XII.

EUROPA APUSEANĂ
ȊN SECOLELE XI-XV (2)

I. CENTRALIZAREA STATALĂ (FRANŢA, ANGLIA, PENINSULA

IBERICĂ) ÎN SECOLELE XI-XV

I.1. Centralizarea statală în Franţa

La hotarul sec. X-XI, Franţa era împărţită în 15-20 principate

teritoriale, ca ducatele Aquitaniei, Bretaniei, Normandiei, Burgundiei,
comitatele Flandrei, de Champagne, de Toulouse etc. şi alte mari
seniorii, în care stăpânitorii acestora îşi exercitau din plin atributele
suveranităţii. În 987, la stingerea dinastiei carolingiene, adunarea
marilor baroni şi a înalţilor prelaţi întrunită la Senlis a ales ca rege pe
Hugo Capet (987-996), duce de Ile-de-France. Autoritatea sa efectivă
nu depăşea hotarele domeniului regal (situat între Sena şi Loara) iar
principii teritoriali duceau o politică internă şi externă proprie.
Ludovic al VI-lea (1108-1137) a întărit autoritatea regală,
înfrângându-i pe seniorii rebeli şi instaurând ordinea în cuprinsul
domeniului regal. Urmaşul său, Ludovic al VII- lea (1137-1180) s-a
căsătorit cu Alienor, moştenitoarea ducatului Aquitaniei, cel mai
întins principat teritorial din Franţa, realizând uniunea personală
între domeniile capeţian şi aquitan. Dar, în 1152, Alienor s-a
căsătorit cu Henric Plantagenet, viitorul rege al Angliei Henric
II (1154-1189), punându-se astfel bazele întinselor posesiuni
continentale ale Angliei.
Filip II August (1180-1223) a lichidat aproape cu totul
stăpânirea străină din Franţa. În urma luptelor din 1202-1204, regele
Angliei Ioan a fost deposedat de ducatele Normandiei şi Bretaniei şi de
comitatele de Anjou, Maine, Touraine şi Poitou, sub dominaţia
plantagenetă rămânând numai o parte din vestul Aquitaniei şi
Gasconia.
În timpul lui Ludovic IX cel Sfânt (1226-1270), autoritatea
regală a continuat să se consolideze. Pentru asigurarea liniştei în ţară,
ordonanţa lui Ludovic IX din 1258 a interzis războaiele particulare,
incendierile şi tulburările lucrării pământului. Un şir de ordonanţe a
reorganizat justiţia regală şi i-a lărgit sfera de acţiune.

116
 În timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314),
domeniul regal s-a mărit prin alipirea comitatului de Champagne
(1284). În schimb, încercarea de a anexa comitatul Flandrei
domeniului regal a eşuat. Filip VI a căutat noi resurse băneşti. În
1295 a fost stabilită o taxă de răscumpărare a obligaţiilor militare, a
cărei câtime varia între 1/100-1/25 din avere sau 1/20-1/5 din venit,
numită din 1304 ,,darea pe focuri ’’. În 1295 a fost introdusă o nouă
taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor.
În 1328 a murit fără urmaşi masculini ultimul rege capeţian în
linie directă, Carol al IV-lea. Pretendenţi la tronul Franţei erau Filip de
Valois şi regele Angliei Eduard III. În cele din urmă, a fost ales rege
Filip de Valois sub numele de Filip al VI-lea (1328-1350), care a
instaurat ramura colaterală de Valois a dinastiei capeţiene (1328-
1498).
Înfrângerile suferite de francezi, în cadrul Războiului de 100 de
ani, la Crecy (1346) şi Poitiers (1356) şi luarea în captivitate a regelui
Ioan cel Bun (1350-1364) în bătălia de la Poitiers au agravat criza
nobiliară în general şi a vârfurilor conducătoare în special.
După tratatul de pace încheiat cu englezii la Calais (1360), prin
care se punea capăt războiului, regele Carol al V-lea (1364-1380) a
dus o politică de refacere şi reorganizare a ţării şi de întărire a puterii
centrale.
În timpul minoratului lui Carol al VI-lea (1380-1422), grupările
nobiliare au început luptele pentru putere. Lupta pentru putere dintre
burgunzi şi armagnaci a contribuit la agravarea fiscalităţii şi a
dezordinii administrative, generând o nemulţumire crescândă în
rândul populaţiei.
Reluarea războiului cu Anglia, victoria englezilor la Azincourt
(1415), ocuparea regiunilor de la nord de Loara, inclusiv a Parisului şi
impunerea tratatului de la Troyes (1420) au constituit o gravă
ameninţare nu numai pentru desfăşurarea procesului de unificare şi
centralizare a Franţei, ci chiar pentru existenţa ei ca stat independent.
Sarcina grea de a elibera şi de a reunifica ţara i-a revenit regelui Carol
al VII-lea (1422-1461), care stăpânea numai regiunile de la sud de
Loara şi avea capitala la Bourges. Totodată, măsurile de reorganizare
fiscală (1439-1451) şi militară (1445-1448) iniţiate de Carol VII au dus
la stabilirea impozitelor permanente şi la constituirea unei armate
permanente, care au asigurat regalităţii franceze mijloacele băneşti şi
militare atât pentru purtarea cu succes a războiului, cât şi pentru
consolidarea şi sporirea autorităţii centrale.
Victoria Franţei şi consolidarea puterii regale la sfârşitul
Războiului de 100 de ani au contribuit în mare măsură la încheierea
procesului de unificare şi centralizare a ţării, realizată în timpul
domniilor lui Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea.
Ludovic al XI-lea (1461-1483) a alipit domeniului regal
posesiunile burgunde, provinciile Roussillon şi Cerdagne (obţinute de
la Aragon) -1463, Anjou (1480), Maine şi Provence (1481). În politica
sa internă, Ludovic al XI-lea a găsit un sprijin temeinic în orăşenime
şi în mica nobilime.

