PATRIMONIUL, DREPTURILE PATRIMONIALE ȘI BUNURILE

Structura generală a noțiunii de patrimoniu :

• Noțiunea de patrimoniu

• Elementele patrimoniului

• Caracterele patrimoniului

• Funcțiile patrimoniului

Noțiunea de patrimoniu

Art. 31 alin. (1) NCC: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulara unui patrimoniu".

Și alte dispoziții ale NCC întrebuințează noţiunea de patrimoniu; exemplificativ:

► art. 33 - patrimoniul profesional individual

► art. 214 - separarea patrimoniilor în cazul persoanelor juridice

► art. 317 - independența patrimonială a soților

► art. 500 - independența patrimonială în cadrul instituției autorității părintești

În accepţiune curentă, prin patrimoniu înțelegem averea sau avuţia unei persoane. În sens mai larg,
întâlnim patrimoniul public (art. 1 alin. 2 din Legea apelor nr. 107/1996), cultural (opere de artă,
monumente), geografic (solul), biologic (flora și fauna) ori lingvistic.

Cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium, la rândul său derivat din pater familias,
proprietarul întregii averi familiale.

Patrimoniul se referă exclusiv la sfera drepturilor și obligaţiilor patrimoniale. De multe ori, aceste drepturi
și obligaţii poartă asupra unor bunuri privite individual, ut singuli. Totuși, drepturile și obligaţiile pot purta
inclusiv asupra unor ansambluri de bunuri, denumite universalități.

Universalitatea poate fi de fapt sau de drept:

O universalitate de fapt este o grupare de bunuri reunite doar prin voința proprietarului.

O universalitate de drept (cum este patrimoniul) reunește toate drepturile şi obligațiile patrimoniale
aparținând unei persoane.

În concepţia noului Cod civil, bunurile nu intră în definitia patrimoniului, ele fiind numai obiectul
drepturilor patrimoniale (art. 535 NCC).

Patrimoniul a fost definit ca fiind:

► totalitatea drepturilor și obligaţiilor patrimoniale aparținând unei persoane fizice sau juridice determinate,
privite ca o sumă de valori active și pasive, strâns legate între ele;
► totalitatea drepturilor și obligaţiilor care au valoare economică,apartinând unei persoane

Din cuprinsul definițiilor se desprind următoarele principii esențiale:

►Patrimoniul este compus dintr-un activ și un pasiv, însemnând că drepturile au același titular, iar bunurile
reunite același proprietar. Coeziunea acestui ansamblu este fungibilitatea elementului activ și elementului
pasiv.
►Drepturile care compun patrimoniul sunt patrimoniale, adică pecuniare, evaluabile în bani. Drepturile
lipsite de caracter pecuniar rămân în afara patrimoniului; de aceea sunt numite extra patrimoniale /
nepatrimoniale.
►Patrimoniul există indiferent de schimbările care se produc cu Dispozitia din sa drepturile și obligațiile
sale care-i alcătuiesc conţinutul.
Elementele patrimoniului
Regretatul profesor Ovidiu Ungureanu spunea că „patrimoniul amalgamează drepturile și obligaţiile cu
conţinut economic". Totuși, ca expresie contabilă distingem între activ și pasiv:

►Activul patrimonial e alcătuit din drepturile patrimoniale (drepturi cu conținut exprimabil în bani):
drepturile reale, drepturile de creanţă, precum și unele acţiuni în justiție (acţiunea în revendicare). Tot aici
includem drepturi asupra unor bunuri insesizabile sau strâns atașate persoanei (dreptul de a cere revocarea
donației pentru ingratitudine).

►Pasivul patrimonial este compus din datoriile evaluabile în bani: obligatii de a da, a face sau a nu face
ceva la care debitorul ar fi fost îndrituit în lipsa angajamentului său juridic.

Aceste componente (activ și pasiv) nu pot fi disociate. A dobândi un patrimoniu înseamnă a deveni atât
titularul unor drepturi, cât și debitor al unor datorii care grevează respectivul patrimoniu.
Ambele elemente sunt susceptibile de evaluare pecuniară:
Dacă activul depășește valoric pasivul, atunci soldul (diferența obţinută după scăderea pasivului din
activ) este pozitiv.
Dacă pasivul depăşeşte activul, patrimoniul continuă să existe (nici nu seridică problema inexistenței
lui!), dar soldul este negativ.

