STATUL ŞI ECONOMIA

1. Rolul și funcțiile economice ale statului

Nivelul de implicare și coerența intervenției statului în economie sunt direct determinate de

perioada de referință, de condițiile sociale, starea economiei și situația politică, toate aceste aspecte
constituind fundamentul ce a stat la baza realizării strategiilor politicilor economice și
fundamnetării teoriilor legate de intervenționismul statal.
Ținând cont de procesele și practicile ce au stat la baza argumentării necesității intervenției
statului în economie, putem identifica câteva direcții clare înspre care s-au îndreptat acțiunile
statului, și anume asigurarea securității sociale și creșterii și dezvoltării economice. Componenta
socială vizează măsuri de asigurare a protecției sociale (sănătate, educație, asigurarea ocupării
depline, prevenirea riscurilor sociale, justiția socială, asigurarea unui venit persoanelor
defavorizate, etc.), fiind una din prioritățile curentelor din prima jumătate a secolului al XX-lea
conform doctrinei ,,statului providență” (Welfare State). Pe parcursul dezvoltării sociale și a
intensificării relațiilor economice, componenta economică devine prioritară în fundamentarea
măsurilor și instrumentelor de intervenție a statului în economie, noile curente accentuând
importanța implicării statului în alocarea și distribuirea veniturilor. Astfel implicarea sectorului
public ca verigă a sistemului economiei de piață a determinat extinderea activităților acestuia și
creșterea rolului statului în economie, în special în direcția gestionării cheltuielilor publice și
coordonarea politicilor privind taxele și impozitele, și analiza efectului acestora asupra sistemului
economic.
Pornind de la aceste aspecte, literatura economică definește rolul statului în legătură cu
necesitatea corectării imperfecțiunilor pieței. În rândul acestor imperfecțiuni, ce au determinat
internsificarea modalităților de intervenției a statului în economie, se numără:
 externalitățile;
 redistribuirea veniturilor și utilizarea bunurilor publice;
 ciclul de afaceri;
 lipsa de informații;
 alocarea resurselor, etc.
Existența acestor imperfecțiuni, a condus la identificarea unor mecanisme și instrumente
prin care statul își duce la îndeplinire rolul de mediator și corector al dezechilibrelor manifestate la
nivelul sistemului economic, modalitățile de intervenție fiind subordonate cerinței de optimizare a
nivelului de eficență.
Având în vedere instrumentele folosite și scopul intervenției pot fi identificate patru funcții
esențiale pe care statul le realizează în economie, și anume:
 Funcția de alocare;
 Funcția de distribuire;
 Funcția de reglare;
 Funcția de stabilizare.
Interacţiunea celor patru roluri este foarte importantă în funcţionarea mecanismului economic.
 1.1. Funcția de alocare
Funcția de alocare s-a conturat ca răspuns la eșecurile pieței libere de a asigura o alocare
eficientă a resurselor, necesitând în acest sens intervenții cu rol corector din partea statului.
Piaţa este o instituţie în cadrul căreia, concomitent cu schimbul bunurilor, se schimbă şi
drepturile de control al utilizării acestora în decursul unor perioade determinate sau nedeterminate
de timp. Alocarea eficientă și în mod rațional a resurselor limitate a fost și continuă să fie una dintre
principalele probleme ale științei economice. Eficiența nu mai este analizată din perspectivă
individuală (la nivel de producător sau consumator), ci presupune o abordare mai generală, la
nivelul întregii societăți umane. Se impune astfel o trecere de la nivelul microeconomic de abordare
a eficienței economice la nivel macroeconomic, cadrul acestei abordări fiind fundamentat de
Vifredo Pareto prin introducerea criteriului de eficiență socială.

Funcția de alocare se concretizează prin intervenția statului în cadrul sistemului

economic în domeniul repartizării resurselor de care dispune societatea.

Necesitatea îndeplinirii acestui rol de a corecta neajunsurile mecanismului economiei de