117
 La moartea lui Ludovic al XI-lea, fiul său, Carol al VIII-lea
(1483-1498), fiind minor, conducerea a fost preluată de sora sa mai
mare, Ana, şi de soţul ei, Pierre de Beaujeu. Reacţia împotriva politicii
regale autoritare, manifestată de către marea nobilime şi de Statele
Generale, a silit pe Ana şi Pierre de Beaujeu să convoace Statele
Generale la Tours, în ianuarie 1484. Statele Generale de la Tours
cuprindeau deputaţi din toate provinciile franceze, cu excepţia
Bretaniei, constituind astfel prima adunare reprezentativă a stărilor
sociale privilegiate din întreaga Franţă, expresie a încheierii procesului
de unificare teritorială şi de centralizare instituţională.
*

I.2. Centralizarea statală în Anglia

În Anglia, centralizarea statală a fost axată pe centralizarea

instituţională, iar unificarea teritorială a inclus numai cucerirea
teritoriilor velşe din SV ţării, îndeosebi Wales, intrate în componenţa
regatului englez în 1284.
*

În Anglia, cucerirea normandă a constituit un punct de cotitură

în evoluţia statului. În 1066, ducele Normandiei, Wilhelm, numit
ulterior Cuceritorul, invocând drepturi la coroana Angliei, a debarcat
în Anglia cu o puternică armată, formată din cavaleri din Normandia
şi din restul Franţei, şi a învins decisiv oastea anglo-saxonă condusă
de regele Harold la Hastings. Până în 1071, normanzii au supus şi
restul Angliei, cu excepţia Scoţiei, Irlandei şi a Ţării Galilor, care nu
intraseră nici înainte în componenţa sa. Supunerea Angliei a fost
urmată de deposedarea şi intrarea în dependenţă a unei părţi
însemnate a ţărănimii libere şi de confiscarea domeniilor aristocraţiei
anglo-saxone care se împotrivise sau nu depusese jurământ de
credinţă lui Wilhelm Cuceritorul. Un amănunţit recensământ funciar,
numit Domesday Book (1086), avea menirea de a ţine o evidenţă
precisă a tuturor proprietăţilor funciare, indicând pentru fiecare
domeniu suprafaţa, animalele, venitul, ş.a. Cucerirea normandă a
Angliei a fost urmată de formarea instituţiilor noului stat, punând în
contact două societăţi cu instituţiile lor social-politice distincte. De
asemenea, cucerirea normandă a Angliei a creat premisele încheierii
formării poporului şi limbii engleze, rezultate din asimilarea
normanzilor francofoni de către anglo-saxoni în cursul sec. XII-XIII.
După o perioadă de lupte dinastice, desfăşurate între anii 1135
şi 1154, puterea regală s-a întărit considerabil în timpul domniei
luiHenric II Plantagenet (1154-1189). Acesta stăpânea provinciile
Anjou, Maine, Touraine, Aquitania şi Poitou, ajungând în 1154 rege al
Angliei. Regii Angliei deţineau ca feude, pe lângă Normandia, şi aceste
provincii, iar ulterior şi Bretania, adică mai mult de jumătate din
teritoriul de atunci al regatului Franţei. Henric II a pacificat Anglia şi a
realizat două importante reforme, cea militară şi cea judiciară, care au
jucat un însemnat rol în întărirea puterii centrale.