Activul patrimonial se întinde pe două planuri:

►Capitalul este expresia valorică a bunurilor din patrimoniu; poate fi productiv (e.g., un imobil închiriat)
sau neproductiv (e.g., imobil neînchiriat).
►Veniturile reprezintă valori direct legate de activitatea persoanelor (e.g., salariul). Capacitatea de muncă
nu intră, totuși, în alcătuirea patrimoniului!

Caracterele patrimoniului

1. Patrimoniul este o universalitate juridică.

Patrimoniul este totalitatea drepturilor și obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane. Patrimoniul nu
este un ansamblu de bunuri reunite prin voinţa proprietarului lor (nu este o universalitate de fapt), ci
cuprinde drepturi și obligaţii care pot avea ca obiect bunuri.

2. Unicitatea patrimoniului
Orice patrimoniu aparţine unei persoane, și orice persoană are un patrimoniu, chiar dacă acesta include
numai datorii (teoria personalistă a juristilor francezi, persoană (fizică sau juridică) poate avea doar un
singur patrimoniu, nu mai multe.

3. Inalienabilitatea patrimoniului
O persoană nu poate transmite întregul său patrimoniu prin acte între vii (inter vivos), ci numai prin
moștenire, legală sau testamentară (prin act juridic mortis causa).

4. Divizibilitatea și afectațiunea patrimoniului

Fiind o emanație a personalităţii, patrimoniul împrumută indivizibilitatea celei dintâi. Totuşi, patrimoniul
poate face obiectul unei diviziuni sau afectațiuni în cazurile și condițiile prevăzute de lege (art. 31 alin. 2
NCC), dând naștere nicidecum unui patrimoniu nou, ci unei mase patrimoniale (quasi patrimonia). Cu acest
prilej are loc un transfer intrapatrimonial (art. 32 NCC).
Divizibilitatea poate fi legală (specifică persoanelor fizice): este cazul distincției care se face intre bunurile
comune și bunurile proprii ale soților în regimul comunității legale de bunuri (art. 339, 340, 352 și 353
NCC).

Poate exista și o divizibilitate voluntară, incidentă persoanelor juridice (un comerciant își divizează
patrimoniul pentru a obține un fond de comerţ afectat activității comerciale). Divizarea poate fi totală sau
parţială, conform art. 236 NCC.
Afectațiunile pot fi determinate numai de lege:
►patrimoniul profesional individual (al unui medic, avocat, notar public sau executor judecătoresc)

► patrimoniul unitar (constituit asupra drepturilor și obligaţiilor care fac obiectul unei fiducii – art.
773 și urm. NCC)
Funcțiile patrimoniului

Garanția comună a creditorilor (art. 2324 NCC) – aparţine creditorilor chirografari, a căror creanță nu
beneficiază de o garanție reală (ipotecă, privilegiu, gaj). În schimb, aceștia au drept garanție întregul
patrimoniu al debitorului, privit ca universalitate juridică.

Deși poreclită „drept de gaj general", garanţia comună nu se confundă cu dreptul de gaj, un drept real
accesoriu dreptului de creanță, conferind atributele urmăririi și preferinței. Garanția comună oferă
creditorului puterea de a urmări orice bun aflat în patrimoniul debitorului pentru a-și realiza creanța, însă nu-
l poate opri pe acesta de la înstrăinare. Orice creditor chirografar va putea urmări doar bunurile aflate în
patrimoniul debitorului în momentul procedurii de executare silită, precum și bunurile care vor intra până la
îndestularea creanţei.

Subrogația reală cu titlu universal

Subrogația poate fi de două tipuri: personală și reală.

Subrogația personală exprimă înlocuirea unei persoane cu o alta într-un raport juridic. Exemplu: doi
debitori sunt obligaţi la plata unei datorii faţă de un creditor. Dacă un debitor achită întreaga datorie, el se
subrogă în drepturile creditorului plătit și îl va putea urmări pe celălalt pentru partea ce-i revenea din datorie.
Subrogația reală exprimă înlocuirea unui lucru cu un altul.

Subrogația reală cu titlu universal reprezintă înlocuirea automată a unei valori cu o alta în cuprinsul unei
universalități (adică patrimoniului). Exemplu: dacă dreptul de proprietate asupra unui bun este vândut, locul
său în patrimoniu este luat de prețul încasat.
Subrogatia reală cu titlu particular privește înlocuirea unui bun izolat (ut singuli) cu un altul

Transmisiunea universală și cu titlu universal

Transmisiunea universală are loc atunci când se transmite întregul patrimoniu de la o persoană la alta.

