Din toată țara începură să sosească la adresa comisarilor scrisori ale

locuitorilor care denunțau abuzurile făcute de către cîrmuire și cereau

asigurarea libertății alegerilor. Soseau scrisorile doamnelor din Blacău,
ale unioniștilor din Roman, ale neguțătorilor, corpului avocaților,
corpului medicilor din Iași... De pretutindeni se cerea sprijinul
comisarilor pentru a se pune capăt silniciilor și a se face dreptate. Până
când, într-o zi, chiar nevasta caimacamului se alătură corului de voci care
cereau îndepărtarea lui Costin Catargi. Soții nu mai trăiau sub același
acoperământ de ceva vreme. Cocuța Conachise se retrăsese la țară,
dezamăgită de levantin și nu mai voia să știe de el. Acesta s-a împăcat
destul de ușor cu gândul despărțirii; pe avere oricum pusese mâna.
Acum, însă, odată cu sosirea comisarilor, avea neapărată nevoie de soție
pentru a face onorurile casei la frecventele recepții și mese pe care era
obligat să le ofere, împins fiind de rude, printre care mulți aveau opinii
unioniste. Cocuța Conachitrimise însă un răspuns, afirmând că se va
întoarce la Iași doar dacă Vogoride se lepădă de Costin Catargi, fiind
nemulțumită de multele necazuri pe care i le pricinuia acesta. Prin
încuviințarea atât a lui Savfet-Effendi, cât și a austriecilor, care își
găsiseră un urmaș mai puțin compromis, caimacamul s-a învoit în cele
din urmă să-i ceară lui Costin Catargi să-și prezinte demisia. Cu această
ocazie, el a dezvăluit acea trăsătură a firii sale care îmbina atât de
potrivit lașitatea cu nerușinarea. 1....

In nevoia lor, unioniştii, care cunoşteau prea bine simţi min -

tele ei patriotice, au trimes la dansa, la Ţigăneşti, pe unul din
ei,
pe Alexandru Moruzi, cu insărcinare să facă apel la
simţimintele ei româneşti ca s- o ademenească să pretindă
caimacamului în
chip cominatoriu departarea din guvern a lui Costin Catargiu,
ameninţând pe Vogoridi, la caz de refuz, cu cererea de despăr
-
ţenie cătră dicasterie. Deşi Vogoridi îi ierosise, în desfrâu şi în
fel de fel de alte cheltuieli futile, o bună parte din urieşa ei
avere,
deşi toate neamurile o sfătuiau de ani să- l părăsască, ea, din
prin -
cipiu, nu se plecase acestui sfat.
Dar Moruzi, barbat foarte fin şi dibace, adresându- se pa trio -
tismului ei, nobila femeie, dându- şi prea bine sama de pri -
mejdia ce rămânerea mai departe la ministerul din lăuntru a
lui
Costin Catargiu o alcătuia pentru viitorul ţării, a dat lui Mo -
1
,,Viața Românească”, anul 12, nr. 1, 1959, p. . 8-9.
ruzi cartă liberă ca să nu mai cruţe faţă de caimacam nici o
ame -
ninţare pentru a- l sili să congedieze pe Catargiu în cel mai
scurt
timp. Dacă trecuse peste proasta purtare a lui ca soţ şi peste ri
-
si pirea unei părţi însemnate a averii sale, nu- i va ierta, decla
rat- a
ea, zdrobirea viitorului ţării.
Îndată întors la Ieşi, Moruzi s- a dus la caimacam şi i- a co -
mu nicat hotărârea nevestei sale. În zadar Vogoridi încercatu-
s- au
să dea răspunsuri evazive, căutând să câştige astfel timp, Mo -
ruzi nu l- a slăbit. I- a adus aminte cum venise în ţară fără abso
-
lut nici o avere şi că numai faptului că se însurase cu fiica lui
Conache îi datora trecerea lui subită de la neagră sărăcie la bo
-
găţie domnească; cum el avuse, faţă de soţia lui, o purtare in -
calificabilă şi, în puţini ani, îi risipise jumatate din avere în
chipul cel mai nedemn şi cel mai insultător pentru dânsa. Să
nu- i pară amerinţarea de despărţenie şagă sau vorbă deşartă.
El,
Moruzi, a găsit- o foarte hotărâtă şi doară caimacamul ştie că
fratele şi surorile ei o împing de mult şi cu stăruinţă să- şi
scăpe
prin despărţenie rămăşiţa averii. Să se gândească serios şi să
chib zuiască cum este mai bine pentru el: dacă se poate
expune
la asemene primejdie pe nădejdea ipoteticelor foloase ce le în -
fă toşază făgăduinţile turceşti. Vogoridi de nimica netemându-
se
ca de sărăcie, cu care făcuse o îndestulătoare şi amară cunoş -
tinţă înainte de căsătorie, argumentele lui Moruzi n- au ramas
fără efect. Apoi în Ieşi sosise comisarii europeni şi soţia lui
fiind retrasă la ţară, iar nici una din surorile ei nevoind s- o în -
locuiască, caimacamul nu avea pe cine să însărcineze a face
acelor
 Comitetul Unirii se oprise la concluzia că gruparea separatistă trebuie
compromisă și făcută de ocară cu atâta zgomot, încât nici chiar
susținătorii ei să nu îndrăznească a-i lua apărarea. Așa s-a născut ideea
de a fura hârtiile tainice ale caimacamului, despre care se bănuia că ar
putea aduce lumină asupra intrigilor acestuia și ale complicilor săi. Și
după o căutare îndelungată a mijloacelor cele mai potrivite, s-a convenit
ca Maica Eugenia, sora lui Costache Negri și verișoara primară a
nevestei caimacamului, să-și asume această misiune, respectând cele
zece porunci.
Prea cuvioasa maică a început să parcurgă zilnic drumul către casa
scumpei verișoare, până când, după o persistentă insistență, a reușit să o
convingă pe Cocuța Conachi să dezvăluie locul unde caimacamul își ținea
hârtiile cele mai secrete. Mai mult decât atât, fata boierului Conach in-a
dorit să se implice în trădarea bărbatului ei, pe care îl disprețuia și de
care îi era silă.
Atunci, Maica Eugenia s-a priceput să îl încurajeze cu vorbe dulci ca
mierea pe însuși camardinerul beiului, iar într-o zi, pentru o recompensă
financiară considerabilă, ,,sluga i-a adus hârtiile pe care le descoperise în
sipețelul de fildeș”. Adăpostind cu grijă la sânul ei acest fruct neînsuflețit
al piosului ei păcat, Maica Eugenia a fugit la Vasile Mălinescu, așa cum
fusese hotărât, și în aceeași sală colonelul Kogălniceanu le-a prezentat
consulului francez, sperând că acestea vor constitui o adăugire valoroasă
la eforturile partidei Unirii.
Acestea erau informații extrem de compromițătoare pentru vizir,
scrisori de la Gödel de Lannoy, de la Fotiadi, de la Musurus, ambasadorul
turc la Londra, de la Alecu Vogoride, fratele beiului, consilier al lui
Musurus - și toate erau adresate caimacamului, sfătuindu-l, îndemnându-
l, încurajându-l să lucreze cu toată puterea pentru a împiedica libera
exprimare a dorințelor Moldovei”2.

În anul 1849, preotul Gheorghe Dimitriu a fost numit protoiereu al

județului Tecuci, în această calitate a funcționat până la 1 martie 1884,
când a fost numit protoiereu Iconomul Ioan Andreescu. Demnă de
remarcat este scurta întrerupere în protopopiatul lui Gheorghe Dimitriu
din 1857, caracteristică pentru activitatea tatălui scriitorului nostru. În
timpul mișcării naționaliste din Principate pentru unire, părintele
Gheorghe Dimitriu-Hogaș se afla în fruntea acțiunii unioniste din orașul

2
Dumitru Hîncu, Alexandru Leon, Vremea Faptei, în ,,Viața Romînească”, anul 12, nr.
1, 1959, p. 12.
Tecuci și a suferit, din cauza aceasta, diferite persecuții, fiind chiar
îndepărtat din protopopie de către caimacamul Nicolae Vogoride.
Într-adevăr, la 11/23 aprilie 1857, este destituit, deoarece „persoanele
ce sunt în funcții urmează a sta în linia conservatoare”, nu să vorbească
„fără respect și cu mare slobozenie... de aceea îți facem cunoscut că de
astăzi înainte rămâi liber”, după cum se spune în decretul locțiitorului de
Episcop al Romanului și acestea, conform informațiilor „ocârmuirii”3 5.

5 Acte și doc. IV, pag. 397—8, 453 C. Solomon și C. A. Stoide, Pretendenta lui Gr. Sturza
la tronul Moldovei. Buc. 1937, pag. 22. 6 A. D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. VI, pag.
577.

Alexandru Nicolescu în articolul «Economul G. Dimitru-Hogaş «Vocea Galaţilor».

Duminică 2 August 1915.

În paginile ziarului ,,Vocea Galaților” din data de 7 august 1915, apare

articolul intitulat ,,Economul G. Dimitru-Hogaş”. Acesta dezvăluie
circumstanțele care au condus la demiterea lui Gheorghe Dimitriu, tatăl
lui Calistrat Hogaș, din funcția de protoiereu a județului Tecuci. Decizia
de destituire a fost emisă de către caimacamul Nicolae Vogoride și a fost
primită ,,cu uimire și indignare” de către locuitorii din Tecuci, care au
decis să intervină pe lângă soția lui, ,,frumoasa Cocuța Conachi, sub
privirile căreia se topeau toate înverșunările bărbatului”.
Alexandru Nicolescu, strănepotul prin alianță al lui Gheorghe
Dimitriu, relatează întâmplarea așa cum i-a fost povestită chiar de către
protopopul însuși: ,,La urma urmei, propuseră numeroșii prieteni să
mergem cu toții la Țigănești și să ne plângem Cocuței, că doar ea este de-
a noastră și nu-și va lăsa bărbatul să-și bată joc de oameni și de țară și să
săvârșească nedreptăți... Mergem cu toții la Țigănești, căci ea, desigur,
nu știe nimic de samavolniciile soțului ei și mai ales de nedreptatea
săvârșită pe seama Cucerniciei tale, pe care te venerează un oraș și un
județ întreg”.
După prânz, trăsurile ,,începură a curge”, vreo 20 la număr, din Tecuci
spre Țigănești. ,,Când văzu intrând atâtea trăsuri în curte”, continuă
protopopul să-și aducă aminte, ,,Cocuța... arătă cam nedumerită în capul
scărilor: — Binecuvintează, părinte protopoape, imi zise ea, văzându-mă
urcând scările. — Nu-mi mai zice protopop, că numai sunt. Bărbatul
dumitale m-a dat afară, si răspunsei eu apăsat și silabisind vorbele.
Căimăcămoasa se dumeri cu greu. — Cum asta, nu se poate... Trebuie să
fie o greșeală... Bărbatul meu poate că a fost amăgit... În tot cazul, eu nu
pot îngădui o asemenea nedreptate și, iată, chiar acum mă pun să-i scriu
și rog pe Cucernicia ta să pleci neapărat mâine la Iași și să-i duci această
scrisoare din parte-mi...”
Ajuns la Iași, a intrat la palat, ,,în fața unei uși cu geamuri,
caimacamul sta întins pe o canapea și un funcționar în picioare și citea
ceva. Cunoscându-mă, sări în sus și-mi deschise ușa. Cum intrai, îi dădui
3
G. Ursu, Calistrat Hogaș și Tecuciul său natal, în ,,Convorbiri Literare”, anul 75, nr. 9-
10, 1 septembrie 1942, p. 614-616.
scrisoarea căimăcămesei, pe care, după ce a citit-o, imi zise: — Așa este,
te-am scos pentru că te-ai înhăitat cu zubargii ceia și faci greutăți
guvernului... Dar dacă te lași de unire și făgăduiești că te-i face om de
treabă, eu te pui îndată la loc. Mi-a trebuit multă putere”, continuă
protopopul să povestească scena, ,,ca să mă stăpânesc în fața ofensei ce-
mi făcea și-i răspunsei liniștit: — Unirea e dorită de toată lumea și eu nu
mă pot depărta de turma încredințată păstoriei mele... Mi-i da ori nu mi-i
da înapoi protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta este crezul meu
astăzi și Dumnezeu m-ar trăzni dacă m-aș ispiti să-l părăsesc”. În cele din
urmă, Caimacamul l-a repus în funcție, întrucât așa cum povestea
protopopul în 1894, „Vogoride, dacă dorea, putea să treacă peste mine,
trebuia însă să ție seama de dorința energic exprimată a soției lui”.