piață, are la bază existența în practica economică a două concepte deosebit de importante, și anume:
bunurile publice și externalitățile.
În cazul bunurilor aflate în proprietate comună, piața neglementată eșuează în realizarea
unei locări eficiente, astfel încât intervenția statului poate oferi o soluție deoarece dispune de forța
coercitivă necesară. În acestă situație de regăsesc bunurile publice, care sunt bunurile ale căror
avantaje se răspândesc în mod invizibil la nivelul întregii comunităţi, indiferent dacă indivizii
doresc sau nu să achiziţioneze aceste bunuri (parcurile, străzile, apărarea națională, școlile publice,
etc.). Acestea mai sunt numite şi bunuri colective şi au două caracteristici distinctive:
a) Nonrivalitatea - furnizarea acestuia unui individ le face să fie în acelaşi timp disponibile
pentru alţii (parcul, râul, etc.);
b) Nonexclusivitatea - este greu, dacă nu imposibil, sau foarte costisitor să restrângi consumul
doar la cei care plătesc (apărarea naţională, transportul în comun, iluminatul public, justiţia,
poliţia, proiectele legale de control a inundaţiilor etc.)
Externalităţile sunt situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă unele dintre costurile sau
beneficiile asociate producţiei sau consumului. Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate
în preţurile pieţei au un caracter extern întrucât nu sunt asociate vânzătorului sau cumpărătorului,
ci unei terţe părţi.
Externalităţile pot fi:
a) Externalităţile negative apar în cazul activităţilor de producţie sau de consum ce generează
costuri pentru terţe părţi – poluarea.
b) Externalităţile pozitive corespund unor activităţi ce aduc beneficii pentru terţe părţi.
Exemplu: efectele vaccinării - vaccinul aduce beneficii nu numai pentru persoana vaccinată, ci,
prin prevenirea epidemiilor, şi pentru întreaga societate.
Clasificarea externalităţilor în pozitive şi negative este relativă deoarece o externalitate
negativă dintr-un anumit punct de vedere poate fi pozitivă dintr-un alt punct de vedere. Astfel, o
întreprindere poate genera efecte externe negative, prin poluare, cât şi pozitive, prin mărirea
gradului de ocupare a forței de muncă.
 Explicarea externalităţilor presupune clarificarea a încă două perechi de concepte: cost social
și privat, şi beneficiu social şi privat.
Costul social constă din toate costurile (cheltuieli şi şanse sacrificate) suportate de
membrii comunităţii în urma organizării unei anumite activităţi.

Costul privat exprimă numai costurile suportate direct de unităţile implicate în această
activitate.

Beneficiul social însumează toate utilităţile de care beneficiază membrii unei comunităţi
de pe urma organizării şi desfăşurării unei activităţi oarecare.
Beneficiul privat include numai avantajele însuşite de subiecţii implicaţi direct în
activitatea respectivă.
Având în vedere zona de intervenție a statului în economie prin exercitarea acestei funcții,
se poate observa că mecanismul prin care acest rol este exercitat este reprezentat de sistemul
finanțelor publice.

Finanțele publice exprimă relaţii sociale, de natură economică care iau naştere în
procesul de constituire şi utilizare a resurselor financiare publice între stat,
pe de o parte, şi membrii societăţii pe de altă parte, în vederea satisfacerii nevoilor de
interes general a societăţii.

Astfel, funcţia de alocare (alocativă) exprimă mijlocirea de către finanţele publice a

satisfacerii unor nevoi sociale prin oferta de utilităţi publice, create pe seama resurselor financiare
de care dispun autorităţile publice. Ea presupune, în prim plan, alocarea resurselor necesare
funcţionării entităţilor publice şi realizării diferitelor obiective social-economice şi, pe această
bază, prestarea de servicii sau furnizarea unor bunuri către membrii societăţii, fie gratuit, fie la
preţuri mult inferioare valorii lor reale.
Prin intermediul finanţelor sunt dirijate, astfel, resursele destinate consumului public de
bunuri şi servicii în raport cu nevoile societăţii şi în corelaţie cu oferta privată, potrivit criteriilor
de optim economic şi social.
1.2. Funcția de distribuire

Funcţia de distribuire apare ca o componentă a celei de repartiţie, semnificând mijlocirea

de către finanţele publice a unor procese de redistribuire a resurselor între persoanele fizice şi
juridice, cu implicarea autorităţilor publice.

Funcția de distribuire se concretizează în asigurarea echităţii şi justiţiei sociale a

distribuirii veniturilor şi bunăstării în condiţiile sistemului de piaţă.