Exemplu: o persoană decedează iar patrimoniul lăsat este integral cules de unsingur moștenitor
(succesorul universal).

Transmisiunea cu titlu universal constă în transmisiunea fracționată (fracție ordinară, zecimală,

procent) a întregului patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane.

Exemplu: patrimoniul lăsat de defunct este cules pe cote de doi sau mai mulți moștenitori.

Acceptând moștenirea, succesorii defunctului nu doar dobândesc activul, ci suportă și pasivul, însă doar
proporțional cu cota succesorală și numai în limita bunurilor succesorale (art. 1114 alin. 2 NCC).
DREPTURILE PATRIMONIALE

Drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale

►Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective civile care au un conținut economic exprimabil
pecuniar, adică evaluabil în bani.
►Drepturile nepatrimoniale (numite şi drepturi personal-nepatrimoniale) sunt drepturi subiective civile al
căror conținut nu poate fi evaluat în bani (drepturi legate de existența și integritatea fizică sau morală a
persoanei: dreptul la viață, libertate,reputație etc.).

Diviziunea tradițională a drepturilor patrimoniale își are originea în dreptul roman:

►Drepturile reale presupun un subiect activ determinat și un subiect pasiv nedeterminat (general, format
din toti ceilalți), de asemenea drepturile reale prezintă 2 prerogative specifice:dreptul de urmărire și dreptul
de preferinţă.
► Drepturile personale (de creanţă) presupun subiecte întotdeauna determinate (atât cel activ, cât și cel
pasiv).

Dreptul de urmărire îi oferă titularului posibilitatea să urmărească bunul în orice mâini s-ar afla.

Exemplu: proprietarul unui imobil îl poate revendica de la orice detentor; uzufructuarul poate săși
reclame bunul pentru a-l folosi, împotriva oricui ar opune proprietatea asupra acestuia.

►Dreptul de creanță comportă prin sine dreptul la urmărire, căci creditorul beneficiază de o garanție
generală asupra patrimoniului debitorului (este vorba despre garantia comună a creditorilor). Creditorul nu
are, prin creanța sa, un drept special de urmărire care să poarte asupra unor bunuri determinate din
patrimoniul debitorului.

Astfel, creditorul chirografar poate urmări doar bunurile aflate în mâinile debitorului său, pierzând această
posibilitate dacă sunt înstrăinate unui tert.
În schimb, creditorul care beneficiază de un drept real accesoriu creanței sale poate urmări bunul (asupra
căruia poartă garanția) în mâinile oricui ar ajunge.

Dreptul de preferinţă îi oferă titularului posibilitatea de a-și realiza dreptul cu privire la un bun cu
prioritate față de titularii altor drepturi.

Exemplu: dacă un drept de creanţă este însoțit și garantat de o ipotecă, titularul ipotecii (creditor
ipotecar) poate obține realizarea creanței sale din prețul bunului ipotecat cu prioritate față de ceilalți
creditori ai aceluiași debitor.
► Drepturile reale sunt limitate, fiind expres reglementate de legiuitor, în timp ce drepturile de creanță sunt
teoretic nelimitate, deoarece se nasc din orice act juridic valabil, precum și din orice fapt juridic, licit sau
ilicit (adică acţiuni omeneşti săvârşite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuși
în temeiul legii – plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză, etc.).

Drepturile și obligaţiile reale

Definiție și clasificare

►Drepturile reale (ius in re) sunt acele drepturi subiective patrimoniale prin care titularul lor își poate
exercita atributele conferite de lege nemijlocit asupra bunului la care se referă, fără a avea nevoie de
concursul altor persoane.

Pot fi clasificate în drepturi reale principale și accesorii:

►Drepturi reale principale - au o existență independentă faţă de alte drepturi (proprietatea, uzul,
uzufructul); poartă asupra materialității lucrului pus în serviciul titularului.
►Drepturi reale accesorii (de garanție ori de privilegiu) – depind de existența altor drepturi (ipoteca); sunt
accesorii drepturilor de creanță; poartă asupra valorii pecuniare a lucrului, pusă deoparte în interesul
titularului.