118
 La sfârşitul sec. al XII-lea şi la începutul sec. al XIII-lea,
întărirea puterii regale a fost însoţită de opresiunea regalităţii sau a
slujbaşilor săi, ca încălcarea unor privilegii ale bisericii, nobilimii,
oraşelor sau ţărănimii libere, introducerea sau mărirea unor impuneri
sau taxe. În timpul lui Richard I Inimă de Leu (1189-1199)
nemulţumirile au crescut în ţară. Opresiunea regalităţii a crescut în
timpul regelui Ioan (1199-1216). Baronii, sprijiniţi de biserică,
cavaleri, oraşe şi ţărănimea liberă s-au ridicat împotriva regelui Ioan
şi l-au silit să accepte revendicările răzvrătiţilor, consemnate în Magna
Carta (iunie 1215).
Opresiunea, cheltuielile nemăsurate şi eşecurile regelui Henric
III (1216-1272) în Franţa şi Italia au declanşat conflictul dintre
regalitate şi stările sociale privilegiate. Baronii au impus regelui
Prevederile de la Oxford (1258), potrivit cărora regalitatea urma să fie
supusă controlului unui consiliu de 15 baroni. Cavalerii şi orăşenii,
conduşi de Simon de Montfort, au elaborat Prevederile de la
Westminster (1259), prin care revendicau participarea, alături de
baroni, la conducerea statului. Simon de Montfort a convocat în 1265
Marele Parlament. Regalitatea a trebuit să îl recunoască şi apoi să
colaboreze cu el. Regele Eduard I (1272-1307) a fost primul rege al
Angliei care a convocat Parlamentul în 1295 şi a inaugurat
colaborarea cu el. Reflectând distanţarea intereselor social-economice
şi politice ale înalţilor prelaţi şi marii nobilimi, pe de o parte, şi ale
cavalerilor şi orăşenilor, pe de altă parte, de la mijlocul sec. al XIV-lea
reprezentanţii lor au început să delibereze separat. Astfel, cu prilejul
întrunirii Parlamentului din 1431, deputaţii lorzilor ecleziastici şi laici
s-au adunat în Camera Albă, iar cei ai cavalerilor şi orăşenilor în
Camera Pictată. Denumirea de Camera Comunelor a apărut la
mijlocul sec. al XV-lea, iar cea de Camera Lorzilor în timpul domniei
lui Henric VIII.
Eşecurile engleze în Războiul de 100 de ani în ultimile decenii
ale sec. al XIV-lea au grăbit scăderea puterii centrale şi recrudescenţa
luptelor între facţiunile nobiliare, îndeosebi ale ,,vechii nobilimi ’’. În
1399, o facţiune a ,,vechii nobilimi ’’ a înlăturat pe ultimul
Plantagenet, Richard II (1377-1399) şi a instaurat dinastia Lancaster
(1399-1461), care a reluat războiul cu Franţa.
De la mijlocul sec. al XV-lea lupta pentru tron s-a desfăşurat
între dinastia de Lancaster, sprijinită de ,,vechea nobilime’’ şi familia
York, sprijinită de ,,noua nobilime’’, orăşenime şi burghezie. ,,Războiul
celor două Roze ’’ a aruncat Anglia într-o epocă de anarhie şi de lupte
sângeroase, care a durat trei decenii (1455-1485). Confruntarea a luat
sfârşit prin înlăturarea lui Richard III de York (1483-1485), care a
pierdut tronul şi viaţa în urma bătăliei de la Bosworth şi instaurarea
dinastiei Tudor (1485-1603).
*