Cocuța Conachi-Vogoride era cunoscută ca o înflăcărată unionistă.

Deși pe atunci nu exista drum de fier, și deși protopopului îi era greu să
facă jertfa liniștii și mândriei lui, insistențele amicilor îl făcură să plece în
sfârșit. Se opri la Roman, unde Episcopul Hermeziu îl asigură că numai
caimacamul poartă răspunderea destituirii. Ajungând la Iași, se duse la
palat, unde îi ieși în cale Gâță, aghiotantul caimacamului, „un ofițer
mare, cu fireturi și podoabe”. „Sărut mâna, părinte protopoape!” „Dar de
unde mă cunoști D-ta și știi că sunt protopop?” „Da, cine nu cunoaște
astăzi pe protopopul din Tecuci?” Lupta lui pentru unire era cunoscută
până la curte, unde, de asemenea, erau mulți unioniști. Dând apoi ochii
cu Caimacamul, protopopul îi dădu scrisoarea: „Așa este, te-am scos
pentru că te-ai înghesuit cu zurbagii aceia și faci greutăți guvernului. Dar
dacă te lași de unire și promiți că te vei purta cum trebuie, eu te pun
îndată la loc. Mi-a trebuit multă putere să mă stăpânesc în fața ofensei pe
care mi-o făcea, și i-am răspuns liniștit: „Unirea este dorită de toată
lumea și eu nu mă pot îndepărta de turma încredințată păstoririi mele.
Prevăd că această unire va fi temeiul măreției noastre în viitor, și prin
urmare, este o datorie a fiecărui român să lucreze la înfăptuirea ei. Îmi
dai sau nu îmi dai înapoi protopopiatul, eu nu mă las de unire. Acesta
este crezul meu astăzi și...”

7 Alexandru Nicolescu în articolul «Economul G. Dimitru-Hogaş «Vocea Galaţilor».

Duminică 2 August 1915.
8 Ecaterina (Cocuța) N. Vogoride, apoi maritală cu Prinţul Em. Ruspoli, născută 24
Iulie 1829, deced. 11 Febr. 1870 pe lespedea monumentului biserica Țigănești, Tecuci.

Acesta este crezul meu astăzi și Dumnezeu m-ar lovi dacă m-aș ispiti
să-l părăsesc! Caimacamul a insistat din nou, i-a dat timp pentru gândire,
dar protopopul a rămas nestrămutat. Dar nu a ajuns bine la Tecuci când
o depeșă făcea cunoscut autorităților locale că a fost reintegrat în funcția
de protopop. Vogoride nu putea să treacă peste dorința energic
exprimată a soției lui, Cocuța Conachi. O tradiție a orașului Tecuci,
transmisă de la preoți de altădată prin părintele protoiereu N. Condurat,
dă altă versiune. Vogoride nu a vrut să-l reintegreze pe tatăl lui Hogaș
decât după ce soția lui a refuzat să vină la Iași pentru a primi, alături de
Vogoride, pe ambasadorii puterilor protectoare de atunci. Numai după
reintegrarea protopopului, supărarea i-a trecut; astfel înțelegea nobila
femeie să servească o cauză mare, ca unirea.
Am descris detaliat împrejurările din 1857 pentru a pune în lumină
darul de povestitor al tatălui lui Calistrat Hogaș, caracterul lui neclintit
pus în slujba unirii și o parte din atmosfera pitorească a epocii.
Întâmplarea o evocă în treacăt însuși Calistrat Hogaș în nuvela sa
„Cuconul Ioniță Hrisanti” . Istoricul trunchiu, faimos în tot Tecuciul,
menționat de protopop în povestirea sa, este descris amănunțit și de
Calistrat Hogaș. Era un butuc de stejar, ca toți butucii, retezat la
înălțimea unui scaun, înfipt pe marginea de pe dreapta a șoselei, pe
drumul spre deal, dincolo de școala de fete a Cemătoarei. În jurul acestui
trunchiu se aduna toată boierimea târgului: „Acolo la Butuc s-a închegat
la 1857 sâmburele Unirii, al cărui suflet a fost Protopopul Gheorghe,
bătrânul, cu toate amenințările lui Nectarie Hermeziu, Episcopul de
Roman, că-l dă afară din slujbă, precum l-a și dat”.
Deși Episcopul Hermeziu l-a asigurat pe părintele Gh. Dimitriu că
răspunderea destituirii lui o poartă numai Caimacamul, totuși Calistrat
Hogaș are dreptate în afirmația sa de mai sus. Se știe că acesta a fost
scos printr-un decret al locțiitorului de Episcop al Romanului.

9 Calistrat Hogaş, Cuconul Ioniţă Hrisanti, Buc. 1938, pag. 31.

10 «Colanul cel vişiniu de catifea cu paftale de argint», C. Hogaş, op. cit. PS .
Amintiri dintr'un oraş moldovenesc. Convorbiri literare, Ian.-Febr. 1942 pag. 34.

Spiritul patriotic se referă la sentimentul de iubire, loialitate și

devotament față de propria țară. Este o conexiune profundă cu națiunea
și cu valorile, tradițiile, istoria și cultura acesteia. Un individ cu spirit
patriotic își manifestă atașamentul față de țară prin implicare civică,
respect pentru simbolurile naționale, sprijin pentru comunitate și
conștientizare a importanței contribuției sale personale la bunăstarea și
progresul țării. Spiritul patriotic poate fi exprimat prin diverse mijloace,
cum ar fi participarea la evenimente comunitare, respectarea legilor și
promovarea valorilor naționale.
Spiritul patriotic se referă la sentimentul de
dragoste, devotament și loialitate față de patrie
sau țară. Acest sentiment implică un angajament
profund față de valorile, tradițiile și interesele
naționale, iar cei care manifestă spirit patriotic
sunt adesea dedicați și mândri de apartenența lor
la acea comunitate națională. Este o formă de
implicare emoțională și mentală în binele și
prosperitatea țării, și poate fi exprimată prin
acțiuni sau gânduri care reflectă
responsabilitatea și dragostea față de propria
națiune.

Cocuța Conachi- întâmplări din timpul unirii

Dintr-un trecut plecat fără întoarcere
 Femei vrednice și eroine ale neamului românesc au luminat calea
patriotismului în cele mai critice momente ale istoriei noastre. Ana
Ipătescu a fost eroina Revoluției de la 1848. Ecaterina Teodoroiu, cu
curajul său neclintit în Războiul Întregirii Naționale, și-a înălțat inima
pentru apărarea țării. Regina Maria, prin grație și implicare activă, a fost
farul luminos în timpul războiului și a contribuit esențial la făurirea
României Mari. Sofia Nădejde, jurnalistă și militantă pentru drepturile
femeilor, a deschis noi drumuri în lupta pentru egalitate și progres.
Elisabeta Rizea și-a adus contribuția la lupta împotriva regimului
comunist, devenind simbol al rezistenței și dorinței de libertate.
În rândul acestor figuri emblematice ale istoriei noastre, cred că nu
greșesc dacă o includem și pe Ecaterina (Cocuța) Conachi Vogoride,
patrioată înflăcărată și unionistă convinsă. De altfel aceasta va face și
obiectul prezentului articol, care se vrea o completare la cele scrise de
Vasile Ghica și Ionel Necula în cărțile lor, în care o au drept personaj
principal pe Cocuța Conachi.
Aceasta s-a născut la 17 august 18284, la Țigănești, fiind fiica lui
Costache Conachi și al Smarandei (Zulnia) Conachi – Negri, căsătorită
cu Nicolae Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, domnitor de Samos.

Într-o carte franceză, apărută probabil de pe vremea lui Napoleon

I-iu...
Însemnăm aici toate aceste note marginale, aflătoare pe paginile
ce cuprind ,,Le contemplatif ou pensées libres surla politique, la
morale et la philosophie”, apoi un ,,Essai sur l'imitation” şi
un ,,Essai sur les connaissances humaines”.