Drepturile şi obligațiile reale .Definiţie şi clasificare

Drepturile reale (ius in re) sunt acele drepturi subiective patrimoniale prin care titularul lor îşi poate
exercita atributele conferite de lege nemijlocit asupra bunului la care se referă, fără a avea nevoie de
concursul altor persoane.
Pot fi clasificate în drepturi reale principale și accesorii:
▸ Drepturi reale principale au o existență independentă faţă de alte drepturi (proprietatea, uzul,
uzufructul); poartă asupra materialității lucrului pus in serviciul titularului.
► Drepturi reale accesorii (de garantie ori de privilegiu) - depind de existenta altor drepturi
(ipoteca), sunt accesorii drepturilor de creanță, poartă asupra valorii pecuniare a lucrului, pusă deoparte in
interesul titularului.

Drepturile reale principale se împart la rândul lor în:

▷ Dreptul de proprietate (publică sau privată)
▷ Drepturile reale derivate
▷ dezmembrămintele proprietății private:
 dreptul de uzufruct
  dreptul de uz
 dreptul de abitație
 dreptul de superficie
 dreptul de servitute
 drepturile reale corespunzătoare proprietății publice:
 dreptul de administrare
 dreptul de concesiune
 dreptul de folosință cu titlu gratuit

Drepturile reale accesorii (de garantie/privilegiu) se împart in:

 Garanţii reale (ipoteca, gajul, dreptul de retenţie)
 Privilegii si garanții personale (fideiusiunea, garanțiile autonome)

Obligațiile reale reprezintă o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile

personale (de creanța). Ele se impart în:
 obligații propter rem- îndatoriri pozitive (de a face) sau negative (de a nu face) care decurg din
stapanirea unui bun şi obligă numai în legătură cu acele bunuri pe titularii drepturilor reale asupra
acestora. Se transmit odată cu bunul. Pot fi legale (art. 17 din Legea nr. 407/2006 privind vânătoarea
și protecția fondului cinegetic, obligația de granituire din art. 560 NCC: obligatia de a contribui la
cheltuielile de construire și întreţinere a zidului comun- art. 663 NCC) sau conventionale (prin
acordul părților, exemplu: art. 759 NCC)
 obligații scriptae in rem - corespund unor drepturi de creanță, dar sunt intrinsec legate de stăpânirea
unor bunuri de către altă persoană decât proprietarul sau titularul unui drept real asupra acestora. Ex
art. 1812 NCC

Drepturile personale (de creanță) sunt acele drepturi subiective patrimoniale în temeiul cărora subiectul
activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
►Potrivit doctrinei (O. Ungureanu), aceste drepturi se constituie din 2 elemente:
 o relaţie interpersonală între creditor şi debitor, despre care mai spunem că este exprimată într-o
legătură de drept (vinculum iuris);
 un element economic constând în dreptul creditorului asupra patrimoniului debitorului (garantia
generală sau comună).
 Raporturile juridice născute din drepturile de creanță se numesc raporturi obligaționale fiindcă
oricărui drept de creanță îi este corelativă o obligatie (de a da, a face sau a nu face). Pentru creditor,
raportul se prezintă sub forma unei creante: pentru debitor, raportul se prezintă ca o datorie, o
obligație.
Bunurile
Noţiunea şi definiția bunurilor

► Legătura dintre persoane si bunuri a fost din cele mai vechi timpuri una firească, deoarece omul a fost
cel care a dat utilitate sau sens economic lucrurilor, prin aproprierea acestora. Actualul Cod civil consacra
bunurilor Cartea a III-a, pe care o intitulează Despre bunun (art. 535-550)
 Fiind utile omului, lucrurile sunt denumite juridic bunuri Totusi, nu orice lucru constituie un bun,
căci unele lucruri nu sunt susceptibile de apropriere (adică de a face ca un lucru să fie potrivit pentru
un anumit scop). Este cazul lucrurilor comune (res communes) lumina, aerul, marea, zăpada.

