Dimensiunile sectorul public

Definitia sectorului public

O institutie sociala omniprezenta in societatile moderne ce a crescut in
marime si complexitate in ultimii 50 ani. In sectorul public si cel privat au
loc interactiuni sociale intre actori ce conduc la o anumita configuratie de
alocare a capialurilor. Sectorul privat este in general vazut ca fiind guvernat
de piata, in timp ce in sectorul public predomina alegerile colective si
introducerea prin hotarari administrative. Principiile de actiune ale actorilor
sunt percepute astfel: pe piata, predomina conceptia actiunii rationale,
pragmatice care urmareste cresterea interesului propriu, in timp ce in
sectorul privat, participantii sunt indrumati de moralitatea interesului public,
de puteri colective.
Conceptiile clasice asupra distinctiei public privat se voaleaza insa in
tratatele

actuale: sectorul privat devine infuzat cu reglementari ce

promoveaza dorinte si valori colective, pe de alta parte comportamentul

participantilor in sectorul public este perceput ca fiind ghidat de logica
propriului interes . Deosebirea intre sectoare nu mai este una esentiala, ci se
refera la regulile jocului si alocarea stimulentelor pentru actiune.
Mecanismele pietei, ale cererii si ofertei se aplica deopotriva sectorului
privat, dar si celui public, la fel cum constrangerea actiunii individuale prin
decizii colective este prezenta si in sectorul privat.
1

Raportul dintre cele doua sectoare se modifica fundamental in secolul al

XX-lea. Din datele FMI rezulta o crestere constanta a sectorului public in
ultimii 130 ani: astfel, daca media pe glob in 1870 era de 10% din PIB,
19,6% in 1920, 28% in 1960, 41.9% in 1980 si 45% in 1996.
In zona Euro, in 1965 media era de 26.9% din PIB, 38.1% in 1985, apoi
38% in 1990 si 36.5% in 2000.
Economistii

care

analizeaza

sectorul

public

nu

au

vedere

doar

efecteleveniturilor si cheltuielilor publice la un moment dat, ci si sensul n

care acestea ar trebui modificate. Opiniile n legatura cu modul n care
guvernul ar trebui sa se implice n sfera economica sunt influentate de
abordarile de natura ideologica, privitoare la relatia dintre individ si stat.
Unii autori sunt de parere ca scopul finantelor publice este acela de a
identifica si cunoaste rolul statului n economie. n legatura cu oportunitatea
interventiei guvernului sunt foarte multe opinii.
Bill Clinton, intr-o interventie din 1996 a declarat ca era guvernelor /
sectoarelor publice mari s-a incheiat. Un astfel de indicator ar fi cel al
numarului de salariati din sectorul public, dar acest indicator poate sa nu
explice cel mai bine msura n care resursele societatii sunt subiect al
controlului guvernului. Astfel, un instrument ai bun de masurare a
dimensiunii sectorului public/guvernului ar fi acela de a determina volumul
cheltuielilor publice totale anuale.
Principala componenta reflectata in cresterea accelerata a sectorului public
dupa anii 50 se refera la transferurile facute de catre stat (Jackson, 2003)
ceea ce sustine afirmatia ca inegalitatile in distribuirea cresterii economice
au fost percepute ca nedrepte, determinand un sprijin consistent pentru
2

programele sociale. Anii 60 70 au insemnat o crestere fara precedent a

sectorului public datorita programelor sociale asistentiale ale statului
bunastarii, in timp ce anii 80 90 au creat incercari de a reduce
dimensiunile sectorului public in special din considerente de eficienta si
pentru a reduce deficitele publice in crestere. Reducerea a insemnat fie
privatizare, fie cedarea responsabilitatilor catre nivele inferioare ale
guvernarii, fie introducerea mecanismelor de piata libera in interiorul
sectorului public. Sectorul public si guvernarea sunt un raspuns la ceea ce se
numeste esecul pietei".
Se considera ca piata este institutia sociala dezirabila si, numai acolo unde
aceasta cade (situatiile de monopol, de asimetrie informationala) trebuie sa
intervina statul. Musgrave (1998) afirma ca atat piata cat si statul sunt
institutii imperfecte flawed institutions.
Asemenea esecului pietei, putem discuta si de esecul guvernarii.
Problema ar fi recunoasterea raportului optim dintre piata si guvernare.

Rolul sectorului public

Discutiile despre marimea sectorului public trec in plan secund, pentru a
face loc discutiilor pe tema a ceea ce face sau ar trebui sa faca guvernarea,
mai precis a rolului sectorului public.
Discutiile privind marimea sectorului public se lovesc pe de alta parte de
absenta unui indicator general acceptat de masurare a sectorului public:
putem discuta de cheltuielile guvernarii, de transferurile pe care le
realizeaza, de forta de munca angajata si de patrimoniul public.