Această funcţie se manifestă prin preluarea la fonduri publice a unor părţi din veniturile sau
averile diferitelor persoane fizice sau juridice sub forme ale impozitelor, taxelor etc., iar apoi
distribuirea lor sub forme ale cheltuielilor publice efectuate potrivit unor criterii de echitate sau
justiţie socială.
În cardul aceastei funcţii, finanţele publice asigură realizarea unor fluxuri financiare vizând
constituirea de fonduri băneşti publice şi distribuirea lor la diverse niveluri ale organizării şi
funcţionării societăţii. Prin prisma proceselor de distribuire şi redistribuire în formă bănească a
produsului naţional, concretizate prin fluxurile financiare, îndeplinirea acestei funcţii presupune
două faze, şi anume:
- constituirea fondurilor băneşti (publice) la dispoziţia autorităţilor şi entităţilor publice;
- distribuirea pe destinaţii adecvate a fondurilor băneşti respective pentru realizarea de
obiective şi acţiuni publice.
În mod implicit, îndeplinirea sa se concretizează în distribuirea echitabilă a unei părţi a
veniturilor realizate la nivel național, reprezentate prin indicatori macroeconomici de rezultat
(produs intern brut, venit național, etc.), între membrii societăţii.
Funcția de distribuire pe care statul o exercită în economie vizează în principal componenta
„redistribuirilor” din cadrul procesului de repartiție a venitului național.

Redistribuirea veniturilor este un proces prin care o parte a veniturilor sunt preluate,
cu titlu gratuit şi nerambursabil, de la unii agenţi economici, şi destinate altor agenţi economici,
în schimbul unor prestaţii sau cu titlu gratuit şi nerambursabil.

Venitul național, ca indicator macroeconomic de rezultat, este determinat sub forma

agregării veniturilor tuturor agenților ce participă la viața economică. Pornind de la acest indicator,
statul stabilește prin intermediul mecanismelor și instrumentelor de care dispune, modul în care
aceste venituri sunt împărțite în societate și economie.
Redistrubuirea urmărește împărțirea resurselor și veniturilor într-o optică de reducere a
inegalităților, astfel că statul se străduiește să obțină o mai mare justiție socială, utilizând în acest
sens prelevările (taxele) și transferurile (subvențiile).
Pentru a se putea stabili cât de echitabilă este distribuția veniturilor în societate se utilizează
indicatori precum: P.I.B./locuitor, Venitul naţional/locuitor, care ne indică ce venit revine, în
medie, unui individ, pe un an. Analizând abaterea de la medie a venituilor diferiților indivizi, se
poate identifica măsura în care unii triesc în sărăcie, iar alții risipesc sume importante.
Teoria economică prin demersurile sale de a explica importanța intervenției statului în
economie, aduce în discuție și problema inechităților sociale care nu poate fi rezolvată doar prin
intermediul sistemului de prețuri. Astfel este justificată intervenția statului care trebuie să elaboreze
programe complexe și să iși exerite funcția de distribuire/redistribuire a veniturilor în favoarea
celor defavorizați.
Criteriile care stau la baza repartiţiei veniturilor1:
 după contribuţia la obţinerea rezultatelor;
 după necesitate;
 după egalitatea în distribuţie.
Oportunitatea intervenției statului prin exercitarea funcției de distribuire în economie este
destul de controvesată în rândul teoreticienilor și în practica economică. Implicațiile indirete ale
exercității acestei funcții, atrage câteva semnale legat de modul în care trebuie gestionate politicile
economice. Astfel că, dacă măsurile de reducere a decalajelor dintre indivizi, nu sunt completate
sau susținute de politici care vizează educația, drepturile politice, accesul la cultură, pregărtire
profesională și dezvoltarea de competențe, pe termen mediu și lung, problema inegalității
veniturilor rămâne nerezolvată.

1
Ciobanu Gheorge coord., Macroeconomie, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, p.291.
 Principalel aspecte legate de dezavantajele exercitarea acestei funcții, fără a se ține seama de
cele menționate anterior, vizează următoarele:
- se iau bani de la cei care contribuie mai mult;
- descurajează competitivitatea muncii;
- redistribuire venitului în măsura în care contribuie la reducerea investițiilor, poate
afecta politica de stimulare a creșterii economice.

1.3. Funcția de reglare

Funcția de reglare se concretizează în elaborarea sistemului general de legi care să

orienteze comportamentul agenţilor economici.

Reglementările și controlul guvernamental constituie o altă componentă a mecanismului de

implicare în economie a statului. Statul şi instituţiile publice deţin o putere de reglare considerabilă,
ce se concretizează în măsurile adoptate în scopul atingerii unor obiective negarantate de sistemul
de piaţă. Ea include acele politici conjuncturale şi structurale care influenţează condiţiile generale
ale producţiei şi schimbului.
Politici conjuncturale sunt politici al căror orizont de acțiune este pe termen scurt, și au ca
şi scop menţinerea sau restabilirea marilor echilibre prin utilizarea politicii de reglare a cererii
agregate (încurajarea sau frânarea aceteia).
Politici structurale vizează acțuni ale căror efecte se resimt pe termen mijlociu şi lung,
având ca şi scop ameliorarea structurilor şi bazelor economiei din perspectiva ofertei agregate
(politica în domeniul cercetării ştiinţifice, politica în domeniul transporturilor, politica industrială
sau agrară, etc.).
Cadrul juridic, legislativ și instituțional face posibil ca statul să impună restricții, să limiteze
efectele exterioare și nedorite rezultate din anumite procese de producție, să normeze prețurile unor
bunuri și servicii, și prin acestea, să influențeze veniturile agenților economici. 2

