principal.
2) Tertul beneficiar are un drept direct impotriva promitentului. Se pune intrebarea daca
beneficiarul are vreo obligaţie. Stipulaţia pentru altul nu poate naste decat un drept în
favoarea tertului şi nicidecum o obligaţie în sarcina sa.
In cazul în care s-ar pune problema unei datorii pe care trebuie să o execute tertul, este
absolute necesar ca acesta să o accepte. Prin acceptare, tertul beneficiar adera la un contract
încheiat de alte persoane (stipulant şi promitent);
-intre terţ şi stipulant relatiile sunt create în mod indirect, dar ele sunt scopul stipulaţiei
(prestatia pe care stipulantul doreste să o confere tertului prin intermediul promitentului). Acest
interes poate fi cu titlu oneros (ex. Stipulantul are o datorie faţă de terţ care se va stinge prin
plata făcută de promitent tertului) sau poate fi cu titlu gratuit ( o liberalitate, de exemplu
asigurarea vietii permite o liberalitate faţă de un terţ beneficiar).

86
 Drept civil
II
In concluzie, stipulaţia pentru altul reprezinta o exceptie de la principiul relativităţii
efectelor actelor juridice, caci tertul nu devine creditor şi nici debitor, decat daca doreste acest
lucru.
c.) Actiunile directe pentru plata unor sume de bani.
In unele cazuri, legea creează posibilitatea persoanelor, intre care nu exista relatii
contractuale, de a actiona direct în vederea efectuarii platii pe una din partile acelui contract,
invocand contractul faţă de care terta persoana este straina.
Toate aceste actiuni directe au ca obiect plata unei sume de bani.Ex.: în cazul contractului
de antrepriza de lucrari, potrivit art. 1488 C.civ. lucratorii(parti în contractul de subantrepriza)
pot actiona direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor de bani ce li se cuvin, daca
aceste sume nu au fost platite de antreprenor.
La fel, în cazul contractului de mandate; daca mandatarul, la randul lui, incheie un contract
cu o alta persoana pentru indeplinirea mandatului, mandantului din primul contract i se recunoaste
o actiune directa faţă de submandatar, desi acesta din urma este terţ faţă de contractul prin care
s-a produs substituirea (art.1542 al. final C. civ.).
d.) Simulatia este operatia juridica prin care partile incheie doua contracte; unul public,
aparent, numit contract simulat, prin care se creează o anumita aparenta juridica care nu
corespunde realitatii, şi altul secret denumit, contrainscris, care corespunde vointei reale a
partilor.
Aceasta institutie juridica care realizează concomitent doua operatiuni juridice, una reala şi
alta fictiva, se numeste simulatie.
Simulatia poate imbraca mai multe forme:
- Deghizarea. Contractul este deghizat daca aparent contractul este cu titlu
oneros(vanzare-cumparare), dar în realitate el este cu titlu gratuit (donatie).
- Interpunerea de persoane In contractul public (aparent) apar unele persoane care nu
sunt aceleasi cu cele existente în contractul secret (real), (ex. Beneficiar al contractului este alta
persoana decat cea care figurează ca beneficiar în contractul aparent). Trebuie să se faca
urmatoarea precizare: simulatia prin interpunere de persoana nu se confunda cu reprezentarea
unde reprezentantul ce incheie contractul cu tertul actionează în numele şi pe seama
reprezentantului.
Simulatia are ca principal efect inopozabilitatea faţă de tertele persoane ale contractului
secret si, dupa caz, posibilitatea inlaturarii simulatiei pe calea actiunii în simulatie.
Temeiul legal al efectelor simulatiei il constituie art,1175 C. civ. , potrivit caruia “Actul
secret care modifica un act public nu poate avea putere decat intre partile contractante şi
succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.
Deci intre părţi contractante va produce efecte numai contractul secret-contrainscrisul
(la fel şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal al partilor).
Fata de terţi va produce efecte numai contractul aparent, public, chiar daca acesta nu
corespunde vointei reale a partilor.
Ca atare, sanctiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea faţă de terţi a situatiei
juridice reale.
Terti, în materia simulatiei, sunt succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari. când
exista conflict intre ei, unii dorind să invoce faţă de părţi contractul aparent, altii contractul
ascuns, vor castiga tertii care se intemeiază cu buna credinta pe actul aparent.

87
 Drept civil
II
In anumite situatii, chiar succesorii universali sau cu titlu universal pot dobandi calitatea de terţi
în masura în care, prin simulatie, li s-au nesocotit interesele intr-o maniera frauduloasa.
Toate persoanele indreptatite de legiuitor pot apela la actiunea în simulatie prin care se
tinde la dovedirea caracterului simulate al operatiunii juridice, inlaturarea contractului simulate şi
aceluia care corespunde vointei reale a partilor.
De regula simulatia este folosita pentru a eluda dispozitiile legale în materie fiscala (in actul
aparent operatiunea juridica este incadrata la un prêt mai mic pentru a se plati o taxa fiscala mai
mica).
Pe langa sanctiunea de drept civil ( inopozabilitatea contractului secret faţă de terti) ,
simulatia poate atrage consecinte de ordin penal, fiscal.

5. EFECTE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Caracteristica contractelor sinalagmatice este interdependenta obligaţiilor reciproce ale
cocontractantilor; obligaţiile reciproce depind una de cealalta.

Datorita interdependentei obligaţiilor contractele sinalagmatice au urmatoarele efecte specifice:

exceptia de neexecutare, rezolutiunea contractului şi suportarea riscului contractual.

1. Exceptia de neexecutare a contractului (exception non adimpleti contractus) se poate invoca

în situatia în care, desi una din părţi nu si-a executat propria obligaţie, cere totusi celeilalte să si-
o execute pe a sa.
Partea careia i se pretinde executarea obligaţiei poate să se opuna, invocand exception non
adimpleti contractus, care este invocate în cadrul cererii de executare a celeilalte părţi şi are ca
efect respingerea acesteia, fără a fi nevoie de interventia instantei de judecata.
Exceptia de neexecutare nu are o consacrare ca atare în codul civil, dar apare implicit în
multe dispozitii, ca exemplu în art. 1322 C,civ,(vanzatorul nu este obligat să predea lucrul daca
cunparatorul nu plateste pretul).
Exceptia de neexecutare reprezinta, pe de o parte, o garantie pentru creditor, iar pe de alta
parte, un mijloc de constrangere pentru debitor, ca acesta sa-si execute obligaţia.
Institutia exceptiei de neexecutare creează o situatie provizorie, caci refuzul de executare
nu poate dura la infinit. Dintr-un alt punct de vedere, exceptia de neexecutare este o institutie de
justitie privata.

Conditii pentru invocarea exceptiei

1) Conditiile pentru invocarea exceptiei de neexecutare privesc natura obligaţiilor
şi natura exscutarii.
2) In ce priveste natura obligaţiilor, exceptia de neexecutare se aplica tuturor
obligaţiilor sinalagmatice (inclusiv celor imperfecte).
Nu se aplica obligaţiilor nascute din contracte distincte, chiar daca sunt incheiate
intre aceleasi parti.
3) In ce priveste natura executarii este necesara existenta unei neexecutari a
obligaţiei de catre una din părţi şi buna-credinta a celui care o invoca. Nu interesează
daca neexecutarea este completa sau partiala, ori daca este imperfecta. Exceptia
trebuie invocata de partea care este de buna-credinta, nu de cea de rea-credinta
careia neexecutarea ii este imputabila.
88
 Drept civil
II
4) In sfarsit este necesar ca partile san nu fi convenit un termen de executare.
Nu este necesar pentru invocarea exceptiei ca să se adreseze unei instante de
judecata sin nu este necesara punerea în intarzieire a debitorului.
Efectele invocarii exceptiei sunt de natura defensive (de aparare); partea care o invoca se
limitează la a refuza executarea prestatiei la care este obligat. Efectele sunt temporare; obligaţia
e suspendata pana când cocontractantul isi executa obligaţia sa.
2. Rezolutiunea contractului
Rezolutiunea contractului este o sanctiune a neexecutarii culpabile a contractului sinalagmatic şi
consta în desfiintarea cu efect retroactiv a acestuia, partile fiind repuse în situatia anterioara.
Rezolutiunea se deosebeste de nulitate, desi unele dintre efectele sale sunt aceleasi cu
efectele nulitatii. Exista insa doua deosebiri fundamentale: în cazul nulitatii, contractul încheiat a
nesocotit conditiile de fond sau de forma cerute de lege, iar cauza de nulitate exista la momentul
încheierii contractului, deci practic contractul nu a fost valabil incheiat; pe când în cazul
rezolutiunii, contractul este valabil încheiat dar ulterior acestui moment, intervine un motiv de
desfiintare a efectelor lui, motiv care consta în refuzul nejustificat de executare a acestuia.
Singura trasatura comuna a nulitatii şi respectiv rezolutiunii este retroactivitatea
efectelor, ceea ce inseamna ca , în ambele situatii, partile sunt repuse în situatia anterioara
momentului încheierii contractului.
Temeiul juridic al rezolutiunii este reciprocitatea obligaţiilor din contractul sinalagmatic.
Pentru rezolutiune este nevoie de o hotarare judecatoreasca (1021 C.civ.).
Rezolutiunea contractului nu operează de drept, iar instanta are posibilitatea, de la caz la
caz, să dispuna rezolutiunea contractului sau chear să acorde un termen de gratie partii care care
nu si-a executat obligaţiile.
Actiunea în rezolutiune poate fi intentata numai de partea care a executat sau este pe
punctual sa-si execute obligaţiile.
Pentru existenta rezolutiunii judiciare este necesar să fie indeplinite cumulativ urmatoarele
conditii:
-sa existe o neexecutare totala sau, în anumite cazuri, chiar partiala, a obligaţiei de catre una din
parti;
-neexecutarea obligaţiei trebuie să fie dovedita şi să fie imputabila debitorului obligaţiei
neexecutate. Daca se dovedeste existenta unei cauze de forta majora sau a unui caz fortuit,
instanta nu va putea decide rezolutiunea, ci în cauza se vor aplica dispozitiile referitoare la
suportarea riscului contractual în cazul contractelor sinalagmatice;
-debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în intarziere printr-una din Modalităţile prevazute
de lege. De la caz la caz, instanta poate să acorde debitorului termen de gratie pana când obligaţia
va fi executata.
Pentru ca rezolutiunea judecatoreasca prezinta multe dezavantaje pentru creditor (punerea
în intarziere a debitorului, acordarea termenului de gratie, pronuntarea rezolutiunii prin hotarare
judecatoreasca), partile obisnuiesc să insereze în contract anumite clauze privind rezolutiunea
pentru neexecutare (rezolutiunea convenţonala).
Clauzele contractuale exprese privind rezolutiunea contractului pentru neexecutare poarta
denumirea de pacte comisorii şi sunt derogatorii de la prevederile art.1021 C.civil.
Creditorul are drept de optiune intre a cere executarea sau rezolutiunea în cazul pactului
comisoriu.
Efectele rezolutiunii constau in:
89
 Drept civil
II
- desfiintarea retroactiva a contractului, cu repunerea părţilor în situatia anterioara, acestea
restituindu-si reciproc eventualele prestatii efectuate.
- Tertii se pot opune la restituire în masura în care au dobandit un drept propriu asupra acelor
bunuri prin uzucapiune sau ca efect al posesiei de buna-credinta;
- obligarea la daune-interese a partii culpabile de neexecutarea obligaţiilor si, deci desfiintarea
contractului.
Rezolutiunea şi rezilierea contractului
Rezolutiunea se aplica contractelor cu executarea instantanee, pe când rezelierea se aplica
contractelor cu executarea succesiva, dar amandoua duc la desfiintarea contractului.
Efectele sunt insa diferite. In timp ce rezolutiunea desfiintează contractul
retroactiv(ex.tunc), rezilierea lasa neatinse prestatiile care au fost executate inaintea rezilierii
desfiintand contractul pentru viitor (ex.nunc). Celelalte reguli sunt comune.

3. Riscul contractului
Problema suportării riscului contractului se pune in situaţia în care neexecutarea obligaţiei
se datorează intervenţiei forţei majore sau cazului fortuit, ce apar ulterior încheierii contractului.
Riscul lucrului il suporta proprietarul sau( res perit domino) .
In cazul contractelor sinalagmatice, daca una dintre părţi este impiedicata de un caz de forta
majora sau de un caz fortuit să isi indeplineasca obligaţia, deci fără a fi în culpa, riscul este
suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori) şi deci el nu va mai putea
cere celeilalte părţi să isi execute obligaţia sa.
Acest principiu care inseamna ca imposibilitatea fortuita de executare a unei obligaţii
antrenează disparitia juridica a celeilalte obligaţii, se intemeiază pe reciprocitatea şi
interdependenta obligaţiilor constituind un efect specific al contractului sinalagmatic.
In cazul particular al contractelor translative de proprietate al unui lucru cert determinat,
regula este diferita şi anume, daca lucrul cert a carui proprietate se transmite, în afara unor
exceptii, de la vanzator la cumparator prin incheierea contractului, nu a fost inca predate, riscul
contractual al pierii lucrului din forta majora va fi suportat de cumparator, care este proprietarul
lucrului şi creditor al obligaţiei imposibil de executat de predare a lucrului.
Cu alte cuvinte, daca dupa incheierea contractului de vanzare-cumparare a unui lucru cert
determinat, dar inainte de predare acesta piere fortuit, cumparatorul este obligat să plateasca
pretul, pentru ca el suporta riscul contractului, fiind proprietarul lucrului (res perit domino), desi
nu va primi lucrul care a pierit .
In cazul în care obligaţia a devenit numai partial imposibila de executat, fie se reduce în
mod corespunzator contraprestatia ce ar urma să fie executata de cealalta parte, deci se suporta
riscul contractului numai în masura partii neexecutate de el, fie se desfiintează în intregime
contractul în masura în care partea din obligaţie care ar putea fi executata nu asigura realizarea
scopului pentru care contractul a fost incheiat. In aceasta situatie riscul contractului este
suportat în intregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.
De la regula “ res perit domino”, în cazul contractului de vanzare-cumparare exista exceptii,
când riscul este suportat de vanzator, deci când revenim la regula general de drept comun a
suportarii riscurilor în materie de contracte sinalagmatice (res peri debitori) şi anume în cazul:
- bunurilor de gen care pot fi inlocuite cu altele (genera non pereunt), deci vanzatorul
trebuie să procure alt gen , sau altfel va fi obligat la plata daunelor-interese;

90
 Drept civil
II
- in care vanzatorul fusese pus în intarziere deoarece nu-si indeplinise obligaţia de
predare, riscul este al lui, afara de cazul când face dovada ca bunul ar fi pierit şi la
creditorul-cumparator, chiar daca i-ar fi fost predate la termen;
- bunurile viitoare (daca transferul bunului individual determinat urma să se faca în
viitor);
- in care transferul este afectat de o conditie, problema riscului se rezolva în functie
de felul conditiei. Daca este suspensiva, riscul este al vanzatorului. Daca conditia este
rezolutorie, riscul este al cumparatorului.

91
 Drept civil
II
TESTE:

1. În cazul stipulaţiei pentru altul, dacă promitentul nu-şi execută obligaţiile:

a) stipulantul poate obliga pe promitent să-şi execute obligaţiile faţă de el;
b) stipulantul poate obliga pe promitent să-şi execute obligaţiile faţă de terţa persoană
beneficiară;
c) stipulantul poate cere daune-interese, dacă probează producerea în patrimoniul terţului a unui
prejudiciu datorat neexecutării obligaţiilor către terţ.

2. Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:

e) în sensul care reiese din natura contractului;
f) în înţelesul în care ele pot produce un efect;
g) după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;
h) în favoarea celui care s-a obligat.

3. Într-un contract:
d) oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce numai la
lucrurile la care se pare că părţile şi-au propus a contracta;
e) când părţile au apelat la un exemplu, pentru a explica înţelesul unor clauze, nu trebuie să se
reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului dat;
f) partea interesată poate dovedi că voinţa reală este alta decât cea exteriorizată prin cuvinte,
dar această probă se poate face numai cu elemente intriseci contractului.

4. Dacă transmisiunea proprietăţii este efectuată de o condiţie suspensivă, riscul contractului este
suportat de:
a) proprietarul sub condiţie suspensivă, cu privire la starea bunului şi la reducerea proporţională
din preţ, dacă bunul a pierit fortuit, dar numai în parte, înainte de îndeplinirea condiţiei;
b) proprietarul sub condiţie rezolutorie, cu privire la reducerea proporţională din preţ, dacă bunul
s-a deteriorat, în parte, din culpa sa, iar cumpărătorul nu a solicitat desfiinţarea contractului;
c) vânzător, în cazul în care bunul a pierit, în întregul său fără o culpă a sa (a vânzătorului).

5. Constituie forme ale simulaţiei:

a) contractul fictiv;
b) contractul deghizat;
c) contractul prin interpunere de persoane.

6. În cazul stipulaţiei pentru altul:

a) terţul beneficiar intră în concurs cu creditorii stipulantului pentru satisfacerea dreptului
stipulat în folosul său;
b) terţul beneficiar are acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său;
c) dacă terţul beneficiar a decedat înainte de a accepta dretpul, acesta, cât şi acţiunile
însoţitoare, se transmit moştenitorului terţului.

7. Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:

a) invocarea contractului de către un terţ, în cadrul unei acţiuni directe;
92
 Drept civil
II
b) simulaţia;
c) stipulaţia pentru altul.

8. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului trebuie îndeplinite şi condiţiile:

a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;
b) neexecutarea să nu se datoreze unei fapte săvârşite de partea care invocă neexecutarea;
c) punerea în întârziere;
d) neexecutarea să fie totală, nu şi parţială, chiar dacă ar fi importantă;
e) excepţia trebuie obligatoriu constatată de instanţa judecătorească.

93
 Drept civil
II
CAPITOLUL XIII
ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

1. DEFINITIE
2. ACTELE JURIDICE UNILATERALE

1. DEFINITIE
Actul juridic unilateral este actul juridic care constituie rezultatul voinţei unei singure
persoane şi are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unei obligaţii.
2. ACTELE JURIDICE UNILATERALE
a) Promisiunea publica de recompensa pentru o anumita prestatie sau activitate;
b) Promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un concurs;
c) Ofeta de purgă a imobilului ipotecat. Dobanditorul unui imobil ipotecat poate notifica
debitorilor ipotecarii ca se ofera sa achite datoriile si sarcinile ipotecare in limita pretului
de cumparare a imobilului sau a pretului evaluat al imobilului, daca a fost primit prin donaţie
(art. 1804-1906 C .civ.). Ofertantul are obligaţia de a mentine oferta valabila timp de 40 de
zile;
d) Oferta de a contracta este manifestarea unilaterala de vointa a unei persoane care
doreste sa incheie un contract. Este izvor de obligaţii in cazul cand se stipulează termenul
de valabilitate al propunerii, termen in care oferta nu poate fi revocata. Ofertantul are deci
obligaţia de a o mentine pana la expunerea acestui termen; iar daca nu s-a prevazut un
termen, ofertantul este obligat sa mentina propunerea intr-un termen “rezonabil” necesar
acceptarii;
e) Titlurile de valoare. In cazul titlurilor de valoare, posesorul sau inscrisului este
considerat titularul dreptului prevazut in titlu. Obligatia de plata asumata de cel ce subscrie
un titlu de valoare la purtator izvoreste din actul unilateral de vointa al subscriitorului.

94
 Drept civil
II

CAPITOLUL XIV

FAPTUL JURIDIC LICIT- IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

1. DEFINITIE şi CLASIFICARE
2. GESTIUNEA DE AFACERI
3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT
4. IMBOGATIREA FARA JUST TEMEI

1. DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE
Faptul juridic reprezinta acea actiune a omului făcută fără intentia producerii efectelor
juridice care, insa, se produc în virtutea legii,independent de vointa fapruitorului.
Faptele juridice se grupează în doua categorii:
- licite (cvasicontracte) care nu contravin dispozitiilor legale, cum sunt: gestiunea intereselor
altei persoane, plata lucrului nedatorat şi imbogatirea fără just temei(cauza);
- ilicite ( delicate şi cvasidelicte), prin care se incalca dispozitiile legii şi care dau nastere la
răspunderea civilă delictuala.
Faptele juridice licite, reglementate de Codul civil, sunt gestiunea de afaceri (art.987-991)
şi plata lucrului nedatorat (art.992-997) , ele fiind denumite şi cvasicontracte.
Imbogatirea fără just temei este o creatie a practicii judiciare; ea nu e reglementata de legiuitor.

2. GESTIUNEA DE AFACERI (GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE)

Art. 987 C.civ. defineste “ gestiunea de afaceri ca fiind un fapt licit şi voluntar prin
care o persoana, numita gerant, săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în
interesul altei persoane numite gerat, fără să fi avut mandate din partea acestuia din urma”.
Faptul licit şi voluntar al gerantului creează obligaţii de obicei în sarcina lui, dar şi a
geratului.
Conditiile gestiunii de afaceri
1. Obiectul trebuie să constea în fapte materiale sau acte juridice (ex. plata unei taxe la
care e obligat gerantul) incheiate de gerant cu intentia ca ele să profite geratului.

95
 Drept civil
II
Majoritatea actelor sunt acte de administrare şi de conservare a patrimoniului geratului. Teoretic,
dar şi practic, se admit şi acte de dispozitie, în masura în care acestea sunt necesare şi utile
geratului.
2.Ele trebuie să fie utile, folositoare, în sensul ca se evita sau se diminuează o paguba în
patrimoniul geratului.
3. Gerantul trebuie să actioneze cu intentia de a gira interesele altuia si, evident, să ceara
cheltuielile facute cu ocazia gestionarii.
Daca nu le cere, inseamna ca gestiunea este o liberalitate sau un act dezinteresat.
4. Gestiunea de afaceri exista şi atunci când geratul actionează concomitent atat în
interesul altei persoane, cat şi în interes propriu.
5. Geratul trebuie să fie complet strain de ceea ce face gerantul, să nu aiba cunostinta
despre faptele şi actele juridice pe care le indeplineste geratulin intersul geratului. In situatia în
care geratul ar cunoaste acest lucru, s-ar putea interpreta ca a acordat mandate gerantului să
indeplineasca acele operatiuni juridice.
Efectele gestiunii:
Obligatiile gerantului.
- continue gestiunea inceputa şi să o indeplineasca pana în momentul în care geratul sau
mostenitorii lui o vor putea prelua;
- sa indeplineasca gestiunea ca “un bun proprietar”, cu diligenta unui “bonus pater familias”.
Gerantul raspunde numai pentru culpa sub forma dolului, în masura în care interventia să a
fost necesara;
- sa dea socoteala geratului cu privire la faptele materiale şi actele juridice savarsite şi sa-i
restituie sumele de bani ce i se cuvin.

Obligatiile geratului:
- Geratul raspunde faţă de terte persoane în masura în care s-au încheiat acte juridice cu
acestea şi daca gerantul a declarat ca actionează în numele şi pe seama geratului.
Raspunderea este perfecta. Daca gerantul lucrează în nume propriu, el va raspunde personal
faţă de terti, deoarece nu exista nici o legatura intre terţi şi gerat. In acest caz
reprezentarea este imperfecta.
- Geratul este obligat faţă de gerant , indiferent ca reprezentarea este perfecta sau
imperfecta.Daca-s indeplinite conditiile, atunci geratul are faţă de gerant obligativitatea
mandatului faţă de mandatar.
- Geratul trebuie sa-l despăgubeasca pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile
facute cu gestiunea şi , eventual sa-l remunereze pentru activitatea sa, incat acesta să nu
fie prejudiciat.
Proba gestiunii se face diferit, dupa cum este vorba de;
- acte juridice , care se dovedesc conform normelor de probatiune pentru acte juridice;
- fapte materiale care pot fi dovedite cu orice mijloc de proba.

3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT

(art.1092 C.civ.): Plata nedatorata consta în executarea de catre o persoana a unei
obligaţiuni la care nu era tinuta şi pe care a facut-o fără intentia de a plati datoria altuia.