4
De-a lungul timpului au fost avansate și alte date ale nașterii Cocuței. Pe o carte în
limba franceză, apărută probabil pe vremea lui Napoleon I, care cuprinde : ,,Le
contemplatif ou pensées libres surla politique, la morale et la philosophie”, ,,Essai sur
l'imitation” şi ,,Essai sur les connaissances humaines”, Costache Conachi a consemnat
mai multe note, precum și traduderi în limba română ale unor fragmente din aceste
texte. Nicolae Iorga spune că pe scoarțele acestei cărți Costache Conachi a consemnat
decesul pe data de 4 noiembrie 1827, a ,,prea-iubitei sale surioare Lelița Caterina”, la
52 de ani, precum și faptul că ,,La anu 827, Avst. în 17, zioa, s-au născut iubită fiica
noastră Ecaterina, cari s-au botezat de către preosfinţitul Mitropolit şi vărul meu
premari, Veniamin, în satul Ţigăneştii, prin vechil părintele egumenu de la Adam”. Între
cele două notițe fiind intercalate ,,câteva melancolice versuri”, scrise pe 17 decembrie
1827, referitoare la moartea surorii sale (Nicolae Iorga, Contribuții la istoria mai nouă a
literaturii românești. Ceva despre Costache Conachi, în ,,Revista Istorică”, anul VII, nr.
4-6, aprilie-iunie 1921, p. 98-99).
Mihai S. Sturdza, în ,,L'Arbre Généalogique des Familles Musurus & Vogoridi”,
susține că Ecaterina Conaki s-a născut la Țigănești pe 2. IV. 1829 și a murit la Geneve
pe [Link]: 1870 (Grandes Familles de Grece, d' Albanie et de Constantinople.
Dictionnaire Historique, ed. a II-a, Paris, 1999).
Vezi, [Link]
Pe scoarţele cărticelei Conachi înseamnă săvîrşirea din viaţă, la 4
Novembre 1827, a „prea-iubitei sale surioare leliţa Caterina", la
cinzeci şi doi de ani, arătînd că şi-a lăsat, fără testament, grijile de
suflet în sama lui, care i-a găsit locul de odihnă la biserica
Banului, lîngă tatăl lor, Vornicul Manolachi Conachi.
Naşterea fiicei, Ecaterina (Cocuţa), la 17 August precedent, şi
botezul ei la moşia tecuceană din Ţigăneşti urmează, — fiind între
cele două notiţe cîteva melancolice versuri din Decembre, în
legătură cu pierderea surorii.
Între aceleași scoarțe, se regăsesc și alte versuri scrise de Conachi

CÎTEVA INSCRIPȚII ȘI ÎNSEMNĂRI DE BISERICI

XII. Biserica din Țigănești. 1. Pe o placă de marmură răzimată de părete
lingă mormîntul cel пой: „ Ί [„Cavalerie“ ruseasca. | Manolache Conache,
Vornic de Țara-de-gos, săvărșitu-î veața la 7 Maiă 1803. Ecaterina, fiica
sa, soție Caminariuluî loniță Sturza, săvârșită la 1827. Zmaranda,
născută Donicî, nora sa și soție Logofătului Costache Conache, săvârșită
la 1831, Octomvrie 12. Costache Conache, iar din botez Alecsandru,
Logofătu și cavaler de S[fe]tii Vladimir, născut la 14 Octomvre 1777,
săvârșit din viață la 4 Fevruarii 1849, la 12 oara dimineață,— zăcu și
odihnescu supt acastă piatră. Și fică-sa Ecaterina, săvârșită la —.
2. Pe noul mormînt: A la chère mémoire de la princesse Catherine
Ruspoli, née Conachi, née le 24 juillet 1829, morte le 11 février
1870, son époux, prince Emmanuel Ruspoli, et ses enfants, Emmanuel,
Marie, Lucie Vogoridy, Marie, Catherine et Marguerite Ruspoli. 3. Veche
candelă de argint. 4. Pe o icoană: Marele-Logofătă și cavalerü Costachi
Conachi

La nașterea sa, marele logofăt și poet a făcut următoarea consemnare:

,,La anu 827, Avst. în 17, zioa, s-au născut iubită fiica noastră Ecaterina,
cari s-au botezat de către preosfinţitul Mitropolit şi vărul meu premari,
Veniamin, în satul Ţigăneştii, prin vechil părintele egumenu de la Adam”,
urmată de versurile: ,,Ce durere, ce plăcere,/ Ce plăcere în durere,/ îi a
dragostii putere !/
Amoriule, a ta fire/ Este un duh, o simţire/ Din dumnezăiasca fire (şters)./
Ce durere, cu plăcere/ Şi plăcere în durere,/ Amoriu, este a ta fire ! //
Netămăduita boală a amoriului păreţi,/ Acel vifor cu tării şi otravă cu
plăceri, /îerta-mă-vei, Doamne sfinti, a-ţi spune că prin dureri/ De nu -
ntreci, dar ajunge pană la a ta putere./ Netâmăduita boală, a amoriului
dureri,/ Acel vifor pe o mare de otravă cu plăcere”.
 căsătorită cu Nicolae Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, domnitor de
Samos.

La mijlocul secolului al XIX-lea, ideea unirii Principatelor Române a

stârnit primele manifestări politice în Moldova. În tumultul agitației
sociale pentru realizarea acestui deziderat, a apărut figura Ecaterinei
Vogoride, cunoscută și sub numele de Cocuța, fiica lui Costache Costachi.
La bătrânețe, acesta s-a căsătorit cu Smaranda, din familia Donici,
văduva lui Petrache Negrea, și au avut o fiică. Cu toată înțelepciunea sa,
a comis o nebunie mai mare decât el însuși și decât toată averea sa, căci
și-a măritat fiica cu un bulgar,

Necicolae Vogoride a devenit caimacam al Moldovei și un adversar al

"Unirii".

Din timpul Unirii. — Figuri și episoade romantice. — Inaugurarea

monumentului lui Cuza-Vodă și a colaboratorilor săi la Iași ne
transportează cu gândul nu numai la epoca dintre 1859—1866, ci ne
îndeamnă să îmbrățișăm cu mintea toată acea frumoasă epocă bogată,
care poartă caracteristica esențială și se împresoară de atmosfera
sentimentală a Unirii! Încă în prima jumătate a veacului trecut, leșul
intelectual plutește într-o astfel de atmosferă. Este bogat în lupte și în
idile; alături de altarul patriotismului se înalță altarul sentimentalismului,
iar poezia își are rădăcinile și inspirațiile atât în iubirea trecutului țării,
cât și în iubirile propriu-zise. Nu de mult s-au retipărit poeziile lui
Alexandru Hrisoverghi, apărute pentru întâia dată la Iași, în 1843, sub
îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu. Luptătorul a ținut să imortalizeze pe
visător. Erau prieteni din școală. În alte împrejurări, Hrisoverghi ar fi
luptat, poate, alături de marele său tovarăș Kogălniceanu, dar era prea
mult înclinat, prin temperament, către aventurile amoroase, cărora, în
cele din urmă, le căzu victimă. «Moartea înainte de timp a dovedit —
spune domnul N. Iorga în «Istoria literaturii» — cât de mult iubise
minunatul tânăr». A fost o tragică idilă în jurul unei iubiri pasionate, pe
care i-o inspirase Catinca Beldiman, fiica vornicului Dinoachi, «o femeie
tânără, frumoasă, cu închipuirea vie», cum o arată Kogâlniceanu. Soțul
tinerei femei i-a întins o cursă poetului, și acesta a plătit cu viața
dragostea și îndrăzneala sa întru cucerirea aceleia, pe care o invoca
fierbinte. „Te iubesc ca rugăciunea / Ce înalță către altare...” Pe atunci —
în 1837 — ideea Unirii trăia, ori vibra în spirite, născând primele
manifestări politice în Moldova. Cu două decenii mai târziu, în toiul luptei
sociale pentru înfăptuirea Unirii, vom găsi figura unei alte fiice de poet,
din existența căreia se poate evoca un episod istorico-romantic mult mai
însemnat. Este vorba de Cocuța Vogoride, — tot Catinca pe numele ei de
botez — și fiica însemnatului poet Costaki Conaki. ...Konaki, cu numele
Costachi — scrie paharnicul Sion — fiind un scriitor bun, om de mare duh
și cu mare avere, au stătut și logofăt mare a dreptății, după introducerea
Regulamentului Organic și mai înainte de multe ori vornic în divan. La
bătrânețe însurându-se cu Smaranda, din neamul Donicesc, văduva lui
Petrache Negrea, au născut numai o fată, și cu toată înțelepciunea lui au
făcut o nebunie mai mare decât el și toată averea sa, că și-au măritat fata
cu un bulgar, Neculai Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, domn de Samos.
Neculai Vogoride a fost faimosul caimacam al Moldovei, dușmanul
«Unirii»."
Neculai Vogoride a fost faimosul caimacam al Moldovei, dușmanul
«Unirii», devotat până la slugărnicie intereselor străine, pe care le servea
pentru a-și păstra tronul. Domnul A. D. Xenopol în «Istoria Țărilor
Române» ne oferă cele mai îmbelșugate amănunte asupra îndemânării cu
care Vogoride știa să dejoace rând pe rând pe Unioniști și pe diplomați,
să amâne și să zădărnicească toate planurile și speranțele Unirii. Din
fericire însă, acest viclean și crud politician era sub stăpânirea
sentimentală a unei admirabile femei. Vedeți, suntem într-o epocă de
romantism, în care sentimentalismul să înfăptuiască minuni chiar acolo
unde ar fi fost mai puțin de așteptat și de prevăzut.

Era stăpânit de iubirea puternică pentru soția sa, Cocuța Vogoride, de

dragul căreia semna el însuși «Conachi-Vogoride», poate și pentru a
trage foloase din popularitatea mare a poetului Konachi, după ce se
folosise de marea lui avere. Și iată cum în umbra unei drame sociale
strălucea raza unei idile. Principesa Cocuța, soră după mama ei cu
patriotul Costachi Negri, era credincioasă și statornică ideii mari a
«Unirii», iar micul Samson, tiran al Moldovei, avea să fie biruit atât de
frumusețea Dalilei, cât și de abilitatea ei.

Cât de mare aversiune avea Vogoride împotriva ideii »Unirii« o

dovedesc documentele timpului și întâmplările diverse, între care una din
domeniul artei. Între mijloacele de care se serveau patrioții moldoveni
pentru a propaga Unirea se număra și scena. Artistul ieșean Luchian
recita în fiecare seară strofe aprinse cu refrenul: «Piară străinul din
țară, / Între noi să nu mai fie / Decât pace și frăție». El singur le
intercalase în textul piesei. Dar intr-o seară, Vogoride l-a chemat în loja
sa »domnească« pe Luchian și l-a mustrat amenințându-l cu expulzarea.
O versiune nu tocmai dovedită pretinde că Luchian a fugit din Iași, iar C.
Negri și Const. Negruzzi l-au speriat pe căimăcan, spunându-i că artistul
s-a... înecat. Vogoride, speriat, l-a iertat pe Luchian.