119
I.3. Centralizarea statală în Peninsula iberică

În Peninsula iberică, unificarea teritorială şi centralizarea

instituţională au avut loc în secolele XI-XV în condiţiile luptei duse de
spanioli şi portughezi pentru eliberarea teritoriilor regatelor iberice de
sub stăpânirea arabă.
*

Încheierea formării stărilor sociale medievale spaniole şi

portugheze a avut ca urmare constituirea, în fiecare regat spaniol şi în
cel portughez, a adunărilor reprezentative ale stărilor sociale
privilegiate sau Cortesuri. În regatul Castiliei, Cortesurile întruneau
deputaţii, grupaţi în trei ,,braţe’’, ai nobilimii, clerului şi oraşelor; în
regatul Aragonului, Cortesurile aveau patru ,,braţe’’, care cuprindeau
deputaţi ai nobilimii mari, ai nobilimii mici, ai clerului şi ai oraşelor.
În secolele XIII-XV, autoritatea centrală din regatele spaniole a fost
limitată ca urmare a creşterii forţei social-politice a marii nobilimi şi a
sporirii însemnătăţii Cortesurilor. Astfel, în Aragon, nobilimea a
impus regelui Petru III un Privilegiu general (1283), iar regelui
Alfons III Privilegiul uniunii (1287). În Castilia, forţa social-politică şi
militară a marii nobilimi a zădărnicit eforturile lui Alfons X (1252-
1284) de a crea o monarhie autoritară. La rândul său, Petru I (1350-
1369) a încercat să restrângă rolul marii nobilimi, aliindu-se cu
orăşenii castilieni, negustori genovezi şi cămătari evrei, dar a fost
înlăturat de fratele său vitreg, Henric II de Trastamara, sprijinit de
marea nobilime castiliană.
Frământările interne din regatele Castiliei şi Aragonului au oprit
încheierea eliberării sudului ţării de sub stăpânirea maură. În acelaşi
timp, politica de expansiune a Aragonului în Italia –ocuparea Siciliei
(1282) şi a Sardiniei (1327) şi instaurarea unei ramuri colaterale a
dinastiei aragoneze în regatul Neapole (1433-1458)- a abătut regatul
Aragonului de la obiectivul esenţial al politicii iberice, lupta împotriva
stăpânirii arabe.
La rândul său, după încheierea eliberării ţării, Portugalia s-a
orientat, din sec. al XIV-lea, spre o politică de explorări în Oceanul
Atlantic.
Unificarea teritorială a Spaniei s-a realizat în sec. al XV-lea prin
unirea regatelor Castiliei şi Aragonului în urma căsătoriei lui
Ferdinand, moştenitorul Aragonului, cu Isabella, moştenitoarea
Castiliei, în 1461. Victoria Isabellei în războiul civil din Castilia (1474-
1479) şi moştenirea tronului Aragonului de către Ferdinand (1479) au
asigurat celor doi soţi conducerea întregii ţări. Unirea avea un
caracter dinastic, fiecare regat păstrându-şi suveranitatea, astfel încât
Spania avea doi regi uniţi prin căsătorie, care domneau separat –
Ferdinand era rege al Aragonului (1479-1516) şi Isabella era regină a
Castiliei (1474-1504), iar la moartea sa Ferdinand a condus Castilia în
calitate de regent –dar care, totodată, conduceau împreună şi unitar
întreaga ţară. Spania a reluat războiul cu maurii (1481-1492), sfârşit
cu recucerirea Granadei. În anul următor, în urma tratatului de la

120
Barcelona, Spania a reluat de la Franţa provinciile Roussilon şi
Cerdagne pe care Franţa le obţinuse de la Aragon în 1463. În 1512,
Spania a alipit şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei,
încheindu-şi astfel unificarea teritorială. Deşi la sfârşitul sec. al XV-
lea şi la începutul sec. al XVI-lea unificarea teritorială şi centralizarea
instituţională ale Spaniei au fost, în ansamblu, realizate, s-au
menţinut totuşi un şir de particularităţi regionale şi orientări
distincte. Unificarea politică deplină a Spaniei a fost realizată în
timpul domniei nepotului lui Ferdinand şi al Isabellei, regele Carol I
(1516-1556).
*