Art. 535 Cod civil statuează că „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul
unui drept patrimonial"
In sens restrâns, sunt bunuri numai lucrurile corporale sau necorporale care pot face obiectul unor
drepturi și obligații patrimoniale.
In sens mai larg, vom intelege prin bunuri lucrurile corporale sau necorporale ca obiecte ale drepturilor
şi obligaților patrimoniale, precum şi drepturile patrimoniale şi acţiunile referitoare la bunuri (in accepțiunea
lor restrânsă).
Bunul se detașează de notiunea de lucru dacă îndeplineste două conditii:
▷să fie util omului;
▷ să fie apropriabil sub forma drepturilor patrimoniale.
Putem defini bunul ca fiind acea valoare economică ce este utilă omului şi este susceptibilă de
apropriere sub forma drepturilor patrimoniale.

Criteriile de clasificare a bunurilor Potrivit art. 535, o primă clasificare împarte bunurile în: corporale
(res corporales) - cele care au o existență fizică, materială, perceptibilă prin simturile omului, putând fi
văzute, atinse și posedate; şi
▷ necorporale (res incorporales) - cele care au o existență abstractă, lipsindu-le corpul sau substanta
(este cazul drepturilor, căci ele au existenţă necorporala).

Bunurile corporale pot fi imobile sau mobile. Ce nu poate fi de contestat este natura bunului imobil -
pământul. Imobilul poate fi o porțiune de pământ sau un lucru cu caracter permanent incorporat în
pământ, spre exemplu: o clădire sau o construcție, o platformă și alte instalații de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental, izvoarele şi cursurile de apă, sunt imobile prin natura lor.
Plantațiile prinse de rădăcini (gata să fie tăiate) arborii înrădăcinați (gata să fie doborâţi), în principiu,
păstrează natura lor imobiliară dar numai atata timp cât separaţia nu a avut loc(art. 537 NCC)
 De asemenea, rämän bunuri imobile materialele separate in mod provizoriu de un imobil, pentru a fi
din nou intrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum şi părtile integrante ale unui
imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.

► Dar chiar din acest moment, sub anumite aspecte, codul le tratează ca mobile prin anticipatie (art. 540
NCC), având în vedere desprinderea(separarea) lor viitoare. Intr-adevar, vânzarea recoltelor desprinse din
rădăcini, arborii care se taie, materialele din demolări, toate concepute ca o vânzare de bunuri viitoare, vor
urma regimul vânzărilor mobiliare, mai lejer decât al vânzărilor imobiliare...
In opoziție, mobilul prin natura sa este definit orice bun pe care legea nu-l considerà imobil (art 539
alin.(1), NCC] Putem ilustra mobilele ca fiind acele bunuri caracterizate de o mobilitate proprie sau
împrumutată. In categoria acestor bunuri am putea include: vehicule terestre, animale, nave, aeronave,
îmbrăcăminte, alimente, diamante, lingouri de aur, etc.
In categoria bunurilor corporale putem include şi bunurile imobile prin destinație (materialele
intrebuințate în locul celor vechi dintr-un imobil) Aceste bunuri mobile aduse pentru a fi întrebuințate în
locul celor vechi, vor deveni imobile din momentul in care au căpătat această destinație (de exemplu:
placaje, chiuvete, tevi, etc.).

Bunurile necorporale pot fi doar drepturile, deoarece drepturile pot fi necorporale. Însă, cea mai mare
parte a drepturilor poartă asupra unor bunuri corporale, s-ar putea spune că în acest caz, ele sunt bunuri
corporale.
►Dispozițiile art. 542 din NC, prevede destul de abstract la alineatul (1) că, (...)) Sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora iar în continuare, alineatul (2):
Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, in limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile
mobile".
Doctrina a ilustrat faptul că sunt însă şi drepturi, care nu au ca obiect un lucru tangibil. Acestea sunt
denumite bunuri necorporale absolut.
Vom distinge, aşadar, între:
 Drepturile asupra bunurilor corporale, şi
 Bunurile necorporale absolut

► Drepturi asupra bunurilor corporale. În funcție de obiectul la care se aplică, pot fi mobiliare sau
imobiliare. Este adevărat că dispozițiile NCC nu folosesc în mod direct această expresie ci, aşa cum este
denumit art. 542, Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor". Aceste reguli au importanţă
pentru drepturile reale, drepturile de creanță și pentru acțiunile în justiţie.
► Dreptul real - poate fi privit separat de bunul la care se aplică pentru a fi considerat el însuşi un bun,
numai in privinta dezmembramintelor dreptului de proprietate (de exemplu, dreptul de a percepe pe durata
vieţii veniturile rezultate dintr-un uzufruct, este un bun).
 Dreptul de proprietate, fiind un drept real total, absoarbe toate utilitatile lucrului şi se confundă cu
acesta. Dreptul de proprietate este singurul drept real care se identifică cu obiectul său.
De aceea, o persoană care are un drept de abitație asupra unei clădiri nu va spune cladirea mea, ci va
spune: clădirea asupra cáreia am un drept de abitatie. Astfel, putem distinge in acest mod dreptul necorporal
de clădire. care este obiectul său material.