Dar nu au fost numai farse în acea epocă. Din păcate, drama

predomina. O lovitură de... teatru s-a produs în momentul când ideea
Unirii părea mai compromisă. Unioniștii, prin ambasadorul francez, au
făcut publice scrisorile secrete ale căimăcanului, niște ordine intime
primite de la Marele Vizir al Turciei, ca să lucreze împotriva »Unirii«.
Ziarul oficial »Gazeta Moldovei« din 21 august 1857 a recunoscut
autenticitatea scrisorilor, adăugând că acestea fuseseră furate, iar astăzi
problema istorică este deslegată: autoarea furtului a fost iarăși
principesa, care a dus o luptă aprigă atât împotriva soțului ei, cât și
împotriva Ministrului de Interne Costin Catargiu, acel pătimaș care
făcuse jurământ să își taie mustața dacă va pătrunde un singur partizan
al Unirii în divanul ad-hoc. În »Uricariul« său, T. Codrescu crede că furtul
scrisorilor a fost plătit. Este stabilit însă că actul îndrăzneț a izvorât
dintr-o sinceră credință în necesitatea Unirii. Această credință l-a
determinat pe Cocuța Vogoride să renunțe la fericirea căsăniciei,
întrucât, ca soț, căimăcanul era un om ideal. Ea a părăsit Curtea, până
când Vogoride a rugat-o să revină. Ambițios și mândru, căimăcanul
nutrea, desigur, dorința să reușească prin politica sa anti-unionistă și să
își încoroneze fruntea femeii iubite cu o cunună de Domniță. Visul lui nu
s-a îndeplinit. În schimb, s-a realizat visul ei — un vis al întregii țări — și
de aceea posteritatea are datoria de a încununa, la rândul ei, fruntea
fermecătoarei femei cu o coroană mai frumoasă decât aceea la care a
renunțat: slava și recunoștința ce i se cuvine unei luptătoare, care a fost
în același timp o încântătoare figură a timpului său, bogat în lupte și în
poetice îndrăzneli. Rodion5."
,,Gazeta Transilvaniei”, anul 75, nr. 116, 29 mai 1912, p. 3.
*
Între luptă și poezie. Înainte de epoca lui Vodă Cuza, încă întâlnim
figuri feminine foarte interesante, având roluri importante în procesul de
înfăptuire a marilor acte naționale, începând cu „Unirea". Un ziar din
Capitală cerea, ieri, să se ridice o statuie unei dintre aceste femei. Este
vorba de Cocuța Vogoride, fiica însemnatului poet Costachi Conaki.
„...Conaki, cu numele Costachi — scrie paharnicul Sion — fiind un scriitor
bun, om de mare duh și cu avere considerabilă, a fost stătut și logofăt
mare a dreptății, după introducerea Regulamentului Organic și mai
înainte de multe ori vornic în divan. La bătrânețe, însurându-se cu
Smaranda din neamul Donicesc, văduva lui Petrache Negrea, au născut
numai o fată și, cu toată înțelepciunea lui, au făcut o nebunie mai mare
decât el și toată averea sa, că s-au măritat fata cu un bulgar, Neculai
Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, domn de Samos.“ Neculai Vogoride a
fost faimosul caimacam al Moldovei, dușmanul „Unirii“, devotat până la
slugărnicie intereselor străine, pe care le servea pentru a-și păstra
tronul. Dl. A. D. Xenopol în „Istoria Țărilor Române“ ne oferă cele mai
îmbelșugate amănunte asupra îndemânării cu care Vogoride știa să
dejoace rând pe rând pe unioniști și pe diplomați, să amâne și să
zădărnicească toate planurile și speranțele Unirii. Din fericire însă, acest
viclean și crud politician era sub stăpânirea sentimentală a unei
admirabile femei. Vedeți, suntem într-o epocă de romantism în care
sentimentalismul să înfăptuiască minuni chiar acolo unde ar fi fost mai
puțin de așteptat și de prevăzut. Era stăpânit de iubirea puternică pentru
soția sa, Cocuța Vogoride, de dragul căreia semna el însuși „Conachi-
Vogoride“. ...O lovitură de teatru s-a produs în momentul când ideea
Unirii părea mai compromisă. Unioniștii, prin ambasadorul francez, au
adus la cunoștința publicului scrisorile secrete ale căimăcanului, niște
ordine intime primite de la Marele Vizir al Turciei, cu scopul de a lucra
împotriva „Unirii“. Ziarul oficial „Gazeta Moldovei“, din 21 august 1857,

5
,,Adevărul”, anul 21, nr. 6967, 25.01.1909, p.2; ,,Opinia”, anul 9, nr. 1605, 2 iunie
1912, p. 1; ,,Gazeta Transilvaniei”, anul 75, nr. 116, 29 mai 1912, p. 3.
a recunoscut autenticitatea scrisorilor adăugând, că acestea fuseseră
furate."
Iar astăzi, problema istorică este deslegată: autoritatea furtului a fost
tot principesa, care dusese o luptă aprigă și împotriva soțului ei, și
împotriva ministrului de interne, Costin Catargiu, acel pătimaș care
făcuse jurământ că își va tăia mustața dacă va pătrunde un singur
partizan al Unirii în divanul ad-hoc. În „Uricariul“ său, T. Codrescu crede
că furtul scrisorilor fusese plătit. Este stabilit însă că actul îndrăzneț a
izvorât dintr-o sinceră credință în necesitatea Unirii. Această credință a
făcut, la un moment dat, ca Cocuța Vogoride să renunțe la fericirea
căsăniciei, deși, ca soț, căimăcanul era un om ideal. Ea a părăsit Curtea,
până când Vogoride a rugat-o să revină. Ambițios și mândru, căimăcanul
nutrea, desigur, dorința să reușească prin politica sa anti-unionistă și să
își încoroneze fruntea femeii iubite cu o cunună de Domniță. Visul lui nu
s-a îndeplinit. În schimb, s-a realizat visul ei — un vis al întregii țări — și
de aceea posteritatea are datoria de a încununa, la rândul ei, fruntea
fermecătoarei femei cu o coroană mai frumoasă decât aceea la care a
renunțat: slava și recunoștința care i se cuvin unei luptătoare, care a fost,
în același timp, o încântătoare figură a timpului său, bogat în lupte și în
romantice îndrăzneli... Rodion"6.
,,Opinia”, anul 9, nr. 1605, 2 iunie 1912, p. 1.
*
Se îndrăgostește de Cocuța Vogoride. Prima relație amoroasă
extraconjugală mai cunoscută este cea cu Cocuța Vogoride, născută
Conachi, soția caimacamului Nicolae Vogoride. Această legătură explică
relațiile speciale cu noul cap al statului, după plecarea domnitorului
Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, deși Vogoride a fost un
antiunionist înfocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou
pârcălab al Covurluiului și apoi reintegrat, la cerere, în armată, cu gradul
de sublocotenent și atașat al Statului Major Superior. Mai târziu, în
numai 45 de zile, Vogoride îl avansează până la gradul de maior (la 16
martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; 24 aprilie - căpitan, iar la 3
mai, maior). Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocuței, Cuza își
permite ca la 24 iunie/6 iulie 1857 să-și dea demisia cu ocazia alegerilor
măsluite de caimacam. Apoi, după anularea scrutinului, prin intervenția
marilor puteri, la 24 august 1859, acceptă iarăși propunerea de
colaborare a lui Vogoride și este înaintat la gradul de polcovnic (colonel).
Puțin mai târziu, este numit printr-un înalt Ordin de zi ajutor al
Hatmanului Miliției (oastei) Moldovei. Poziția unionistă a lui Cuza era
arhicunoscută și oricât de duplicitar și-ar fi jucat cartea, nu putea să-l
înșele într-o așa măsură pe antiunionistul N. Vogoride. Mult mai credibilă
este influența Cocuței, soția caimacamului, care, îndrăgostită de Cuza,
iar Vogoride de ea, a ținut „cald” lanțul slăbiciunilor sentimentale. Mai
ales sentimentele iubirii, la care s-au adăugat cele patriotice, au făcut-o
pe Cocuța Conachi să-și trădeze soțul și să trimită scrisorile
compromițătoare pentru Nicolae Vogoride, privind falsificarea alegerilor
din 1857, pârcălabului de Galați, care le-a folosit în denunțarea
6
,,Opinia”, anul 9, nr. 1605, 2 iunie 1912, p. 1.
ilegalităților și anularea scrutinului. Cum soțul nu știa nimic, dimpotrivă,
dorea să-l aibă aproape pe Cuza, speculațiile s-au făcut pe o „conspirație”
de natură pur politică, bănuit fiind mai ales negri, decât adevărații
vinovați7.

Maria Obrenovici, curtezana care îl strivește pe marele Cuza (2)- text preluat din
revista ,,Historia”- în ,,Magazin”, anul 49, nr. 2 (2513), 12.01.2006, p. 4.
*

Moartea Doamnei Lucia D. Greceanu, născută Nicolae Vogoride.

Ea a fost soția lui Neculai Rosetti-Rosnoveanu în a doua lui căsătorie și
de la care a avut doi copii — dintre care Anton trăiește și are un fiu pe
Niki (Nicolaie) în a căror vine curge sânge domnesc — căci să trag de a
dreptul din Anton Russel, domnul Moldovei. Prin această origine și aceste
alianțe, Lucia Grecianu a fost una din figurile cele mai reprezentative din
adevărata mare boerimi a Moldovei. Și dacă prin tatăl său nu are ulei un
drept la vreo recunoștință, căci Nicolae Vogoride, căimăcanul Moldovei,
a fost netăgăduit un vrăjmaș al Unirii și o unealtă josnică adusă
dușmanilor ei — prin mama ei, Lucia Grecianu merită și îi se cuvine
veșnică și caldă amintire a României de azi. Cocuța Conski-Vogoride,
văzând uneltirile soțului ei contra unirii țărilor române și prigoana lui
împotriva unioniștilor și în deosebi contra lui M. Kogălniceanu și a lui
Costache Negri, a stat la îndoială și a părăsit căminul conjugal, a încetat
de a-i mai da bani pentru nevoile politice ale lui Vogoride și mai târziu, la
respingerea definitivă a despărțirii duse. Cocuța Conskî este în istoria
Unirii Principatelor una dintre cele mai mari figuri. Ea a pus în slujba
marii cauze a Unirii, imensa ei avere, a ajutat prin toate mijloacele pe
fratele ei, după mamă, Costachi Negri, în greaua lui misiune, care, cum
știm, a fost alături de M. Kogălniceanu râul Unirii, sub egida lui Cuza-
Vodă.
Lucia Greceanu a fost o mare figură și prin căsătoria ei dintâi.
Rosnovăniţa, soția lui Nicolae Rosetti-Rosnovanu, mare filantroapă,
iubitoare soție și mamă bună și, pe deasupra, o minunată păstrătoare a
tot ceea ce a mai rămas de pe urma soțului ei. Și acum, o ultimă
lămurire: Dimitrie Greceanu a fost un om cum se cuvine; nu este mai
puțin adevărat însă că prin căsătoria sa cu văduva lui Rosetti-Rosnovanu,
el a făcut un pas mare pe scara ierarhiei sociale. Dimitrie Grecianu s-a
acoperit de glorie prin tragica lui moarte, căci pe aureola ce-i încunună
Amintirea, stă scris cu litere de aur „mort pentru patrie“, iar pe
piedestalul biografiei sale se va citi oricând „Patria recunoscătoare“.
Aceasta însă nu are nimic de-a face cu afirmația autorului articolului din
„Opinia", care spune „Așa cum a spus odată generalul Berthelot despre
Dimitrie Greaanu că este moldoveanul cel mai mare pe care l-a cunoscut
vreodată", o afirmație gratuită de care, desigur, modestul D. Grecianu, de
ar citi-o, ar roși până în albul ochilor. Să-l lăsăm să doarmă în pace, iar
ieșenii îl vor păstra, sunt sigur, o caldă amintire. Iar Lucia Greceanu
7
Maria Obrenovici, curtezana care îl strivește pe marele Cuza (2)- text preluat din
revista ,,Historia”- în ,,Magazin”, anul 49, nr. 2 (2513), 12.01.2006, p. 4.
moare, adânc regretată de toți aceia care au cunoscut-o mai de aproape.
Femeie cu o întinsă cultură literară, caracter prob, fire nobilă, deosebit
de generoasă, cu maniere de castelană medievală, prețuitoare a oricărui
talent și, mai presus de orice, însuflețită de un patriotism și o dragoste de
neam, cum rar se întâlnește. Trecută de 80 de ani, a trăit zilele glorioase
ale făuririi României, totdeauna în cercurile conducătoare și în
intimitatea marilor patrioți care au croit și înfăptuit actele istorice ale
scumpei noastre Patrii, de la Unirea Principatelor până la România,
margine de azi. Să-i fie țărâna ușoară, și bunul Dumnezeu să o așeze în
rândul celor drepți și fericiți8. Colonel Dr. Em. Veisa.