Bibliografie selectivă:
1. Altamira, R., Histoire de l’Espagne, Paris, 1956.
2. Broke, Chr., From Alfred to Henry III, Londra, 1965.
3. Flaut, Daniel, Evul mediu apusean (secolele V-XV). Repere cronologice,
Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, p. 62-93.
4. Holmes, G., The Later Middle Ages (1272-1485), Londra, 1967.
5. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol. I, Bucureşti, 1973.
6. Maurois, Andre, Istoria Angliei, Bucureşti, 1997.
7. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti, 1975.
8. * * * Atlas istoric, Bucureşti, 1971, hărţile 46, a, 47.

121
 II. GERMANIA ŞI ITALIA ÎN SECOLELE XI-XV

Germania şi Italia au rămas, de la destrămarea imperiului

carolingian şi până la înfăptuirea unificării lor statale din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, ţări tipice ale diviziunii politice în
Europa apuseană.
*

II.1. Diviziunea politică în Germania în secolele XI-XV

După stingerea dinastiei saxone (1024), tronul a revenit

dinastiei franconiene, care a condus imperiul timp de un secol (1024-
1125). Împăraţii franconieni au abandonat planurile himerice de
dominaţie universală ale lui Otto III, concepând imperiul ca ansamblul
celor trei regate asupra cărora stăpâneau: Germania, Italia şi, din
1032, Burgundia. În noua viziune politică, imperiul a dobândit
consistenţă prin transformarea lui într-un edificiu coerent, conceput
ca putere teritorială, definită şi limitată geografic la cele trei regate.
Tânărul împărat Henric IV (1056-1106) a început lupta
împotriva bisericii pentru restabilirea controlului autorităţii laice
asupra clerului, lupta agravată de opoziţia aristocraţiei germane faţă
de politica imperială de centralizare statală. Încercarea suveranului
german de a restabili dreptul puterii seculare asupra numirilor
episcopale s-a lovit de rezistenţa hotărâtă a papalităţii, fapt ce a
declanşat lupta dintre imperiu şi papalitate (1076-1122). În timpul
domniei lui Henric V (1106-1125), cele două tabere au încheiat, în
1122, Concordatul de la Worms, care a reprezentat o grea înfrângere
pentru autoritatea laică.
La stingerea dinastiei franconiene (1125), pe tronul german a
urcat Lothar III (1125-1137), ducele Saxoniei, preferat de marii
principi lui Frederic de Hohenstaufen, ducele Suabiei, a cărui
influenţă în regat devenise de temut în timpul domniei precedente. La
moartea lui Lothar III, principalul candidat la tron a fost ginerele său
Henric cel Mândru, ducele Bavariei şi Saxoniei, din familia Welfilor,
dar, ca şi în 1125, marii principi au preferat un candidat mai puţin
influent, în persoana lui Conrad III (1138-1152), fratele ducelui
Frederic de Suabia, cu care a venit la tron dinastia Staufenilor (1138-
1254).
Frederic I Barbarossa (1152-1190), cea mai mare personalitate a
noii dinastii, fiul ducelui Frederic de Suabia şi nepot al lui Conrad III,
a inaugurat o politică de reconstituire a autorităţii monarhice, pe baza
relaţiilor feudo-vasalice, politică opusă operei întreprinse de
predecesorii săi ottonieni şi franconieni, dar realistă, ce ţinea seama
de marile transformări petrecute în societatea germană. A dus o
politică de colaborare cu marii principi, asociindu-i la guvernarea
regatului. Frederic I a reluat politica de intervenţie în treburile bisericii
germane. Pornind de la o interpretare îndrăzneaţă a concordatului de
la Worms, el a folosit în interesul autorităţii laice neînţelegerile dintre

