Domnia lui Carol I (1866-1914)

În 1866, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a format o locotenență domnească, alcătuită din trei
membri, care trebuia să conducă România până când va fi adus pe tron un prinț străin.
Tronul României a fost propus lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, dar acesta l-a refuzat. Apoi,
tronul a fost propus prințului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a acceptat. A existat și sprijinul
împăratului Franței și al regelui Prusiei pentru urcarea pe tronul României a prințului Carol.
În 10 mai 1866, Carol depune jurământul de credință față de țară, la București, și devine conducătorul
României cu titulatura de principele Carol I.
În timpul său, România s-a modernizat pe toate planurile: politic, economic, social, cultural.
În iulie 1866 a fost adoptată Constituția care a pus bazele monarhiei constituționale ereditare. Ea a fost
inspirată din constituția Belgiei din 1831, care era una dintre cele mai liberale din Europa. Constituția din
1866 a fost în vigoare până în 1923. Avea ca principii: separația puterilor în stat, guvernarea reprezentativă,
suveranitatea națiunii, monarhia ereditară: tronul se transmite din tată în fiu, pe linie masculină (primogenitură).
Votul era cenzitar (în funcție de avere). Alegătorii erau împărțiți în colegii: două pentru Senat și patru pentru
Adunarea Deputaților.Țăranii votau prin delegați. Nu aveau drept de vot cei care nu făcuseră 4 clase, cei care
fuseseră condamnați pentru anumite delicte și cei care nu erau folositori societății (erau considerați „folositori
societății” cei care aduceau o contribuție cât de mică la bugetul statului).
Constituția a suferit 3 modificări:
a. în 1879, când a fost modificat articolul 7 referitor la acordarea cetățeniei române doar persoanelor de religie
creștină. Prin acea modificare puteau deveni cetățeni români și evreii.
b. în 1884. România a devenit regat în 1881, iar Carol I, rege și acest lucru trebuia consemnat în constituție. S-
a extins și dreptul la vot prin scăderea censului.
c. în 1917, cînd s-a introdus votul universal pentru bărbați și a fost stabilită reforma agrară.
Carol I a introdus sistemul rotativei guvernamentale, adică alternanța la putere a Partidului Liberal și a
Partidului Conservator. Partidul Liberal a luat naștere în 1875. Avea ca reprezentanți de seamă pe Ion C.
Brătianu, Dimitrie Sturdza, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti etc. Reprezenta interesele burgheziei
(industriași, bancheri) și susținea dezvoltarea industriei naționale, cu sprijin de la stat, având deviza „Prin noi
înșine”.
Partidul Conservator a luat ființă în 1880 și avea ca lideri pe Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Petre
Carp. Reprezenta interesele marilor proprietari de pământ și punea accentul pe dezvoltarea progresivă,
etapizată, fără salturi mari și fără preluarea modelelor occidentale.
În timpul guvernelor liberale, s-au dat mai multe legi care au impulsionat dezvoltarea economiei:
înființarea Băncii Naționale Române (BNR) în 1880; înființarea Creditului Agricol, Legea de încurajare a
industriei etc.
Conservatorii au dat Legea minelor în 1895, prin care statul devine proprietarul resurselor de subsol, cu
excepția petrolului. Au dat o lege prin care au permis străinilor să dețină proprietăți funciare în România.
În 1866 a fost înființată Societatea Literară Română, care în 1867 a luat numele de Societatea
Academică Română, iar din 1879 se va numi Academia Română.
Carol I va conduce armata română în Războiul de Independență (1877-1878), în urma căruia România a
devenit independentă și a obținut Dobrogea. Din anul 1881, România a fost proclamată regat, iar Carol I va
primi titlul de rege.
În anul 1883, România va adera la Tripla Alianță (Puterile Centrale), alături de Germania, Austro-
Ungaria și Italia, cu scopul de a se proteja în fața Rusiei.