Dreptul de creanță. În situatia in care creditorul, poate cere debitorului sau un anumit bun, atunci
acest drept reprezintă un bun.
► Dacă obiectul său va fi imobiliar, dreptul de creanță va avea un caracter imobiliar (sunt cazuri rare
deoarece cumpărătorul devine proprietar imediat). Per a contrario, creantele vor avea un caracter mobiliar
dacă obiectul lor este mobiliar. In această categorie putem include, în primul rând, creantele care tind să
realizeze transferul proprietății unui bun mobil în natură.
Domeniul de aplicare al drepturilor de creanță este aproape infinit deoarece lucrurile sunt
convertibile în bani. Exemple: creantele de servicii (pot fi obligatii de a face sau a nu face, cu o natură
mobiliară deoarece, in caz de neexecutare se transforma în obligații de sume de bani); dreptul la inchiriere al
locatarului (in ciuda aparentei, are un caracter mobiliar deoarece stabileşte o serie de obligații în sarcina
celui care închiriază); restul de pret din vânzarea unui imobil (chiar dacă obiectul vânzării a fost un imobil,
restul de pret reprezintă o creanţă mobiliară), etc.

Acțiunea în justiţie. În contextul materiei noastre, actiunea în justiţie poate fi considerată ca acel
mijloc juridic sau procesual pe care o persoană îl are la îndemână, pentru a-şi apăra un drept în justiţie.
►Acțiunile sunt clasificate în funcție de drepturile a căror menire o au să le apere, dar să le şi
valorifice. In acest sens, acţiunea în justiţie prin care o persoană cere instanței, impotriva opozitiilor altora,
respectarea dreptului său asupra unui bun, este ea însăşi un bun (de exemplu, acțiunea în revendicare). Intr-o
oarecare măsură, această acțiune ar putea inlocui bunul în patrimoniul proprietarului, cu conditia ca instanța
să-i recunoasca in mod definitiv dreptul de proprietate asupra acelui bun. Ea va fi imobiliară dacă bunul
revendicat este un imobil şi mobiliară dacă bunul revendicat este un bun mobil.
▸ Aceeaşi discutie o putem avea şi în cazul în care obiectul acțiunii il constituie returnarea unei sume
de bani. Această acțiune va avea întotdeauna un caracter mobiliar

Bunuri necorporale absolut pot fi privite ca acele bunuri desprinse total de orice suport material, fără
nicio existență materială a obiectului la care se referă. În aceste condiții, nu putem discuta despre un obiect
mobiliar sau imobiliar al acestor bunuri. Totuşi, ele vor fi întotdeauna mobile deoarece reprezintă expresia
unor creante sau a unor valori (obligatiuni, acţiuni, părti de interes, rente etc.).
Aceste bunuri sunt mobile prin determinarea legii in cazul contractului de societate, art. 1.894 C.civ.
reglementează formarea capitalului social: capitalul social subscris se divide in părți egale, numite părți de
interes, care se distribuie asociatilor proportional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de
societate nu se prevede altfel. Acestea sunt drepturi de o natura particulară, adică creante ale asociatilor
împotriva persoanei juridice. Exemple. dreptul la o fractiune din beneficiile periodice sau la dizolvare,
dreptul la o fractiune din activul partajabil; chiar dacă există imobile in activ, partile de interes vor fi
considerate tot mobiliare pentru ca ele să poată fi transmise însă, in limitele și condițiile prevăzute de lege
(art. 1.901 NCC).