Una dintre piețele specifice mecanismului de piață care suportă un nivel ridicat de
reglementare se referă la piața muncii, deoarece tranzacțiile care au loc pe această piață nu sunt
doar simple relații de vânzare-cumpărare între ofertanți-solicitanți. Pe lângă elementele specifice
pieței muncii (salar, productivitate, competitivitate), există un cadru puternic reglementat și
instituționalizat prin care statul intervine ca mediator și garant al interpretării și aplicării legislației
muncii privind angajarea și salarizarea lucrătorilor, reglementarea conflictelor de muncă și
protecția socială.

1.4. Funcția de stabilizare

Funcția de stabilizare presupune intervenția statului în apărarea marilor echilibre

macroeconomice (situația locurilor de muncă, inflația, soldul comerțului exterior) și asigurarea
unei creșteri economice reale și sustenabile. Acest rol al statului presupune o extindere asupra
politicilor structurale, care vizează orienatarea economiei pe termen lung și nu doar influențarea
echilibrelor pe termen scurt. Realizarea unui astfel de obiectiv este posibilă prin intermediul
politicilor economice.

2
Bucur I., Macroeconomie, Editura C.H. Beck, București, 2010, p.136.
 Politica economică reprezintă ansamblul măsurilor pe care le ia statul pentru a influenţa
viaţa economică, constituind într-un ansamblu de principii, reglementări și norme interne și
externe pe care se axează viața economică a unui stat, într-o perioadă de timp.

Aceste măsuri pot fi elaborate de:

• administraţia centrală (guvern, parlament) - acţiune la scară macroeconomică;
• administraţiile locale - se referă la activitatea de pe un teritoriu mai restrâns, bine
definit.
Obiectivele politicii economice se referă la următoarele aspecte 3:
 controlul inflaţiei şi asigurarea unei stabilităţi a preţurilor;
 controlul şomajului şi realizarea unei pieţe a muncii dinamice şi echilibrate;
 realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate;
 realizarea unui buget de stat echilibrat;
 distribuirea echilibrată a veniturilor şi redistribuirea acestora;
 protejarea mediului înconjurător;
 protecţia socială;
 investiţii în sectorul public;
 subvenţionarea anumitor sectoare de activitate.

Autorităţile publice pot interveni în viaţa economică prin forme directe şi indirecte.
Intervenţia directă a statului se realizează prin următoarele instrumente:
 politica preţurilor, a salariilor şi a veniturilor;
 balanţa de plăţi, care poate fi influenţată la rândul ei, de politicile comerciale, în special
prin măsuri legate de importurile şi exporturile de bunuri şi capital;
 investiţii ale statului menite să asigure o creştere economică durabilă şi echilibrată;
 reglementări în domeniul concurenţei, în vederea diminuării posibilităţilor de abuz, mai
ales în ceea ce priveşte calitatea bunurilor sau nivelul preţurilor;
 programe coerente în domeniul protecţiei sociale şi al reducerii şomajului.

Intervenţia indirectă se realizează mai ales prin politica bugetară, fiscală şi monetară.
Politica bugetară reprezintă puterea exercitată prin intermediul bugetului de stat, în
scopul de a influența conjunctura economică.
Bugetul de stat - document care cuprinde cheltuielile publice şi veniturile aferente acestora,
pe o perioadă de un an.
Prin intermediul politicii bugetare statul poate influenţa economia modificând volumul şi
structura veniturilor şi cheltuielilor.
În principal veniturile și cheltuielile reflectate în bugetul de stat pot fi grupate în două
categorii:
 operațiuni cu caracter definitiv (efectuate fără posibilitate a de recuperare a sumelor angajate);
 operațiuni cu caracter temporar (împrumuturi, avansuri, etc., corespunzătoare sumelor care
vor fi recuperate după o anumită perioadă).
Cheltuielile bugetare, înscrise în buget pot fi clasificate în trei mari grupe:
 cheltuieli de funcționare (cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu întreținerea materialelor);

3
Ciobanu Gheorge coord., Macroeconomie, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, p.278;
  cheltuieli de transfer (cheltuieli fără contrapartidă: ajutor social, subvenții, indemnizații,
dobânzi ale datoriei publice, etc.)
 cheltuieli de capital (investiții pe care staul le realizează).
Veniturilor bugetare, sunt constituite în principal din următoarele componente:
 venituri obţinute din activitatea proprie, desfăşurată în întreprinderile publice;
 partea din profiturile obţinute în societăţile mixte (cu capital privat şi public);
 impozite şi taxe;
 împrumuturi interne sau externe.