122
electori şi a refuzat investitura temporală oricărui adversar al puterii
imperiale.
La moartea lui Frederic I Barbarossa a urmat la tron fiul său,
Henric VI (1190-1197). Acesta a fost mai puţin preocupat de
problemele interne germane. El a fost interesat mai ales de intrarea în
stăpânirea regatului normand din Sicilia, pe care i-l aducea ca
moştenire soţia sa, Constanţa, fiica lui Roger II. După moartea
timpurie a lui Henric VI a urmat o lungă perioadă de lupte interne
pentru putere între facţiunile marilor principi (,,micul interregn ’’-
1197-1209), fiecare preocupată să impună la tron candidatul său.
Lupta a redeschis conflictul dintre Staufeni şi Welfi şi a opus pe Filip
de Suabia, fiul lui Frederic I Barbarossa, lui Otto de Braunschweig,
fiul lui Henric Leul. Victoria lui Otto de Braunschweig, care a devenit
împărat (1209-1214) după moartea violentă a rivalului său (1208), a
fost de scurtă durată. Cu sprijinul papei Inocenţiu III şi susţinut de
Staufeni, Frederic de Hohenstaufen, fiul lui Henric VI, a fost
proclamat rege german (1215) după care a primit şi coroana imperială
(1220), sub numele de Frederic II (1215-1250).
Scurta domnie a lui Conrad IV (1250-1254), fiul lui Frederic II, a
fost urmată în Germania de o lungă perioadă de vacanţă a tronului,
cunoscută sub numele de ,,marele interregn’’ (1254-1273), în care
regimul diviziunii politice germane a cunoscut expresia sa ultimă.
Anarhia din cursul ,,marelui interregn’’ a obligat pe principi să dea
Germaniei un nou împărat, în persoana lui Rudolf de Habsburg
(1273-1291). Sub noul împărat a fost abandonată practica încoronării
la Roma iar regatele Italiei şi Burgundiei au scăpat imperiului care s-a
restrâns teritorial la Germania, transformându-se astfel într-un stat
german. La moartea lui Rudolf de Habsburg, principii i-au preferat lui
Albert de Habsburg, fiul lui Rudolf, pe Adolf de Nassau, un mic
principe din Ţările de Jos. Tronul a trecut apoi, pentru mai bine de un
secol, în posesia conţilor de Luxemburg (1308), care, prin alianţă
matrimonială, aveau să pună stăpânire şi asupra regatului Cehiei.
Cel mai important împărat al casei de Luxemburg a fost Carol
IV (1346-1378), de numele căruia este legată Bula de Aur, dată la
Nürnberg, în 1356.
Sigismund de Luxemburg (1410-1437) a încercat o reformare a
imperiului, care a eşuat însă datorită lipsei mijloacelor necesare.
După moartea sa, dată cu care Habsburgii au revenit la tron, anarhia
politică în imperiu a devenit cronică, culminând sub lunga domnie a
lui Frederic III de Habsburg (1440-1493).
*

2. Diviziunea politică în Italia în secolele XI-XV

În secolele XI-XV, în Italia coexistau mai multe tipuri de state şi

de regimuri social-politice, care au evoluat în condiţiile complexe ale
situaţiei interne şi internaţionale a peninsulei: oraşe-comune şi
republici urbane, principate teritoriale (ducate, marchizate, seniorii),
regatul celor două Sicilii, iar ulterior regatul Neapole, statul pontifical.