,,Opinia”, anul 34, nr. 9306, 9 aprilie 1938, p. 2.

*
O eroină moldoveancă: Ecaterina Conachi Vogoride. O
impresionantă întâmpinare adresată "Asociației feministe" din
Iași.
Sub titlul „Ctitorii României moderne”, doamna Elena C. Meissner,
președintă generală a „Asociației femeniste”, a primit zilele acestea o
impresionantă adresă, în care se amintește în primul rând de gestul făcut
de generalul A. Păltineanu, grație căruia s-a denumit o parte a
bulevardului din Focșani cu numele Împăratului Napoleon III, marele
protector al Principatelor Românești. Apoi, la al doilea rând, se planifică
să se înființeze tot la Focșani o pinacotecă sau un panteon modest al
marilor patrioți care, cu jertfe grele, au înfăptuit Unirea Principatelor...
Patriotismul Cocuței Conachi Vogoride. Rândurile mișcătoare din
întâmpinare au avut însă un scop. Iată-l. Ocupându-se de căimăcăria lui
Neculai Vogoride, care ar fi avut misiunea specială de a se împotrivi
partidului Unionist al boierilor, au votat în divanul ad-hoc actul Unirii.
Autorul adresei în chestiune se oprește la eroul de a mea, care îmbracă
proporții cu adevărat legendare, la soția caimacanului Moldovei, Neculai
Vogoride. Această femeie, Cocuța Conachi Vogoride, a înfruntat
strașnicia vijeliosului caimacam, sacrificându-și înalta situație, până în
căminul conjugal, amenințându-și soțul cu despărțenia dacă nu-și
schimbă atitudinea politică în favoarea Unirii principatelor. Ea s-a retras
la moșiile părintești de la Țigănași, lângă Tecuci, părăsind capitala și
palatul domnesc tocmai când urma să facă onorurile casei față de
reprezentanții puterilor garante, în frunte cu Tellegra și alți mari
diplomați ai timpului. Caimacamul a fost nevoit să cedeze înaltului
patriotism al soției sale și astfel să asigure unirea țărilor române. Și ca
concluzie: femeia aceasta, Cocuța Conachi Vogoride, trebuie să figureze
în panteonul neamului, căci a fost singura femeie și cea mai proeminentă
personalitate a evenimentelor care au dus la triumful Unirii. După
moartea soțului ei, ea a plecat în Italia, căsătorindu-se cu prințul Ruspoli
și a murit tânără încă, în 1870, dispunând să fie înmormântată în palatul
ei de la Țîbănești. „De ce feministe, se întreabă autorul adresei, nu se
ostenesc să-i cunoască faptele și să o revendice ca icoană sfântă, a celei
mai ilustre precursoare a lor, prin măreția înfăptuirilor ei?" „Și să se
8
,,Opinia”, anul 34, nr. 9306, 9 aprilie 1938, p. 2.
contureze în lumina dreptei judecăți a istoriei, pe cea mai de seamă
ctitoare a Unirii, pe principesa Cocuța Conachi Vogoride-Ruspolli?" 9
D-na Elena Meissner, la prima ședință a "Asociației Feministe", o va
prezenta. Cine a fost Cocuța Conachi Vogoride? Reproducând rândurile
de mai sus din adresa primită, ieșenii cei vechi, fie că au cunoscut, fie că
au auzit despre dânsa, nu au uitat femeia distinsă care, în trecut, a
onorat lașul. Principesa Cocuța (Ecaterina) Conachi—Vogoride, mama d-
nei Lucia D. Grecianu, s-a căsătorit cu caimacamul Neculai Vogoride.
Fiica marelui logofăt Costachi Conachi și a Smarandei Donici, și soția
cainacanului Cocuța Conachi Vogoride, a fost până la sfârșitul vieții sale
(lb7i) femeia cea mai reprezentativă a Moldovei, cu un înalt grad de
patriotism și cu alese însușiri. Soră vitregă cu Costachi Negri, marele om
politic de altădată, cu Zulnia Sturdza și cu monaha Evghenia Negri, fosta
stareță a M-rei Varatec.

Caimacamul Necul. Vogoride, în valoroasa lucrare pe care numai

Academia Română o mai deține, "Mémoires du prince Nicolas Soutzio
grand-logotléte de Moldave, (1793—1871)", despre activitatea
caimacanului Neculai Vogoride, a găsit la un moment dat ocazia propice
să fie numit la căimăcăria Moldovei, pregătind astfel venirea sa la
hospodărie. Neculai Vogoride a avut norocul să se căsătorească cu cea
mai bogată moștenitoare din Moldova.

Școlile din Iași acum 80 de ani. Și, deși figura lui Neculai Vogoride nu
este privită cu simpatie în unele cercuri din motive politice,
considerându-se că în calitate de caimacam al Moldovei nu și-a îndeplinit
îndatoririle corespunzător, totuși, Neculai Suțu în Memorile sale, datate
13 octombrie 1858, menționează că Neculai Vogoride a restabilit
instrucția publică, reinființând complet la Iași școala normală, care
fusese părăsită. Apoi, a restabilit și școala de arte și meserii, deschizând
un curs industrial de instrucție, iar gimnaziul a fost modificat în
întregime. În județele din Moldova s-au creat și funcționează acum 10
școli pentru fete și 25 de școli noi. Cifra de 4496, care reprezenta
modestul total al copiilor care primeau instrucție în Moldova, s-a ridicat
la 10.000.
Cum erau străzile din Iași? La Iași, mai multe străzi au fost pavate cu
grijă și de multă vreme orașul nu s-a găsit în condiții mai bune de igienă
și salubritate. Trăsurile publice, rapide și zilnice, împreună cu un serviciu
poștal regulat, leagă acum marile centre de populație din Moldova,
deschizând noi posibilități comerciale și favorizând transporturile. Gărea
Neamț și Iașul (în 1859): "Am văzut cu durere", zice Neculai Vogoride,
"mănăstirile străine care, situate în partea noastră, bucurându-se
pretutindeni de rezultatele lucrărilor și sacrificiilor noastre, refuză uzul
sub diferite pretexte și să dea subvenția impusă de Regulament, și nu am
putut să înteleg această rezistență egoistă și atât de puțin conformă cu
forma unei interpretări decente și atât de creștine a legii noastre
religioase."

9
,,Opinia”, anul 32, nr. 8823, 4 septembrie 1936, p. 1-2.
 M-rea Neamț îmi dă azi, până la ultimul moment, trista mărturisire a
unei regretabile necugetări în înaltul și josul clerului. Școlile sale
sistematic închise, spitalul sau de alienați, unde desordinea, mizeria și
neîngrijirea mișcă de emoție și surpriză pe vizitatorul înduioșat, această
mulțime mereu sporită de călugări fără treabă și indiferență, totul
protestează împotriva sfintelor scripturi, a doctrinei evangheliei, a
progresului și civilizației. Mă rog ca o putere mai statornică, înfiptă în
aceleași intenții ca ale mele, să știe să recucerească drepturile secolului
asupra acestei nevinovate mănăstiri, lipsită astăzi de toate luminile.
Rudolf Suțu
Pe scoarţele cărticelei Conachi înseamnă săvîrşirea din viaţă, la 4
Novembre 1827, a „prea-iubitei sale surioare leliţa Caterina", la
cinzeci şi doi de ani, arătînd că şi-a lăsat, fără testament, grijile de
suflet în sama lui, care i-a găsit locul de odihnă la biserica
Banului, lîngă tatăl lor, Vornicul Manolachi Conachi.
Naşterea fiicei, Ecaterina (Cocuţa), la 17 August precedent, şi
botezul ei la moşia tecuceană din Ţigăneşti urmează, — fiind între
cele două notiţe cîteva melancolice versuri din Decembre, în
legătură cu pierderea surorii.
Între aceleași scoarțe, se regăsesc și alte versuri scrise de Conachi

CÎTEVA INSCRIPȚII ȘI ÎNSEMNĂRI DE BISERICI

XII. Biserica din Țigănești. 1. Pe o placă de marmură răzimată de părete
lingă mormîntul cel пой: „ Ί [„Cavalerie“ ruseasca. | Manolache Conache,
Vornic de Țara-de-gos, săvărșitu-î veața la 7 Maiă 1803. Ecaterina, fiica
sa, soție Caminariuluî loniță Sturza, săvârșită la 1827. Zmaranda,
născută Donicî, nora sa și soție Logofătului Costache Conache, săvârșită
la 1831, Octomvrie 12. Costache Conache, iar din botez Alecsandru,
Logofătu și cavaler de S[fe]tii Vladimir, născut la 14 Octomvre 1777,
săvârșit din viață la 4 Fevruarii 1849, la 12 oara dimineață,— zăcu și
odihnescu supt acastă piatră. Și fică-sa Ecaterina, săvârșită la —.
2. Pe noul mormînt: A la chère mémoire de la princesse Catherine
Ruspoli, née Conachi, née le 24 juillet 1829, morte le 11 février
1870, son époux, prince Emmanuel Ruspoli, et ses enfants, Emmanuel,
Marie, Lucie Vogoridy, Marie, Catherine et Marguerite Ruspoli. 3. Veche
candelă de argint. 4. Pe o icoană: Marele-Logofătă și cavalerü Costachi
Conachi

La nașterea sa, marele logofăt și poet a făcut următoarea consemnare:

,,La anu 827, Avst. în 17, zioa, s-au născut iubită fiica noastră Ecaterina,
cari s-au botezat de către preosfinţitul Mitropolit şi vărul meu premari,
Veniamin, în satul Ţigăneştii, prin vechil părintele egumenu de la Adam”,
urmată de versurile: ,,Ce durere, ce plăcere,/ Ce plăcere în durere,/ îi a
dragostii putere !/
Amoriule, a ta fire/ Este un duh, o simţire/ Din dumnezăiasca fire (şters)./
Ce durere, cu plăcere/ Şi plăcere în durere,/ Amoriu, este a ta fire ! //
Netămăduita boală a amoriului păreţi,/ Acel vifor cu tării şi otravă cu
plăceri, /îerta-mă-vei, Doamne sfinti, a-ţi spune că prin dureri/ De nu -
ntreci, dar ajunge pană la a ta putere./ Netâmăduita boală, a amoriului
dureri,/ Acel vifor pe o mare de otravă cu plăcere”.

căsătorită cu Nicolae Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, domnitor de

Samos.

