11. 1.

Constituirea Constantinopolului şi etapele istorice ale dezvoltării

civilizației bizantine
Imperiul Bizantin a luat naştere după criza din sec. al III-lea când sunt slăbite bazele lumii
romane. Are loc divizarea lumii romane în două părţi importante, când împăratul Theodosie cel
Mare în anul 395 a împărţit Imperiul Roman în cel de Răsărit şi cel de Apus. Din momentul
acesta Imperiul de Răsărit accentuează individualitatea având pe urmă să devină Imperiul
Bizantin. Capitala Imperiului de Răsărit devine oraşul Constantinopol care a jucat un rol
important în antichitate şi evul mediu. A fost fondat de împăratul roman Constantin cel Mare
care a domnit în anii 307-337, şi care i-a împrumutat şi numele său.
Mutarea capitalei de la Roma în Asia Mică pe malurile strâmtorii Bosfor a fost datorată unor
cauze de natură economică şi strategică. Viaţa economică din această parte a Imperiului Roman
era, încă, înfloritoare. Roma era ca un magnet pentru atacurile popoarelor migratoare. Se
consideră că orașul pe malurile Bosforului este Noua Romă – o idee des întâlnită în ideologia
bizantină. Unul din avantajele noului oraş era poziţia strategică. Locul era o punte de legătură
între cele două continente:Asia şi Europa. Existenţa unui port maritim a dus şi la dezvoltarea
unor intense schimburi comerciale (caracteristice lumii greceşti).
Noul oraş va deveni cel mai important centru economic şi meşteşugăresc al Imperiului
Roman şi al Europei. Constantin cel Mare din 330 se va stabili aici. Oraşul Constantinopol va fi
un centru al elenismului deoarece mare parte dintre locuitorii săi erau greci şi cum se cunoaşte
civilizaţia greacă nu a fost asimilată de cea romană ci dimpotrivă. După 1453 Imperiul Bizantin
dispare iar Constantinopol (astăzi Istanbul) joacă un rol important sub egida Porţii Otomane care
îşi atinge maxim de dezvoltare în secolele XV-XVI.
Civilizaţia şi cultura bizantină s-au constituit ca o „sinteză a tuturor elementelor politice,
religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţia latină, elenism, creştinism, cultura
orientală” de-a lungul unei perioade de peste 11 secole, în timp ce Occidentul trăia o epoca de
dezagregare construindu-şi apoi cu greu o nouă cultură şi civilizaţie.
Istoria Marelui Imperiu Bizantin se împarte în trei perioade importante. În prima perioadă a
istoriei sale (330-610) caracterul civilizaţiei şi culturii bizantine este prevalent latin. Este
perioada când latina era limba statului, a civilizaţiei, în timp ce greaca era limba culturii. Este o
perioadă tipic de tranziţie.
A doua perioadă a istoriei bizantine (610-1081) este epoca clasică a acestei civilizaţii – care
îşi câştigă acum pe deplin un caracter grecesc, un caracter original propriu-zis „bizantin”. În cele
cinci secole care au urmat au avut loc transformări profunde în toate domeniile vieţii statului.
Ultima perioadă de aproape patru secole (1081-1453) a însemnat o epocă de declin progresiv
şi general. În secolele care au urmat cuceririi din 1204 agonia imperiului a fost agravată de
războaiele civile, de pauperizarea populaţiei în profitul aristocraţiei funciare, precum şi de grava
criză economică provocată de controlul exercitat de republicile marinare italiene. În 1453, după o
apărare disperată de şapte săptămâni, Constantinopolul este ocupat şi jefuit de o uriaşă armată a
lui Muhamed al II-lea. Această perioadă de declin a istoriei şi civilizaţiei bizantine a cunoscut,
însă, momente de o prestigioasă afirmare pe plan cultural.