96
 Drept civil
II
Persoana care face plata nedatorata se numeste solvens, iar acela care primeste plata se numeste
accipiens.
In mod obligatoriu se creeaza, intre aceste doua persoane, un raport juridic obligaţional,
accipiens-ul fiind obligat la restituirea a ceea ce nu i se datora şi la care, evident, nu era
indreptatit.
Fundamentul juridic al platii nedatorate a fost disputat în literatura juridica.
Unii autori au intemeiat-o pe ideea imbogatirii fără cauza, în ipoteza accipiensului de buna-
credinta, iar în ipoteza accipiensului de rea-credinta, plata nedatorata a fost fundata pe
răspunderea civilă delictuală.
Alti autori considera ca nu exista deosebire principala intre imbogatirea fără just temei şi plata
nedatorata; singura deosebire consta în faptul ca, în cazul platii nedatorate prestatia indeplinita
fără temei s-a facut cu titlu de plata.
Conditiile platii nedatorate
Obligaţia de restituire a platii nedatorate exista daca sunt indeplinite trei conditii;
1. să existe o plata făcută de solvens(sume de bani, srviciu, bun etc.);
2. plata să fie nedatorata. Se disting doua ipoteze;
- datoria nu exista(s-a facut plata pentru o datorie imaginara). Daca datoria e
anulata, rezolvita sau caduca, solvensul are dreptul la restituire .Daca solvensul
plateste în executarea unei obligaţii civile imperfecte(naturale ), el nu pretinde
restituirea;
-datoria exista, dar nu intre solvens şi accipiens, adica solvensul este debitor, dar
nu faţă de accipiens;
3. plata să fi fost făcută din eroare, adica solvensul să fi crezut ca este debitor al
accipiensului. Daca solvensul stie ca plateste ceva nedatorat, plata e interpretata ca fiind o
liberalitate sau o gestiune a interselor altuia.
Conditia erorii solvensului nu se cere în cazul când solventul achita datoria faţă de accipiens
şi pierde chitanta liberatoare(dovada platii). Daca plateste a doua oara pentru a evita executarea
silita şi ulterior gaseste dovada, nu se mai cere conditia erorii solvensului.
La fel se cere conditia erorii solvensului în cazul platii unei obligaţii declarate nule absolute.
Solvensul poate cere restituirea pe temeiul platii nedatorate, nefiind nevoie de conditia erorii
pentru a se admite repetitiunea.
Efectele platii nedatorate.
A. Obligatiile accipiensului;
a) accipiensul de buna-credinta care nu a stiut ca plata ce i s-a facut este nedatorata, este
obligat să restituie numai în limitele imbogatirii sale.
Deci el este obligat să restituie lucrul, dar va pastra fructele ca orice posesor de buna-credinta.
Daca a instrainat lucrul, este obligat să restituie numai pretul primit şi nu valoarea lui.
Daca lucrul a pierit fortuit, el va fi eliberat de obligaţia de restituire.

b) Obligatiile accipiensului de rea-credinta

Accipiensul este de rea-credinta atunci cand, desi stie ca nu i se datorează plata, primeste
plata. El este obligat să restituie bunul primit şi fructele percepute.
Daca a instrainat bunul, trebuie să restituie valoarea lucrului la momentul introducerii
actiunii în justitie, indiferent de pretul pe care l-a primit.

97
 Drept civil
II
Daca lucrul a pierit fortuit,easte obligat să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de
restituire, afara numai daca face dovada ca lucrul ar fi pierit şi la solvens.
In toate cazurile, daca plata a constat intr-o suma de bani, sau intr-o cantitate de bunuri
determinate prin caractere generice, accipiensul va trebui să restituie aeeasi suma sau aceeasi
cantitate de bunuri, de acceasi calitate.
Cand plata nedatorata a constat în a da un bun individual determinat, actiunea în restituire
va avea caracterul unei adevarate actiuni în revendicare.
B. Obligatiile solvensului;
- Solvensul este obligat să restituie accipiensului, de buna sau de rea-credinta, cheltuielile
facute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Deci va restitui
cheltuielile necesare şi utile, dar nu va restitui cheltuielile voluptuarii.
-Restituirea poate fi ceruta de solvens şi de creditorii chirografari ai solvensului pe calea
unei actiuni oblice. Adevaratul creditor nu va putea cere restituirea unei asemenea plati, dar va
avea impotriva accipiensului o actiune izvorand din imbogatirea fără justa cauza.
Termenele de prescriptie ale actiunii în restituire sunt cele de drept comun.
Accipiensul nu este obligat să restituie plata;
1) în cazul obligaţiilor imperfecte (naturale);
2) când plata s-a facut în temeiul unui contract nul pentru cauza imorala grava (Nemo
auditor propriam turpitudinem allegans);
3) când plata a fost făcută pe temeiul unui contract anulabil pentru cauza de incapacitate a
uneia dintre parti. Solvensul are actiune, dar din imbogatirea fără just temei şi nu din plata
nedatorata, pentru ca incapabilul restituie în limita imbogatii sale;
4) când plata a fost făcută de o alta persoana decat debitorul, iar creditorul accipiens a
distrus cu buna-credinta titlu constatator al creantei sale.
Solvensul va avea insa impotriva adevaratului debitor o actiune izvorand din imbogatirea
fără justa cauza.
Natura juridica a platii nedatorate.
Problema este controversata în literatura juridica.
Unii autori considera ca nu exista deosebire esentiala intre imbogatirea fără just temei şi
plata nedatorata, doar ca în cazul platii nedatorate prestatia a avut ca temei plata.
Alti autori apreciază ca asemanarea functionează în ipoteza accipiensului de buna credinta, iar
pentru accipiensul de rea-credinta ca plata nedatorata seamana cu răspunderea delictuală (pentru
ca solvensul va fi indemnizat în intregime).
Practica judecatoreasca considera ca restituirea platii nedatorate nu se bazează pe ideea
de culpa, ci pe cea de imbogatire fără just temei.
Opinia noastra este ca institutia restituirii platii nedatorate este o institutie distincta, cu conditii
şi efecte specifice.

4. IMBOGATIREA FARA JUSTA CAUZA

In Codul civil nu exista un text care să consacre principiul imbogatirii fără justa cauza
ca izvor de obligaţie distinct. Exista insa texte care fac o aplicatie a obligaţiei de restituire, când
are loc marirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane. Situatia
obtinuta de marirea sau micsorare a patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului alteia are
un temei juridic(donatie, uzucapiunea, posesia de drepturi civile a bunurilor corporale, prevazuta
de art.1909 C.civ.).
98
 Drept civil
II
Exista insa situatii când acest lucru se intampla fără temei juridic(ex. Imbunatatirile pe car
le face chiriasul la imobilul inchiriat, retinerea alocatiei de stat de catre parintele caruia nu-i este
incredinta copilul etc.).
In toate aceste cazuri practica judiciara a facut aplicatia principiului restituirii imbogatirii fără
temei legitim.
Definitie: Imbogatirea fără justa cauza este faptul juridic prin care patrimonial unei
persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să existe un
temei juridic. Din acest fapt juridic se naste obligaţia pentru cel care isi vede marit patrimonial
sau de a restitui, în limita maririi, catre cel care si-a diminuat patrimonial.
Acesta din urma are dreptul de a introduce, impotriva celui imbogatit fără temei legitim în
paguba sa, o actiune numita “action de rem verso”
Conditiile pentru intentarea actiunii în restituire
Conditii materiale:
a. marirea patrimoniului paratului-debitor;
b. micsorarea patrimoniului reclamantului-creditor (ca o consecinta a maririi patrimoniului
paratului-debitor);
c. existenta unei legaturi intre sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele
să fie efectul unei cauze unice.
Conditii juridice;
a) absenta unei cauze legitime de marire a patrimoniului paratului-debitor în detrimental
patrimoniului reclamantului-creditor;
b) absenta oricarui alt mijloc juridic de recuperare(actiunea din contract sau actiunea în
revendicare). Actiunea din contract sau actiunea în revendicare exclude actiunea pentru
imbogatire fără just temei, aceasta din urma avand deci un caracter subsidiar faţă de primele.
In ce priveste probele, se aplica dreptul comun; pentru fapte juridice este admisibila orice
proba, pentru acte juridice dovada se va face în conditiile art. 1191 şi urmatoarele C.civil
Efectele imbogatirii fără justa cauza.
Din cauza dezechilibrului aparut, se creează o obligaţie de restituire (in virtutea unui raport
juridic obligaţional). Cel caruia i s-a micsorat patrimonial devine creditor, iar cel caruia i s-a marit
patrimoniul devine debitor.
In principiu, restituirea se face în natura; când nu mai este posibil acest lucru, ea se face prin
echivalent.
Obligatia de restituire în natura are o dubla limita:
a) restituirea se face doar în masura cresterii patrimoniului debitorului (deci daca
pana la restituire bunul a pierit fortuit sau din cauza de forta majora, obligaţia de
restituire inceteaza). Daca lucrul a fost vandut, trebuie restituita valoarea lui din momentul
introducerii actiunii;
b) cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decat diminuarea
patrimoniului sau, caci altfel s-ar imbogati el fără temei legitim.
Actiunea în restituire e supusa termenului de prescriptie de drept comun(3 ani), care incepe
să curga din momentul în care cel care si-a micsorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoasca
atat faptul maririi, cat şi pe cel care a beneficiat de marire.
Natura juridica. Imbogatirea fără justa cauza este un izvor distinct de obligaţii faţă de
răspunderea civilă delictuală (pentru ca ea nu presupune vinovatia celui care primeste şi nu

99
 Drept civil
II
presupune reparatia integrala). De asemenea, ea nu se intemeiază pe gestiunea de afacei sau plata
lucrului nedatorat, care sunt izvoare distincte de obligaţii.
E necesar ca de lege ferenda imbogatirea fără just temei să fie reglementata separat ca
un izvor de obligaţii distinct.

100
 Drept civil
II
TESTE:

1. Cel care şi-a mărit patrimoniul fără vreun temei legitim, micşorându-se astfel patrimoniul altei
persoane:
a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a micşorat patrimoniul celeilalte persoane,
la momentul intentării acţiunii;
b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a mărit patrimoniul, iar această mărire
trebuie apreciată la momentul în care a avut loc creşterea valorii patrimoniului;
c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit patrimoniul, dacă acest bun a pierit fortuit
până în momentul intentării acţiunii.
2. Geratul trebuie să-l despăgubească pe gerant pentru:
a) cheltuielile utile;
b) cheltuielile voluptuarii;
c) cheltuielile necesare, chiar dacă nu au fost utile pentru gerat.
3. Geratul este obligat:
a) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate în numele său de gerant;
b) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate de gerant în nume personal, chiar dacă nu au fost
utile gestiunii, dar geratul a ratificat ulterior gestiunea;
c) să restituie cheltuielile utile geratului făcute de gerant, dar numai în limita avantajelor
obţinute de gerat.
4. Poate constitui temeiul îmbogăţirii fără justă cauză:
a) cazul fortuit;
b) forţa majoră;
c) voinţa unilaterală;
d) fapta unui terţ.
5. Poate cere restituirea prestaţiei în temeiul plăţii lucrului nedatorat:
a) cel care plăteşte în temeiul unui contract nul;
b) cel care plăteşte în temeiul unui contract rezolvit;
c) cel care plăteşte în temeiul unei obligaţii civile imperfecte.
6. Gerantul răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de terţi:
a) numai dacă gestiunea a fost utilă geratului;
b) chiar dacă gestiunea nu a fost utilă geratului;
c) numai dacă gerantul le-a adus la cunoştinţă terţilor calitatea în care acţionează.
7. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:
a) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna geratului,
chiar dacă ulterior bunul gestionat a pierit în caz de forţă majoră;
b) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna geratului,
dar numai dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din forţă majoră;
c) în raport de momentul în care operaţiunea a fost săvârşită.
8. Solvensul poate cere restituirea plăţii făcute accipiensului:
a) numai dacă s-a aflat în eroare când a făcut plata;
b) chiar dacă, cu bună-ştiinţă, a plătit ştiind că obligaţia era lovită de nulitate absolută;

101
 Drept civil
II
c) chiar dacă, neaflându-se în eroare, a plătit ştiind că obligaţia era lovită de nulitate relativă;
d) când calitatea de solvens o are moştenitorul unei persoane ce a făcut o donaţie nulă pentru vicii
de formă şi a confirmat tacit donaţia.
9. Accipiensul care a primit o plată nedatorată:
a) dacă a fost de bună-credinţă şi bunul a pierit fortuit, va fi exonerat de obligaţia de restituire a
fructelor, dar nu şi de restituire a bunului;
b) dacă a fost de bună-credinţă şi a înstrăinat bunul va fi obligat să restituie numai bunul primit şi
nu valoarea lui;
c) dacă a fost de bună-credinţă este eliberat de obligaţia de restituire, dacă bunul a pierit în mod
fortuit.

102
 Drept civil
II
CAPITOLUL XV
FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICIU - IZVOR DE OBLIGATII
CIVILE (RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA)

1. TEMEIUL RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE

2. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA PENALA, COMPARATIE
3. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA CONTRACTUALA,
COMPARATIE, CUMULUL CELOR DOUA RASPUNDERI
4. RASPUNDEREA CIVILĂ PENTRU FAPTA PROPRIE , CONDITII GENERALE ALE
RASPUNDERII
5. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE A PERSOANELOR
JURIDICE

1. TEMEIUL RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE

Omul este o fiinta constienta de consecintele actelor sale şi raspunde pentru ele.
Responsabilitatea consta în obligaţia fiecarei persoane de a raspunde pentru actele şi faptele sale.
Responsabilitatea poate fi morala, politica, penală, civilă, administrativa etc.
Faptul ca o persoana aduce altuia un prejudiciu poate antrena răspunderea autorului daca sunt
indeplinite şi alte conditii prevazute de lege.
In cazul în care faptul generator de prejudiciu este un fapt illicit avem de-a face cu
răspunderea civilă delictuală.
Pentru a intelege exact temeiul răspunderii civile delictuale este necesara o comparatie
intre aceasta forma de răspundere, pe de o parte, şi răspunderea penală si, respectiv, răspunderea
civilă contractuală, pe de alta parte.

2. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA PENALA, COMPARATIE

Raspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală pot actiona concomitent; se pot cumula pentru
ca:
a) răspunderea civilă delictuală se bazează pe ideea repararii unui prejudiciu, în timp
ce răspunderea penală se bazează pe ideea pedepsirii unei fapte socialmente periculoase;
b) răspunderea penală e intemeiata pe principiul legalitatii incriminatorii, în timp ce în
cazul răspunderii delictuale obligaţia de reparare a prejudiciului ia nastere pentru orice
fapta ilicita cauzatoare de prejudicii;
c) ca principiu general, ambele se bazează pe vinovatia celui care a savarsit fapta
ilicita.
In penal insa, vinovatia e un element esential în caracterizarea faptei penale ca infractiune,
cat şi pentru aplicarea efectiva a pedepsei penale.
In cazul răspunderii delictuale, intinderea răspunderii nu este conditionata de gradul de vinovatie a
autorului faptei ilicite; el repara în intregime prejudiciul;
d) în ce priveste persoanele chemate să raspunda, în ambele cazuri va raspunde
persoana care a savarsit fapta ilicita cu discernamant.
In penal insa, minorul sub 14 ani nu raspunde, minorul intre 14-16 ani raspunde daca se
dovedeste ca a lucrat cu discernamant, iar minorul peste 16 ani raspunde, discernamantul sau fiind
prezumat.

103
 Drept civil
II
In materia răspunderii civile delictuale, minorii peste 14 ani sunt prezumati relativ ca au
discernamant, iar cei sub 14 ani raspund daca se dovedeste ca au avut discernamant;
e) răspunderea penală e stabilita intotdeauna prin hotarare judecatoreasca. In toate
cazurile statul este prezent la stabilirea răspunderii.
In răspunderea civilă delictuală nimic nu impiedica ca partile să stabileasca prin vointa
lor(tranzactie), cuantumul şi modalitatea de reparare a prejudiciului.
Cand infractiunea este cauzatoare de prejudiciu, vom avea de-a face cu două actiuni: o actiune
penală şi o actiune civilă.
Ele pot fi judecate separate, sau actiunea civilă poate fi judecata în procesul penal.Odata aleasa
una din cele doua cai nu se mai poate renunta la ea(electa una via non datur recursus ad alteram).
Partea vatamata constituita parte civilă în procesul penal, poate totusi porni actiune civilă în faţa
instantei civile, daca instanta penală prin hotarare definitiva, a lasat nesolutionata actiunea civilă
ori daca se pretinde repararea unor pagube care s-au nascut ori s-au descoperit dupa pronuntarea
de catre prima instanta a hotararii penale (art.20 C.pr.penală).
Exista deosebiri şi în ce priveste pornirea actiunii:
- actiunea penală se porneste, în principiu, din oficiu, şi numai în mod exceptional, la plangerea
prealabila;
- in cazul răspunderii civile delictuale, actiunea este lasata la dispozitia partii ce a suferi
prejudiciul, care poate intenta sau renunta la despăgubiri.
In anumite situatii, Codul de procedura penală prevede ca, pentru anumite situatii, ca în
cazul în care fapta ilicita cauzatoare de prejudicii constituie infractiune, insasi actiunea civilă se
exercita din oficiu, instanta penală fiind obligata să se pronunte din oficiu asupra repararii
pagubei, chiar daca cel pagubit nu s-a constituit parte civilă, daca persoana pagubita este o
organizatie obsteasca, sau daca cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau
cu capacitate de exercitiu restransa.
Judecata în faţă instantei civile se suspenda pana la rezolvarea definitiva a cauzei
penale(art.19 al.2 pr. Penala).
Hotararea penală are putere de lucru judecat în fata instantei civile care judeca actiunea
civilă cu privire la existenta faptei a persoanei care a savarsit-o şi a vinovatiei acesteia(art.22
alin.1 C. pr.pe.).
Hotararea civilă prin care a fost solutionata actiunea civilă, nu are putere de lucru judecat
în fata organului de urmarire penală şi a instantei penale, cu privire la existenta faptei penale, a
persoanei care a savarsit-o şi a vinovatiei acesteia (art.22 alin.2 C.pr.pen.).
In cazul scoaterii de sub urmarirea penală, indiferent de motive , solutia adoptata de
procuror nu are putere de lucru judecat, deci o actiune civilă în temeiul răspunderii civile
delictuale este posibila fără a se putea invoca, cu autoritatea de lucru judecat, ordonanta
procurorului.
Daca instanta pronunta achitarea sau incetarea procesului penal, doar în cazurile în care
achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista ori nu a fost savarsita de inculpat,
actiunea în răspundere civilă delictuală este inadmisibila.
Daca achitarea se pronunta pentru ca fapta savarsita nu e prevazuta de legea penală, ori ca
fapta nu prezinta gradul de pericol al unei infractiuni (art.18 indice 1 C.penal), ori în alte situatii
similare, sau incetarea procesului s-a decis, de exemplu, ca urmare a intervenirii inlocuirii
răspunderii penale sau în alte situatii care nu include intrunirea elementelor răspunderii civile

104
 Drept civil
II
delictuale, achitarea sau , dupa caz, incetarea procedurii penale nu inlatura răspunderea civilă
delictuală.
Chiar instanta penală, sesizata initial, poate obliga la repararea pagubei,daca achitarea s-a
pronuntat intrucat fapta nu prezinta pericol social al unei infractiuni ( art.10 lit.b1 C.pr.pen.) ori
pentru ca s-a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau daca
faptei ii lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii.
Exista deosebiri intre răspunderea penală şi cea delictuală civilă şi în ce priveste prescriptia
extinctiva.
Raspunderea penală se prescrie în anumite termene socotite de la data savarsirii infractiunii
( 15,10,8,5,si 3 ani- în functie de pedeapsa prevazuta de lege pentru fiecare infractiune). Când la
data savarsirii infractiunii autorul era minor termenele se reduce la jumatate.
Actiunea civilă privind răspunderea delictuală se prescrie în termenul de drept comun de 3
ani de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia să cunoasca atat paguba , cat şi pe cel care
raspunde pentru ea.
In sfarsit, cauzele de suspendare ale prescriptiei penale sunt deosebite de cele ale
prescriptiei civile.In general, termenul de prescriptie penală se implineste dupa cel de prescriere
civilă; dar se poate intampla şi invers.

3. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA CIVILĂ

CONTRACTUALA, COMPARATIE
Ambele forme ale răspunderii civile sunt dominate de ideea fundamentala a repararii unui
prjudiciu patrimonial produs prin fapta ilicita şi culpabila a unei anumite persoane.
Deosebirile dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală nu sunt de
esenta. Elementele care le conditionează sunt aceleasi:
1) existenta unei fapte ilicite, prin care se incalca o anumita obligaţie, aducandu-se atingere
unui drept subiectiv;
2) savarsirea cu vinovatie a faptei( ca element subiectiv al răspunderii);
3) existenta unui prejudiciu patrimonial;
4) raportul de cauzalitate intre fapta ilicita şi prejudiciu;
5) capacitatea juridica a celui chemat să raspunda
Intre cele doua forme de răspundere civilă exista un raport care consta în faptul ca
răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, în timp răspunderea
civilă contractuală este o răspundere civilă speciala, cu caracter derogator.
Deci, ori de cate ori nu avem de-a face, în dreptul civil, cu o răspundere contractuală, vor fi
aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.
Deosebirea intre cele doua forme de răspundere consta în prtincipal în faptul ca în cazul
răspunderii civile delictuale se incalca o obligaţie legala, cu caracter general, de a nu vatama
drepturile altuia prin fapte ilicite, în timp ce în cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia
incalcata este o obligaţie concreta, stabilita prin contractul preexistent încheiat intre cele doua
subiecte ale răspunderii(cel pagubit şi cel ce si-a incalcat obligaţiile contractuale).
Deci, pentru a exista răspundere contractuală, se cere să preexiste un contract, şi anume un
contract valabil incheiat. Raspunderea pentru prejudicii precontractuale, sau în legatura cu un
contract care a fost desfiintat(nul sau anulabil)este , de asemenea, o răspundere delictuală.
Responsabilitatea contractuală poate fi invocate numai de catre parti; tertii invoca
responsabilitatea delictuală în cazul în care sunt vatamati printr-un contract.
105
 Drept civil
II
Deosebiri exista, de asemenea, şi cu privire la conditiile de răspundere referitaoare la
capacitatea celui responsabil, la punerea în intarziere şi la convenţile de nerăspundere:
a) în cazul delictului civil se raspunde indiferent de varsta; daca fapta a fost
savarsita cu discernamant (dar peste varsta de 14 ani functionează prezumtia relativa de
discernamant; sub 14 ani discernamantul trebui dovedit).In materie contractuală, pentru
angajarea răspunderii se cere capacitatea de exercitiu deplina, care de regula se
deosebeste la 18 ani;
b) punerea în intarziere. La răspunderea civilă delictuală, cel ce savarseste fapta
este de drept pus în intarziere (dies interpelat pro homine).
In contracte este necesara punerea în intarziere în formele prevazute de lege (dies
non interpelat pro homine). Clauzele de răspunderea anterioare savarsirii faptei sunt nule în
răspunderea delictuală; în schimb ele sunt în anumite limite admisibile în răspunderea civilă
contractuală;
c) intinderea reparatiei este mai mare la răspunderea delictuală decat la răspunderea
contractuală. E adevarat ca la ambele se acopera prejudiciul efectiv (damnum emergens) şi
foloasele nerealizate(lucrum cessans). Dar debitorul contractual raspunde numai pentru
prejudiciul cauzat, care nu a fost prevazut ori era previzibil la momentul încheierii
contractului(afara numai daca prejudiciul nu provine din culpa să grava, asimilata dolului). In
materia răspunderii delictuale, răspunderea este integrala, cel ce a savarsit fapta fiind
tinut pentru toate pagubele cauzate, atat cele previzibile cat şi pentru cele neprevizibile;
d) în caz de coautorat răspunderea delictuală are caracter solidar, în timp ce
răspunderea contractuală are un caracter divizibil în ce priveste obligaţia de plata a
daunelor;
e) în ce priveste dovada culpei, în cadrul răspunderii civile delictuale, în principiu,
culpa autorului trebuie dovedita de cel pagubit. Exista şi cazuri când culpa este prezumata.
In materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedeasca numai
existenta contractului şi faptul ca obligaţia nu a fost executata. Culpa debitorului este
prezumata. Dar şi aici, practic trebuie distins intre obligaţiile de mijloace (de diligenta) şi
obligaţiile de rezultat. La obligaţiile de mijloace, indiferent ca fapta ilicita constituie un
delict civil ori o nerespectare a unei clauze contractuale, proba culpei incumba celui pagubit.
La obligaţiile de rezultat, atat în cazul răspunderii contractuale cat şi a celei delictuale, din
neexecutarea obligaţiei se deduce o prezumtie de culpa a autorului prejudiciului.
Cumulul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală
Principiul adoptat în practica judiciara este cel al imposibilitatii cumulului actiunii delictuale
şi celei contractuale în cadrul unei actiuni mixte.
La fel nu e posibil să se apeleze în subsidiar, în completare la la actiunea delictuală, dupa ce
a fost utilizata actiunea contractuală pe baza careia au fost obtinute despăgubiri.
Daca intre părţi a existat un contract, din a carui neexecutare au aparut prejudicii, nu este
posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale.
Optiunea este permisa doar în cazul în care în care neexecutarea contractului constituie, în
acelasi timp, şi o infractiune. In acest caz, cel pagubit are de ales intre o actiune civilă delictuală
şi o actiune civilă în răspundere contractuală.Daca actiunea este alaturata procesului penal, atunci
este o actiune în răspundere delictuală.