La mijlocul secolului al XIX-lea, ideea unirii Principatelor Române a

stârnit primele manifestări politice în Moldova. În tumultul agitației
sociale pentru realizarea acestui deziderat, a apărut figura Ecaterinei
Vogoride, cunoscută și sub numele de Cocuța, fiica lui Costache Costachi.
La bătrânețe, acesta s-a căsătorit cu Smaranda, din familia Donici,
văduva lui Petrache Negrea, și au avut o fiică. Cu toată înțelepciunea sa,
a comis o nebunie mai mare decât el însuși și decât toată averea sa, căci
și-a măritat fiica cu un bulgar,

Necicolae Vogoride a devenit caimacam al Moldovei și un adversar al

"Unirii".

Din timpul Unirii. — Figuri și episoade romantice. — Inaugurarea

monumentului lui Cuza-Vodă și a colaboratorilor săi la Iași ne
transportează cu gândul nu numai la epoca dintre 1859—1866, ci ne
îndeamnă să îmbrățișăm cu mintea toată acea frumoasă epocă bogată,
care poartă caracteristica esențială și se împresoară de atmosfera
sentimentală a Unirii! Încă în prima jumătate a veacului trecut, leșul
intelectual plutește într-o astfel de atmosferă. Este bogat în lupte și în
idile; alături de altarul patriotismului se înalță altarul sentimentalismului,
iar poezia își are rădăcinile și inspirațiile atât în iubirea trecutului țării,
cât și în iubirile propriu-zise. Nu de mult s-au retipărit poeziile lui
Alexandru Hrisoverghi, apărute pentru întâia dată la Iași, în 1843, sub
îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu. Luptătorul a ținut să imortalizeze pe
visător. Erau prieteni din școală. În alte împrejurări, Hrisoverghi ar fi
luptat, poate, alături de marele său tovarăș Kogălniceanu, dar era prea
mult înclinat, prin temperament, către aventurile amoroase, cărora, în
cele din urmă, le căzu victimă. «Moartea înainte de timp a dovedit —
spune domnul N. Iorga în «Istoria literaturii» — cât de mult iubise
minunatul tânăr». A fost o tragică idilă în jurul unei iubiri pasionate, pe
care i-o inspirase Catinca Beldiman, fiica vornicului Dinoachi, «o femeie
tânără, frumoasă, cu închipuirea vie», cum o arată Kogâlniceanu. Soțul
tinerei femei i-a întins o cursă poetului, și acesta a plătit cu viața
dragostea și îndrăzneala sa întru cucerirea aceleia, pe care o invoca
fierbinte. „Te iubesc ca rugăciunea / Ce înalță către altare...” Pe atunci —
în 1837 — ideea Unirii trăia, ori vibra în spirite, născând primele
manifestări politice în Moldova. Cu două decenii mai târziu, în toiul luptei
sociale pentru înfăptuirea Unirii, vom găsi figura unei alte fiice de poet,
din existența căreia se poate evoca un episod istorico-romantic mult mai
însemnat. Este vorba de Cocuța Vogoride, — tot Catinca pe numele ei de
botez — și fiica însemnatului poet Costaki Conaki. ...Konaki, cu numele
Costachi — scrie paharnicul Sion — fiind un scriitor bun, om de mare duh
și cu mare avere, au stătut și logofăt mare a dreptății, după introducerea
Regulamentului Organic și mai înainte de multe ori vornic în divan. La
bătrânețe însurându-se cu Smaranda, din neamul Donicesc, văduva lui
Petrache Negrea, au născut numai o fată, și cu toată înțelepciunea lui au
făcut o nebunie mai mare decât el și toată averea sa, că și-au măritat fata
cu un bulgar, Neculai Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, domn de Samos.
Neculai Vogoride a fost faimosul caimacam al Moldovei, dușmanul
«Unirii»."
Neculai Vogoride a fost faimosul caimacam al Moldovei, dușmanul
«Unirii», devotat până la slugărnicie intereselor străine, pe care le servea
pentru a-și păstra tronul. Domnul A. D. Xenopol în «Istoria Țărilor
Române» ne oferă cele mai îmbelșugate amănunte asupra îndemânării cu
care Vogoride știa să dejoace rând pe rând pe Unioniști și pe diplomați,
să amâne și să zădărnicească toate planurile și speranțele Unirii. Din
fericire însă, acest viclean și crud politician era sub stăpânirea
sentimentală a unei admirabile femei. Vedeți, suntem într-o epocă de
romantism, în care sentimentalismul să înfăptuiască minuni chiar acolo
unde ar fi fost mai puțin de așteptat și de prevăzut.

Era stăpânit de iubirea puternică pentru soția sa, Cocuța Vogoride, de

dragul căreia semna el însuși «Conachi-Vogoride», poate și pentru a
trage foloase din popularitatea mare a poetului Konachi, după ce se
folosise de marea lui avere. Și iată cum în umbra unei drame sociale
strălucea raza unei idile. Principesa Cocuța, soră după mama ei cu
patriotul Costachi Negri, era credincioasă și statornică ideii mari a
«Unirii», iar micul Samson, tiran al Moldovei, avea să fie biruit atât de
frumusețea Dalilei, cât și de abilitatea ei.

Cât de mare aversiune avea Vogoride împotriva ideii »Unirii« o

dovedesc documentele timpului și întâmplările diverse, între care una din
domeniul artei. Între mijloacele de care se serveau patrioții moldoveni
pentru a propaga Unirea se număra și scena. Artistul ieșean Luchian
recita în fiecare seară strofe aprinse cu refrenul: «Piară străinul din
țară, / Între noi să nu mai fie / Decât pace și frăție». El singur le
intercalase în textul piesei. Dar intr-o seară, Vogoride l-a chemat în loja
sa »domnească« pe Luchian și l-a mustrat amenințându-l cu expulzarea.
O versiune nu tocmai dovedită pretinde că Luchian a fugit din Iași, iar C.
Negri și Const. Negruzzi l-au speriat pe căimăcan, spunându-i că artistul
s-a... înecat. Vogoride, speriat, l-a iertat pe Luchian.

Dar nu au fost numai farse în acea epocă. Din păcate, drama

predomina. O lovitură de... teatru s-a produs în momentul când ideea
Unirii părea mai compromisă. Unioniștii, prin ambasadorul francez, au
făcut publice scrisorile secrete ale căimăcanului, niște ordine intime
primite de la Marele Vizir al Turciei, ca să lucreze împotriva »Unirii«.
Ziarul oficial »Gazeta Moldovei« din 21 august 1857 a recunoscut
autenticitatea scrisorilor, adăugând că acestea fuseseră furate, iar astăzi
problema istorică este deslegată: autoarea furtului a fost iarăși
principesa, care a dus o luptă aprigă atât împotriva soțului ei, cât și
împotriva Ministrului de Interne Costin Catargiu, acel pătimaș care
făcuse jurământ să își taie mustața dacă va pătrunde un singur partizan
al Unirii în divanul ad-hoc. În »Uricariul« său, T. Codrescu crede că furtul
scrisorilor a fost plătit. Este stabilit însă că actul îndrăzneț a izvorât
dintr-o sinceră credință în necesitatea Unirii. Această credință l-a
determinat pe Cocuța Vogoride să renunțe la fericirea căsăniciei,
întrucât, ca soț, căimăcanul era un om ideal. Ea a părăsit Curtea, până
când Vogoride a rugat-o să revină. Ambițios și mândru, căimăcanul
nutrea, desigur, dorința să reușească prin politica sa anti-unionistă și să
își încoroneze fruntea femeii iubite cu o cunună de Domniță. Visul lui nu
s-a îndeplinit. În schimb, s-a realizat visul ei — un vis al întregii țări — și
de aceea posteritatea are datoria de a încununa, la rândul ei, fruntea
fermecătoarei femei cu o coroană mai frumoasă decât aceea la care a
renunțat: slava și recunoștința ce i se cuvine unei luptătoare, care a fost
în același timp o încântătoare figură a timpului său, bogat în lupte și în
poetice îndrăzneli. Rodion10."
,,Gazeta Transilvaniei”, anul 75, nr. 116, 29 mai 1912, p. 3.
*
Între luptă și poezie. Înainte de epoca lui Vodă Cuza, încă întâlnim
figuri feminine foarte interesante, având roluri importante în procesul de
înfăptuire a marilor acte naționale, începând cu „Unirea". Un ziar din