Lane (2000) mentioneaza 3 sarcini generale ale sectorului public:

- Alocarea sau furnizarea de bunuri / servicii;
- Asigurarea unui venit in interiorul societatii;
- Crearea si monitorizarea regulilor economice pentru sectorul privat cu
aplicabilitate in sectorul public.
Putem considera ca reglementarile care opereaza in sectorul privat constituie
practic incidente ale sectorului public din moment ce ele limiteaza sfera
alegerilor private : ele constituie o interventie a alegerii colective in alegerea
individuala, iar din acest punct de vedere, sunt parte a sistemului public.
Musgrave (1995) discuta de 3 mari roluri:
- De alocare a resurselor prin corectarea defectelor pietei;
- Distributiv : realizarea unei societati echitabile
- De stabilizare: controlarea cresterii economice, a inflatiei, a somajului
prin managementul masei monetare dar si al cererii.
Conform Lane, sectorul public se refera la:
Institutiile si organizatiile prin care se iau decizii publice, precum
si efectele acestora, prin opozitie cu deciziile autonome ale
indivizilor;
Consumul, investitiile si transferurile facute de guvernare:
Consumul si investitiile privesc mecanismele de alocare a
resurselor si se leaga de preferintele consumatori;
transferurile urmaresc mecanismele de redistribuire a resurselor si
apartin de conceptiile dominante in societate despre dreptate sociala;
Productia de catre stat a bunurilor:
4

a) statul detine mijloace de productie si produce direct unele bunuri;

b) statul furnizeaz anumite bunuri , nu neaparat producandu-le,
el poate sa faca acest lucru prin mecanismul comenzilor de stat
catre structuri din sectorul privat;
c) statul angajeaza forta de munca: el este cel mai mare angajator.
-

in tarile Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica,

consumul fluctueaza intre 9% si 26% din Produsul Intern Brut;

in tarile Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica,

forta de munca angajata in sectorul public variaza intre 8% si 32% din
totalul fortei de munca angajate, cu o medie de 18%.

Instrumentele guvernarii sunt:

Oferta de bunuri si servicii;
Productia de bunuri si servicii vandute cetatenilor;
Subventia productiei private de bunuri si servicii;
Regularizarile economice si sociale:
impunerea drepturilor de proprietate, licentiere, autorizare,
reglementare a pietei muncii, reglementare financiara, etc.
Exista mai multe optiuni cu care se confrunta guvernarea in privinta
furnizarii bunurilor si serviciilor (Lane, 2000):
1. Finantarea: sa se faca de catre guvernare sau de catre utilizator;
2. Productia de servicii poate fi facuta de catre guvern sau de catre
furnizori privati;
5

3. Metoda de a obtine serviciile unui agent public sau privat se poate

face prin competitie sau prin decizie administrativa.
In timp ce decizia administrativa presupune alocarea unui buget
pentru productia facuta de catre guvern, competitia presupune licitatie
sau licentierea unor operatori privati pe piata telecomunicatiilor de
exemplu,

licentierea

operatorilor

GSM

sau

acreditarea

universitatilor;
4. Proprietatea, cui ii revin drepturile de proprietate asupra mijloacelor
fixe: proprietatea poate fi a statului sau poate fi una privata, sau mixta.
5. Reglementarea este decizia de a stabili sau nu furnizarea bunurilor si
serviciilor:

asigurarile (finantarea, productia, metoda, proprietatea

toate sunt private, dar furnizarea si consumul sunt reglementate).

Totusi, guvernarea nu se exercita doar prin intermediul guvernului central.
Exista mai multi actori care actioneaza deopotriva in sectorul public:
1. guvernele la diferite niveluri de agregare: cel central, dar si cele locale sau
supranationale;
2. birourile publice;
3. organizatii non-profit;
4. agenti economici;
5. populatia ca atare, sectorul informal.
Interactiunea

intre

acesti

actori

are

loc

intr-un

mediu

puternic

institutionalizat; acesta include reguli ale jocului in domeniul public (acces

6

egal, nediscriminare, reguli clare privind competitia, calitatea, etica etc.),

reguli privind licitatia si contractarea lucrarilor si serviciilor publice,
monitorizarea acestora etc.
S.U.A. utilizeaza mai multe reglementarile si mai putin oferta, in timp ce
Franta sau Germania utilizeaza mai mult oferta (inclusiv productia) si mai
putin reglementarile.
Reglementarile cresc in numar (Uniunea Europeana e cel mai bun exemplu),
dar ele isi schimba tinta de la restrictionarea competitiei catre incurajarea
acesteia, fortand sectorul privat sa fie mai eficient prin competitie, dar cu
precizarea standardelor de respectat in diverse domenii (protectia muncii, a
mediului, a calitatii, nediscriminarea etc.)
"Steering, not rowing" o sintagma propusa de Osborne si Gaebler (1993)
prin care ei statueaza faptul ca guvernarea ar trebui sa se ocupe de fixarea
politicilor, obiectivelor, nivelelor de realizare, iar introducerea propriu-zisa
sa fie lasata in seama sectorului privat prin "contractarea" bunurilor si
serviciilor oferite.
Economistul britanic din secolul al XVIII-lea, Adam Smith, spunea, intr-o
abordare minimalista a statului ca datoriile acestuia ar fi:
-

protejarea societatii de violenta si invazia altei societati;

ocrotirea fiecarui cetatean de intruziunea si injustitia provocata de un

altul (administrarea justitiei);

constituirea unei infrastructuri.