106
 Drept civil
II
In toate cazurile, daca pagubiltul a optat pentru una din cele doua cai-actiunea delictuală ori
actiunea contractuală- el nu mai poate urma cealalta cale (“Electa una via non datur recursus ad
alterum”).Dacă s-a pronunţat o hotărâre, atunci ea are putere de lucru judecat (chiar daca nu este
o identitate perfecta de cauza (adica cauza ar constitui-o comiterea aceleiasi fapte ilicite, care
are caracter şi de infractiune). Exista şi exceptia când partea vatamata, în cazurile când
neexecutarea contractului ar constitui infractiune, nu are optiune, ci trebuie să foloseasca numai
calea actiunii civile delictuale.
Un astfel de caz este dedus din art. 17 C. pr. Pen., potrivit caruia”actiunea civilă se porneste
şi se exercita din oficiu impreuna cu actiunea penală, când persoana vatamata este o organizatie
din cele prevazute de art. 145 C. penal, ori este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau
cu capacitate restransa”.
Unii autori considera ca textul nu ar exclude optiunea partii vatamate intre actiunea în
răspundere delictuală şi cea contractuală, daca şi în masura în care o astfel de actiune civilă ar fi
mai avantajoasa pentru partea vatamata. Se apreciază astfel de actiune civilă ar fi mai avantajoasa
pentru partea vatamata. Se apreciază ca textul articolului mantionat permite o adevarata atribuire
de competenta pentru instanta penală care ar capata dreptul de a judeca, alaturata actiunii penale,
o actiune civilă intemeiata pe răspunderea contractuală.
In cazul în care incadrarea juridica a faptei infractionale şi pedeapsa penală aplicabila depend de
prejudicial produs, va fi nevoie ca în cadrul procesului să se faca dovada efectiva a acestui
prejudiciu, simpla referire la clauza penală contractuală nefiind sufucienta.

4. RASPUNDEREA CIVILĂ PENTRU FAPTA PROPRIE. CONDITII GENERALE ALE

RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
Temeiul legal al răspunderii civile delictuale il constituie art.998-999 C.civ. Art 998 C.civil
prevede ca “Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui
greseala s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999ca “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul
ce cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa”.
Raspunderea civilă delictuală intervine în masura în care sunt indeplinite cumulativ
urmatoarele conditii: existenta unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, legatura de cauzalitate
intre fapta ilicita şi prejudiciu şi vinovatia autorului faptei ilicite.
I. Fapta ilicita. Cauze care inlatura caracterul illicit al unei fapte
Fapta ilicita este cea care cauzează un prejudiciu victimei. Desi art.998 C. civ. vorbeste
despre orice fapta a omului, legiuitorul are în vedere numai fapta ilicita care poate consta ontr-o
actiune sau inactiune a omului care contravine unui drept subiectiv al unei persoane, ocrotit de lege
sau chiar incalca un interes legitim al acestuia.
Fapta ilicita poate fi comisiva (actiune) sau omisiva (inactiune).
Exista insa şi cauze care inlatura caracterul illicit al faptei şi anume:
legitima aparare; starea de necesitate; indeplinirea unei activitati impuse sau premise de lege,
ordinal superiorului, exercitarea unui drept subiectiv şi consimtamantul victimei.
Legitima aparare (art.44 C. pen.) produce efecte atat în planul răspunderii penale, cat şi
civile.
Pentru a exista aparare trebuie să existe atac material, direct, imediat şi injust indreptat
impotriva unei persoane sau a drepturilor ei, ori a unui interes obstesc; atacul să puna în pericol
grav viata, integritatea corporala, drepturile celui atacat, ori interesul public; iar apararea celui
care comite fapta să fie proportionala cu atacul.
107
 Drept civil
II
Depasirea legitimei aparari nu este o cauza exoneratoare de răspundere , ci numai o
circumstanta atenuanta,provocare, cu exceptia cazului când s-a produs ca urmare a temerii sau
tulburarii autorului faptei.
Starea de necesitate poate fi invocata daca fapta este savarsita pentru a salva de la un
pericol iminent viata, integritatea corporala sau sanatatea ori un bun al sau, al altuia sau un interes
public, pericol care nu se putea inlatura altfel.
Indeplinirea unei activitati impuse ori premise de lege sau la ordinul superiorului constituie
cauze care inlatura caracterul illicit al faptei.
In cazul ordinului superiorului se pune conditia ca acest ordin să nu fie vadit ilegal sau
abuziv şi modul de executare să nu fi fost illicit.
Avand de solutionat un proces privind fapta pagubitoare savarsita de un soldat în timpul
stagiului militar, instanta suprema a decis ca “Ordinul superiorului exclude caracterul ilicit al
faptei pagubitoare, în masura în care cel ce a savarsit-o s-a conformat acelui ordin, care a fost dat
de o autoritate legitima competenta, în temeiul şi în conditiile legii”(Trib. Sup.,S.civ., dec. nr.2162
din 22 decembrie 1976).
Consimtamantul victimei (volenti non fit injuria).
Obligatia de reparare a prejudiciului dispare atunci când victima a consimtit la savarsirea
faptei care a condus la producerea lui.
In materie patrimoniala se cere ca consimtamantul să nu fie viciat.
In materie nepatrimoniala se apreciază de la caz la caz (ex.; consimtamantul pentru
efectuarea unei operatii) Nu este exonerator de răspundere consimtamantul victimei la propria ei
moarte.
II. Prejudiciul este consecinta faptei ilicite.
Raspunderea civilă are în esenta o functie reparatorie. Prejudiciul este masura reparatiunii,
indiferent de gradul culpei. Gradul culpei are revelanta numai în cazul existentei unui coautor în
comiterea faptei pentru impartirea răspunderii, în cadrul actiunii de regres, pentru ca faţă de
victima, “cand delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt
tinute solidar la despăgubire(art.1003 C. civ.).
Prejudiciul produs prin fapta ilicita poate fi material (patrimonial) sau moral. In ambele
situatii, prejudiciul trebuie reparat integral, adica atat paguba efectiv produsa (damnum
emergens), cat şi castigul nerealizat (lucrum cessans).
Faptuitorul raspunde pentru orice forma a vinovatiei, inclusiv pentru culpa cea mai usoara
(deci atat pentru doi cat şi pentru culpa sub forma imprudentei sau neglijentei).
Repararea prejudiciului se face, de regula, în natura, şi numai daca nu este posibil se va face
prin echivalent (prin despăgubire).
Prejudiciul material (patrimonial) trebuie să fie direct şi sigur, şi nu doar eventual.
La răspunderea delictuală nu se face distincţie intre prejudiciul previzibil şi cel imprevizibil;
daca el e direct şi sigur, autorul va raspunde. O paguba viitoare (care nu este inca realizata) poate
fi certa în masura în care se poate prevedea cu certitudine producerea ei.
Intre prejudiciul viitor şi sigur şi prejudiciul eventual care nu exista, se afla situatia
intermediara a pierderii unei sanse. Teoretic pierderea unei sanse poate fi considerata un
prejudiciu eventual, deci nu o paguba sigura(certa) .Practica a considerat ca prejudiciul poate fi
reparat daca sansa a existat în mod real(daca era probabil ca ea să se fi realizat).
A doua conditie este ca prejudiciul să nu fi fost reparat inca.

108
 Drept civil
II
Exista situatii când victima prejudiciului primeste o indemnizatie de la alte persoane (ex. de
la Asigurarile Sociale sau de la o Societate de Asigurare). In aceste cazuri prejudiciul este
considerat reparat daca indemnizatia de asigurare a acoperit integral paguba materiala. Daca
asigurarea contractuală priveste viata sau integritatea corporala, ea se cumulează cu despăgubirile
la care este obligat autorul faptei ilicite.
In schimb despăgubirile acordate în cadrul răspunderii civile delictuale au un caracter
susidiar faţă de despăgubirile acordate potrivit legislatiei privind asigurarile sociale.
Prejudiciul trebuie dovedit, sarcina probei apartine victimei şi probatiunea se face prin
orice mijloc de dovada.
In cazul prejudiciului material, reparatia integrala este egala cu valoarea de inlocuire a
bunului distrus. La asigurarea de bunuri, indemnitatea de asigurare nu tine seama decat de
valoarea actuala a bunului, dupa aplicarea unui coeficient de degradare. Deci în cazul în care a fost
incasata asigurarea, reparatia la care va fi obligat autorul faptei ilicite va fi egala cu diferenta
intre indemnizatia de asigurare şi valoarea de inlocuire a bunului distrus.
Prejudiciul corporal rezulta din atingerea adusa persoanei fizice prin savarsirea unei fapte
ilicite (ingrijiri medicale, incapacitate de munca, cheltuieli de inmormantare, plus o prestatie
periodica cu titlu de pensie pentru acele persoane aflate în intretinerea victimei.
Prejudiciul moral se produce în cazul atingerii unor drepturi personale nepatrimoniale (ex.
Dreptul la nume, la onoare, integritate morala etc.).
Problema cea mai delicata a prejudiciului moral este cea a determinarii indemnizatii
pecuniare care să acopere prejudiciul fără a se ajunge la o imbogatire fără justa cauza a victimei.
Despagubirea pecuniara se stabileste de instanta judecatoreasca, în functie de particularitatile
fiecarui caz.
III. Legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita şi prejudiciu
Victima va obtine repararea daca dovedeste legatura de cauzalitate intre fapta ilicita şi
prejudiciu. Faptuitorul poate insa să dovedeasca inexistenta raportului de cauzalitate sau
existenta unei cauze straine, neimputabile lui, care a condus la producerea prejudiciului.
Raportul de cauzalitate trebuie să fie direct, sigur şi necesar, ca un raport dintre cauza şi
efect.
IV. Vinovăţia făptuitorului
Este unica condiţie de ordin subiectiv care angajează răspunderea delictuală a făptuitorului.
Ea reprezintă atitudinea psihică a faptuitorului faţă de fapta şi de urmările ei.
In dreptul civil se răspunde şi pentru cea mai usoară formă de vinovăţie (culpa). Vinovăţia
îmbracă toate formele-intenţia, directă sau indirectă (dol), şi culpa sub forma neglijenţei sau
imprudenţei.
Autorul faptei răspunde pentru prejudiciul cauzat numai dacă are capacitate delictuală, deci
are reprezentarea consecinţelor faptei sale, adică are discernământ.
La minori se introduce o prezumtie legală de existenţă a discernământului începând cu
vârsta de 14 ani. Prezumţia este relativă şi permite proba contrara a autorului faptei ilicite. Sub
14 ani există o prezumţie legală a lipsei de discernământ. La fel este vorba despre o prezumtie
relativa şi victima trebuie să dovedeasca ca minorul a actionat cu discernamant.
Persoanele puse sub interdictie sunt considerate ca lipsite de discernamant.
V. Proba elementelor răspunderii civile.
Sarcina probei revine reclamantului, deci victimei, care va trebui să dovedeasca existenta
faptei, autorul, prejudiciul, legatura de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu şi vinovatia autorului.
109
 Drept civil
II
Elementele răspunderii civile delictuale pot fi dovedite cu orice mijloace de proba.
Dificultatile în dovada intervin în cazul vinovatiei care, fiind de natura subiectiva, este mai greu de
probat.

5. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE A

PERSOANELOR JURIDICE
Persoana juricica poate raspunde contractual sau delictual.
Rspunderea civilă delictuală poate fi răspundere pentru fapta proprie(art. 998-999 C.civ.), o
răspundere pentru fapta altuia (de regula în calitate de comitent pentru fapta prepusului (art.
1000 al 3 C. civ.), ori o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri(art. 1000 al. 1 C.civ.),
pentru ruina edificiului al carei proprietar este (art.1002 C.civ.) sau pentru animalele care ii
apartin (art. 1001 C.civ.).
Art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice prevede
ca “Persoana juridica isi exercita drepturile şi isi indeplineste obligaţiile prin organele sale […]
Faptele ilicite savarsite de organele sale obliga insasi persoana juridica, daca au fost
indeplinite cu prilejul exercitarii functiei lor.
Faptele ilicite atrag şi răspunderea personala a celui ce le-a savarsit, atat faţă de persoana
juridica, cat şi faţă de cel de-al treilea”.
Deci, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajata ori de
cate ori organele acesteia, cu prilejul exercitarii functiei ce le revine, vor fi savarsit o fapta ilicita
cauzatoare de prejudicii,
Fata de activitatea unor persoane juridice (societati, regii autonome etc.),trebuie examinate
şi dispozitiile Legii nr. 15/1990 privind organizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome
şi societati comerciale; Legii 31/199o privind societatile comerciale; Legi 36/1991 privind
societatile agricole, ca şi actele de constituire (statute, contracte etc.).

Din dispozitiile mentionate mai sus rezulta ca:

1. Daca fapta nu a fost savarsita de catre organele persoane juridice i de catre un
reprezentant al acesteia, cu prilejul exercitarii artributiilor ce i-au fost incredintate,
răspunderea civilă a persoanei juridice va fi angajata ca o răspundere pentru fapta altuia.
2. Daca fapta ilicita a fost savarsita de organele persoanei juridice cu prilejul
exercitarii functiei lor, deci în conexiune functia respectiva, chiar daca au fost depasite
limitele legale ale functiei, cu conditia ca faptele să fi fost indreptatite spre indeplinirea
unor scopuri sau interese proprii ale persoanei juridice este angajata răspunderea persoanei
juridice pentru fapta proprie.Daca insa a fost savarsit un abuz de functie, va fi angajata
exclusiv răspunderea persoanei fizice care a savarsit fapta, chiar daca ea avea calitatea de
organ al persoanei juridice.
3. Principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice(art. 34, Decretul
31/1954) este un principiu care stabileste limitele de valabilitate ale actelor juridice, ale
persoanei juridice; incalcarea lui nu poate fi invocata drept cauza de exonerare de
răspundere; deci fapta ilicita poate să se situeze, uneori, dincolo de limitele capacitatii de
folosinta specializate a persoanei juridice.
4. Victima prejudiciului va trebui să faca proba elementelor răspunderii- pentru ca
fapta organului este fapta persoanei juridice, deci este vorba de toate conditiile răspunderii
pentru fapta proprie.
110
 Drept civil
II
Raspunderea proprie a persoanelor fizice care intra în componenta organelor persoanei
juridice.
Raspunderea persoanelor juridice pentru fapta ilicita a organelor sale constituie o masura
de protectie pentru victima prejudiciului, care are posibilitatea de a obtine despăgubiri de la
persoana juridica.
Dar persoanele fizice care intra în componenta organelor persoanei juridice nu sunt scutite
de răspundere; ele raspund propriu, personal, atat faţă de persoana juridica cat şi faţă de victima
prejudiciului(art. 35 al. ultim, Decretul 31/ 1954).
Aceasta inseamna, pe de o parte, ca victima prejudiciului poate, la alegere, să cheme în
judecata pentru despăgubiri fie persoana juridica, singura, fie persoana juridica în solidar cu
persoanele fizice care, actionand ca organe ale persoanei juridice, au savarsit fapta ilicita, fie
numai aceste persoane fizice. Pe de alta parte, persoana juridica, platind despăgubiri, are dreptul
să se intoarca, în regres, impotriva persoanelor fizice din componenta organelor de conducere care
au savarsit fapta ilicita, Aceasta posibilitate este în realitate o obligaţie pentru persoana juridica.

111
 Drept civil
II
TESTE:

1. În cazul răspunderii civile delictuale, se acoperă:

a) atât paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat, numai dacă acestea au fost previzibile;
b) numai prejudiciul previzibil;
c) şi prejudiciul imprevizibil.

2. Autorul unei fapte ilicite poate răspunde, în baza art. 998-999 C.civ., dacă a săvârşit fapta:
a) cu intenţie indirectă;
b) din imprudenţă;
c) din neglijenţă.

3. Răspund civil pentru faptele ilicite săvârşite:

a) persoanele puse sub interdicţie judecătorească, dacă se probează că au avut discernământ la
data şi în raport cu fapta săvârşită;
b) minorii peste 14 ani;
c) numai minorii peste 16 ani;
d) persoanele care suferă de afecţiuni ori boli psihice, nepuse sub interdicţie, numai dacă se
probează că au avut discernământ;
e) minorii sub 16 ani, numai dacă se probează că au avut discernământ;
f) minorii sub 14 ani care aveau discernământ în legătură cu faptele lor la data săvârşirii acestora.

112
 Drept civil
II
CAPITOLUL XVI
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

1. RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU FAPTELE COPIILOR LOR MINORI

2. RASPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI A
MESTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
3. RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU FAPTELE PREPUSILOR

1. RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU FAPTA COPIILOR MINORI

Sediul materiei este art. 1000 al.2 C. civ. care prevede: ”Tatal şi mama dupa moartea
barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii”.
Textul trebuie considerat implicit modificat de Constitutia din 1948, în sensul ca tatal şi
mama raspund deopotriva de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori.
Nu are importanta daca sunt copii din casatorie, din afara casatoriei ori infiati.
Tatal şi mama sunt aparati de responsabilitate daca probează ca n-au putut impiedica faptul
prejudiciabial” (art.1000 al.4 C.civ.).
Fundamentul răspunderii.Art.1000 al 2 instituie o tripla prezumtie în privinta parintilor:
• prezumtia ca în exercitarea indatoririlor ce le reveneau faţă de copil au existat
abateri;
• prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor ce le reveneau şi comiterea
de catre minor a faptei ilicite;
• prezumtia vinovatiei parintilor, de obicei sub forma neglijentei, in indeplinirea
necorespunzatoare a indatoririlor ce le reveneau.
Prezumtiile care stau la baza răspunderii sunt legate relativ, deci pot fi rasturnate prin
proba contrarie.
Una din teoriile privind temeiul răspunderii, regasite atat în literatura de specialitate cat şi
în Decizia de indrumare nr. 6/1973 a Plenului Tribunalului Suprem, se intemeiază pe nerespectarea
de catre parinti a obligaţiei ce le revenea în exercitarea supravegherii copiilor minori.
Domeniul de aplicatie al. art 1000 al. 2 C. civ. se aplica parintilor indiferent daca
filiatia este din casatorie ori din afara casatoriei, ca şi celui care a infiat un copil minor.
Conditiile răspunderii
Conditii generale ale răspunderii trebuie să fie prezente şi în cazul angajarii răspunderii
parintilor pentru fapta ilicita a copilului lor minor.
Cat priveste proba existentei conditiilor mentionate, pentru unele sarcina incumba victimei
prejudiciul, pentru altele Codul civil instituie anumite prezumtii:
A. Victima prejudiciului trebuie să faca dovada:
1) existenta prejudiciului;
2) existenta faptei ilicite a minorului;
3) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a minorului şi prejudiciu.
Pentru angajarea răspunderii parintilor nu este necesar ca minorul să fi actionat cu
discernamant, deci cu vinovatie.
B. Urmatoarele conditii sunt prezumate de lege, daca, fireste, s-a facut dovada primelor
trei mentionate mai sus.
Aceste conditii se refera la parinti;

113
 Drept civil
II
a) existenta faptei ilicite constand în neindeplinirea sau indeplinirea
necorecpunzatoare a indatoririlor ce le reveneau privind supravegherea şi educatia
sau cresterea minorului
b) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a parintilor şi comiterea de
catre minor a unei fapte ilicite;
c) existenta vinei parintilor pentru neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a
indatoririlor cele reveneau potrivit legii.
Conditii speciale ce trebuie indeplinite, cumulativ cu cele generale:
a) copilul să fie minor, deci sub 18 ani, sau la varsta casatoriei;
b) copilul să aiba locuinta la parintii sai.
Cand nu exista coincidenta intre domuciliul şi locuinta, pentru determinarea răspunderii
parintilor, în temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., se va lua în considerare locuinta nu domiciliul,
deoarece minorul are domiciliul la parintii sai, chiar daca este incredintat unei a treia persoane.
In al doilea rand, trebuie pornit de la premiza ca ceea ce interesează este locuinta pe care
legea o stabileste pentru minor, chiar daca în fapt minorul nu ar avea acea locuinta.
Daca minorul trebuie să locuiasca cu parintii, dar din vina acestora nu se afla la locuinta
stabilita potrivit legii, avand în fapt o alta locuinta, răspunderea parintilor, intemeiata pe
prevederile art. 1000 ali. 2, nu poate fi inlaturata.
In practica judiciara au fost distinse mai multe situatii când locuinta de fapt a minorului se
afla în alta parte decat la locuinta parintilor sai, unde ar fi trebuit să se afle potrivit legii:
a. Minorul a parasit locuinta parintilor fără voia acestora si, în timp ce era fugit, a
savarsit o fapta ilicita.
Decizia nr. 6/1973 a Plenului fostului Tribunal Suprem stabilea: “Raspunderea
parintilor nu poate fi inlaturata decat daca s-a exercitat o supraveghere corespunzatoare şi
s-au facut diligentele necesare pentru readucerea să (a minorului-n.n.) la domiciliu. Simplul
fapt al parasirii de catre minor a domiciliului parintilor nu-i exonerează de răspundere pe
acestia”.
b. Minorul se afla, la data savarsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, temporar,
pe o durata mai mica sau mai indelungata, în vizita la rude sau prieteni, în aceeasi, ori în alta
localitate (ex. în vacanta). Ca principiu, nu se inlatura răspunderea parintilor pentru ca
minorul se afla în locuinta temporara cu acordul parintilor.
c. Minorul era internat în spital la data savarsirii faptei.Fostul Tribunal Suprem a
decis, intr-o speta, ca se inlatura răspunderea parintilor, dar literatura juridica are rezerve
faţă de aceasta solutie.
d. Minorul internat intr-o scoala de munca şi reeducare a fugit de la scoala şi a
savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Solutiile practicii judiciare sunt
contradictorii. Au fost pronuntate solutii care exonerau pe parinti de răspundere, dar în
ultima vreme deciziile au fost în sensul ca parintii raspund, pentru ca insasi internarea
minorului în scoala de reeducare a fost determinata de culpa parintilor în supravegherea şi
cresterea minorului.
e. La data savarsirii faptei ilicite de catre minor, parintii erau în executarea unei
pedepse privative de libertate ori erau arestati preventiv. In practica se inlatura
răspunderea acestora, intrucat lipseste comunitatea de locuinta şi posibilitatea efectiva a
parintilor de a exercita supravegherea asupra minorului.

114
 Drept civil
II
f. Când parintii nu au locuinta comuna, pentru fapta minorului va raspunde parintele
caruia i-a fost incredintat. Daca , în fapt, minorul se afla la locuinta parintelui caruia i-a fost
incredintat potrivit legii, solutia în literatura juridica este ca răspunderea apartine
parintelui caruia i-a fost incredintat nu celui la care se afla în fapt.
Practica este în sens contrar: daca minorul a fost incredintat unuia dintre parinti dar a fost
luat pentru crestere şi ingrijire de celalat parinte, parintele caruia i-a fost incredintat nu
raspunde de daunele cauzate cat timp s-a aflat în fapt la celalalt sot.
Deci, ori de cate ori exercitarea în fapt a drepturilor parintesti de catre parintele caruia nu
i-a fost incredintat copilul şi lociunta minorului la acesta are un caracter de durata şi nu se rezuma
la o simpla vizita în cadrul relatiilor personale, raspunde cel la care se afla în fapt.
Inlaturarea prezumtiilor răspunderii parintilor
Prezumtiile din art.1000 alin.2 C. civ. sunt prezumtii legale relative,deci susceptibile de
proba contrara.
Obiectul probei contrare il constituie faptul ca parintii si-au indeplinit în mod ireprosabil
indatoririle ce le reveneau, deci nu se poate retine un raport de cauzalitate intre fapta lor şi fapta
ilicita cauzatoare de prejudiciu comisa de minor, sau a unui fapt exterior copilului, pentru care ei
nu sunt tinuti a raspunde (caz fortuit, de farta majora, fapta unui terţ etc.), pentru care ei nu
sunt tinuti a raspunde ) sau lipsa lor de discernamant, cu caracter de durata.
Efectele răspunderii parintilor
Parintii raspund integral faţă de victima pentru prejuduciul cauzat de minor.
Cand minorul a avut discernamant la momentul savarsirii faptei ilicite, victima are posibilitatea să
cheme în judecata fie pe minor singur, fie pe parintii sai singuri, fie deopotriva pe parinti şi pe
minor.
Temeiul juridic al răspunderii parintilor minorului va fi art. 1000 al.2 C.civ,, în timp ce
temeiul juridic al răspunderii minorului va fi art.998 sau 999 C.civ. . deci el va raspunde pentru
fapta proprie.
In cazul în care s-a stabilit judecatoreste răspunderea atat a parintilor cat şi a minorului,
răspunderea lor va fi solidara în temeiul art. 1003 C.civ.
Daca parintii au platit integral despăgubirile datorate pentru fapta savarsita de minorul cu
discernamant, ei au o actiune în regres indreptata impotriva acestuia pentru a recupera ceea ce au
platit pentru el.
Raportul răspunderii parintilor cu răspunderea profesorilor ori mestesugarilor
Raspunderea profesorului ori mestesugarului se intemeiază pe lipsurile în supravegherea
elevului ori ucenicului; răspunderea parintilor se intemeiază pe neindeplinirea ori indeplinirea
necorespunzatoare nu numai a indatoririi de supraveghere, dar şi pe aceea privind educarea ori
cresterea copilului minor.
Deci coincidenta este numai partiala şi anume sub aspectul supravegherii. De aici unii autori
au exprimat opinia ca ele ar putea fi aplicate concurent.
Solutia generala este de a se considera ca , în raport cu răspunderea profesorului sau a
mestesugarului, răspunderea parintilor este subsudiara. Adica, ca ea se va aplica ori de cate ori
profesorul sau mestesugarul va face dovada ca desi a exercitat cum se cuvine supravegherea, nu a
putu impiedica faptul prejudiciabil.
Raportul dintre răspunderea parintilor şi răspunderea comitentilor pentru faptele
prepusilor

115
 Drept civil
II
Solutia este ca răspunderea comitentului inlatura răspunderea parintilor.Altfel zis, daca
minorul a savarsit fapta cauzatoare de prejudiciu în calitate de prepus, o unica răspundere pentru
fapta altuia va fi angajata şi anume răspunderea comitentului.
In practica s-a decis, tot mai mult, ca parintii nu raspund pentru minorul-prepus nici pentru
prejudeciile pe care acesta le cauzează comitentului insusi.

2. RASPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI A

MESTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
Sediul materiei il constituie art. 1000 alin. 4 C. civ. care prevede ca: “institutorii şi artizanii
sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se gasesc sub a lor
supraveghere”.
Ei se pot apara ”daca probează faptul ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil”(art. 1000
ai. 4 C. civ.).
Domeniul de aplicare al prevederilor legale
Intelesul termenilor:
Institutor. Initial s-a avut în vedere invatatorul de la clasele primare. Textul a fost
extins şi la educatorul din invatamantul prescolar din invatamantul general, liceul şi
profesional, la pedagogii din internatele de elevi şi la cei care ii supraveghează pe elevi în
taberele şi coloniile de vacanta. Legea instituie răspunderea pentru profesor, privit ca
persoana fizica, şi nu institutia scolara, ca persoana juridica
Artizan. Prin “artizan” se au în vedere mestesugarii care primesc spre pregatire
ucenici.Raspunderea revine persoanei fizice care are indatorirea de a se ocupa de pregatirea
şi supravegherea în procesul pregatirii ucenicului. In literatura şi practica juridica s-a
precizat ca textul art. 1000 al. 4 C.civ. se refera la elevii sau ucenicii minori.
Interpretarea restrictiva a textului a fost făcută prin raportare la art.1000 al. C. civ.
ce prevede răspunderea parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori.
Daca art. 1000 alin. 2 C.civ. se refera la copii minori, solutia este ca textul art. 1000 alin.4 C.civ. se
refera la elevii sau ucenicii minori.
Persoana prejudiciata. Se au în vedere numai prejudiciile pe care elevul sau ucenicul
le cauzează unei alte persoane, şi nu prejudiciile pe care el însuşi le sufera în timpul
supravegherii profesorului sau mestesugarului. Pentru acesta din urma, răspunderea va fi
angajata pe temeiul art. 998-999 C.civ..

116
 Drept civil
II
Fundamentarea răspunderii institutorului şi mestesugarului.
Art.1000 alin.4 C. civ. stabileste o tripla prezumtie dedusa din fapta ilicita cauzatoare de
prejudicii comisa de catre elev sau ucenic;
• prezumtia ca indatorirea de supraveghere nu a fost indeplinita în mod corespunzator;
• prezumtia de cauzalitate dintre neindeplinirea acestei indatoriri şi savarsirea de
catre elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu;
• prezumtia vinei (culpei) profesorului ori mestesugarului în indeplinirea
necorespunzatoare a indatoririi ce ii revenea.
Conditiile generale ale răspunderii.
A. Victima va trebui să dovedeasca;
- existenta prejudiciului;
- existenta faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
- existenta raporului de cauzalitate;
- in principiu, existenta vinei ucenicului sau elevului (conditie care nu e ceruta foarte
riguros, deci se va raspunde şi când nu se va face dovada capacitatii delictuale a
minorului).
B. Daca victima a facut dovada acestor conditii, următoarele conditii sunt prezumate de
lege:
- fapta ilicita constand în lipsa ori insuficienta supraveghere;
- raportul de cauzalitate intre fapta şi cauzarea prejudiciului;
- vinovatia profesorului ori mestesugarului
Prezumtiile sunt relative. Proba contrara trebuie să ateste ca desi supravegherea a fost
exercitata în conditiile de exigenta cerute, totusi faptul prejudiciabil nu a putut fi impiedicat.
In acest caz se va reactiva răspunderea parintilor pentru fapta copilului minor.
Conditii speciale:
a) cel ce a cauzat prejudiciul trebuie să aiba calitatea de elev ori ucenic şi safie minor;
b) fapta ilicita să fie savarsita când elevul ori ucenicul se afla sau trebuia sa se afle sub
supravegherea profesorului ori mestesugarului.
Deci în partea a doua a textului, răspunderea va fi angajata, chiar daca în fapt elevul ori
ucenicul nu era în supravegherea să , ori de cate ori profesorul ori mestesugarul a fost acela care
prin fapte omisive sau comisive, contrare indatoririlor legale, a facut posibila sustragerea
minorului de sub supraveghere.Institutorul este exonerat de răspundere daca sustragerea elevului
de la scoala nu-i este imputabila (nu se prezinta la scoala sau fuge de la scoala, fără a se imputa
profesorului vreo vina în supraveghere).
Efectele răspunderii institutorilor ori mestesugarilor.
Raspunderea institutorului sau artizanului este integrala. Victima poate chema în judecata
fie numai pe institutor sau artizan (art. 1000 al.4 C.civ.), fie numai pe elev sau ucenic (art. 998-999
C.civ.), fie atat pe institutor sau artizan cat şi pe elev sau, respectiv, ucenic.
In ultimul caz, răspunderea este solidara(art. 1003 C.civil).
Daca profesorul a platit despăgubirea, el are o actiune în regres impotriva elevului pentru a
carui fapta personala a raspuns.
Dupa unii autori, el ar avea o actiune în regres şi impotriva parintilor, în temeiul art.998-999
C. civ., daca va face dovada ca “reaua educatie în familie a determinat pe elev sau ucenic la
savarsirea faptei cauzatoare de prejudiciu”.

117
 Drept civil
II
3. RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU FAPTELE PREPUSILOR
Sediul materiei il contituie art. 1000 al. 3 C.civ. care prevede; “Comitentii raspund de
prejudiciul cauzat de prepusii lor în functiile ce li s-au incredintat”.
Pecizam ca art. 1000 al.5 C.civ. nu prevede şi pentru comitenti posibilitatea de a inlatura
prezumtiile de răspundere dovedind faptul ca nu au putut impiedica producerea faptului
prejudiciabil.
Exista insa şi exceptii de la regula. Astfel în Legea nr11/1991 privind combatarea
concurentei neloiale se prevede (art.9 al.2 ) ca fapta de concurenta neloiala savarsita de un
salariat în cadrul atributiilor de serviciu atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul,
afara de cazul în care comerciantul va putea dovedi ca , potrivit uzantelor, nu era în masura să
previna combaterea faptelor.
Potrivit Codului civil, comitentul poate insa să invoce acele împrejurari care sunt de natura
să inlature răspunderea pentru fapta proprie a prepusului, inlaturand, pe cale de consecinta, şi
răspunderea sa.
Vom arata mai jos ca practica judiciara s-a pronuntat în sensul limitarii conditiilor în care se
aplica răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Domeniul de aplicare;
Comitentul este persona care are posibilitatea de a da instruciuni, de a directiona, indruma
şi controla activitatea celeilalte persoane denumita prepus, care are obligaţia de a urma
indrumarile şi directivele primite.
Dependenta functionala a prepusului faţă de comitent constituie nota caracteristica a
raportului de prepusenie.
Temeiul raportului de prepusenie poate fi:
1) Contractul de munca care face să se prezume, pana la proba contrarie, existenta
raportului de prepusenie. Unitatea care a încheiat contractul de munca cu autorul faptei
ilicite nu raspunde în calitate de comitent în cazul în care se dovedeste ca fapta a fost
savarsita intr-un moment în care activitatea faptuitorului era indrumata, supravegheata şi
controlata de o alta unitate.
Sub aspectul asistentei medicale acordate, medicul nu este considerat un prepus al
organizatiei sanitare în care este incadrat, ci raspunde singur şi personal, în temeiul art.
998-999 Cod civil. Infirmierii şi infirnierele au in schimb calitatea de prepusi, deci va
raspunde şi unitatea, conform art.1000 alin. 3, şi infirmierii, conform art.998-999 C.civ.
2) calitatea de membru al organizatiei cooperatiste este temei pentru răspunderea
acesteia conform art.1000 alin.3 C.civil :
3) contractul de mandat. Desi , în principiu, nu se naste din el un raport de prepusenie,
acesta poate exista daca apare subordonarea;
4) în mod exceptional, în contractul de antrepriza se poate ca antreprenorul să
renunte la autonomia să şi să se subordoneze efectiv autoritatii beneficiarului lucrarii;
5) nu exista raport de prepusenie intre locatar şi locatar;
6) militarul în termen nu este prepus. Indeplinirea serviciului militar constituie o
indatorire constitutionala, ea nu este făcută pe baza contractuală. Totusi, în practica Curtii
Supreme se admite obligarea Ministerului Apararii Nationale sau a Ministerului de Interne
ca parte responsabila civilmente (sau în civil de comitent) prin interpretarea extensiva a art.
1000 alin.3 C.civ. pentru fapta ilicita a militarului în termen.

118
 Drept civil
II
In regula generala, existenta elementelor constitutive ale raportului de prepusenie urmează
a fi stabilite de la caz la caz de instanta. Esential este determinarea persoanei (fizice sau
juridice) care, la data savarsirii faptului ilicit, avea autoritatea de a da instructiuni şi directive
celui care indeplinea atributiile în credintate şi de a supraveghea, indruma şi controla activitatea
desfasurata de acesta în executarea acestor atributii.
Conditiile generale ale răspunderii.
Fireste este necesar ca, conditiile răspunderii pentru fapta proprie, să se regaseasca la
prepus şi anume:
• existenta prejudiciului;
• existenta faptei ilicite a prepusului;
• existenta raportului de cauzalitate;
• vinovatia prepusului.
Condiţiile speciale:
a) raportul de prepusenie
b) prepusii să fi savarsit fapta”in functiile ce li s-au incredintat”.
a) Conditia existentei raportului de prepusenie a fost expusa mai sus.
Precizam ca raportul de prepusenie trebuie să existe la momentul savarsirii faptei ilicite.
b) Conditia savarsirii faptei “in functiile incredintate”
Fostul Tribunal Suprem a statuat ca , în temeiul art.1000 alin.3 C.civ.,răspunderea comitentilor
este angajata:
1) in primul rand pentru daunele cauzate de prepus când acesta isi realizează atributiile
derivand din functia incredintata, conform indicatiilor date de comitent. In limitele functiei şi în
interesul comitentului;
2) precum şi în cazul în care prepusul, actionand în cadrul functiei incredintate, în intersesul
comitentului ori intr-un mod de natura a crea convingerea ca actionează în numele acestuia,
savarseste o fapta cauzatoare de prejudicii prin realizarea în mod necorespunzator a indicatiilor
primite ori prin depasirea lor abuziva.
Limitand conditiile în care se aplica răspunderea comitentului, instanta suprema a statuat ca
răspunderea comitentului nu-si gaseste temei legal în cazurile:
1) când comitentul a luat masurile necesare spre a preintampina fapta pagubitoare a
prepusului sau;
2) când cel pagubit a stiut ca prepusul nu actionează în folosul comitentului, ci în interesul
sau propriu ori cu depasirea atributiilor decurgand din functia incredintata, precum şi în cazurile în
care activitatea prepusului a iesit din sfera în care comitentul are obligaţia de a-si exercita
supravegherea, aceasta revenind insasi celui ce a suferit paguba;
3) comitentul nu raspunde, de asemenea, pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu
au legatura cu functia incredintata, chiar daca ele au fost savarsite în timpul exercitarii acesteia.
S-a ajuns asfel, pe cale de intrepretare, la extinderea art.1000 al.5 C.civ. şi la răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului.
Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima prejudiciului
Victima are posibilitatea să se adreseze, la alegerea să , pentru intreaga despăgubire, fie
comitentului singur, fie comitentului şi prepusului deodata sau succesiv, fie numai prepusului.

119
 Drept civil
II
Raspunderea comitentului, intemeiata pe art. 1000 alin.3 C.civ., cu a prepusului pentru fapta
proprie intemeiata pe art.998-999 C.civ. faţă de victima sunt solidare, în conformitate cu art.
1003 C. civil.
Nu exista o ordine prestabilita legal în care victima să cheme la răspundere pe comitent sau
pe prepus.
Exista insa interesul ca comitentul sa-l cheme alaturi de el, în proces, pe prepus care se
poate apara impotriva victimei, apararea să profitandu-i comitentului.
Daca prepusii unor comitenti diferiti au savarsit impreuna o fapta ilicita, prin care au cauzat
prejudicii unei terte persoane, atunci pentru fiecare comitent în parte exista solidaritate cu
propriul sau prepus, în limitele partii de prejudiciu cauzate de acest prepus.
Deci prepusii sunt solidari faţă de victima pentru intregul prejudiciu, în timp ce fiecare
comitent este solidar cu propriul prepus doar în limitele partii de prejudiciu pe care a produs-o
acest prepus.
Daca mai multi prepusi, subordonati unor comitenti diferiti, au savarsit o fapta ilicita prin
care s-a cauzat un prejudiciu unuia dintre acesti comitenti, solutia este ca faţă de comitentul-
victima al prejudiciului celalalt comitent va raspunde solidar cu propriul prepus, în limita partii de
prejudiciu aferente acestui prepus.
In ce priveste prepusii , ei vor fi tinuti solidari, faţă de victima prejudiciului, pentru intreg
prejudiciul.

TESTE:

1. Răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (2) din Codul civil se poate aplica:
a) părintelui care a recunoscut pe copilul său ce avea situaţia de copil din afara căsătoriei;
b) adoptatorului;
c) persoanelor fizice sau juridice, altele decât părinţii sau adoptatorii, învestite cu drepturi şi
îndatoriri părinteşti.
120
 Drept civil
II

2. Pentru a fi declanşată răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori trebuie îndeplinite
şi condiţiile:
a) copilul să fie minor;
b) să existe raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
c) copilul să fi avut discernământ în raport cu fapta săvârşită la data săvârşirii ei.

3. Când sunt îndeplinite toate condiţiile generale şi speciale de răspundere a părinţilor pentru
fapta ilicită a copilului lor minor, victima are următoarele opţiuni pentru acoperirea prejudiciului:
a) să pretindă despăgubiri de la minor în temeiul art. 998-999 C.civ.;
b) să pretindă despăgubiri de la ambii părinţi, care răspund proporţional cu culpa lor, în temeiul
art. 1000 alin.(2) C.civ.;
c) să cheme în judecată pentru despăgubiri, în solidar, pe ambii părinţi, împreună cu minorul, în
temeiul art. 1000 alin.(2) C.civ. coroborat cu art. 1003 C.civ.

121
 Drept civil
II
CAPITOLUL XVII
RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE , DE EDIFICII
SI DE LUCRURI IN GENERAL

1. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE

2. RASPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI
3. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI IN GENERAL

1. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICII CAUZATE DE ANIMALE

Sediul materiei il constituie art. 1001 C.civ. care prevede ca “Proprietarul unui animal, sau
acela care se serveste de dansul, în cursul serviciului este responsabil de prejudiciul cauzat de
animal, sau ca animalul se afla în paza sa, sau că a scăpat”.
Domeniul de aplicatie al art. 1001 C.civ.;
a) Animalele la care se refera art. 1001 C. civ. sunt animale apropriate într-o formă
oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. Asta explica termenii “proprietar” şi “se foloseste
de el”.
Deci intra în domeniul de aplicare al textului :animalele domestice, animalele salbatice captive, din
gradinile zoologice, circuri etc.
Se raspunde pe art. 1001 C.civ. , pentru animalele salbatice din rezervatii ori din parcurile de
vanatoare inchise în interiorul parcului, dar nu şi când prejudiciul a fost produs de animalele
salbatice iesite din incinta rezervatiei ori parcului.
Ulterior fostul Tribunal Suprem a extins răspunderea cu argumentul ca asupra acestor
animale este posibila o interventie directa care să previna ori să impiedice producerea pagubei.
Animalele salbatice care traiesc în libertate şi fac parte din fondul cinegetic nu angajează
răspunderea statului pe temeiul art.1001 C.civ.
Raspunderea unitatilor care gospodaresc vanatul va fi angajata numai în conditiile art. 998-
999 C.civ. pentru fapta proprie; deci numai daca victima prejudiciului va face dovada directa a
faptului ca paguba s-a produs din cauza ca unitatea nu si-a indeplinit indatoririle legale care ii
reveneau în gospodarirea vanatului.
b) Persoana care raspunde pentru animal este cea care la momentul producerii prejudiciului
avea paza juridica a animalului.
Paza juridica decurge din dreptul pe care il are o persoana de a se folosi de animalul
respectiv, drept care implica prerogativa de comanda, de directie şi de supraveghere a animalului.
Paza juridica poate fi transmisa. Daca nu se cunoaste cine se folosea de animal, va raspunde
proprietarul sau.
Paza juridica se prezuma ca apartine proprietarului pana la proba contrara.
Paza juridica nu se confunda cu paza materiala a animalului. Ele pot coexista. Numai paza
juridica atrage aplicarea prevederilor art. 1001 C.civil.
Cel care are paza materiala poate raspunde doar pe art. 998-999 pentru fapta proprie.
In practica juridica au fost facute urmatoarele precizari:
Daca exista o persoana care are dreptul de a se folosi de animal la data producerii prejudiciului,
răspunderea va apartine acelei persoane şi nu proprietarului animalului.
In caz de coproprietate sau de folosinta comuna a mai multor persoane, paza juridica exercitata în
comun va atrage răspunderea solidara a celor carora ea apartine(art.1003 C.civ.).
122
 Drept civil
II
Daca prejudiciul este cauzat de mai multe animale cu proprietari diferiti, pentru care nu
exista comunitate de paza juridica, răspunderea este divizibila şi nu solidara.
Daca cel ce exercita paza materiala este victima prejudiciului, cel care are paza juridica va
fi tras la răspundere. Se va avea în vedere şi comportamentul celui care a avut paza materiala.
Fundamentul răspunderii.
Cu privire la fundamentul răspunderii s-au conturat doua teorii: prima care intemeiază
răspunderea pe ideea de risc şi , a doua , care o intemeiază pe ideea unei prezumtii de culpa în
supraveghere, de vinovatie în exercitarea pazei juridice.
Ultima teorie a suferit nuantari în ce priveste caracterul prezumtiei de răspundere de la
caracterul ralativ pana la caracterul absolut al prezumtiei.
La ultima fundamentare se adauga ideea de garantie a defectelor de comportament ale
animalului respectiv. Aceasta idee de garantie explica răspunderea “pentru animalul scapat din
paza”.
Deci tendinta este spre afirmarea unei adevarate răspunderi obiective a celui care are paza
juridica a animalului.
Conditiile răspunderii pentru paza animalului.
Victima trebuie să faca dovada prejudiciului cauzat de animal şi a faptului ca la data
cauzarii prejudiciului animalul se afla în paza juridica a persoanei de la care se cer despăgubiri.
Exonerarea de răspundere poate fi obtinuta numai daca se dovedeste fie:
a. fapta victimei insasi, care a provocat reactia cauzatoare de prejudiciu, fie
b. fapta unei terte persoane, sau
c. cazul de forta majora, nu insa şi cazul fortuit.
Efectele răspunderii:
Victima poate urmari pe cel care are paza juridica a animalului temeiul art.1001 C.civ., iar pe
cel care are paza materiala în temeiul art. 998-999 C.civil.

2. RASPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI

Sediul materiei il constituie art. 1002 C.civ., care prevede ca “proprietarul unui edificiu este
responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este rezultatul lipsei de
intretinere sau a unui viciu de constructie”.
Domeniul de aplicare al răspunderii impune definirea notiunilor din art.1002 C. civil:
a) Edificiul semnifica orice lucrare realizata de om, prin folosirea unor materiale care se
incorporează solului devenind, astfel, prin asezarea lor durabila, în imobil prin natura sa.
b) Ruina edificiului inseamna nu numai daramarea completa a edificiului, dar şi orice
dezagregare a materialului.
Nu intra în sfera notiunii “ruina edificiului “ demolarea voluntara, daramarea provocata de incendiu,
proasta functionare a unui agregat, lipsa barei de protectie la o scara a imobilului.
c) Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de intretinere ori a unui viciu de constructie.Cu
lipsa de intretinere este asimilata şi vechimea edificiului.
d) Art.1002 C.civ. stabileste ca va raspunde proprietarul edificiului.
Nu interesează cine e locatarul edificiului, cine are paza juridica a acestuia, cine este
constructorul ori arhitectul, ci interesează cine este proprietarul sau actual.
Deci răspunderea nu este intemeiata pe paza juridica a edificiului, ci pe calitatea de
proprietar.
La coproprietatea pe cote-parti ori în devalmasie, răspunderea proprietarilor este solidara.
123
 Drept civil
II
Cu dreptul de proprietate este asimilat dreptul de superficie, dar nu şi dreptul de uzufruct,
uz ori de abitatie, când răspunderea va apartine în continuare nudului proprietar.
Fundamentul răspunderii.
In legatura cu fundamentul răspunderii s-au conturat doua teorii;
a. teoria răspunderii subiective, care afirma ca la baza răspunderii proprietarul se afla o
prezumtie de culpa (proprietarul nu a supravegheat starea imobilului şi nu a luat masurile
necesare de intretinere).Practica juridica admite o prezumtie absoluta de culpa, şi
b. teoria răspunderii obiective a proprietarului sau a răspunderii bazate pe ideea unei
obligaţii legale de garantie, independenta de orice vina a proprietarului.
Consecintele sunt aceleasi în ambele situatii, atat pe planul conditiilor, efectelor cat şi în ce
priveste cauzele de exonerare de răspundere. In practica judiciara se optează pentru
răspunderea obiectiva fundata pe ideea de garantie.
Conditiile răspunderii. Cauze de exonerare.
Victima trebuie să dovedeasca :
- existenta prejudiciului;
- raportul de cauzalitate dintre riuna edificiului şi prejudiciu;
- faptul ca ruina edificiului a fost cauzata de lipsa de intretinere ori de un viciu de
constructie.
Dupa dovedirea lor, intra în functie prezumtia de răspundere a priprietarului.
Prezumtia de răspundere este irefragabila , deci proprietarul nu o poate rasturna prin simpla
dovada a faptului ca a luat toate masurile pentru asigurarea intretinerii edificiului ori prevenirea
oricaror vicii ale constructiei.
Exonerarea de răspundere se face dovedind:
a) fapta victimei însăsi;
b) fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este tinut a raspunde;
c) cazul de forţă majoră, nu însă şi cazul fortuit.
Efectele răspunderii.
Proprietarul va raspunde şi va plati toate despăgubirile pentru acoperirea prejudiciului
cauzat.
Proprietarul va avea regres, dupa caz:
a) impotriva vanzatorului imobilului (care garantează pentru vicii);
b) impotriva locatarului, daca ruina s-a datorat acestuia;
c) impotriva constructorului sau proiectantului, pentru viciile ascunse ale
edificiului, cauza ruinei acestuia.

3. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI IN GENERAL

Temeiul legal al răspunderii il constituie art. 1000 alin. C.civil care prevede:
“ Suntem, de asemenea, responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care
suntem obligaţi a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.
O lunga perioada de timp s-a considerat ca textul este o simpla introducere la răspunderea
pentru fapta altuia.
Ulterior, dupa dezvoltarea masinismului, s-a cautat un text pentru a stabili răspunderea pentru
fapta lucrului şi s-a admis ca art. 1000 alin. 1 C.civ. reglementează regula “răspunderii pentru
prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.
Domeniul de aplicatie
124
 Drept civil
II
Este necesara precizarea unor notiuni folosite de art.1000 al.1 C.civ.:
a) “ Lucru”. Initial s-a considerat ca art.1000 al.1 C.civ. se refera la “lucrurile mobile”,
nu şi la imobile. Altii au redus aplicabilitatea lui la “lucrurile periculoase”.
Interpretarea notiunii de lucru din art. 1000 al.1 C.civ. a fost făcută litaral, în sensul ca
textul se refera la “lucrurile neinsufletite, atat mobile cat şi imobile, fără distincţie daca acestea,
prin natura lor, sunt sau nu potential periculoase, fără distinctia daca au sau nu un dinamism
propriu ori daca au produs prejudiciul fiind în miscare sau aflandu-se în stationare”.
Nu intra insa sub incidenta art. 1000 alin. 1C.civ. bunurile pentru care prin lege este
instituita o răspundere speciala:animale sau edificii (dar numai daca prejudiciul a fost urmarea
lipsei de intretinere ori a unui viciu de constructie).
Exista, de asemenea, răspunderi speciale pentru lucruri ca: răspunderea pentru aeronave,
pentru accidentele nucleare etc.
Practica judiciara a facut aplicarea art. 1000 al 1 la accidente de circulatie, la cele legate de
folosirea energiei electrice, explozii de cazane, conducte de gaze naturale, spargerea unei
conducte de apa, caderea intr-o groapa neacoperita, surparea unui mal, caderea ghetii de pe
acoperis, a unei glastre cu flori asezate pe pervazul unei ferestre sau a unui balcon.
b) Paza şi paznic al lucrului
Sub aspectul răspunderii interesează paza juridica, nu paza materiala a lucrului.
Paza juridica apartine persoanei fizice ori juridice care are, în mod independent, puterea,
folosinta, diriguirea, controlul şi supravegherea asupra lucrului.
De regula paza decurge dintr-un drept.
Paza juridica se deosebeste de paza materiala. Paza juridica nu presupune neaparat
contactul nemijlocit cu lucrul, element care caracterizeaza paza materiala.
Paza materiala este o paza subordonata celei juridice. Nu decurge dintr-o putere de sine
statatoare a paznicului şi nici nu ofera acestuia vreun drept de folosinta proprie privind lucrul
respectiv.
De cele mai multe ori ele apartin aceleiasi persoane, dar acest lucru nu este obligatoriu (ex.
proprietarul autoturismului il incredintează unei alte persoane).
Art. 1000 al.1 C.civ. se aplica celui care are paza juridica. Cel care are paza materiala
raspunde în conditiile art.998-999 C. civil, deci daca se dovedesc elementele răspunderii pentru
fapta proprie.
Practica judiciara a stabilit ca paza juridica apartine celui care are în fapt autoritatea,
puterea de comanda, de directie asupra lucrului.
Astfel, în locul criteriului care aseza la fundamentul răspunderii exclusiv dreptul de
directie, autoritatea de drept, a fost adoptat un alt criteriu: criteriul directiei intelectuale, care
considera ca simpla putere de fapt, chiar neintemeiata pe un drept care permite exercitarea
independenta a directiei, a autoritatii asupra lucrului, este suficienta pentru a caracteriza paza
juridica asupra acestuia.Aceasta solutie permite angajarea răspunderii tertului în situatia când
lucrul este furat sau uzurpat.
Cine va fi considerat ca are paza juridica în lumina acestui criteriu.
a) In principiu, proprietarul lucrului care este prezumat , pana la proba contrara, ca este paznicul
juridic al acestuia.
Simpla dovada ca lucrul se afla în paza materiala a altuia nu inlatura calitatea de paznic juridic a
proprietarului. Pentru a rasturna prezumtia, proprietarul trebuie să faca dovada ca a transmis

125
 Drept civil
II
paza juridica unei persoane (ex. prin inchirierea, imprumutarea lucrului) sau ca impotriva vointei
sale a pierdut paza juridica(ex. lucrul i-a fost furat sau i-a fost uzurpat dreptul de catre un tert).
Proprietarul isi mentine calitatea de paznic juridic şi în cazul în care a pierdut lucrul, precum
şi în caz de neuz al lucrului. Solutia este discutabila, pentru ca nu ar trebui să existe diferenta de
tratament juridic intre hot şi gasitorul lucrului, din punct de vedere al răspunderii pentru lucru.
Se considera ca proprietarul lucrului nu pierde paza juridica a lucrului nici în cazul
abandonarii sale cat timp acesta nu va fi preluat efectiv de catre organele de stat indreptatite.
In caz de coproprietate, pe cote-parti ori în devalmasie, paza juridica se prezuma ca
apartine solidar tuturor copropritarilor. Prezumtia este relativa.
b) Titularii dezmembramintelor dreptului de proprietate- uzufruct, uz, habitatie, servitute
aparenta- sunt prezumati ca au paza juridica asupra lucrului.
c) Posesorul are, de asemenea , calitatea de paznic juridic al lucrului.
d) Proprietarul lucrului poate transmite paza juridica asupra lucrului printr-un act juridic,
de exemplu inchiriere, imprumut de folosinta. Deci paznic juridic va fi locatarul, comodatarul,
adica un simplu detentor precar.
Daca proprietarul transmite doar folosinta independenta a lucrului unei alte persoane, se va
face distincţie intre paza juridica a structurii lucrului, care va ramane la proprietar si, în
consecinta, acesta va raspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, şi paza juridica a folosintei
lucrului, urmand ca cel care a primit-o să raspunda pentru prejudiciul produs de lucru un timpul
utilizarii acestuia.
O aplicatie particulara a acestui principiu o face art. 13 din O.G. nr. 51/28 august 1997
privind contractul de leasing, text care prevede ca “ Din momentul încheierii contractului,
finantatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin
folosinta bunului de catre utilizator”.
e) Hotul care isi insuseste lucrul impotriva vointei proprietarului.
Practica judiciara a stabilit ca, prin furt, paza juridica s-a transferat de la proprietar asupra
hotului şi , în consecinta, acesta din urma va trebui să raspunda în conformitate cu art. 1000
alin.1C.civil.
Hotul isi insuseste bunul cu intentia de a se comporta faţă de acesta ca un proprietar.
Daca proprietarului i se poate retine o vina în inlesnirea furtului, impreuna cu hotul este chemat
să raspunda şi proprietarul (dupa unii autori, baza prevederilor art. 998-999 C.civ., dupa altii pe
baza art.alin. 1 C.civ.).
Problema repararii prejudiciilor cauzate de lucrurilor furate s-a pus în cazul autovehiculelor.
Victima prejudiciului va fi despăgubita şi atunci când prejudiciul va fi cauzat de catre
persoane care au produs accidentul.
In sfera asigurarii intra obligaţia asiguratorului de a plati nu numai când răspunderea civilă
revine asiguratului, ci şi cand:
a. cel care conduce autovehiculul era o alta persoana decat asiguratul (art. 51 al. 1.
Legea nr. 136/1995), adica o persoana care conducea cu sau fără consimtamantul
proprietarului (comodatar sau hot);
b. când nu exista persoana a carei responsabilitate civilă să fie angajata pentru ca
autorul accidentului a ramas neidentificat, dar automobilul şi proprietarul au fost
identificati. Deci asigurarea functionează şi în lipsa persoanei responsabile.
Este de mentionat ca , potrivit legii, despăgubirile se platesc în caz de vatamare corporala
sau deces al unei persoane, chiar daca autorul prejudiciului a ramas neidentificat.
126
 Drept civil
II
f) Prepusul unui comitent care, abuzand de functiile incredintate, isi insuseste în fapt
puterea de control, directia şi folosinta asupra lucrului.
Nu este vorba de prepusul care foloseste lucrul”in exercitarea functiilor incredintate”, prepus
care, în acest cadru, este numai un simplu paznic material al lucrului. Ex. soferul care, abuzand de
functiile sale, foloseste în interes propriu autovehiculul intreprinderii. Prin aceasta el isi
insuseste , în fond paza juridica a lucrului si, drept urmare, răspunderea să pentru prejudiciul
cauzat ar trebui să fie angajata pe temeiul art.1000 alin.1 C.civil.
Practica judiciara a optat pentru alta solutie, asimiland “abuzul în exercitarea functiei” cu
“exercitiul normal al functiei incredintate”, deci se raspunde pe temeiul art. 1000 alin. 3 C. civil.
g) Autovehiculele de scoala, în cazul în care accidentul este produs de catre cel care
invata.
Se admite ca cel care ia lectii are paza materiala a lucrului, iar cel care i-a incredintat
autovehiculul-scoala de sofer, proprietarul- are şi pastrează paza juridica a acestuia.
In timpul examenului pentru carnetul de conducere, paza juridica este preluata de cel care sustine
examenul şi deci, nu trece asupra examinatorului.
Fapta lucrului.
Ce se intelege prin “fapta lucrului” ?
Pentru a explica ce se intelege prin “fapta lucrului”, au fost propuse urmatoarele criterii:
a) fapta autonoma a lucrului, independenta de participarea omului;
b) criteriul viciului propriu al lucrului care a determinat prejudiciul;
c) criteriul iesirii lucrului de sub controlul şi autoritatea omului
In practica judiciara se admite ca ne aflam în fata unei fapte a lucrului, în acele cazuri în
care, chiar daca fapta omului a fost prezenta în raportul cauzal, lucrul în miscare sau stationare a
constituit cauza principala, daca nu chiar exclusiva, a producerii prejudiciului şi nu a fost o simpla
prelungire a gestului omului.
Persoana indreptatita să beneficieze de prevederile art. 1000 alin.1 C.civil.
Textul poate fi invocat, în principiu, de catre victima prejudiciului si, bineinteles, de
succesorii în drepturi ai acestuia.
Paznicul material poate invoca răspunderea paznicului juridic, în temeiul art. 1000 alin. 1
C.civ.,daca însuşi paznicul material este victima a prejudiciului şi nu s-a retinut vina să exclusiva.
Art. 1000 alin. 1 C.civ. constituie o garantie inscrisa în favoarea prejudiciului.
Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucru.
Exista doua teorii:
a) teoria subiectiva a răspunderii, care intemeiază răspunderea pe ideea unei prezumtii de
vina a paznicului juridic.
Evolutia în practica şi literatura a fost de la prezumtia relativa de vina a celui care
exercita paza juridica la prezumtia absoluta de culpa şi de aici spre răspunderea
obiectiva (indiferent de culpa);
b) teoria obiectiva a răspunderii care nu mai leaga răspunderea pentru lucruri de ideea de
vina a paznicului juridic. Ea este fundata pe ideea de risc (cine culege profitul lucrului,
suporta şi răspunderea pentru pagubele pricinuite de acesta).
Conditiile răspunderii
Victima prejudiciului trebuie să faca dovada prejudiciului, precum şi a raportului de
cauzalitate dintre “fapta lucrului”si “prejudiciu”.

127
 Drept civil
II
Privitor la dovada calitatii de paznic juridic, victima va beneficia de prezumtia de paza care
se refera la proprietarul lucrului ori la ceilalti titulari de drepturi reale asupra acestuia.
Dupa dovada conditiilor de mai sus , toate celelalte elemente ale răspunderii sunt prezumate.
Cauze de exonerare de răspundere.
Pentru a se exonera de răspundere, paznicul juridic trebuie să dovedeasca :
a. fapta victimei;
b. fapta unui tert; pentru care nu este tinut a raspunde;
c. cazul de forta majora , dar nu şi cazul fortuit.
Fapta victimei şi fapta tertului sunt exoneratoare daca au calitatea forţei majore;
altminteri, ele conduc la reducerea răspunderii.
Forta majora trebuie să constea intr-o imprejurare externa şi invincibila , fără relatie cu
lucrul care a provocat dauna sau insusirile sale naturale. Deci, absolut invincibila, absolut
imprevizibila (avand caracter extraordinar). Daca nu are aceste caracteristici, este un caz fortuit.
Pentru a conduce în totala exonerare de răspundere, forta majora trebuie să fi fost singura
cauza a producerii prejudiciului. Daca împrejurările care au intervenit şi au condus la producerea
prejudiciului nu intrunesc caracterele forţei majore, dar nici nu implica vinovatia paznicului juridic,
ele constituie un simplu caz fortuit.
Cazul fortuit, desi exclude şi el vinovatia paznicului juridic (ex.explozia unui cauciuc), nu il
exonerează de răspundere.
Cazul fortuit, în materia răspunderii pentru fapta lucrului, inseamna:
a) anumite împrejurări exterioare lucrului, independente de vina
paznicului, dar nu au nici caracterul exceptional, nici caracterul
absolut imprevizibil şi invincibil al forţei majore.
b) împrejurări extrinseci lucrului, neimputabile paznicului juridic, care
au dus la producerea prejudiciului (viciile ascunse ale lucrului,
defecte de fabricatie, cauze interne care nu puteau fi cunoscute de
paznicul juridic, ca de exemplu: ruperea unei piese , spargerea unui
cauciuc etc.).
Pe ce temei victima prejudiciului ar putea chema în judecata pe fabricantul vinovat de
defectiunile de fabricatie? Tribunalul Suprem a admis ca victima il poate chema în temeiul
art.998-999 Cod civil.
Efectele răspunderii pentru lucruri:
1. Victima prejudiciului este indreptatita să obtina despăgubiri de la cel ce are paza juridica
a lucrului.
Ea poate sa-l actioneze direct pe cel care are paza materiala a bunului, dar în temeiul art. 998-999
C.civ.
Daca paznicul juridic a platit despăgubiri, el se poate regresa impotriva paznicului material, cu
conditia să faca dovada vinovatiei acestuia în temeiul art. 998-999 C. civil. Daca a participat şi un
tert, în limitele participarii acestuia se poate regresa şi impotriva lui.
2. Incidenta asigurarii de răspundere civilă.
Exista un sistem de asigurari pentru răspundere civilă cauzate prin “fapta lucrului”, în scopul
protectiei victimei.
3. Victima are optiunea intre formele de răspundere (a paznicului juridic sau a celui
material), cu conditia de a se supune exigentelor de proba pe care fiecare dintre caile mantionate
le comporta.
128
 Drept civil
II
Regula este ca prejudiciul este unic şi deci despăgubirea trebuie să fie unica. Prin urmare,
nu se obtine mai multe despăgubiri pentru acoperirea aceluiasi prejudiciu.

129
 Drept civil
II
TESTE:

1. În baza art. 1001 C.civ., se poate angaja răspunderea paznicului juridic pentru prejudiciile
cauzate de:
a) animalele sălbatice aflate în stare de libertate, dacă victima dovedeşte că paguba s-a produs
din cauză că gestionarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în gestionarea vânatului;
b) animalele sălbatice din rezervaţii şi din parcuri de vânătoare închise, dar numai când pagubele
sunt produse în interiorul acestor parcuri sau rezervaţii;
c) animalele domestice.

2. Lucrurile prevăzute la art. 1000 alin.(1) C. civ. ce pot cauza prejudicii unei persoane, pot fi:
a) bunuri însufleţite sau neînsufleţite;
b) numai bunuri având un dinamism propriu;
c) numai bunuri periculoase;
d) bunuri aflate în staţionare sau în mişcare;
e) numai bunuri mobile.

3. Deţine paza juridică a lucrului şi răspunde în temeiul art. 1000 alin.(1) C.civ.:
a) posesorul de bună sau de rea-credinţă;
b) hoţul;
c) elevul care ia lecţii de conducere, utilizând în acest scop, autoturismul proprietate a şcolii de
şoferi.

130
 Drept civil
II

CAPITOLUL XVIII
EFECTELE OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNI GENERALE
2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR. PLATA
3. CONDIŢIILE PLĂŢII
4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR
5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR
6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE
7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

1. NOŢIUNI GENERALE
Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a
pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde
şi a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat (art. 1073 C.civ.).
Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la
debitor, în ipoteza că acesta nu-şi execută obligaţia asumată.
Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă sau în natură
a obligaţiei.
Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în natură nu mai
este cu putinţă. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de
neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).

2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR

Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care s-a obligat
debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
Plata este executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei.
În limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii.
Plata nu înseamnă numai executarea voluntară a obligaţiei, ci poate fi considerată un act
juridic, o convenţie între cel care execută şi cel care primeşte. Ea este un act juridic animo
solvendi cu acceptul celui care primeşte plata.
Sediul materiei îl constituie art. 1097-1121 C.civ. care reglementează plata ca un mijloc de
stingere a obligaţiilor.

3. CONDIŢIILE PLĂŢII
Cine poate face plata.
Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată, de
debitor personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături de debitor (codebitor solidar)
sau pentru debitor (fidejusor sau cauţiunea reală) şi chiar de un terţ neinteresat, care poate face
plata fie în numele debitorului (mandat sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizând o
liberalitate).

131
 Drept civil
II
Există însă şi excepţii de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate face plata, şi
anume în cazul obligaţiilor intuitu personae şi în cazul în care părţile au convenit ca plata să nu fie
făcută decât de debitor.
În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligaţii “de a da”, este necesar ca cel
care face plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată, deci trebuie să aibă
capacitatea de exerciţiu şi să fie proprietarul lucrului dat în plată.
Când plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va avea la îndemână
acţiunea în revendicare.
Cui i se face plata.
Art. 1096 C.civ. dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau
aceluia ce este autorizat de justiţie sau de lege să primească pentru creditor.
Deci pot primi plata: creditorul, moştenitorii creditorului, cesionarul (care a dobândit
creanţa prin cesiune), reprezentantul legal sau convenţional al creditorului şi terţului desemnat de
justiţie pentru a primi plata (ex. creditorul popritor).
Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.
O plată făcută către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea relativă.
Obiectul plăţii îl constituie executarea întocmai a obligaţiei asumate.
Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decât ce i se datorează, chiar când valoarea
lucrului oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate însă accepta o altă prestaţie decât
cea datorată, dar în acest caz obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci prin dare în plată.
Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în momentul predării.
Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în întârziere. În ce priveşte bunurile de
gen, se aplică regula genera non pereunt. Dacă calitatea nu e stabilită prin convenţia părţilor,
bunurile trebuie să fie de o calitate mijlocie.
Principiul indivizibilităţii plăţii.
Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se poate elibera
decât plătind tot ce datorează deodată.
Există însă şi unele excepţii de la principiul indivizibilităţii plăţii, şi anume dacă:
a) prin convenţia părţilor se stabileşte că obligaţia este divizibilă, pentru că regula
indivizibilităţii este supletivă, nu imperativă;
b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori;
c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie;
d) când în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori;
e) când instanţa acordă debitorului termen de graţie.
Data plăţii.
Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadenţă, adică a devenit exigibilă.
Trebuie totuşi făcută distincţie între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple) şi
obligaţiile cu termen.
La obligaţiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul naşterii raportului juridic
obligaţional, chiar atunci ea devine exigibilă.
Dacă obligaţia este cu termen, plata exte exigibilă la termenul stabilit de părţi; creditorul nu
poate pretinde plata înainte de acest termen.
Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu s-a stabilit
altfel. Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate face şi anticipat.

132
 Drept civil
II
Pentru plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie, în cadrul căruia poate eşalona plata.
Locul plăţii.
Plata se face la locul convenit de părţi. Dacă nu este convenit un loc al plăţii, ea se va face la
domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părţile au convenit ca plata să se facă la
domiciliul creditorului (plata este portabilă).
Dacă obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul plăţii, ea se face la locul
unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului.
Stabilirea locului plăţii prezintă importanţă pentru determinarea cheltuielilor de transport
precum şi Dreptul internaţional privat pentru determinarea legii care guvernează executarea
obligaţiei (lex loci solutionis – legea locului plăţii). Mai mult, aceasta poate fi desemnată de părţi ca
lex causae, adică legea care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligaţia respectivă.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Norma este însă supletivă.
Imputaţia plăţii.
Problema imputaţiei plăţii se pune dacă un debitor are mai multe datorii care au ca obiect
bunuri de aceeaşi natură faţă de acelaşi creditor.
Imputaţia plăţii înseamnă a şti care datorie se stinge prin plată. Ea se face potrivit
următoarelor reguli:
1) imputaţia se face, în primul rând, prin acordul părţilor;
2) ea poate fi făcută numai de către una din părţi, fie de debitor, fie de creditor, şi în
sfârşit,
3) legea dispune asupra modului în care se face imputaţia plăţii.

Debitorul trebuie să ţină seamă de anumite principii atunci când face imputaţia plăţii:
a) plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. “Debitorul nu poate sili un
creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar” (art. 1101 al. 1 C.civ.);
b) între datorii exigibile şi neexigibile, plata se face asupra obligaţiei scadente, nu
asupra celei nescadente (ar fi o plată anticipativă);
c) plata se impută întâi asupra dobânzilor.
Creditorul face imputaţia plăţii în lipsa imputaţiei plăţii făcută de debitor. De regulă, în
chitanţa liberatorie el precizează ce datorie se stinge.
În lipsa imputaţiei plăţii făcută de părţi, ea se face după principiile Codului civil (art. 1113
C.civ.):
a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;
b. dacă toate datoriile sunt la scadenţă, imputaţia se face asupra aceleia care este mai
oneroasă pentru debitor;
c. între datorii scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se face asupra celui mai vechi;
d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Dovada plăţii.
Cel care face o propunere în faţa instanţei, trebuie să o dovedească.
Creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei.
Debitorul, la rândul său, trebuie să dovedească faptul plăţii. Uneori faptul plăţii e prezumat
(remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului face proba liberaţiunii).
Prezumţia este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată.

133
 Drept civil
II
Prezumţia este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărâre judecătorească
investită cu formulă executorie.
Operaţiunii plăţii este un act juridic, şi prin urmare i se aplică regulile de admisibilitate ale
probelor actelor juridice prevăzute de Codul civil (art. 1191, 1203, 1205 C.civil).
În majoritatea cazurilor, creditorul eliberează debitorului o chitanţă, sub semnătură privată, prin
care atestă plata.
Oferta reală urmată de consemnaţiune.
Debitorul are şi un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligaţie. De aceea. Când
plata este refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnaţiune
(art. 1114 C.civ.), somându-l, prin intermediul executorului judecătoresc, să primească plata al cărei
obiect îl ţine la dispoziţia creditorului.
Dacă creditorul primeşte plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în continuare plata,
debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului.

4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR

Noţiune. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata,
creditorul poate cere executarea silită a obligaţiei.
În principiu şi executarea silită se face tot în natură, dar silit. Numai când executarea în natură a
obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de
despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă datorită neexecutării în natură a
obligaţiei.
Executarea silită, în natură, a obligaţiilor după obiectul lor.
1. Executarea obligaţiilor “de a da”:
a) Dacă obligaţia de “a da” are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este
întotdeauna posibilă;
b) Dacă obiectul este un bun individual determinat, debitorul are două obligaţii:
- de a transfera sau constitui dreptul de proprietate (care se realizează la data şi în
temeiul realizării acordului de voinţă al părţilor), şi
- obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a face) şi care este cu putinţă cât timp
bunul se află la debitor;
c) Dacă obiectul obligaţiei “de a da” este un bun de gen, dreptul de proprietate se va
transmite în momentul individualizării bunului, care implică faptul personal al debitorului.
2. Executarea obligaţiei “de a face” şi “a nu face”.
În cazul obligaţiilor “de a face”, art. 1077 C.civ. prevede că, în caz de nerespectare a lor,
“creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă el la îndeplinire, cu
cheltuiala debitorului”.
Pentru obligaţia “de a nu face”, art. 1076 prevede dreptul creditorului de a cere instanţei
obligarea debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau
autorizarea de-a distruge el însuşi, pe cheltuiala debitorului, afară de dezdăunare.
În realitate, regula prevăzută de art. 1076 C.civ. se aplică numai la obligaţiile “de a face”
“intuitu personae”.

3. Daunele cominatorii.

134
 Drept civil
II
Pentru situaţia în care mijloacele juridice puse la îndemâna creditorului pentru executarea
obligaţiei debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de
constrângere a debitorului la executarea în natură, şi anume daunele cominatorii.
Daunele cominatorii constau în o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească
pentru fiecare zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la executarea obligaţiei.
Daunele cominatorii sunt un mijloc indirect de executare a obligaţiei, inclusiv a celor “intuitu
personae”.
Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse
civile.
Ele au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele cominatorii nu se
aplică obligaţiilor având drept obiect sume de bani, pentru că acestea produc dobânzi în caz de
întârziere la executare.
La fel, ele nu pot fi acordate nici pentru obligaţiile “de a da” care, în principiu, pot fi executate în
natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării
obligaţiilor de a face şi a nu face. Dar nici în aceste situaţii ele nu se acordă când:
a) executarea în natură a obligaţiilor nu mai este posibilă;
b) când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe calea silită, prin intermediul
executorilor judecătoreşti sau de către creditor pe contul debitorului;
c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanţa
judecătorească va stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.
Deci, în situaţia când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător
obligaţia asumată, instanţa nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul
cauzat prin aceasta creditorului.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se reduce la limita
prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune “compensatorii”.

5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR

Art. 1073 C.civ. prevede că “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a
obligaţiei”, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el “are dreptul la dezdăunare”.
Dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a
neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor şi se mai numesc despăgubiri sau
daune-interese. Ele pot fi acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unei
despăgubiri periodice.
Definiţie. Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a
obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, a
executării cu întârziere sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate. De aceea
executarea indirectă este o executare prin echivalent.
Ea funcţionează în primul rând la obligaţiile “de a face” şi “a nu face”.
În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială este
înlocuită de altă creanţă, aceea de despăgubire, care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă
prejudiciul încercat de debitor. Deci despăgubirile au un caracter de sancţiune.
Categorii de daune-interese
Despăgubirile sunt de două feluri:

135
 Drept civil
II
a) moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca
urmare a executării cu întârziere a obligaţiei;
b) compensatorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru
neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.
Daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când, de regulă, cele
compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a înlocui
executarea în natură.
Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor.
În cazul executării indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor, suntem în prezenţa unei
răspunderi civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită: neexecutarea,
executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii.
Răspunderea civilă îşi poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii născute dintr-un
contract şi este, deci, răspundere contractuală.
Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă
contractuală este o răspundere cu caracter derogatoriu.
Răspunderea civilă contractuală este tratată de Codul civil împreună cu despăgubirile
(daunele-interese) la materia efectelor obligaţiilor.
Condiţiile răspunderii contractuale.
Premiza angajării răspunderii civile contractuale este existenţa contractului între creditor
şi debitor.
Condiţiile răspunderii contractuale sunt:
a) existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale;
b) existenţa unui prejudiciu patrimonial;
c) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
d) vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.
Deci sunt aceleaşi condiţii care conduc şi la naşterea răspunderii civile delictuale.
Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naşte
dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.
Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:
- debitorul să fi fost pus în întârziere,
- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:
-1- Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în
nerespectarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
-2- Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia cazurilor când
existenţa daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel scutit de obligaţia de a face dovada lor
(art. 1088 alin. 2 C.civ.).
Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de
regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate (art. 1088 alin. 1 C.civ.).
Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie principiului reparării
integrale a prejudiciului înscris în art. 1073-1074 C.civil.
În cazul obligaţiilor băneşti, potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernulu nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, “Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata
dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.