10
,,Adevărul”, anul 21, nr. 6967, 25.01.1909, p.2; ,,Opinia”, anul 9, nr. 1605, 2 iunie
1912, p. 1; ,,Gazeta Transilvaniei”, anul 75, nr. 116, 29 mai 1912, p. 3.
Capitală cerea, ieri, să se ridice o statuie unei dintre aceste femei. Este
vorba de Cocuța Vogoride, fiica însemnatului poet Costachi Conaki.
„...Conaki, cu numele Costachi — scrie paharnicul Sion — fiind un scriitor
bun, om de mare duh și cu avere considerabilă, a fost stătut și logofăt
mare a dreptății, după introducerea Regulamentului Organic și mai
înainte de multe ori vornic în divan. La bătrânețe, însurându-se cu
Smaranda din neamul Donicesc, văduva lui Petrache Negrea, au născut
numai o fată și, cu toată înțelepciunea lui, au făcut o nebunie mai mare
decât el și toată averea sa, că s-au măritat fata cu un bulgar, Neculai
Vogoride, fiul lui Ștefan Vogoride, domn de Samos.“ Neculai Vogoride a
fost faimosul caimacam al Moldovei, dușmanul „Unirii“, devotat până la
slugărnicie intereselor străine, pe care le servea pentru a-și păstra
tronul. Dl. A. D. Xenopol în „Istoria Țărilor Române“ ne oferă cele mai
îmbelșugate amănunte asupra îndemânării cu care Vogoride știa să
dejoace rând pe rând pe unioniști și pe diplomați, să amâne și să
zădărnicească toate planurile și speranțele Unirii. Din fericire însă, acest
viclean și crud politician era sub stăpânirea sentimentală a unei
admirabile femei. Vedeți, suntem într-o epocă de romantism în care
sentimentalismul să înfăptuiască minuni chiar acolo unde ar fi fost mai
puțin de așteptat și de prevăzut. Era stăpânit de iubirea puternică pentru
soția sa, Cocuța Vogoride, de dragul căreia semna el însuși „Conachi-
Vogoride“. ...O lovitură de teatru s-a produs în momentul când ideea
Unirii părea mai compromisă. Unioniștii, prin ambasadorul francez, au
adus la cunoștința publicului scrisorile secrete ale căimăcanului, niște
ordine intime primite de la Marele Vizir al Turciei, cu scopul de a lucra
împotriva „Unirii“. Ziarul oficial „Gazeta Moldovei“, din 21 august 1857,
a recunoscut autenticitatea scrisorilor adăugând, că acestea fuseseră
furate."
Iar astăzi, problema istorică este deslegată: autoritatea furtului a fost
tot principesa, care dusese o luptă aprigă și împotriva soțului ei, și
împotriva ministrului de interne, Costin Catargiu, acel pătimaș care
făcuse jurământ că își va tăia mustața dacă va pătrunde un singur
partizan al Unirii în divanul ad-hoc. În „Uricariul“ său, T. Codrescu crede
că furtul scrisorilor fusese plătit. Este stabilit însă că actul îndrăzneț a
izvorât dintr-o sinceră credință în necesitatea Unirii. Această credință a
făcut, la un moment dat, ca Cocuța Vogoride să renunțe la fericirea
căsăniciei, deși, ca soț, căimăcanul era un om ideal. Ea a părăsit Curtea,
până când Vogoride a rugat-o să revină. Ambițios și mândru, căimăcanul
nutrea, desigur, dorința să reușească prin politica sa anti-unionistă și să
își încoroneze fruntea femeii iubite cu o cunună de Domniță. Visul lui nu
s-a îndeplinit. În schimb, s-a realizat visul ei — un vis al întregii țări — și
de aceea posteritatea are datoria de a încununa, la rândul ei, fruntea
fermecătoarei femei cu o coroană mai frumoasă decât aceea la care a
renunțat: slava și recunoștința care i se cuvin unei luptătoare, care a fost,
în același timp, o încântătoare figură a timpului său, bogat în lupte și în
romantice îndrăzneli... Rodion"11.
,,Opinia”, anul 9, nr. 1605, 2 iunie 1912, p. 1.
11
,,Opinia”, anul 9, nr. 1605, 2 iunie 1912, p. 1.
 *
Se îndrăgostește de Cocuța Vogoride. Prima relație amoroasă
extraconjugală mai cunoscută este cea cu Cocuța Vogoride, născută
Conachi, soția caimacamului Nicolae Vogoride. Această legătură explică
relațiile speciale cu noul cap al statului, după plecarea domnitorului
Grigore Al. Ghica în septembrie 1856, deși Vogoride a fost un
antiunionist înfocat. Astfel, în februarie 1857, Cuza este numit din nou
pârcălab al Covurluiului și apoi reintegrat, la cerere, în armată, cu gradul
de sublocotenent și atașat al Statului Major Superior. Mai târziu, în
numai 45 de zile, Vogoride îl avansează până la gradul de maior (la 16
martie, sublocotenent; 24 aprilie, locotenent; 24 aprilie - căpitan, iar la 3
mai, maior). Sigur pe sine, mai bine zis pe sentimentele Cocuței, Cuza își
permite ca la 24 iunie/6 iulie 1857 să-și dea demisia cu ocazia alegerilor
măsluite de caimacam. Apoi, după anularea scrutinului, prin intervenția
marilor puteri, la 24 august 1859, acceptă iarăși propunerea de
colaborare a lui Vogoride și este înaintat la gradul de polcovnic (colonel).
Puțin mai târziu, este numit printr-un înalt Ordin de zi ajutor al
Hatmanului Miliției (oastei) Moldovei. Poziția unionistă a lui Cuza era
arhicunoscută și oricât de duplicitar și-ar fi jucat cartea, nu putea să-l
înșele într-o așa măsură pe antiunionistul N. Vogoride. Mult mai credibilă
este influența Cocuței, soția caimacamului, care, îndrăgostită de Cuza,
iar Vogoride de ea, a ținut „cald” lanțul slăbiciunilor sentimentale. Mai
ales sentimentele iubirii, la care s-au adăugat cele patriotice, au făcut-o
pe Cocuța Conachi să-și trădeze soțul și să trimită scrisorile
compromițătoare pentru Nicolae Vogoride, privind falsificarea alegerilor
din 1857, pârcălabului de Galați, care le-a folosit în denunțarea
ilegalităților și anularea scrutinului. Cum soțul nu știa nimic, dimpotrivă,
dorea să-l aibă aproape pe Cuza, speculațiile s-au făcut pe o „conspirație”
de natură pur politică, bănuit fiind mai ales negri, decât adevărații
vinovați12.

Maria Obrenovici, curtezana care îl strivește pe marele Cuza (2)- text preluat din
revista ,,Historia”- în ,,Magazin”, anul 49, nr. 2 (2513), 12.01.2006, p. 4.
*

Moartea Doamnei Lucia D. Greceanu, născută Nicolae Vogoride.

Ea a fost soția lui Neculai Rosetti-Rosnoveanu în a doua lui căsătorie și
de la care a avut doi copii — dintre care Anton trăiește și are un fiu pe
Niki (Nicolaie) în a căror vine curge sânge domnesc — căci să trag de a
dreptul din Anton Russel, domnul Moldovei. Prin această origine și aceste
alianțe, Lucia Grecianu a fost una din figurile cele mai reprezentative din
adevărata mare boerimi a Moldovei. Și dacă prin tatăl său nu are ulei un
drept la vreo recunoștință, căci Nicolae Vogoride, căimăcanul Moldovei,
a fost netăgăduit un vrăjmaș al Unirii și o unealtă josnică adusă
dușmanilor ei — prin mama ei, Lucia Grecianu merită și îi se cuvine
veșnică și caldă amintire a României de azi. Cocuța Conski-Vogoride,
12
Maria Obrenovici, curtezana care îl strivește pe marele Cuza (2)- text preluat din
revista ,,Historia”- în ,,Magazin”, anul 49, nr. 2 (2513), 12.01.2006, p. 4.
văzând uneltirile soțului ei contra unirii țărilor române și prigoana lui
împotriva unioniștilor și în deosebi contra lui M. Kogălniceanu și a lui
Costache Negri, a stat la îndoială și a părăsit căminul conjugal, a încetat
de a-i mai da bani pentru nevoile politice ale lui Vogoride și mai târziu, la
respingerea definitivă a despărțirii duse. Cocuța Conskî este în istoria
Unirii Principatelor una dintre cele mai mari figuri. Ea a pus în slujba
marii cauze a Unirii, imensa ei avere, a ajutat prin toate mijloacele pe
fratele ei, după mamă, Costachi Negri, în greaua lui misiune, care, cum
știm, a fost alături de M. Kogălniceanu râul Unirii, sub egida lui Cuza-
Vodă.
Lucia Greceanu a fost o mare figură și prin căsătoria ei dintâi.
Rosnovăniţa, soția lui Nicolae Rosetti-Rosnovanu, mare filantroapă,
iubitoare soție și mamă bună și, pe deasupra, o minunată păstrătoare a
tot ceea ce a mai rămas de pe urma soțului ei. Și acum, o ultimă
lămurire: Dimitrie Greceanu a fost un om cum se cuvine; nu este mai
puțin adevărat însă că prin căsătoria sa cu văduva lui Rosetti-Rosnovanu,
el a făcut un pas mare pe scara ierarhiei sociale. Dimitrie Grecianu s-a
acoperit de glorie prin tragica lui moarte, căci pe aureola ce-i încunună
Amintirea, stă scris cu litere de aur „mort pentru patrie“, iar pe
piedestalul biografiei sale se va citi oricând „Patria recunoscătoare“.
Aceasta însă nu are nimic de-a face cu afirmația autorului articolului din
„Opinia", care spune „Așa cum a spus odată generalul Berthelot despre
Dimitrie Greaanu că este moldoveanul cel mai mare pe care l-a cunoscut
vreodată", o afirmație gratuită de care, desigur, modestul D. Grecianu, de
ar citi-o, ar roși până în albul ochilor. Să-l lăsăm să doarmă în pace, iar
ieșenii îl vor păstra, sunt sigur, o caldă amintire. Iar Lucia Greceanu
moare, adânc regretată de toți aceia care au cunoscut-o mai de aproape.
Femeie cu o întinsă cultură literară, caracter prob, fire nobilă, deosebit
de generoasă, cu maniere de castelană medievală, prețuitoare a oricărui
talent și, mai presus de orice, însuflețită de un patriotism și o dragoste de
neam, cum rar se întâlnește. Trecută de 80 de ani, a trăit zilele glorioase
ale făuririi României, totdeauna în cercurile conducătoare și în
intimitatea marilor patrioți care au croit și înfăptuit actele istorice ale
scumpei noastre Patrii, de la Unirea Principatelor până la România,
margine de azi. Să-i fie țărâna ușoară, și bunul Dumnezeu să o așeze în
rândul celor drepți și fericiți13. Colonel Dr. Em. Veisa.

,,Opinia”, anul 34, nr. 9306, 9 aprilie 1938, p. 2.

*
O eroină moldoveancă: Ecaterina Conachi Vogoride. O
impresionantă întâmpinare adresată "Asociației feministe" din
Iași.
Sub titlul „Ctitorii României moderne”, doamna Elena C. Meissner,
președintă generală a „Asociației femeniste”, a primit zilele acestea o
impresionantă adresă, în care se amintește în primul rând de gestul făcut
de generalul A. Păltineanu, grație căruia s-a denumit o parte a
bulevardului din Focșani cu numele Împăratului Napoleon III, marele
13
,,Opinia”, anul 34, nr. 9306, 9 aprilie 1938, p. 2.
protector al Principatelor Românești. Apoi, la al doilea rând, se planifică
să se înființeze tot la Focșani o pinacotecă sau un panteon modest al
marilor patrioți care, cu jertfe grele, au înfăptuit Unirea Principatelor...
Patriotismul Cocuței Conachi Vogoride. Rândurile mișcătoare din
întâmpinare au avut însă un scop. Iată-l. Ocupându-se de căimăcăria lui
Neculai Vogoride, care ar fi avut misiunea specială de a se împotrivi
partidului Unionist al boierilor, au votat în divanul ad-hoc actul Unirii.
Autorul adresei în chestiune se oprește la eroul de a mea, care îmbracă
proporții cu adevărat legendare, la soția caimacanului Moldovei, Neculai
Vogoride. Această femeie, Cocuța Conachi Vogoride, a înfruntat
strașnicia vijeliosului caimacam, sacrificându-și înalta situație, până în
căminul conjugal, amenințându-și soțul cu despărțenia dacă nu-și
schimbă atitudinea politică în favoarea Unirii principatelor. Ea s-a retras
la moșiile părintești de la Țigănași, lângă Tecuci, părăsind capitala și
palatul domnesc tocmai când urma să facă onorurile casei față de
reprezentanții puterilor garante, în frunte cu Tellegra și alți mari
diplomați ai timpului. Caimacamul a fost nevoit să cedeze înaltului
patriotism al soției sale și astfel să asigure unirea țărilor române. Și ca
concluzie: femeia aceasta, Cocuța Conachi Vogoride, trebuie să figureze
în panteonul neamului, căci a fost singura femeie și cea mai proeminentă
personalitate a evenimentelor care au dus la triumful Unirii. După
moartea soțului ei, ea a plecat în Italia, căsătorindu-se cu prințul Ruspoli
și a murit tânără încă, în 1870, dispunând să fie înmormântată în palatul
ei de la Țîbănești. „De ce feministe, se întreabă autorul adresei, nu se
ostenesc să-i cunoască faptele și să o revendice ca icoană sfântă, a celei
mai ilustre precursoare a lor, prin măreția înfăptuirilor ei?" „Și să se
contureze în lumina dreptei judecăți a istoriei, pe cea mai de seamă
ctitoare a Unirii, pe principesa Cocuța Conachi Vogoride-Ruspolli?" 14
D-na Elena Meissner, la prima ședință a "Asociației Feministe", o va
prezenta. Cine a fost Cocuța Conachi Vogoride? Reproducând rândurile
de mai sus din adresa primită, ieșenii cei vechi, fie că au cunoscut, fie că
au auzit despre dânsa, nu au uitat femeia distinsă care, în trecut, a
onorat lașul. Principesa Cocuța (Ecaterina) Conachi—Vogoride, mama d-
nei Lucia D. Grecianu, s-a căsătorit cu caimacamul Neculai Vogoride.
Fiica marelui logofăt Costachi Conachi și a Smarandei Donici, și soția
cainacanului Cocuța Conachi Vogoride, a fost până la sfârșitul vieții sale
(lb7i) femeia cea mai reprezentativă a Moldovei, cu un înalt grad de
patriotism și cu alese însușiri. Soră vitregă cu Costachi Negri, marele om
politic de altădată, cu Zulnia Sturdza și cu monaha Evghenia Negri, fosta
stareță a M-rei Varatec.