Prin intermediul politicii bugetare se poate acționa asupra cererii agregate în funcție de
contextul economic. În caz de recesiune, instrumentele utilizate în cadrul acestei politici pot fi
utilizate în sensul creșterii cheltuielilor guvernamentale vizând sporirea venitului și a producției
fără ca volumul impozitelor să fie modificat, însă acest aspect poate antrena apariția sau creșterea
deficitului bugetar. Acoperirea acestuia va necesita finanțarea veniturilor, iar cel mai probabil
principala sursa ar fi împrumuturile.
Pe de altă parte, relansarea activității în caz de recesiune, poate avea în vedere o reducere a
prelevărilor pe care statul le realizează, fără a fi astfel modificate cheltuielile publice, accentul fiind
pus pe susținerea consumului populației și a firmelor, reducând efectul de diminuare a veniturilor
acestora pe fondul impozitării. Se observă astfel că instrumentele utilizate în cadrul politicii
bugetare presupune interdependență și sincronizare cu impactul utilizării instrumentelor de politică
fiscală și monetară, în vederea atingerii obiectivelor de politică economică pe termen scurt, mediu
și lung, componentele veniturilor și cheltuielilor fiind influențate de aceste decizii.

Politica fiscală reprezintă o componentă de bază a politicii economice a unui stat, care,
prin intermediul sistemului taxării și impunerii, urmărește să influențeze activitatea economică
la nivel agregat.

Prin intermediul acestei politici sunt luate toate măsurile și întreprinse toate acțiunile
referitoate la stabilirea cuantumului și modul de percepere a impozitelor și taxelor dintr-o
economie.
Impozitele şi taxele sunt principalele forme de venit la bugetul de stat şi constituie o
prelevare asupra diferitelor forme de venit, cu titlu obligatoriu şi definitiv.
Atributele esenţiale care definesc aceste forme de prelevare sunt:
 obligativitatea:
 nerambursabilitatea;
 dreptul de urmărire în caz de neplată;
 generalitatea, adică extinderea asupra tuturor categoriilor sociale.
Impozitele și taxele pot fi clasificate: directe şi indirecte.
 Cele directe includ: impozitele asupra salariilor, profiturilor, veniturilor agricole,
veniturilor liber profesioniştilor şi asupra altor forme ale veniturilor.
 Impozitele indirecte includ: TVA, accize, taxele vamale etc.
Politica fiscală are rol un stabilizator şi presupune schimbări în programele de impozitare şi
de cheltuieli publice, ceea ce afectează distribuirea veniturilor.
 Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor care vizează controlul volumului şi
structurii masei monetare precum şi a puterii de cumpărare a banilor.
litică economică reprezintă ansamblul măsurilor pe care le ia statul pentru a influenţa viaţa
Instituția prin care statul aplică politica monetară este reprezentată de banca centrală, care
în funcție conjunctura economică, poate urmări expansiunea masei monetare atunci când reduce
rata dobânzii, ieftinind astfel banii și încurajand consumul și investițiile, ceea ce va stimula
creșterea economică, sau poate viza restrângerea masei monetare, atunci când crește rata
dobânzii, scumpind banii ceea ce va încetinii creșterea economică. Scopul acestei politici, pe
termen scurt și mediu, este de a stabili echilibru dintre masa monetară și necesitățile de bani din
economie.
Prin instrumentele utilizate în cadrul acestei politici (taxa scontului, operațiunile pe piața
deschisă, rezervele minime obligatorii și rata dobânzii) sunt vizate aspecte legate de controlul masei
monetare, având ca obiective finale stabilitatea prețurilor, creșterea gradului de ocupare a forței de
muncă și asigurarea creșterii economice.

Combinarea politicilor economice de care dispune statul reprezintă o modalitate importantă

de intervenție a statului în economie în vedere corectării unor dezechilibre (șomaj, inflație, deficit
bugetar, deficit al balanței de plați), adaptând instrumentele de care dispun aceste politici la situația
concretă a economiei naționale. Stabilirea instrumentelor necesare intervenţiei statului se
subordonează cerinţei de optimizare a nivelului de eficienţă al intervenţiei (de sporire a eficienţei
intervenţiei).