136
 Drept civil
II
În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este
purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul
taxei oficiale a scontului stabilit cu Banca Naţională a României. În toate celelalte cazuri, dobânda
legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a României
diminuat cu 20%.
Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabileşte dobânda legală, este cel
din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru valabil pentru întregul trimestru următor. El se
publică în Monitorul Oficial al României.
În relaţiile de comerţ exterior, când aplicabilă e legea română şi când s-a stipulat plata în
monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.
În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda
legală.
Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
-3- Raportul de cauzalitate între fapta debitorului şi prejudiciul suferit de creditor.
-4- Vinovăţia debitorului.
Neexecutarea, executarea cu întârziere şi necorespunzătoare trebuie să-i fie imputabilă
debitorului. Este vorba despre latura subiectivă a faptei debitorului faţă de faptă şi urmările
acesteia.
În sarcina debitorului funcţionează o prezumţie de vină în cazul neexecutării obligaţiei. Se
răspunde pentru orice fel de vină (intenţie sau culpă, indiferent de forma şi gravitatea acesteia,
lata, levis sau levissima).
Exonerarea debitorului este făcută pentru caz de forţă majoră sau caz de fortuit.
Deci în materia contractuală ambele îl exonerează pe debitor. Debitorul este exonerat, de
asemenea, şi în cazul vinei însăşi a debitorului.
Prezumţia de vină în sarcina debitorului este relativă. Ea poate fi răsturnată prin dovada cazului
fortuit, a cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului.
-5- Punerea debitorului în întârziere.
Debitorul trebuie să-şi execute obligaţia la termenul prevăzut de părţi în contract sau, dacă
un astfel de termen nu este prevăzut, de îndată ce obligaţia a fost asumată.
Simpla expirare a termenului în care trebuie executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întârziere
– “dies non interpellat pro homine”.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el
pretinde executarea obligaţiei de către debitor.
Ea se poate face în următoarele forme:
1) prin notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti,
2) prin cerere de chemare în judecată a debitorului, prin care se solicită executarea
obligaţiei.
Există unele situaţii, când nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în întârziere,
debitorul fiind de drept pus în întârziere:
a) în cazurile anume determinate de lege (ex. la vânzarea de produse sau lucruri mobile,
vânzarea se rezolvă de drept în favoarea vânzătorului, fără punere în întârziere, dacă
cumpărătorul nu ridică bunurile la termen);

137
 Drept civil
II
b) când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului
la care trebuie să execute fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Convenţia trebuie să fie
expresă;
c) când obligaţia prin natura ei nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat,
termen care a fost lăsat să expire;
d) în cazul obligaţiilor continue;
e) în cazul încălcării obligaţiilor de “a nu face”.
Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale,
nu şi pentru obligaţiile extracontractuale.
Efectele punerii în întârziere:
a. de la data punerii în întârziere, debitorul datorează daune-interese moratorii;
b. din acel moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa, iar creditorul va fi
îndreptăţit să pretindă daune compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei;
c. când obligaţia constă în “a da” un bun individual determinat, ca efect al punerii în
întârziere, riscul pieirii fortuite a bunului se strămută asupra debitorului.
Efectele punerii în întârziere încetează:
• prin faptul debitorului, atunci când acesta recurge la oferta reală urmată de consemnaţiune,
în cazul în care creditorul refuză să primească plata;
• prin faptul creditorului, când el renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere.

6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE

Normele legale prezentate mai sus sunt în principiu supletive şi, cu unele excepţii, pot fi
modificate prin convenţia părţilor.
Convenţia părţilor cu privire la răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de
producerea prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, înlătura sau restrânge
răspunderea debitorului.
Convenţiile posterioare producerii prejudiciului prin care creditorul renunţă la repararea lui au o
altă semnificaţie juridică (ex. pot semnifica iertare de datorie). Uneori legea însăşi agravează
răspunderea debitorului.
Trebuie evitată confuzia între convenţiile asupra răspunderii şi cele prin care se determină
anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza penală).
Sunt cunoscute trei categorii de convenţii de modificare a răspunderii:
a) convenţii care exonerează de răspundere (de responsabilitate). Sunt permise numai pentru
ipotezele în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei;
b) convenţii prin care se limitează răspunderea şi care restrâng, după ivirea prejudiciului prin
neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate. Produc efecte numai când vina debitorului
constă în neglijenţă sau imprudenţă;
c) convenţii de agravare a răspunderii (ex. se stipulează că debitorul va răspunde şi pentru caz
fortuit, şi chiar pentru forţă majoră).
Deci debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia. Dacă nu execută, va intra în funcţiune convenţia.

7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor.

138
 Drept civil
II
Stabilirea despăgubirilor se face:
a) pe cale judecătorească (evaluare judiciară);
b) prin lege (evaluare legală);
c) prin convenţia părţilor (evaluare convenţională).
1. Evaluarea judiciară.
Principii de evaluare:
- Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de debitor (daunum emergens) şi câştigul pe
care creditorul nu l-a realizat (lucrum cessans);
- debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului.
Excepţie când vina îmbracă forma dolului; debitorul va răspunde şi pentru prejudiciul
imprevizibil la momentul încheierii contractului;
- în toate cazurile este reparabil numai prejudiciul direct care se găseşte în legătură cauzală cu
faptul care a generat neexecutarea contractului.
Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte.
2. Evaluarea legală există numai în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării
unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani. Aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în
natură, şi prin urmare:
a. creditorul obligaţiei la o sumă de bani nu poate pretinde drept echivalent al prejudiciului prin
întârziere decât o dobândă cu 50% mai mare decât dobânda legală, în cazul în care s-a stipulat în
contract o dobândă convenţională;
b. creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârziere la executare i s-a cauzat un
prejudiciu;
c. daunele-interese, constând în dobânda legală, sunt datorate de regulă din ziua chemării în
judecată.
Aşa cum am arătat mai sus, în prezent, actul normativ care stabileşte nivelul dobânzii legale
pentru obligaţiile băneşti este Ordonanţa Guvernului nr.9/2000, care prevede că “părţile sunt
libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plata unor obligaţii băneşti. În
cazul în care obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti
dobânda legală.
În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar
obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile Ordonanţei Guvernului
nr.9/2000 este nulă de drept. În raporturile civile pe anul 2000, limita maximă a dobânzii
convenţionale a fost de 42% ep an, iar dobânda legală a fost de 28% pe an.
3. Evaluarea convenţională a daunelor de către părţi poate interveni în două situaţii:
a. părţile convin asupra cuantumului despăgubirilor după încălcarea obligaţiei contractuale
şi producerea prejudiciului;
b. părţile evaluează anticipat prejudiciul pe care îl poate suferi creditorul ca urmare a
neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către
debitor.
4.Clauza penală este convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Clauza penală poate consta într-o sumă de bani sau altă valoare patrimonială.
Caractere juridice:

139
 Drept civil
II
a.) este o convenţie, deci e supusă regulilor de valabilitate ale convenţiilor. Are un caracter
accesoriu;
b.) se fixează anticipat valoare prejudiciului, adică scuteşte părţile de a se mai adresa justiţiei
pentru evaluarea prejudiciului şi se înlătură dificultăţile pe care se ridică proba lui;
c.) scopul este determinarea prejudiciului şi nu crearea posibilităţilor pentru debitor de a se
elibera printr-o altă prestaţie. Deci debitorul nu poate refuza executarea şi oferi clauza penală.
Creditorul are însă, în caz de neexecutare, posibilitatea de a cere fie îndeplinirea obligaţiei
principale, fie clauza penală;
d.) în principiu, instanţa nu poate nici mări, nici micşora cuantumul, fiind un contract între părţi. În
caz de executare parţială,, cuantumul clauzei penale poate fi micşorat de instanţă proporţional cu
ce s-a executat. Dacă e prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu executarea în
natură;
e.) clauza penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordate de despăgubiri.
Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut;
f.) creditorul obligaţiei cu clauză penală este un simplu creditor chirografar, fără drept de
preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari.

140
 Drept civil
II

TESTE:

1. În cazul obligaţiilor de a da:

a) când obiectul plăţii nu constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile, transmiterea sau
constituirea unui drept real asupra unui bun se poate face numai de proprietarul capabil de a
înstrăina lucrul dat în plată;
b) când plata are ca obiect o sumă de bani, dacă ea este făcută de o persoană ce nu avea calitate
de proprietar, aceasta poate cere restituirea indiferent de buna sau reaua-credinţă a
creditorului;
c) când plata are ca obiect bunuri consumptibile, proprietarul incapabil de a face plata poate cere
restituirea, dar numai de la creditorul de rea-credinţă, chiar dacă acesta ar fi consumat acele
bunuri.

2. În cazul în care debitorul nu şi-a achitat plata:

a) instanţa poate acorda debitorului termen de graţie;
b) instanţa poate dispune eşalonarea plăţii înăuntrul unui termen de graţie;
c) instanţa este obligată să acorde termen de graţie dacă debitorul cere aceasta.

3. Imputaţia plăţii poate fi făcută:

a) numai prin acordul părţilor;
b) numai de debitor;
c) de creditor;
d) conform dispoziţiilor legii.

4. Debitorul care face o plată:

a) când are o obligaţie exigibilă şi una neexigibilă poate imputa plata asupra obligaţiei nescadente;
b) când are o creanţă producătoare de dobânzi şi datorează suma împrumutată şi dobânzi, poate
face imputaţia asupra capitalului dacă creditorul consimte la aceasta;
c) când are o creanţă producătoare de dobânzi şi datorează şi suma împrumutată şi dobânzi, face
imputaţia cu prioritate asupra dobânzilor, în mod obligatoriu, chiar dacă ar exista convenţie
contrară.

5. Imputaţia plăţii făcută de creditor:

a) este obligatorie pentru debitor;
b) nu este obligatorie pentru debitor;
c) poate fi contestată de către debitor dacă creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare prin
manoperele care le-a făcut.

6. Când niciuna dintre părţi nu a făcut imputaţia, plata se impută astfel:

a) dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă, plata se impută asupra celei pe care debitorul
are mai mare interes să o stingă;
b) dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă şi au aceeaşi vechime, dar nu sunt deopotrivă oneroase
imputaţia se face proporţional asupra fiecăreia dintre ele;

141
 Drept civil
II
c) dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de oneroase, imputaţia se va face asupra celei
mai vechi dintre ele;
d) dacă toate datoriile sunt scadente, deopotrivă oneroase şi au aceeaşi vechime plata se va
imputa proporţional asupra fiecăreia dintre ele, creditorul primind astfel o plată parţială.

142
 Drept civil
II
CAPITOLUL XIX
TRANSMITEREA SI TRANSFORMAREA OBLIGATIILOR CIVILE

Codul civil defineste transmiterea obligatiilor ca fiind operatiunea juridica in temeiul careia
latura activa a raportului juridic obligational trece de la parti la o alta persoana.
Transmiterea obligatiilor civile se poate realiza prin: cesiune de creanta,subrogatie in
drepturile creditorului prin plata creantei,poprire(obiect de studiu al dreptului procesual civil).
Cesiunea de creanta
Reprezinta contractul prin care creditorul isi transmite o creanta altei persoane.
Creditorul ce transmite creanta se numeste cedent, persoana care dobandeste creanta prin
cesiune se numeste cesionar iar debitorul creantei transmise se numeste debitor cedat.
Cesiunea de creanta se poate realiza atat prin contracte cu titlu oneros cat si cu titlu
gratuit.
Contractul de cesiune de creanta trebuie sa indeplineasca taete conditiile de validitate ale
contactului. Obiect al acestui contract pot fi toete creantele afara de cele exceptate expres prin
lege(ex:pensia de intretinere).
Acest contract este consensual, insa in cazul in care cesiunea se realizeaza printr-un
contract autentic(ex:donatia) si forma sa va fi aceea a unui contact autentic.
Potrivit art. 1391 cod civil, executarea contractului de cesiune de creanta are loc prin
remiterea de catre cedent catre cesionar a titlului constatator al creantei.
Pentru ca cesiunea de creanta sa fie opozabila tertilor trebuie indeplinite 2 formalitati:
- notificarea, operatiunea prin care cedentul sau cesionarul aduc la cunostinta debitorului
cedat faptul schimbarii creditorului initial.
- acceptarea de catre debitorul cedat, care trebuie facuta in forma autentica;altfel
cesiunea ii este opozabila numai lui.
Subrogatia in drepturile creditorului prin plata creantei
Reprezinta un mijloc de transmitere a dreptului de creanta, cu garantiile si accesoriile
sale,catre un tert care a facut plata fata de creditorul initial, in locul debitorului.
Subrogatia poate fi legala sau conventionala, Cea conventionala poate imbraca 2 forme:
subrogatia consimtita de creditor si subrogatia consimtita de debitor.
Subrogatia are urmatoarele efecte juridice:
-tertul platitor dobandeste toate drepturile creditorului platit;
-tertul platitor poate exercita impotriva debitorului toate actiunile creditorului in
drepturile caruia s-a subrogat.
Transformarea obligatiilor civile
Reprezinta operatiunea juridica in care partile, prin acordul lor de vointa, schimba unul din
elementele raportului juridic obligational, respectiv subiectele, obiectul,cauza.
Se poate realiza prin 2 moduri: novatia si delegatia.
Novatia
Reprezinta conventia prin care partile unui raport juridic sting obligatia existenta, inlocuid-
o cu una noua. Reprezinta un contract care trebuie sa indeplineasca toate conditiile de validitate,
inclusiv si in mod special capacitatea de a contracta a partilor.
Conditiile novatiei:
• să aibe loc succesiunea a două obligaţii;
• să existe o diferenţă între cele două obligaţii;
143
 Drept civil
II
• să existe inventia de a nova.
Novaţia este de două feluri: subiectivă când se realizează prin schimbarea creditorului sau
debitorului, şi obiectivă când se schimbă obiectul, cauza sau modalităţile raportului juridic
obligaţional.
Novaţia duce la stingerea vechii obligaţii (efect extinctiv) şi înlocuirea acestuia cu o nouă
obligaţie (efect creator).
Delegaţia
Reprezintă operaţiunea juridică prin care un debitor prezintă creditorului său angajamentul
de plată al altui debitor, în locul său. Părţile acestui raport juridic sunt: delegatarul este creditorul
care primeşte delegaţia, delegantul este debitorul care face delegaţia şi delegatul este terţul
care se obligă
Pentru ca delegaţia să aibă loc este necesar şi acordul de voinţă al creditorului care fie îl
eliberează expres pe debitor de datorie, delegaţia perfectă, fie nu-şi eliberează debitorul,
urmând ca acesta să răspundă solidar alături de terţi – delegaţia imperfectă.

144
Drept civil
II

145
 Drept civil
II

CAPITOLUL XX
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI
2. COMPENSAŢIA
3. CONFUZIUNEA
4. DARE ÎN PLATĂ
5. REMITEREA DE DATORIE
6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE

1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI
Art. 1091 C.civ. prevede că “Obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere
voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune,
prin efectul confiţiei rezolutorii şi prin prescripţie”.
Vom cerceta, în continuare, acele împrejurări – altele decât plata – care au ca efect încetarea
raportului juridic obligaţional.
Clasificări. Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică:
A. După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic în:
a) moduri voluntare: remiterea de datorie, compensaţia convenţională etc., şi
b) moduri care acţionează în afara voinţei părţilor: imposibilitatea fortuită de executare,
confuziunea.
B. După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului pot fi:
a) moduri care duc la stingerea creanţei: compensaţia, confuziunea, darea în plată.
b) moduri care nu duc la stingerea creanţei: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de
executare.

2. COMPENSAŢIA
Definiţie. Compensaţia constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa
celei mai mici dintre ele.
Compensaţia presupune, deci, două raporturi juridice obligaţionale distincte, în cadrul cărora
aceleaşi persoane sunt creditor, în primul raport, şi debitor, în al doilea raport juridic, respectiv
debitor în primul raport juridic şi creditor în al doilea raport.
Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se vor stinge în întregime; dacă nu sunt egale, datoriile se
vor stinge până la concurenţa celei mai mici.
Compensaţia este un mijloc simplificat de executare a obligaţiilor, prin evitarea unei plăţi duble. În
al doilea rând, ea se prezintă ca mijloc de garantare a realizării creanţei creditorului.
Domeniul de aplicare al compensaţiei. Compensaţia este un mod de stingere a oricărei
obligaţii, indiferent de izvorul lor.
Excepţii, când nu operează compensaţia:
a) când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;
b) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile date în
depozit şi consumate de depozitar;
c) când creanţa este insesizabilă;

146
 Drept civil
II
d) în dauna drepturilor dobândite de alte persoane (ex. în cazul popririi).
Felurile compensaţiei.
Compensaţia poate fi: legală, convenţională şi judecătorească.
A. Compensaţia legală operează de drept în puterea legii. Condiţii:
a) reciprocitatea obligaţiilor;
b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile;
c) creanţele să fie certe (adică existenţa lor să nu fie discutabilă, din punct de vedere
juridic);
d) să fie lichide (determinate cu exactitate în valoarea lor);
e) să fie exigibile, adică ajunse la scadenţă. În schimb, termenul de graţie nu împiedică
compensaţia, pentru că el reprezintă o favoare acordată de instanţă debitorului până la
executarea silită a obligaţiei.
Dacă sunt îndeplinite toate aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.
Totuşi compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată) dacă părţile au săvârşit acte incompatibile
cu stingerea datoriilor reciproce, cum sunt:
a.- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă. Debitorul nu va mai putea invoca
împotriva cesionarului compensaţia pe care o putea invoca împotriva cedentului înaintea
cesiunii. Se consideră că a renunţat la compensaţie. Dacă cesiunea a devenit opozabilă prin
notificare, aceasta împiedică numai compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva
cedentului după notificare, dar el poate opune în compensaţie pe cele anterioare;
b.- acceptarea de către unul din cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia
legală, a plăţii făcute de celălalt;
c.- când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală,
urmăreşte pe celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia.
B. Compensaţia convenţională are loc prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite
condiţiile pentru a opera compensaţia legală.
C. Compensaţia judecătorească poate avea loc când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu
au ca obiect bunuri fungibile. În această situaţie, unul din creditorii reciproci se poate adresa
instanţei de judecată care va aprecia şi va dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai
mici.
Efectele compensaţiei.
Compensaţia stinge creanţele reciproce ca şi plata. Odată cu creanţele se sting şi
accesoriile şi garanţiile lor. Dacă între părţi sunt mai multe datorii reciproce, compensarea lor se
va determina după regulile aplicabile imputaţiei plăţii.
Efectele compensaţiei judecătoreşti se vor produce pe data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a dispus compensaţia.

3. CONFUZIUNEA
Definiţie. Confuziunea constă în întrunirea la aceeaşi persoană atât a calităţilor de debitor,
cât şi aceea de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.
De exemplu, creditorul moşteneşte pe debitor, sau invers, debitorul moşteneşte pe creditor (deci
un singur subiect de drept deţine două calităţi incompatibile între ele - creditor şi debitor).
Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor, independent de izvorul lor.
La succesiuni ea operează dacă moştenirea este acceptată pur şi simplu, nu şi în cazul în care
acceptarea este făcută sub beneficiu de inventar.
147
 Drept civil
II
Efectele confuziunii.
Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional, cu toate garanţiile şi accesoriile lui. Deci se
eliberează prin confuziune şi garantul personal, fidejusorul. Dacă operează numai cu privire la el,
se stinge obligaţia lui de garanţie, dar nu şi cea principală.
La obligaţiile solidare se stinge numai partea codebitorului solidar.
Încetarea confuziunii. Confuziunea încetează când cauza care a provocat-o, pentru că
confuziunea este practic o piedică în executarea obligaţiei, şi nu o cauză de stingere. De aceea,
când imposibilitatea dispare, confuziunea nu-şi va mai produce efectele şi obligaţia renaşte.

4. DAREA ÎN PLATĂ
Darea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său o
altă prestaţie dacât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional. Darea în
plată se face numai cu consimţământul creditorului.
Ea se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect. Dar novaţia operează înainte de plată,
pe când dare în plată are loc în momentul plăţii.
Novaţia este un mod de transformare a obligaţiei, în timp ce darea în plată duce la stingerea
obligaţiei.
Darea în plată stinge datoria întocmai ca şi plata. Când noua plată este un bun individual
determinat, se cere ca cel care face darea în plată să fie proprietarul lucrului.

5. REMITEREA DE DATORIE
Definiţie. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi
valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său.
Remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral ci un contract, deci presupune şi
consimţământul debitorului.
Remiterea de datorie poate fi făcută şi printr-un testament, caz în care ea constituie un
legat de liberaţiune. Debitorul poate accepta sau nu legatul prin care este făcută remiterea de
datorie.
Condiţii. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit, care implică intenţia
creditorului de a face o liberalitate debitorului său.
Deci dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă iş este
supusă tuturor regulilor referitoare la revocare, raport şi reducţiune.
Nu sunt aplicabile însă regulile de fond ale donaţiei, deci remiterea de datorie nu trebuie să
îmbrace forma autentică.
Dacă însă remiterea de datorie este făcută prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile
de formă ale testamentului.
Proba remiterii de datorie. Fiind un act juridic, se aplică regulile de drept comun aplicabile
probei actelor juridice.
Art. 1138 C.civ. instituie două prezumţii de liberare a debitorului:
a) dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanţei, care este un înscris
sub semnătură privată, este o prezumţie absolută de liberare a debitorului;
b) dacă se remite titlul care este înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri investită cu
formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.
Partea interesată va trebui să dovedească însă natura actului juridic care a dus la remiterea
titluluui constatator al creanţei de către creditor debitorului său.

148
 Drept civil
II
Efectele remiterii de datorie. Obligaţia debitorului se stinge şi debitorul va fi eliberat de
executarea ei. Odată cu creanţa se sting şi garanţiile care au însoţit-o.
La codebitorii solidari, remiterea făcută unuia liberează şi pe ceilalţi codebitori, afară de cazul
când creditorul şi-a rezervat expres drepturile împotriva acestora.
Remiterea făcută unui fidejusor nu eliberează nici pe debitorul principal şi nici pe ceilalţi
fidejusori.

6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE

Obligaţia se stinge prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă, daorită unui caz fortuit sau
de forţă majoră, deci independent de vreo vină din partea debitorului.
Imposibilitatea poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a face şi de a nu
face, dar nu şi obligaţia de a da bunuri de gen, căci, în principiu, procurarea lor este întotdeauna
posibilă.
Art. 1156 C.civ. stabileşte că pentru a fi liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui
de forţă majoră, se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără vina (culpa) debitorului
şi înainte de a fi fost pus în întârziere (dar chiar şi în acest din urmă caz debitorul se va libera
dacă va dovedi că lucrul ar fi pierit şi fiind în posesia creditorului).
Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi obligat la
executare după ce aceasta devine posibilă; în acest caz, obligaţia nu se stinge, ci se suspendă
numai executarea ei.