Caimacamul Necul. Vogoride, în valoroasa lucrare pe care numai

Academia Română o mai deține, "Mémoires du prince Nicolas Soutzio
grand-logotléte de Moldave, (1793—1871)", despre activitatea
caimacanului Neculai Vogoride, a găsit la un moment dat ocazia propice
să fie numit la căimăcăria Moldovei, pregătind astfel venirea sa la
hospodărie. Neculai Vogoride a avut norocul să se căsătorească cu cea
mai bogată moștenitoare din Moldova.
14
,,Opinia”, anul 32, nr. 8823, 4 septembrie 1936, p. 1-2.
 Școlile din Iași acum 80 de ani. Și, deși figura lui Neculai Vogoride nu
este privită cu simpatie în unele cercuri din motive politice,
considerându-se că în calitate de caimacam al Moldovei nu și-a îndeplinit
îndatoririle corespunzător, totuși, Neculai Suțu în Memorile sale, datate
13 octombrie 1858, menționează că Neculai Vogoride a restabilit
instrucția publică, reinființând complet la Iași școala normală, care
fusese părăsită. Apoi, a restabilit și școala de arte și meserii, deschizând
un curs industrial de instrucție, iar gimnaziul a fost modificat în
întregime. În județele din Moldova s-au creat și funcționează acum 10
școli pentru fete și 25 de școli noi. Cifra de 4496, care reprezenta
modestul total al copiilor care primeau instrucție în Moldova, s-a ridicat
la 10.000.
Cum erau străzile din Iași? La Iași, mai multe străzi au fost pavate cu
grijă și de multă vreme orașul nu s-a găsit în condiții mai bune de igienă
și salubritate. Trăsurile publice, rapide și zilnice, împreună cu un serviciu
poștal regulat, leagă acum marile centre de populație din Moldova,
deschizând noi posibilități comerciale și favorizând transporturile. Gărea
Neamț și Iașul (în 1859): "Am văzut cu durere", zice Neculai Vogoride,
"mănăstirile străine care, situate în partea noastră, bucurându-se
pretutindeni de rezultatele lucrărilor și sacrificiilor noastre, refuză uzul
sub diferite pretexte și să dea subvenția impusă de Regulament, și nu am
putut să înteleg această rezistență egoistă și atât de puțin conformă cu
forma unei interpretări decente și atât de creștine a legii noastre
religioase."

M-rea Neamț îmi dă azi, până la ultimul moment, trista mărturisire a

unei regretabile necugetări în înaltul și josul clerului. Școlile sale
sistematic închise, spitalul sau de alienați, unde desordinea, mizeria și
neîngrijirea mișcă de emoție și surpriză pe vizitatorul înduioșat, această
mulțime mereu sporită de călugări fără treabă și indiferență, totul
protestează împotriva sfintelor scripturi, a doctrinei evangheliei, a
progresului și civilizației. Mă rog ca o putere mai statornică, înfiptă în
aceleași intenții ca ale mele, să știe să recucerească drepturile secolului
asupra acestei nevinovate mănăstiri, lipsită astăzi de toate luminile.
Rudolf Suțu
 Ecaterina Teodoroiu - Erou de război în Primul Război Mondial,
Ecaterina Teodoroiu a fost o infirmieră și luptătoare care a contribuit la
apărarea țării. A fost decorată postum și a devenit un simbol al curajului
feminin în istoria României.

Regina Maria a României - Soția regelui Ferdinand I, Regina Maria

a avut un rol crucial în procesul de Unire a Principatelor Române și în
consolidarea statului român modern. Ea a fost recunoscută pentru
implicarea sa activă în eforturile diplomatice și umanitare în timpul
Primului Război Mondial.

Elisabeta Rizea - Cunoscută și sub numele de "Doamna cu buricul",

Elisabeta Rizea a fost o țărancă care a avut un rol important în mișcarea
de rezistență anticomunistă din România. A fost arestată și închisă, dar a
continuat să lupte pentru libertate și democrație.

Ana Ipătescu - Eroina Revoluției de la 1848, Ana Ipătescu a fost o

tânără implicată în lupta pentru drepturile poporului român și a jucat un
rol activ în evenimentele revoluționare din Moldova.

Sofia Nădejde - Jurnalistă și militantă feministă, Sofia Nădejde a fost o

figură marcantă în perioada interbelică, pledând pentru drepturile
femeilor și contribuind la modernizarea societății românești.
Aceste figuri feminie au avut roluri semnificative în diverse perioade
istorice, contribuind la înfăptuirea marilor acte naționale și la
promovarea valorilor fundamentale ale societății românești.

Femei vrednice și eroine ale neamului românesc au luminat calea

patriotismului în cele mai critice momente ale istoriei noastre. Ana
Ipătescu a fost eroina Revoluției de la 1848. Ecaterina Teodoroiu, cu
curajul său neclintit în Războiului Întregirii Naționale, și-a înălțat inima
pentru apărarea țării. Regina Maria, prin grație și implicare activă, a fost
farul luminos în timpul răsboiului și a contribuit esențial la făurirea
României Mari. Sofia Nădejde, jurnalistă și militantă pentru drepturile
femeilor, a deschis drumuri noi în lupta pentru egalitate și progres.
Elisabeta Rizea și-a adus contribuția la lupta împotriva regimului
comunist, devenind simbol al rezistenței și dorinței de libertate. În
rândul acestor figuri emblematice ale istoriei noastre cred că nu greșesc
dacă o punem și pe Ecaterina Vogoride, cunoscută și sub numele de
Cocuța, fiica lui Costache Costachi, căsătorită cu

Aceste femei au înfruntat pericolele și adversitățile cu demnitate și

curaj, ilustrând aspirațiile nobile ale poporului român. Ele nu doar au
apărat valorile noastre fundamentale, ci au fost și exemple vii ale puterii
femeilor în a aduce schimbări majore în societate. Omagiem și cinstim
memoria acestor figuri remarcabile, surse de inspirație pentru
generațiile actuale și viitoare, care, prin devotamentul lor, au contribuit
decisiv la construirea și afirmarea identității noastre naționale.
 Ecaterina Teodoroiu - Erou de război în Primul Război Mondial,
Ecaterina Teodoroiu a fost o infirmieră și luptătoare care a contribuit la
apărarea țării. A fost decorată postum și a devenit un simbol al curajului
feminin în istoria României.

Regina Maria a României - Soția regelui Ferdinand I, Regina Maria

a avut un rol crucial în procesul de Unire a Principatelor Române și în
consolidarea statului român modern. Ea a fost recunoscută pentru
implicarea sa activă în eforturile diplomatice și umanitare în timpul
Primului Război Mondial.

Elisabeta Rizea - Cunoscută și sub numele de "Doamna cu buricul",

Elisabeta Rizea a fost o țărancă care a avut un rol important în mișcarea
de rezistență anticomunistă din România. A fost arestată și închisă, dar a
continuat să lupte pentru libertate și democrație.

Ana Ipătescu - Eroina Revoluției de la 1848, Ana Ipătescu a fost o

tânără implicată în lupta pentru drepturile poporului român și a jucat un
rol activ în evenimentele revoluționare din Moldova.

Sofia Nădejde - Jurnalistă și militantă feministă, Sofia Nădejde a fost o

figură marcantă în perioada interbelică, pledând pentru drepturile
femeilor și contribuind la modernizarea societății românești.
Aceste figuri feminie au avut roluri semnificative în diverse perioade
istorice, contribuind la înfăptuirea marilor acte naționale și la
promovarea valorilor fundamentale ale societății românești.

Femei vrednice și eroine ale neamului românesc au luminat calea

patriotismului în cele mai critice momente ale istoriei noastre. Ana
Ipătescu a fost eroina Revoluției de la 1848. Ecaterina Teodoroiu, cu
curajul său neclintit în Războiului Întregirii Naționale, și-a înălțat inima
pentru apărarea țării. Regina Maria, prin grație și implicare activă, a fost
farul luminos în timpul răsboiului și a contribuit esențial la făurirea
României Mari. Sofia Nădejde, jurnalistă și militantă pentru drepturile
femeilor, a deschis drumuri noi în lupta pentru egalitate și progres.
Elisabeta Rizea și-a adus contribuția la lupta împotriva regimului
comunist, devenind simbol al rezistenței și dorinței de libertate. În
rândul acestor figuri emblematice ale istoriei noastre cred că nu greșesc
dacă o punem și pe Ecaterina Vogoride, cunoscută și sub numele de
Cocuța, fiica lui Costache Costachi, căsătorită cu

Aceste femei au înfruntat pericolele și adversitățile cu demnitate și

curaj, ilustrând aspirațiile nobile ale poporului român. Ele nu doar au
apărat valorile noastre fundamentale, ci au fost și exemple vii ale puterii
femeilor în a aduce schimbări majore în societate. Omagiem și cinstim
memoria acestor figuri remarcabile, surse de inspirație pentru
generațiile actuale și viitoare, care, prin devotamentul lor, au contribuit
decisiv la construirea și afirmarea identității noastre naționale.