Toata discutia se rezuma la prevalenta economicului asupra politicului sau

viceversa; in alti termeni, cata libertate trebuie lasata alegerilor individuale
care, prin agregare, vor constitui o societate prospera (in orice caz eficienta
din punctul de vedere al optimului Pareto) si cat trebuie decis prin alegeri
colective si impus prin coercitie de catre stat.
Pozitia minimalista exprimata de Smith a inlocuit mercantilismul anterior
introducand principiile economiei de piata si a condus astfel la crestere
economica. Totusi odata cu aceasta au aparut si efecte negative: exploatarea
copiilor, conditii precare de locuit pentru multi cetateni, sistem de sanatate
publica precar etc.
Otto

Von Bismarck - 1880 inceputul statului bunastarii a vazut

beneficiile electorale in furnizarea de bunuri publice cetatenilor. Incepand cu

secolul XX, in mare parte din considerente electorale, in Germania, urmata
de alte state europene, se impune conceptia statului bunastarii, a programelor
asistentiale oferite de stat pentru cei aflati in nevoie, conceptie ce treptat a
devenit tot mai inclusiva ajungand sa cuprinda toti cetatenii, in faimoasa
expresie a grijii statului fata de cetatean de la nastere si pana la moarte.
Perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial a cunoscut o crestere a
solutionarii politice (reglementare, redistribuire etc.) in cadrul societatii
(Maier, 1987, apud. Pierre si Peters, 2000). Proiecte precum The Great
Society" in Statele Unite sau The Strong Society" in Suedia aveau in vedere
cresterea cheltuielilor publice pentru furnizarea ampla unor unor servicii
publice precum educatie, sanatate, infrastructura, combaterea saraciei, fapt
ce determina astfel cresterea interventiei guvernarii in economie. Ele isi
propuneau sa dezvolte societatea dupa un anumit model, o conceptie,
promovand un model social dezirabil; se urmarea o conceptie holista,
8

organica, de creare a unei societati puternice. Perioada ce a urmat, pana in

anii 90, a cunoscut cea mai mare expansiune a sectorului public, oferirea de
servicii publice comprehensive (sanatate, educatie, servicii sociale,
infrastructura, utilitati etc.) ce au fost rezumate in sintagma statul bunastarii.
Statul asistential era astfel conceput incat sa poarte de grija indivizilor de la
nastere pana la moarte" (from the cradle to the grave (Beveridge, 1942 apud
McLaughlin et all, 2001)), societatea asumandu-si responsabilitatea
bunastarii fiecarui individ. Tanzi si Schuknecht (2000) arata ca marimea
sectorului public a crescut constant in primele noua decade ale secolului XX,
cresterea fiind insa mai accentuata in anii 60 70. Astfel, din datele
Fondului Monetar International, rezulta ca

la nivel mondial, in medie,

sectorul public, masurat ca pondere a cheltuielilor guvernamentale in

produsul intern brut, a crescut de la 19,6% in 1920 la 28% in 1960, 41,9% in
1980 si 45% in 1996. Cresterea economica de la inceputul secolului din
majoritatea statelor moderne si, mai tarziu, consecintele celor doua razboaie
necesitau interventia guvernamentala atat pentru solutionarea problemelor
sociale cauzate de rapida dezvoltare economica, cat si pentru re-construirea
societatilor afectate de razboi (in special in privinta infrastructurii). Pe de
alta parte, impunerea keynesianismului ca paradigma economica dominanta
incepand cu anii 50 a favorizat cresterea cheltuielilor publice pentru a
asigura stabilitatea economica. Principala componenta reflectata in cresterea
accelerata a sectorului public dupa anii 50 se refera la transferurile facute
de catre stat (Jackson, 2003) ceea ce sustine afirmatia ca inegalitatile in
distribuirea cresterii economice au fost percepute ca inechitabile
determinand un sprijin consistent pentru programele sociale. Statul
bunastarii presupune insa cresterea foarte accentuata a cheltuielilor publice,
iar brirocratia sistemului public determina o alocare ineficienta a resurselor.

Crizele economice ale anilor 80 problematizeaza in mod dramatic

fezabilitatea statului asistential.
Neo-clasicismul
Incepand cu anii 1970, scoala economica neo-clasica castiga tot mai mult
teren iar schimbarea de paradigma se reflecta si in perceptia publica asupra
rolului guvernarii.
In practica, schimbari majore au loc in Marea Britanie in timpul guvernarii
Thatcher incepand cu 1979 si in Statele Unite, incepand cu 1980 in
guvernarea Reagan. Paradigma neo-clasicista considera ca nu exista un
specific valoric sau comportamental al sectorului public, acesta trebuie sa
furnizeze bunuri si servicii, iar perfomanta trebuie sa fie similara cu cea din
sectorul privat.

10

Bibliografie
Vcrel, I. (2007). Finane publice. Ediia a VII-a. Bucureti
Filip, Gh. (2002). Finane publice. Iai
http://www.mfinante.ro

11