149
 Drept civil
II
TESTE:

1. În cazul unei obligaţii indivizibile, dacă operează confuziunea între calitatea de creditor şi unul
dintre debitorii solidari:
a) raportul juridic obligaţional se va stinge împreună cu toate garanţiile şi accesoriile sale;
b) creanţa nu se va stinge decât pentru partea debitorului solidar în persoana căruia a operat
confuziunea şi nu profită decât în aceeaşi măsură celorlalţi codebitori solidari şi fidejusorilor
acestora;
c) raportul juridic obligaţional va rămâne neschimbat, întrucât creditorul poate urmări pe oricare
debitor pentru întreaga datorie.
2. Constituie manifestări de dorinţă incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor
reciproce:
a) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia
legală a plăţii făcută de celălalt;
b) când unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia legală urmăreşte pe
celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia;
c) refuzul de acceptare de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face creditorul său unui
cesionar.
3. Constituie moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului:
a) darea în plată;
b) remiterea de datorie;
c) delegaţia;
d) compensaţia.
4. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor şi debitor:
a) are ca efect stingerea raportului juridic obligaţional;
b) nu liberează garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale;
c) liberează garanţiile obligaţiei principale;
d) poate să înceteze atunci când încetează cauza care a provocat-o.
5. Remiterea de datorie:
a) este un act juridic unilateral;
b) făcută prin acte inter vivos constituie o donaţie indirectă şi este supusă tuturor regulilor
specifice donaţiei;
c) nu poate fi refuzată de debitor.
6. Remiterea de datorie făcută în folosul unuia dintre codebitorii solidari:
a) liberează pe toţi ceilalţi codebitori;
b) nu liberează pe ceilalţi codebitori dacă creditorul şi-a rezervat anume drepturile sale în contra
acestor din urmă, în acest caz, creditorul putând să ceară plata întregii datorii de la aceştia;
c) are efect liberarea în parte a garanţiilor ce însoţesc întrega datorie.
7. Cazul fortuit sau forţa majoră stinge obligaţia de restituire sau predare a unui lucru cert şi
determinat:
a) numai dacă au intervenit anterior punerii în întârziere a debitorului;

150
 Drept civil
II
b) dacă au intervenit după punerea în întârziere, debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi dacă
ar fi fost predat creditorului, chiar dacă debitorul îşi asumase riscul pieirii fortuite;
c) numai dacă sunt probate de către debitor.
8. Cel care a plătit o datorie stinsă, de drept, prin compensaţie:
a) nu mai poate beneficia de privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin
rezolvirea compensaţiei, dacă ştia că datoria fusese stinsă prin compensaţie;
b) beneficiază de privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin rezolvirea
compensaţiei întrucât se aplică cu prioritate principiul efectuării plăţii faţă de principiul
compensării legale;
c) nu mai poate beneficia de privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin
rezolvirea compensaţiei, afară de cazul în care există o cauză evidentă ce l-a făcut să nu
cunoască creanţa care trebuia să compenseze datoria sa.

CAPITOLUL XXI
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNA

2. CLASIFICAREA GARANŢIILOR OBLIGAŢIILOR
3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
4. DREPTUL LA RETENŢIE
5. GAJUL
6. REGIMUL JURIDIC AL GARANŢIILOR MOBILIARE
7. IPOTECA
8. PRIVILEGIILE

1. NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNA

Garantarea obligaţiilor constituie o măsură de asigurare a executării lor împotriva riscului
insolvabilităţii debitorului.
Gajul general comun al creditorilor chirografari, prevăzut de art. 1718 C.civ., este cea mai
generală garanţie pentru executarea obligaţiilor.
Gajul general comun reflectă poziţia egală a creditorilor care au următoarele prerogative:
pot acţiona, pentru a înlătura neglijenţa creditorului lor, pe calea acţiunii oblice; pot acţiona pentru
revocarea actelor frauduloase făcute de debitor în dauna drepturilor lor pe calea acţiunii pauliene;
pot lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului lor şi a bunurilor aflate în acest
patrimoniu; pot să procedeze la executarea silită în locul debitorului lor neglijent.
Acestea sunt şi limitele maxime ale dreptului de gaj general.
Garanţiile sunt mijloacele juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în
plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare
constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de
neexecutare din partea debitorului, să urmărească o altă persoană care s-a angajat să execute ea
obligaţia ce revenea debitorului. Nu includem în noţiunea de garanţie clauza penală, şi nici arvuna,
deşi şi una şi cealaltă contribuie la executarea obligaţiei.

151
 Drept civil
II
Arvuna este o sumă de bani pe care o parte contractantă o plăteşte în momentul încheierii
contractului. Dacă contractul se execută, arvuna se impută asupra preţului sau, dacă a fost plătită
de cealaltă parte contractantă, i se restituie. Dacă contractul nu se execută, iar neexecutarea se
datorează celui ce a plătit arvuna, suma respectivă nu-i va mai fi restituită, iar când cealaltă parte
este culpabilă de neexecutarea contractului, ea va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept
arvună.
Convenţia de arvună se poate prezenta ca un pact comisoriu, în sensul că, în caz de neexecutare,
contractul este desfiinţat, dar în loc ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară, partea
culpabilă de neexecutarea lui va pierde suma pe care o reprezintă arvuna.
Arvuna constă într-o prestaţie efectivă, în timp ce, în cadrul clauzei penale, suma constituind
penalitatea este numai promisă.
Există şi alte modalităţi juridice care îndeplinesc funcţia de garanţie, decât garanţiile propriu-zise
(ex. solidaritatea şi indivizibilitatea).
Sediul materiei garantării obligaţiilor îl reprezintă, în principal, Codul Civil, titlul Despre
fidejusiune (cauţiune), (art. 1646-1651), titlul XV – Despre amanet (art. 1685-1696) şi mai ales
titlul XVIII – Despre privilegii şi ipoteci (art. 1718-1823).

2. CLASIFICAREA GARANŢIILOR
Garanţiile se clasifică în garanţii personale şi garanţii reale:
A. garanţiile personale sunt cele când o altă persoană decât debitorul se angajează faţă de
creditor şi execută obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face (fidejusiunea).
B. garanţiile reale, care constau în afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei, adică în
instituirea unui drept real accesoriu de garanţie, cu privire la acest bun. De aici se naşte dreptul
de preferinţă şi de urmărire pentru creditor. Garanţiile sunt gajul, ipoteca şi privilegiile reale.
Există şi o formă de garanţie reală imperfectă, şi anume dreptul de retenţie.

3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
Definiţie. Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă
faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu
o va executa.
Felurile fidejusiunii. Fidejusiunea poate fi:
• convenţională – când creditorul şi debitorul cad de acord asupra necesităţii unui
garant;
• legală – când legea îl obligă pe debitor să aducă un fidejusor, şi
• judecătorească – când instanţa dispune aducerea unui fidejusor.
Existenţa fidejusiunii legale şi a fidejusiunii judecătoreşti nu contrazic caracterul de contract
al fidejusiunii în toate cazurile, pentru că fidejusiunea, ea însăşi, nu ia naştere decât prin
convenţia încheiată între fidejusor şi creditor, prin care primul îşi asumă faţă de cel de al doilea
obligaţia de garanţie. Legea sau hotărârea judecătorească obligă pe debitor numai să dea o
garanţie (art. 1675 C.civ.).
Caractere juridice: Contractul de fidejusiune este unui contract:
- accesoriu: - fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale;
- fidejusiunea nu poate depăşi ca întindere obligaţia principală, sau să fie mai
oneroasă decât aceasta;

152
 Drept civil
II
- fidejusiunea se întinde la toate accesoriile;
- consensual - convenţia trebuie să fie expresă;
- unilateral - dă naştere la o singură obligaţie, cea a fidejusorului;
- cu titlu gratuit.
Condiţiile cerute în persoana fidejusorului. Fidejusorul trebuie să aibă capacitatea de a
contracta. El trebuie să fie solvabil. Dacă devine insolvabil, trebuie adus alt fidejusor. De
asemenea, fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean în care
trebuie să execute obligaţia.
Minorul, interzis judecătoresc sau reprezentantul legal nu pot să garanteze obligaţia altuia (art.
1659 C.civ.).
Ce obligaţii pot fi garantate. Orice obligaţie, în primul rând cele băneşti, şi chiar şi
obligaţiile intuitu personae.
Se garantează atât obligaţiile prezente cât şi cele viitoare, şi chiar şi cele numai eventuale.
Obligaţia cambială poate fi garantată. Fidejusiunea se va numi, în aceste caz, aval şi se face prin
menţiunea scrisă pe cambie a cuvintelor “pentru aval” sau o expresie echivalentă urmată de
semnătura fidejusorului.
Efectele fidejusiunii:
A. În raporturile dintre creditor şi fidejusor.
În caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor
pentru executarea creanţei. Dar obligaţia fidejusorului este o obligaţie accesorie, subsidiară.
Fidejusorul are la dispoziţie excepţiile: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune (dacă
există mai mulţi fidejusori). Pentru invocarea beneficiului de discuţiune, fidejusorul: trebuie să-l
invoce înainte de judecata fondului, să indice sumele ce pot fi urmărite, iar bunurile debitorului să
se afle pe raza tribunalului în care se va face plata (art. 1662-1668 C.civ.).
Fidejusorul poate invoca, de asemenea, excepţii de ordin general, ce decurg din însăşi contractul
de fidejusiune, ca şi pe cele decurgând din obligaţia debitorului principal.
B. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal.
Dacă a plătit datoria, fidejusorul se poate regresa (întoarce) împotriva debitoruli, chiar dacă a
garantat fără ştiinţa acestuia din urmă (art. 1669 C.civ.).
Temeiul regresului îl constituie, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit.
Când fidejusorul a garantat pentru mai mulţi debitori principali solidari, pentru una şi
aceeaşi datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecăruia dintre ei
pentru repetiţiunea (restituirea) sumei totale ce a plătit (art. 1671 C.civ.).
Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal dacă:
a) nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, astfel încât acesta din urmă
plăteşte a doua oară;
b) a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe debitor, care ar fi
avut mijloace de stingere a datoriei (art. 1672 C.civ.).

C. Raporturile dintre fidejusori

Dacă sunt mai mulţi fidejusori şi unul a plătit, el se poate întoarce, printr-o acţiune în regres,
împotriva celorlalţi fidejusori, dar numai în cazurile prevăzute de lege (art. 1673 C.civ.):
• fidejusorul plătitor a fost urmărit în judecată pentru a plăti;
• când debitorul este în stare de insolvabilitate sau de faliment;
• datoria principală ajunsese la scadenţă;
153
 Drept civil
II
• când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie pe fidejusor într-un termen
determinat şi acesta a expirat.
Stingerea fidejusiunii
Fidejusiunea se poate stinge în mod direct, ca urmare a stingerii obligaţiei principale.
Nu se stinge însă când plata a fost făcută nu de debitor ci de un terţ care se subrogă în
drepturile creditorului plătit (art. 1679 C.civ.).
Fidejusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de soarta obligaţiei principale,
prin remitere de fidejusiune, confuziune, sau prin compensaţie opusă de către fidejusor
creditorului.
Un mod de stingere specific este acela când, prin culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai
putea intra în drepturile, privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul, atunci când ar plăti
datoria (art. 1682 C.civ.).
Garanţia suplimentară este constituită de un terţ pentru pagubele ce le-ar produce
gestionarul (Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54 din 15 iulie 1994).
Condiţiile puse de Legea nr. 54/1994 pentru naşterea şi valabilitatea garanţiei sunt:
- contractul de garanţie trebuie întocmit în formă scrisă;
- o persoană nu poate garanta mai mulţi gestionari;
- garanţiile reciproce între gestionari sunt oprite;
- garanţia este accesorie faţă de contractul de muncă al gestionarului;
- garanţia se instituie “intuitu personae”;
- cererea pentru urmărirea garantului are caracterul unei acţiuni civile;
- în procesul penal intentat împotriva gestionarului, garantul va fi introdus ca parte
responsabilă civilmente.

4. DREPTUL DE RETENŢIE
Definiţie. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, în temeiul căruia
cel care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să
reţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti
sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Condiţia necesară pentru invocarea dreptului de retenţie este ca datoria deţinătorului lucrului să
se afle în conexiune cu lucrul, să fie deci un “debitum cum re junctum”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie.
Codul civil nu are un text generic despre dreptul de retenţie, ci cuprinde numai unele
aplicaţii ale sale
Condiţii: se cere ca bunul la care se referă dreptul de retenţie să fie proprietatea exclusivă
a celui ce este debitorul deţinătorului bunului.
Exemple: dreptul hotelierului sau cărăuşului de a reţine bunurile clientului până la plata
preţului, sau comoştenitorul obligat în raport, care a făcut cheltuieli cu bunul pe care îl
raportează, îl poate reţine până la restituirea lor.
Natura juridică. Efecte
- Este un drept real de garanţie imperfect, opozabil terţilor străini de raportul juridic,
creditorilor chirografari, precum şi celor privilegiaţi şi ipotecari ulteriori intrării lucrului în
detenţia retentorului, dar nu şi faţă de cei anteriori;
- nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane;
- este indivizibil;
154
 Drept civil
II
- oferă o simplă detenţie precară, deci nu o posesie (prin urmare, retentorul nu are dreptul
la fructe şi detenţia să nu este temei pentru uzucapiune);
- procedural, dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigiile privind
restituirea lucrului sau a contestaţiei la executarea unei hotărâri privind restituirea ori
evacuarea (în hotărârile de partaj) bunului.

5. GAJUL
Definiţie. Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite
creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
Obiectul gajului este un bun mobil corporal sau incorporal (creanţa pe care debitorul o are
împotriva unei alte persoane).
Contractul de gaj este reglementat de Codul civil în art. 1685-1696 şi de Titlul VI al Legii nr.
99/1999 intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”.
Gajul poate fi cu deposedare şi fără deposedare.
Creditorul care primeşte gajul se numeşte creditor gajist.
Formele gajului.
După modul de stabilire a obligaţiei, poate fi: convenţional, legal şi judecătoresc.
Gajul convenţional este stabilit de părţi prin convenţia lor.
Gajul legal. Legea este aceea care obligă unele persoane să constituie un gaj (ex. Legea nr.
22/1969).
Gajul judecătoresc. Instanţa dispune instituirea gajului. Art. 392 C.pr.civ. prevede: “Hotărârea
care obligă pe o parte ca să dea o cauţiune (gaj) sau un garant va arăta şi termenul când să se
aducă acea cuţiune sau să se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze acel garant”, iar art. 395
C.pr.civ. prevede că “Dacă se primeşte cauţiunea (gajul – n.n.) sau garantul, actul care le primeşte
va fi executor, cu tot dreptul de apel”. Trebuie însă precizat că şi gajul legl, ca şi gajul
judecătoresc, se constituie tot prin acordul de voinţă al părţilor, prin contractul de gaj, dar că
obligaţia de a aduce gajul poate rezulta din lege sau din hotărâre judecătorească.
Caractere juridice.
Gajul este un contract:
- accesoriu grefat pe contractul principal;
- real (cel cu deposedare, pentru că se predă bunul) sau consensual (cel fără deposedare) şi
- unilateral (dă naştere doar obligaţiei creditorului de a păstra bunul, a-l conserva şi a-l
restitui debitorului când acesta îşi va executa obligaţia).
Constituirea gajului.
a. Constituitorul gajului trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
b. Obiectul gajului poate fi un bun mobil corporal sau incorporal care trebuie să fie circuitul
civil.
c. Formalităţile legale cre trebuie să fie îndeplinite pentru constituirea gajului:
• Gajul trebuie să fie constatat printr-un înscris înregistrat care, de regulă autentic,
să arate suma garantată şi să descrie bunurile cu care se garantează.
• Amanetul sau ipoteca asupra bunurilor care intră sub incidenţa titlului “Regimul
juridic al garanţiilor reale mobiliare” din Legea nr.99/1999, constituite şi înregistrate
înainte de data intrării în vigoare a titlului sus-menţionat au rămas supuse dispoziţiilor
legale existente la data constituirii lor. În prezent înregistrarea operaţiunilor privind
garanţiile reale mobiliare se efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale
155
 Drept civil
II
Mobiliare, care este un sistem de evidenţă al priorităţii garanţiilor reale imobiliare,
structurată pe persoane şi bunuri, într-o bază de date unică, uşor accesibilă, înscrieri
efectuate pe baza unui formular de aviz de garanţie.
• În cel mult 24 de ore de la înscrierea avizului de garanţie reală, fiecare creditor este
obligat să trimită o copie de pe aceasta debitorului. În caz de neconcordanţă între datele
cuprinse în formularul de aviz de garanţie reală şi cele cuprinse în contractul de garanţie,
în raporturile dintre terţi şi în cele dintre părţi şi terţi vor prevala cele prevăzute în
formularul de aviz de garanţie reală.
• Dacă e mobil incorporal, se cere un înscris înregistrat şi, în plus, să fie notificat
debitorului creanţei gajate.
Efectele gajului.
Creditorul are următoarele drepturi şi obligaţii:
a) să reţină lucrul, dacă este gaj cu deposedare, până la achitarea datoriei în
întregime (este indivizibil);
b) dreptul creditorului de a-l revendica, pe temeiul gajului, din mâinile oricui s-ar găsi;
dar posesorul de bună-credinţă va putea opune dobândirea în temeiul art. 1909 C.civ.;
c) creditorul are, faţă de constituitorul gajului, calitatea de detentor precar,
debitorul păstrând calitatea de proprietar;
d) creditorul răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului gajat, dacă acesta s-a
produs din vina sa;
e) creditorul nu are dreptul de a se folosi de lucru şi, dacă o face, debitorul poate
cere punerea bunului sub sechestru;
f) dacă datoria a fost achitată, creditorul trebuie să restituie lucrul primit în gaj.
Dacă debitorul nu-şi achită datoria, creditorul poate trece la realizarea gajului, ceea ce înseamnă
că:
a. are dreptul să ceară instanţei ca să-i aprobe să reţină lucrul în contul creanţei, pe baza
unei expertize judiciare de estimare a valorii lucrului;
b. are dreptul să ceară vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat, cu dreptul pentru
creditor de a fi plătit din lucrul gajat, cu preferinţă înaintea altor creditori (art. 1686
C.civ.).
Este nulă convenţia prin care s-ar prevedea o vânzare altfel decât prin licitaţie publică (ex.
prin bună învoială).
Stingerea gajului
1. Fiind un contract accesoriu, se stinge ca o consecinţă a stingerii sau desfiinţării
obligaţiei principale. Lăsarea gajului în mâna creditorului constituie o recunoaştere
permanentă a datoriei, care are ca efect întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea
privind obligaţia principală (art. 1694 al. 1 C.civ.).
Gajul poate supravieţui dacă debitorul a făcut o nouă (altă) datorie către acelaşi
creditor după predarea gajului şi această datorie a devenit exigibilă înainte de plata primei
datorii.
2. Se stinge şi independent de obligaţia principală, prin modurile obişnuite de
stingere a obligaţiilor.
Remiterea voluntară de către creditor a lucrului gajat are drept efect stingerea gajului.
Aplicaţii ale gajului.

156
 Drept civil
II
Gajul este folosit pentru garantarea obligaţiilor. În Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, modificată prin Legea nr. 54/25 iulie 1994, se fac aplicaţii ale gajului pentru
garantarea acoperirii prejudiciului ce ar rezulta din activitatea de gestiune.
Garanţiile prevăzute în aceste acte normative sunt: garanţia în numerar şi garanţia
suplimentară, constând în afectarea unor bunuri mobile de folosinţă îndelungată aparţinând
gestionarului sau unor terţi. Această garanţie suplimentară este un adevărat gaj fără deposedare.
Ea se constituie fie de către gestionar – proprietar al bunurilor gajate -, fie de către o terţă
persoană, caz în care avem de-a face cu o cauţiune reală.

6. REGIMUL JURIDIC AL GARANŢIILOR REALE MOBILIARE

Noţiune. Obiect
Prin Titlul VI intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr. 99 din 26
mai 1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, s-a dat o nouă
reglementare regimului juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei
obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice şi juridice.
Sunt supuse aceleiaşi reglementări, în ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi
executarea următoarelor acte juridice:

a) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea
îndeplinirii unei obligaţii;
b) vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice, indiferent de forma sau de
denumirea lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun mobil, corporal
sau necorporal;
c) toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing pe termen mai mare de un an, având ca
obiect bunurile mobile, corporale su necorporale;
d) contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri mobile, corporale sau necorporale,
dacă valoarea bunului dat în consignaţie este mai mare decât echivalentul în lei a 1000 euro.
Dispoziţiile titlului referitoare la ordinea de prioritate şi la publicitatea garanţiilor reale
mobiliare sau aplicabile şi amanetului (gajului) astfel cum este reglementat de art. 1685-1696
C.civil.
Garanţia reală, care este reglementată prin titlul susmenţionat constituie un drept real care
are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii.
Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul
afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii
reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior.
Garanţia reală reglementată în titlul VI al Legii nr. 99/1999 se poate constitui cu sau fără
deposedarea celui ce constituie garanţia de bunul afectat garanţiei.
Orice tip de obligaţie “de a da”, “a face” sau “a nu face” este susceptibilă să fie garantată
cu garanţia reală, inclusiv obligaţiile prezente sau viitoare, sub condiţie sau nu, divizibile sau
indivizibile, determinate sau determinabile, exprimate în monedă naţională sau străină.
Garanţia reală acoperă în toată întinderea să obligaţia garantată. Ea poate avea ca obiect un
bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile.
Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul
de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi
obţine plata obligaţiei garantate.
157
 Drept civil
II
Garanţia reală mobiliară să constituie numai pe baza unui contract de garanţie ce
se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat
de către debitor.
Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul Legii nr. 99/1999, se înţelege orice mod de
comunicare care păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care poate fi reprodusă
într-o formă tangibilă şi care nu poate fi schimbată în mod unilateral.
Contractul de garanţie trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei. Expresia
“toate bunurile mobile” reprezintă o descriere suficientă.
Contractul de garanţie reală este un titlu executoriu.
Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice
mod de bunul afectat garanţiei.
Garanţia poate înceta prin îndeplinirea obligaţiei garantate, printr-un act liberatoriu din
partea creditorului sau prin hotărârea judecătorească.
În terment de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul poate să înscrie o notificare la
arhivă privind stingerea garanţiei reale.
Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale. Executarea lor.
Faţă de terţi, inclusiv faţă de Stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra
bunurilor care sunt reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 au un grad de prioritate care se
stabileşte de la momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice prin
înscrierea avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.
Există şi excepţii de la principiul înfăţişat mai sus când:
- contractul de garanţie asupra unor bunuri mobile corporale nu depăşeşte echivalentul în lei a 300
euro, când publicitatea poate fi făcută fie prin înscrierea avizului de garanţie sau prin luarea în
posesie a bunului.
La fel garanţia reală constituită pe sume de bani sau titluri ori bunuri, a căror publicitate se
face numai prin posesia asupra instrumentului sau andosarea acestuia.
Înscrierea unui aviz de garanţie reală este valabilă pentru o perioasă de 5 ani. Creditorul
poate reînnoi înscrierea, înainte de expirarea acestuia, pentru o perioadă de încă 5 ani sau pentru o
altă perioadă. Dacă înscrierea nu este reînnoită, arhiva poate şterge orice înscriere din baza să de
date.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniţia
procedura de executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa garanţia reală
potrivit Titlului VI din Legea nr. 99/1999.
În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi
satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei.
În acest scop creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau
produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată
dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau
notificare prealabilă şi fără a plăti taxe sau vreun tarif.
Pentru a putea lua în posesie bunul, contractul de garanţie trebuie să includă următoarea
formulă, redactată cu caractere majuscule de cel puţin 0,5 cm: “ÎN CAZ DE NEEXECUTARE,
CREDITORUL POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A
BUNULUI AFECTAT GARANŢIEI”.

158
 Drept civil
II
Orice persoană care are posesia bunului trebuie să îl predea creditorului a cărui creanţă a
ajuns la scadenţă şi a cărui garanţie reală are un grad de prioritate mai mare.
Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanţiei în formă paşnică,
creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau a executorului bancar,
după caz, să intre în posesia bunului.
Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare a
bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. În lipsa unui asemenea acord, creditorul
trebuie să vândă bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure
obţinerea celui mai bun preţ.
Înainte de vânzare, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru pagubele cauzate,
creditorul trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor şi faţă de ceilalţi creditori înscrişi,
precum şi proprietarului bunului dacă debitorul nu e proprietarul lui.

7. IPOTECA
Definiţie. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care nu comportă deposedarea celui ce o
constituie.
Ipoteca poate fi:
a) legală când ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii, sau
b) convenţională, când ia naştere din convenţia părţilor, cu formele prevăzute de lege.
Sediul materiei îl constituie art. 1746-1815 C.civ., completate cu unele prevederi ale
legislaţiei speciale în materie.
Caractere juridice
Ipoteca este:
a) un drept real accesoriu care acordă creditorului ipotecar dreptul de preferinţă şi de
urmărire;
b) o garanţie imobiliară (deci se poate institui doar asura imobilelor care se află în circuitul
civil şi sunt imobile prin destinaţie împreună cu accesoriile lor, precum şi asupra uzufructului
unor imobile);
c) supusă principiului specializării sub dublu aspect:
• să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie, cât şi:
• asupra valorii creanţei garantate (dar la gestionari e valabilă chiar dacă valoarea
creanţei nu este precizată în momentul încheierii contractului de garanţie, fiind
suficientă menţionarea creanţei ce urmează a fi garantată);
d) indivizibilă, adică continuă să existe chiar dacă a fost plătită o parte din datorie.
Ipoteca convenţională.
E necesar ca cel ce o constituie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu şi capacitatea de a
înstrăina imobilul.
Ocrotitorul minorului nu poate garanta cu un imobil al minorului datoria unei alte persoane.
Cel ce o constituie trebuie să fie proprietarul actual al bunului.
Bunurile viitoare nu pot forma obiectul unei ipoteci.
Condiţia suspensivă sau rezolutorie a dreptului de proprietate afectează şi ipoteca.
Forma. Este un contract solemn, deci sub sancţiunea nulităţii absolute se încheie prin înscris
autentic.