123
Veneţia, dependentă iniţial de Imperiul bizantin, a început din sec. X
să se desprindă de acesta, devenind o republică independentă.
Conducătorul statului era ducele sau dogele, a cărui autoritate era
limitată de un şir de organe. Organul fundamental de conducere a
Veneţiei era Marele Consiliu, instrument colectiv de asigurare a
dominaţiei nobilimii şi a patriciatului, format din reprezentanţi ai
acestor două pături sociale. În atribuţiile Marelui Consiliu intrau toate
problemele importante ale Veneţiei, dar, fiind alcătuit dintr-un mare
număr de membri, în cadrul său s-au constituit treptat, în cursul
secolelor XII-XIII, mai multe organe separate : dogele împreună cu cei
6 consilieri ai săi formau Micul Consiliu; Micul Consiliu împreună cu
cei 3 şefi ai tribunalului suprem de 40 de membri alcătuiau Senioria;
Senatul, alcătuit din 60 de membri ai Marelui Consiliu, se ocupa
direct de principalele probleme : viaţă economică, navigaţie, politică
externă.
Genova era, de asemenea, o republică nobiliar-patriciană.
Conducătorul statului era dogele, iar principalul organ de conducere
era Marele Consiliu.
Florenţa, care depindea iniţial de marchizii de Toscana, s-a
organizat sub formă de comună pe la 1130, statut recunoscut de
împăratul Frederic I Barbarossa în 1138. Organele comunei florentine
erau formate dintr-un consiliu de 12 consuli, recrutat dintr-un grup
restrâns de familii nobiliare şi patriciene şi un consiliu de 100-150 de
cetăţeni fruntaşi. La Florenţa conducerea personală a fost instaurată
de o familie din rândurile ,,poporului gras’’, acea a Medicilor.
Începutul instaurării conducerii Medicilor s-a datorat lui Cosimo cel
Bătrân. În cursul anilor 1434-1464, profitând de influenţa sa, s-a
îngrijit ca majoritatea locurilor din Seniorie şi din alte organe ale
statului să fie atribuite unor partizani politici ai săi, exercitându-şi
autoritatea prin mijlocirea lor. La moartea lui Cosimo de Medici,
conducerea a revenit fiului său, Pietro (1464-1469), iar apoi fiului
acestuia, Lorenzo Magnificul (1469-1492), ceea ce oglindea
transmiterea ereditară a puterii la Florenţa în familia de Medici. La
moartea lui Lorenzo Magnificul, conducerea a revenit fiului său Piero
(1492-1494), dar comportarea sa tiranică şi încheierea, în condiţiile
începerii războaielor italiene, a unui tratat umilitor cu Franţa, au dus
la opoziţia crescândă a florentinilor, care l-au răsturnat în noiembrie
1494.
Statul papal, constituit la mijlocul secolului al VIII-lea, ca
urmare a transferării în stăpânirea papilor a teritoriilor cucerite de
franci de la longobarzi, avea în frunte un suveran care întrunea dubla
calitate de conducător al bisericii catolice şi de principe teritorial. În
statul papal puterea lumească a suveranului pontif era limitată şi
ameninţată fie de forţa marilor familii nobiliare romane, fie de mişcări
populare, ca acelea conduse de Arnaldo da Brescia (1143-1155) şi de
Cola di Rienzo (1347), având ca obiectiv desfiinţarea statului papal şi
instaurarea unei republici romane.
Contradicţiile comerciale, maritime şi teritoriale dintre statele
italiene au generat în sec. XII-XIII îndelungate şi violente conflicte

124
îndeosebi între oraşele Amalfi, Pisa, Florenţa, Genova şi Veneţia.
Astfel, o escadră pisană a atacat şi prădat Amalfi în 1135, iar flota
genoveză a nimicit flota pisană la La Meloria în 1284, înfrângeri care
au grăbit declinul comercial şi maritim al amalfitanilor şi pisanilor. La
rândul său, conflictul dintre florentini şi pisani a luat sfârşit prin
ocuparea Pisei de către Florenţa în 1406. O îndelungată şi aprigă
confruntare pentru dominaţie maritimă şi comercială în Mediterana
orientală şi în Marea Neagră a avut loc între Veneţia şi Genova în sec.
XIII-XIV, care a slăbit ambele republici şi îndeosebi Genova, grăbindu-
i declinul.
În anul 1454, Milanul şi Veneţia au încheiat ,,Liga de la Lodi’’,
la care, printr-un pact special, garantat de papalitate, au aderat
Florenţa, regatul Neapole şi alte state italiene mai mici, obiectivul
principal al înţelegerii fiind menţinerea independenţei statelor italiene
şi a echilibrului politic dintre ele. Echilibrul dintre statele italiene s-a
menţinut până la declanşarea ,,războaielor italiene’’, la sfârşitul
secolului al XV-lea.
*

Bibliografie selectivă:
1. Brezeanu, Stelian, Ideea de imperiu în Occidentul medieval în lumina
cercetărilor din ultimile decenii, în RdI, 1978, nr. 2, p. 273-298.
2. Calmette, J., Le Reich allemand au Moyen Age, Paris, 1951.
3. Dettore, U., Storia d’Italia, II, Milano, 1960.
4. Flaut, Daniel, Evul mediu apusean (secolele V-XV). Repere
cronologice, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, p. 94-113.
5. Procacci, Giuliano, Istoria italienilor, Bucureşti, 1975.
6. * * * Atlas istoric, Bucureşti, 1971, hărţile 36, 45, b, 46, b.

125