Distinctia fundamentalà-art. 536 C.civ: bunurile sunt mobile sau imobile". Bunuri imobile sunt,
potrivit art. 537 C.civ. :
 terenurile
 izvoarele și cursurile de apă; plantatiile prinse de rădăcini;
 constructiile şi orice lucrari fixate de pământ cu caracter permanent,
 platformele şi alte instalatii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental dar şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este incorporat cu acest caracter
permanent.
Tot cu privire la aceste bunuri, art. 538 C.civ. determină situații in care anumite bunuri român sau
devin imobile. Astfel, rămân bunuri imobile:
 materialele separate in mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuintate, atát
timp cât sunt păstrate in aceeaşi forma;
 partile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă destinate spre a
fi reintegrate
Devin bunuri imobile, materialele aduse pentru a fi întrebuintate in locul celor vechi, din momentul
in care au dobândit această destinatie.

Bunuri mobile sunt, potrivit art. 539 C.civ.:

 acele bunuri pe care legea nu le consideră imobile,
 undele electromagnetice sau asimilate acestora, produse în condițiile legii;
 energia de orice fel produsă, în condițiile legii, de orice persoană şi pusă în serviciul său,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acesteia.
În egală măsură, potrivit art. 540 C.civ., sunt bunuri mobile prin anticipație:
 bogățiile de orice natură ale solului şi subsolului;
 fructele neculese încă.
De asemenea, devin bunuri mobile prin anticipatie plantaţiile şi constructiile incorporate in sol,
atunci când prin vointa părților, sunt privite in natura lor individuală în vederea detașării lor.

Distincții secundare
a) Bunuri fungibile şi nefungibile
  Bunurile fungibile sunt lucrurile care pot fi înlocuite cu altele in executarea unei obligații
(alimente, bani, tigări).
 Bunurile nefungibile nu se pot înlocui unele cu altele (un tablou de colectie).
Totuşi, prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil" (art. 543 alin.
3 C.civ.).
b) Bunuri consumptibile şi neconsumptibile
 Bunurile consumptibile sunt cele care nu pot fi folosite conform destinatiei lor obisnuite
fără a li se consuma substanţa ori fără a fi instrainate de la prima lor intrebuintare
(alimentele, cărbunele, benzina).
 Bunurile neconsumptibile sunt cele care pot fi intrebuinţate continuu fără ca prin aceasta
să se consume substanța lor (hainele, televizoarele, autoturismele).

c) Bunuri divizibile şi indivizibile

 Bunurile divizibile pot fi impartite fără a le fi schimbată destinația (un teren, o tonă de
grâu, o bucată de stofa).
 Bunurile indivizibile nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinaţia (haina,
maşina, animalul viu).
Totuşi, art. 545 alin. (3) C.civ. arată că un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil
în temeiul unui act juridic.
d) Bunuri principale şi accesorii
► Bunurile principale au o existență de sine stătătoare și pot fi folosite în mod independent.
► Bunurile accesorii au existenta legată de bunul principal şi folosesc la intrebuinţarea acestuia.
Destinația comună a acestor bunuri poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri (art.
546 C.civ.). Raportul dintre aceste bunuri este exprimat prin maxima accesorium sequitur
principale.

Produsele bunurilor
Potrivit art. 547 Cciv. produsele bunurilor sunt fructele şi productele".
Conform prevederilor art. 548 din NCC, rezultă faptul că unele bunuri produc în mod periodic fructe
(in sens juridic), fără consumarea substanţei lor (de exemplu, terenul agricol care dá anual o recoltà sau o
casă care este inchiriată). Există însă bunuri care nu produc niciun venit, denumite bunuri sterile (de
exemplu: bijuteriile, lingourile de aur, etc.).
Fructul, potrivit art. 548 C.civ., reprezintă acel produs care derivá din folosirea unui bun principal,
fără ca substanta acestuia să se diminueze (teren, pomi, capital etc.)

Fructele se clasifică în trei categorii:

  Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obtinute fără intervenția
omului (ex. ciupercile, fructele copacilor, capitalul, sporul animalelor, etc).
 Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat a
activității sau intervenției omului (legumele obtinute prin cultură şi orice recoltă)
 Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic. Pot preveni din chirie, arenda, dobândă, dividende etc.

În continuare, art. 549 C.civ. reglementează productele bunurilor.

Putem reţine că acestea reprezintă produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanței acestuia.
Productul presupune consumarea substanței și este produs de bunul principal la intervale neregulate;
el nu se mai reproduce. De exemplu, pietrele desprinse episodic dintr-o carieră neexploatată sau, arborii
tăiați izolat.
Aceste bunuri odată separate de fond nu se vor mai reproduce. Fructul se distinge de product
deoarece el este produs în mod periodic şi diminuează substanţa.