159
 Drept civil
II
Tot sub sancţiunea nulităţii este prevăzută şi obligaţia de specializare, adică indicarea, în
actul de constituire al ipotecii, a imobilului ipotecat şi a sumei garantate.
Formele de publicitate nu ţin de solemnitatea contractului, ci doar de asigurarea opozabilităţii şi a
rangului de preferinţă a ipotecii.
Ipoteca legală ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale a legii, fără a fi, în principiu,
necesară o convenţie specială.
În art. 1753 C.civil sunt enumerate mai multe ipoteci legale, dintre care în prezent mai sunt
în vigoare cele prevăzute de pct. 3, “ipotecile statului, ale comunelor şi stabilimentelor publice
asupra bunurilor perceptorilor şi administratorilor contabili”.
Art. 902 alin. 2 Cod civil instituie ipoteca asupra imobilelor “proprietatea erezilor
testatorului sau ale oricărei persoane obligate a plăti un legat, care sunt personal datori a-l achita,
fiecare în proporţie cu partea ce ia din succesiune”.
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor, modificată prin Legea nr. 54 din 8 iulie 1994, precizează că este
vorba despre gestionarul agentului economic, autorităţii sau instituţiei publice. Garantarea cu
ipotecă se face printr-un contract scris, fără să se ceară forma autentică. Imobilul poate fi
proprietatea gestionarului sau a unui terţ.
Şi în materie de cumpărare a locuinţelor au fost reglementate ipoteci asupra locuinţelor
dobândite.
Astfel art. 15 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 (modificată de Legea nr. 76/1994) instituie ipoteca
asupra locuinţei pentru garantarea preţului de către unitatea vânzătoare a locuinţei dobândite din
fondul de stat. O altă ipotecă este instituită de ar. 18 din Legea locuinţei nr. 114 din 21 octombrie
1996.
Potrivit art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, în cazul în care a fost introdusă
acţiune pentru realizarea unor creanţe bugetare, odată cu aceasta se poate cere instanţei luarea
împotriva debitorului şi a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, a măsurilor
asiguratorii, printre care şi ipoteca asiguratorie asupra bunurilor imobile ce aparţin celor chemaţi
în judecată.
În sfârşit, Codul de procedură penală, în art. 166 alin. 3, prevede posibilitatea instituirii
sechestrului, inclusiv asupra bunurilor imobile ale învinuitului sau inculpatului, de către organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere
organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate.
Publicitatea ipotecară.
Orice sarcină reală imobiliară trebuie supusă publicităţii, spre a deveni opozabilă faţă
de terţi.
Art. 93 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară al
judecătoriilor prevede că “Înscrierea în Cartea funciară a actului juridic are ca efect
opozabilitatea faţă de eventualii titulari de drepturi reale imobiliare cu acelaşi obiect, de la acelaşi
autor, care au efectuat această operaţiune sau au efectuat-o ulterior”.
Rangul înscrierii e determinat de data şi ora înscrierii.
Rangul poate fi schimbat prin convenţia părţilor pentru ipoteci.
Înscrierea ipotecii se face în Cartea funciară de la judecătoria din raza teritorială a căruia
se află situat imobilul.

160
 Drept civil
II
Terţii în materie de publicitate imobiliară sunt creditorii chirografari, ceilalţi creditori
ipotecari, precum şi dobânditorii ulteriori ai imobilului.
În caz de concurs între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar – deci cel care a
înregistrat ipoteca mai întâi – va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului
ipotecat, şi apoi din restul celălalt creditor.
Întabularea se face la cerere, pe baza titlului dreptului, în temeiul încheierii judecătorului
de carte funciară.
Înscrierea ipotecii în Cartea funciară va menţiona:
1) identificarea persoanei în favoarea căreia se înscrie ipoteca;
2) titlul juridic ce justifică garanţia ipotecii;
3) cuantumul creanţei;
4) specificul creanţei (preţ, daune, rentă, etc.).
Urmărirea creanţei ipotecare se notează în cartea funciară.
Dobânzile, rentele sau celelalte prestaţiuni scadente după notare vor avea rangul ipotecar al
ipotecii.
Înscrierea ipotecii convenţionale, conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data
înregistrării, după care se perimă.
Pentru a conserva efectele înscrierii iniţiale, este necesar ca înainte de expirarea termenului
menţionat să se procedeze la reînnoirea înscrierii.
Ştergerea (radierea) şi reducerea inscripţiilor ipotecare.
Dacă datoria a fost achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea ei
trebuie să fie ştearsă (radiată).
Dacă plata a fost numai parţială, inscripţia urmează a fi restrânsă prin operaţia denumită
reducerea inscripţiei.
Radierea şi reducerea se realizează prin efectuarea unei menţiuni în registrul în care s-a făcut
înscrierea.
Efectele ipotecii
A. Faţă de debitor. Debitorul păstrează mai departe detenţia bunului ipotecat. El are
dreptul să-i culeagă fructele ca orice proprietar. Debitorul îl poate şi înstrăina, dar ipotecat,
adică grevat de ipotecă.
B. Faţă de creditor. Creditorul ipotecar are dreptul să urmărească bunul în mâinile oricui
s-ar găsi. Are deci un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.
C. Efecte faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Dobânditorul poate opune
creditorului excepţii şi de asemenea:
• poate recurge la procedura purgăi pentru degrevarea imobilului de ipotecă;
• poate să-l plătească pe creditorul urmăritor, caz când se subrogă în drepturile
acestuia;
• poate delăsa imobilul în mâna creditorului după o anumită procedură, caz în care
urmărirea se va face fără participarea sa;
• poate lăsa ca procedura executării silite să-şi urmeze cursul împotriva sa.
În toate ipotezele el are recurs în garanţie de drept, împotriva debitorului principal.
Stingerea ipotecii poate avea loc:
- pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligaţie garantat;
- pe cale principală, prin moduri proprii de încetare, independente de raportul
principal, cum sunt:
161
 Drept civil
II
• renunţarea creditorului la ipotecă;
• purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecat;
• prescripţia;
• anularea actului constitutiv al ipotecii;
• rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;
• pieirea imobilului (garanţia se strămută asupra indemnităţii de asigurare);
• exproprierea imobilului (ipoteca la fel se strămută asupra despăgubirilor).

8. PRIVILEGIILE
Definiţie. Privilegiile sunt acele garanţii care conferă titularului dreptul de preferinţă în
realizarea creanţei, chiar şi înaintea creditorilor ipotecari.
Sediul materiei îl constituie, art. 1722-1745, 1780-1815 C.civil, şi art. 409 din Codul de
procedură civilă.
Privilegiile se pot clasifica în trei categorii:
• privilegii generale:- asupra tuturor bunurilor debitorului, mobile şi imobile;
- asupra tuturor bunurilor mobile;
• privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile;
• privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.
Natura juridică
Privilegiile pot fi calificate, în unele situaţii, ca fiind drepturi reale, titularul privilegiului
beneficiidn atât de dreptul de urmărire al bunului ce face obiectul privilegiului, cât şi de dreptul
de preferinţă. Este cazul privilegiilor imobiliare şi al unor privilegii mobiliare, cum ar fi privilegiul
creditorului gajist.
În alte situaţii, privilegiile apar ca simple cauze de preferinţă a unor creditori chirografari,
care vor fi despăgubiţi cu preferinţă (art. 409 C.pr.civ.).
Privilegii generale
Privilegiile generale se pot grupa în două categorii:
A) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile cum sunt:
a) privilegiul cheltuielilor de judecată;
b) al statului pentru obligaţiile, persoanelor fizice sau juridice, de plată a impozitelor care
fac obiectul Ordonanţei Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare.

B) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile. Ele privesc bunurile mobile,
dar se pot extinde şi asupra celor imobile, după îndestularea creditorilor ipotecari şi
privilegiaţilor ipotecari.
Ordinea în care se execută privilegiile asupra tuturor mobilelor e stabilită de art. 1729
C.civ., astfel:
• cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
• cheltuielile de înmormântare;
• cheltuielile pentru îngrijirea medicală (a ultimei boli) pe un an de zile;
• creanţe care rezultă din retribuţia curentă a anilor de serviciu şi a celor ce lucrează
cu ziua;
• preţul obiectelor de subzistenţă al debitorului şi familiei sale timp de 6 luni.
Art. 409 C.pr.civ. stabileşte, în ceea ce privesc veniturile debitorului din muncă, următoarea
ordine:
162
 Drept civil
II
• obligaţii de întreţinere;
• plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări
corporale;
• plata datoriilor către stat izvorâte din impozite şi taxe;
• plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor cauzate patrimoniului statului;
• toate celelalte datorii.
În prezent, creanţele ce constau în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume care, în
conformitate cu Legea finanţelor publice, constituie creanţe bugetare, se execută potrivit ordinei
de preferinţă stabilită de art. 71 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.
Ordinea de preferinţă este următoarea:
a) creanţele reprezintă cheltuielile făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al
căror preţ se distribuie;
b) creanţe reprezentând salariile şi alte datorii asimilate acesora, pensii, ajutoare
pentru incapacitate de muncă, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de
reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii;
c) creanţele care rezultă din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau alte
sume plătite periodic pentru asigurarea mijloacelor de existenţă;
d) creanţele statului din impozite, taxe şi alte obligaţii fiscale;
e) creanţe din împrumuturi de stat;
f) creanţe ce reprezintă despăgubiri pentru repararea pagubelor produse
proprietarilor publici prin fapte ilicite;
g) creanţe izvorând din împrumuturi bancare, livrări de produse, prestări de servicii
sau alte lucrări, precum şi din chirii;
h) creanţe ce reprezintă amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale, după
caz;
i) alte creanţe.
În cazul creanţelor de acelaşi rang, suma se repartizează între creditori proporţional cu
creanţa fiecăruia.
Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile.
Ele pot fi grupate în trei categorii, care cuprind cele 8 cazuri prevăzute de Codul civil (art.
1730 C.civ.):
A.- privilegii recunoscute pe baza constituirii exprese sau tacice a unui gaj (ex. privilegiul
creditorului gajist asupra bunului ce face obiectul gajului, a cărăuşului pentru cheltuielile de
transport);
B.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pe ideea creşterii, sporirii patrimoniului debitorului
(ex. privilegiul vânzătorului unui bun mobil cât timp bunul se află la cumpărător, privilegiul care
garantează creanţa de plată a preţului);
C.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pentru faptul conservării unor bunuri în patrimoniul
debitorului.
În ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil, cheltuielile de conservare a lucrului premerg
celelalte privilegii speciale imobiliare.

Privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.

163
 Drept civil
II
Creditorii în favoarea cărora funcţionează aceste privilegii sunt despăgubiţi chiar înaintea
creditorilor ipotecari şi sunt considerate ipoteci privilegiate.
Art. 1737 C.civ. stabileşte cinci privilegii speciale imobiliare:
• al vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului;
• al împrumutătorului cumpărătorului care i-a împrumutat o sumă de bani pentru plata
preţului imobilului cumpărat;
• al copărtaşilor asupra imobilelor succesiunii;
• al arhitectului, constructorilor şi al lucrătorilor asupra imobilului construit pentru
plata lucrării;
• privilegiul împrumutătorului care a dat bani cu titlu de împrumut pentru plata
lucrărilor efectuate de constructori, şi
• privilegiul asupra imobilelor succesiunii, recunoscut creditorilor succesiunii şi
legatarilor care au cerut separaţia de patrimoniu.
Pentru conservarea privilegiilor, titularii trebuie să efectueze formalităţile de publicitate
care sunt comune cu cele prevăzute de legi pentru ipoteci.
În caz de concurs de creditori privilegiaţi imobiliari, au preferinţă cei care au un privilegiu
general asupra mobilelor şi imobilelor debitorului şi, în continuare, privilegiaţii imobiliari şi
creditorii ipotecari.

164
 Drept civil
II
TESTE:

1. Fidejusorul ce garantează în mod nedeterminat executarea unei obligaţii principale, răspunde:

a) de toate accesoriile datoriei;
b) de cheltuielile de judecată făcute de creditor;
c) de toate cheltuielile făcute ulterior notificării fidejusorului.

2. Fidejusorul nu poate invoca beneficiul de discuţiune:

a) când a renunţat la el sau dacă s-a obligat solidar cu debitorul principal;
b) când a fost numit de instanţa judecătorească;
c) când s-a făcut garant pentru un fidejusor numit de instanţă, dar, în acest caz, neputând opune
beneficiul de discuţiune decât faţă de fidejusorul judecătoresc, nu şi faţă de debitorul
principal.

3. Fidejusorul care invocă beneficiul de discuţiune:

a) trebuie să indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi urmărite;
b) trebuie să avanseze cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri;
c) nu este obligat să suporte cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri.

4. Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat:

a) dacă fidejusorul a renunţat la el;
b) dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii între fidejusori;
c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de discuţiune, iar, în urma acestuia, debitorul a
fost găsit insolvabil.

5. Beneficiul de diviziune poate fi invocat când:

a) mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru mai multe datorii;
b) o persoană a garantat mai mulţi creditori pentru aceeaşi datorie;
c) mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru una şi aceeaşi datorie.

6. Riscul insolvabilităţii unuia dintre fidejusorii aceluiaşi creditor şi pentru aceeaşi datorie este
suportat de:
a) ceilalţi fidejusori solvabili;
b) toţi fidejusorii solvabili, dacă nesolvabilitatea aceluia a intervenit până la momentul când unul
sau unii dintre fidejusori obţinuseră diviziunea datoriei;
c) creditor şi ceilalţi fidejusori solvabili, cu excepţia celor care obţinuseră beneficiul de diviziune,
când insolvabilitatea a intervenit după pronunţarea diviziunii.

7. Contractul de gaj:
a) este întotdeauna real, presupunând remiterea lucrului către creditor;
b) poate fi consensual;
c) este unilateral.

8. În caz de naplată a datoriei garantată cu gaj:

a) creditorul nu poate să dispună de gaj fără autorizarea instanţei;
165
 Drept civil
II
b) creditorul are dreptul să păstreze în contul datoriei bunul gajat, dacă valoarea acestuia nu este
mai mare decât datoria, chiar fără intervenţia instanţei;
c) creditorul îşi poate apropia bunul gajat sau poate dispune de el, fără autorizarea instanţei, dacă
s-a stipulat astfel în contractul de gaj.

9. Ipoteca convenţională:
a) se poate constitui numai prin act autentic;
b) se întinde şi asupra tuturor îmbunătăţirilor survenite ulterior constituirii ipotecii asupra
imobilului;
c) trebuie să prevadă în conţinutul ei, sub sancţiunea nulităţii, natura şi situaţia fiecărui imobil al
debitorului, asupra căruia se constituie ipoteca creanţei;
d) trebuie să prevadă în conţinutul ei, fără însă a interveni vreo sancţiune, suma pentru care este
constituită ipoteca.

10. Dobânditorul unui imobil ipotecat se poate apăra împotriva creditorului ipotecar în următoarele
moduri:
a) poate cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile imobile ipotecate, dacă au mai rămas,
aflate în proprietatea debitorului;
b) poate recurge la procedura purgei făcând o ofertă creditorului de a-i plăti datoriile şi sarcinile
ipotecare până la concurenţa valorii de preţuire a imobilului, când l-a dobândit prin act cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit;
c) poate plăti el datoria către creditorul urmăritor, subrogându-se în drepturile acestuia;
d) poate abandona imobilul în mâna creditorului, chiar dacă este obligat personal la plata datoriei.

11. În caz de concurs între privilegiile imobiliare şi ipoteci se acordă preferinţă:

a) ipotecilor;
b) privilegiilor.

12. Pot fi ipotecate:

a) imobilele aflate în circuitul civil şi accesoriile lor, mobile sau imobile;
b) bunurile mobile aflate în circuitul civil;
c) uzufructul asupra bunurilor imobile;
d) bunurile viitoare ale debitorului;
e) bunurile minorului, pentru garantarea datoriei unei alte persoane;
f) bunurile minorului, pentru garantarea obligaţiei proprii a acestuia, dar numai dacă se face cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
g) creanţele sub condiţie rezolutorie.

166
 Drept civil
II
CUPRINS
CAPITOLUL I
- PATRIMONIUL
Patrimoniul. Noţiune juridică. Definiţie………………………………………………………… 1
Elementele patrimoniului …………………………………………………………….………… 1
Caracterele juridice ale patrimoniului ………………………………………………………… 2
Funcţiile patrimoniului ………………………………………………….……………………….2
Clasificarea drepturilor patrimoniale …………………………………………………………. 3
Clasificarea drepturilor reale în România ……………………………...…………………….4
CAPITOLUL II
- POSESIA
Definiţia şi elementele posesiei. …………………….…………………….………………….. 7
Dobândirea şi pierderea posesiei ……………………….……………………...……………. 7
Posesia şi detenţia precară …………………………………………………………………… 8
Calităţile şi viciile posesiei ……………………………………………...……………………... 9
Efectele posesiei. Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii ……………………………..... 10
Teste …………………………………………………………………….…………………….…. 10
CAPITOLUL III
- DREPTUL DE PROPRIETATE. DREPTUL DE PROPRIETATE
PRIVATĂ
Definiţie. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate ………………………….………….. 11
Caractere juridice ale dreptului de proprietate ………………..………………….…………. 11
Dreptul de proprietate privată. Noţiune şi definiţie …………………….……………………. 12
Teste …………………………………………………………………….…………………….…. 13
CAPITOLUL IV
- DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Definiţia şi subiectele dreptului de proprietate publică………………………….…………… 14
Caracterele dreptului de proprietate publică …………………………...……………………. 14
Obiectul dreptului de proprietate publică. Domeniul public şi domeniul privat. …………... 14
Regimul juridic al proprietăţii publice. ……………………………….……………………...... 15
Teste ……………………………………………………………………………………….……… 19
CAPITOLUL V
- MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Noţiune ……………………………………………………………………………………….…… 20
Proprietatea anulabilă …………………………………………………..………………….…… 20
Proprietatea rezolubilă ………………………………………………….………………….…… 20
Proprietatea comună ……………………………………………………………………….…… 20
Teste …………………………………………………………………......………………….…… 24
CAPITOLUL VI
- MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII
Noţiuni generale ………………………………………………………………………….…….... 25
Clasificări ……………………………………………………………..………………….……..... 25
Tradiţiunea ……………………………………………………………………………….……..... 25
167
 Drept civil
II
Hotărârea judecătorească …………………………………………………………….……...... 25
Accesiunea …………………………………………………………………………….……....... 26
Uzucapiunea ………………………………………………………………………….……........ 28
Convenţia ca mod de dobândire a proprietăţii …………………………………….……....... 31
Teste ………………………………………………………………………………….……........ 32
CAPITOLUL VII
- DEMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Precizări prealabile ……………………………………………………...………………….…… 33
Dreptul de uzufruct …………………………………………………….. ………………….……. 33
Dreptul de uz …………………………………………………………… ………………….……. 37
Dreptul de abitaţie ………………………………………………………………………….……. 37
Dreptul de servitute ……………………………………………………..………………….……. 37
Dreptul de superficie ……………………………………………………………………….……. 40
CAPITOLUL VIII
- APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN MIJLOACE
JURIDICE ALE DREPTULUI CIVIL
Mijloacele juridice de apărare ale dreptului de proprietate …………….………………….… 41
Acţiunea de revendicare ………………………………………………..………………….…… 42
Teste ……………………………………………………………………………………….…….. 46
CAPITOLUL IX
- PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE
Raţiunea publicităţii drepturilor reale imobiliare ………………………………………….…... 47
Sisteme de publicitate imobiliară cunoscute în România ………………………………….… 47
Reglementarea actuală a publicităţii imobiliare în ţara noastră ………..………………….… 47
Cartea funciară şi cadastrul general ……………………………………………………….….. 47
Structura cărţii funciare ……………………………………………….. ………………….……. 48
Înscrierile în cartea funciară …………………………………………... ………………….……. 49
Efectele înscrierilor în cartea funciară …………………………………………………….…… 49
Publicitatea mobiliară ………………………………………………….………………….…….. 50
CAPITOLUL X
- OBLIGAŢIA CIVILĂ
Noţiunea de obligaţie civilă …………………………………………………………………….. 51
Elementele raportului juridic de obligaţie …………………………………………………….. 51
Izvoarele obligaţiilor …………………………………………………………………………….. 51
Clasificarea obligaţiilor …………………………………………………………………………. 52
Obligaţiile complexe ……………………………………………………………………………. 52
Obligaţiile afectate de modalităţi ………………………………………………………………. 55
CAPITOLUL XI
- CONTRACTUL CA IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGAŢII CIVILE
Noţiunea de contract. Importanţa contractului ………………………………. ……….…….. 57
Clasificarea contractelor ……………………………………………………...………………… 57
Încheierea contractelor ……………………………………………………….………………… 59
Teste ………………………………………………………………………….…………………... 62
168
 Drept civil
II
CAPITOLUL XII
- EFECTELE CONTRACTULUI
(PUTEREA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI )
Noţiuni generale ………………………………………………………………………….……... 63
Interpretarea contractelor …………………………………………………………………….... 63
Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţi ……………………….……………….. 64
Obligativitatea contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea de
părţi contractante ……………………………………………………………………….……..... 64
Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice ………………………………………….… 67
Teste …………………………………………………………………………….……………...... 71
CAPITOLUL XIII
- ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE
Definiţie ………………………………………………………………………………….……..... 72
Actele juridice unilaterale …………………………………………………………………….... 72
CAPITOLUL XIV
- FAPTUL JURIDIC LICIT- IZVOR DE OBLIGATII CIVILE
Definiţie şi clasificare ………………………………………………………………………….... 73
Gestiunea de afaceri ………………………………………………………………….……….... 73
Plata lucrului nedatorat …………………………………………………….………………….... 74
Îmbogătirea fără just temei …………………….……………………………………………..... 75
Teste ……………………………………………………………….…………………………...... 77

CAPITOLUL XV
- FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICIU
IZVOR DE OBLIGATII CIVILE (RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)
Temeiul răspunderii civile delictuale …………………………………………………………... 78
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală, comparaţie ………………………... 78
Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, comparatie,
cumulul celor două răspunderi ……………………………………………….………….......... 79
Răspunderea civilă pentru fapta proprie, conditii generale ale răspunderii ….…………... 81
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanelor juridice ……………..... 83
Teste ……………………………………………………………….…………………………...... 85
CAPITOLUL XVI
- RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA
Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori ………………………………........ 86
Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meştesugarilor
pentru faptele ucenicilor ………………………………………………………………......……. 88
Răspunderea comiţentilor pentru faptele prepuşilor ……………………….………….......... 89
Teste ………………………………………………………………………..…………......……… 92
CAPITOLUL XVII
- RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE
ANIMALE, DE EDIFICII ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale …………………………………......… 93

169
 Drept civil
II
Răspunderea pentru ruina edificiului …………………………………………………......…… 94
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general ……………. …………....... 95
Teste ……………………………………………………………………….…………......……… 99
CAPITOLUL XVIII
- EFECTELE OBLIGAŢIILOR
Noţiuni generale …………………………………………………………………………………. 100
Executarea directă (în natură) a obligaţiilor. Plata ………………………..…………………. 100
Condiţiile plăţii …………………………………………………………………………………… 100
Executarea silită în natură a obligaţiilor ………………………………….………………….... 102
Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor ……………………...………………….. 103
Convenţii cu privire la răspundere ………………………………………..………………….... 105
Evaluarea despăgubirilor (a daunelor-interese) …………………………..………………….. 106
Teste ………………………………………………………………………………………………. 108
CAPITOLUL XIX
- TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE
Transmiterea obligaţiilor ………………………………………………………………………… 109
Transformarea obligaţiilor ………………………………………………………………………. 109
CAPITOLUL XX
- MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Noţiune. Clasificări ………………………………………………………..…………………….. 111
Compensaţia ……………………………………………………………….……………………. 111
Confuziunea ……………………………………………………………….…………………….. 112
Dare în plată ……………………………………………………………….…………………….. 112
Remiterea de datorie ……………………………………………………………………………. 112
Imposibilitatea fortuită de executare ……………………………………...…………………… 113
Teste …………………………………………………………………………………………….... 114
CAPITOLUL XXI
- GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
Noţiunea garantării obligaţiilor. Arvuna ………………………………….………………….... 115
Clasificarea garanţiilor obligaţiilor ……………………………………….…………………..... 115
Fidejusiunea (cauţiunea) ………………………………………………….………………….... 116
Dreptul la retenţie …………………………………………………………………………….....117
Gajul …………………………………………………………………………………………....... 118
Regimul juridic al garanţiilor mobiliare ………………………………….…………………..... 119
Ipoteca ………………………………………………………………………………………....... 121
Privilegiile ……………………………………………………………….. …………………....... 123
Teste ……………………………………………………………………...…………………...... 126

170