1.2.

Elementele constitutive ale sectorului public

Indiferent de regimul politic existent într-un stat, sectorul public este constituit din
ansamblul organizaţiilor în care prevalează modul de decizie politică (publică) asupra
colectivităţii. Aceste organizaţii constitutive ale sectorului public sunt pe de-o parte
nivelele de structurare a administraţiilor publice (guvernele naţionale, regionale sau locale)
iar pe de altă parte diversele organisme de securitate socială(asigurările de sănătate,
sistemul de pensii etc.). Sistemul securităţii sociale reprezintă o stare percepută de
populaţie, care conferă confort moral, demonstrând capacitatea societăţii de a răspunde
într-o anumită măsură la solicitările tot mai stringente ale necesităţilor sociale ale
comunităţii. Securitatea socială apare la intersectarea nevoii sociale cu resursele financiare
necesare satisfacerii acesteia. Altfel spus, securitatea socială poate fi definită ca fiind
răspunderea societăţii faţă de nevoia de protecţie a populaţiei. În acest context, securitatea
socială este o formă de angajament social pe termen lung. Oamenii în activitatea lor sunt
determinaţi de interese deosebit de variate şi divergente. De cele mai multe ori aceste
interese pot leza activitatea, integritatea sau chiar moralitatea altor cetăţeni, membrii şi ei
ai aceleiaşi societăţi. Acţiunile oamenilor sunt conştiente dar nu neapărat şi eficiente. O
acţiune prezentă poate afecta însăşi decidentul ei în timp. De aceea, securitatea socială
cuprinde un ansamblu de reglementări juridice pentru garantarea drepturilor populaţiei,
precum şi redistribuirea de ordin financiar, care urmăreşte două categorii de măsuri:
reparatorii şi de prevenire a riscurilor sociale. Securitatea socială este o componentă şi în
acelaşi timp cel mai evident criteriu de apreciere a statului bunăstării.
Legat de problematica securităţii sociale se naşte întrebarea: Care dintre sistemele
economice: cel public sau cel privat va asigura mai bine alocarea eficientă a resurselor
economice? Problema economică fundamentală atât la nivelul teoriei economice generale
cât şi la nivelul economiei sectorului public constă în răspunsul la următoarele întrebări:
„Ce să se producă ?”, „Cât să se producă?”, „Cum să se producă?”, şi „Care este
destinatarul producţiei?”. Răspunsul la aceste întrebări este strâns legat de modul de
alocare eficientă a resurselor atât la nivelul pieţei cât şi la nivelul statului.

În acest context, sectorul public poate fi privit într-o dublă ipostază:

1. sectorul public – agent economic. Sectorul public, în acest caz se află
în ipostaza de producător de bunuri publice, care se confruntă cu

1
 problematica preţurilor, cererii, ofertei, externalităţilor, poluării şi a
circulaţiei informaţiilor.
2. sectorul public – reglator al vieţii economice. În această situaţie rolul
sectorului public este de a interveni în reglementarea pieţei, în atenuarea
efectelor negative ale dezechilibrelor economice, în realizarea politicilor
macroeconomice şi în mod special în acţiuni legate de politica fiscală,
datoria publică şi distribuţia veniturilor.
Organizaţiile în care prevalează modul de decizie politică asupra colectivităţii
poartă denumirea de întreprinderi publice şi conform normelor contabilităţii naţionale pot
fi clasificate astfel:
 Prima categorie este formată din întreprinderile de drept privat, în care
capitalul este în întregime sau majoritar de stat. În aceste condiţii, chiar
dacă puterea publică poate exercita un control asupra acestor
întreprinderi, acestea la rândul lor, se bucură de autonomie, fiind
asimilate firmelor private, întrucât ele pot vinde bunuri şi servicii
private, urmărind cu prioritate obţinerea de profit.
 A doua categorie cuprinde întreprinderi de drept public şi privat, care
produc bunuri sau servicii cu caracter colectiv, fiind finanţate în
principal de stat prin participaţii la capital, împrumuturi şi/sau subvenţii.
În secolul al XX-lea au apărut şi au cunoscut o dezvoltare amplă, organizaţiile
private, fără scop lucrativ, care realizează, pe bază de voluntariat, servicii ce satisfac şi
răspund unor nevoi colective. În această categorie de organizaţii se încadrează organizaţiile
nonguvernamentale şi cele nonprofit, exprimând prin dimensiunea activităţii lor, nivelul de
dezvoltare a societăţii civile din statul respectiv.

Organizaţiile sectorului public:

În concluzie, analizând atent constatăm că economia publică ne apare într-o triplă

ipostază:
a) economia publică cuprinde mulţimea tuturor faptelor, fenomenelor şi
proceselor de natură economică, ce au ca rezultat bunurile şi serviciile
publice;
b) economia publică cuprinde administraţiile şi întreprinderile publice dar şi
întreprinderi de drept privat care produc bunuri sau servicii cu caracter

2
 colectiv. La acestea se mai adaugă şi organizaţiile private, fără scop
lucrativ care produc, pe o bază voluntară, servicii ce răspund unor nevoi
colective ale unor categorii de populaţie1;
c) economia publică este o ştiinţă având ca obiect analiza economică a
deciziilor publice. Complexitatea problematicii supusă deciziilor publice
comportă abordări interdisciplinare utilizând metodologii specifice
ştiinţelor sociale. Astfel economia publică ne apare ca „o teorie economică a
interacţiunii sociale"2.
Cele trei ipostaze ale economiei publice se suprapun, analiza sistemică a acestora
evidenţiind caracteristicile esenţiale ale sistemului economiei publice, ca subsistem al
economiei naţionale.
Studiul economiei publice are drept scop evidenţierea modalităţilor prin care teoria
microeconomică poate fi extinsă şi adoptată de analiza economică a intervenţiilor
publice, fie ele de nivel guvernamental sau al autorităţilor publice locale.
Principalele categorii de activităţi economice ce fac obiectul acţiunilor publice sunt:
• Reglementarea: autorităţile centrale reglementează şi adoptă acte
normative referitoare, printre altele, la obţinerea şi garantarea dreptului de
proprietate;
• Fixarea preţurilor se realizează direct, prin intermediul taxelor, a
impozitelor sau subvenţiilor;
• Producerea de bunuri şi servicii publice, de la lege şi ordine publică până
la educaţie şi apărare.
Cele trei categorii de acţiuni publice au cel puţin două consecinţe economice
foarte importante: modificarea veniturilor şi a subvenţiilor publice. Structura veniturilor,
respectiv a cheltuielilor publice este determinată de acţiunile publice. Astfel, putem
considera că:
 veniturile publice sunt reprezentate de însumarea următoarelor elemente: impozite
şi taxe, venituri din capital, venituri provenite din bunurile aflate în domeniul privat
al statului şi din împrumuturi, etc;

1
Alina Profiroiu – op.cit., p. 14
5
Jarret, M., F., Mahieu, F., -R., (1998), Economie publique, Ed. Ellipses, Paris, p. 4

3
 cheltuielile publice sunt reprezentate de însumarea următoarelor elemente:
transferuri, cheltuieli realizate pentru susţinerea politicilor publice, dobânzi şi
cheltuieli de capital.

Descrieţi modul în care participaţi, ca cetăţean, la veniturile şi

cheltuielile publice.