Tema 1: Întroducere în cursul Sistem financiar bancar”

1.1Istoria ştiinţei financiare.

1.2Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia
1.3Conceptul şi necesitatea finanţelor.
1.4Structura şi politica financiară.

BIBLIOGRAFIE:
1. Iulian Văcăreţ ş.a. „Finanţe Publice”
2. Toma Mihai „Finanţele şi gestiunea financiară”
3. Ion Stancu „Gestiunea financiară”
4. Mihai Adochiţei ş.a. „Finanţele agenţilor economici”
5. Paul Bran „Finanţele întreprinderii”
6. Ivan Glig „Drept financiar public”
7. Petre Şerban „Analiza activităţii economico-financiară”
8. Marin Dumitru „Finanţele întreprinderii”
9. Nadejda Botnar „Finanţele întreprinderii”
10. Revista „Contabilitate şi audit”
11. Revista „Bănci şi Finanţe”
12. Revista „Banca mea”

-1.1-
Ţara, care a întrebuinţat pentru prima dată, încă în sec. al XV-lea cuvântul
“finanţe”, în legătura cu gospodăria publică a fost Franţa.
Finanţele au apărut atunci, când ca urmare a accentuării diviziunii sociale a
muncii care a condus la creşterea productivităţii muncii, la creşterea producţiei, a
dezvoltării până la un anumit nivel a relaţiilor marfă-bani.
În aceste condiţii s-a ivit necesitatea creării unor instituţii, care să apere
proprietatea privată, să protejeze interesele celor avuţi, să garanteze interesele
stăpânilor de sclavi.
Ştiinţa financiară este de dată recentă. De abia în a doua jumătate a sec. al
XVIII-lea se poate vorbi de o ştiinţă financiară, în adevărată concepţie a cuvântului.
La scriitorii cei mai vechi găsim atinse sau cercetate unele probleme financiare,
însă izolat sau în legătură cu probleme de altă natură, fără să alcătuiască un sistem de
ştiinţă financiară.
Din cercetarea istoriei financiare se poate vedea că, în veacul de mijloc,
veniturile ordinare ale monarhiilor le alcătuiau domeniile şi drepturile regaliene.
Impozitele erau considerate ce venituri extraordinare şi se ridicau în mod ocazional
pentru vremuri excepţionale.
Aşa se explică faptul că lucrările din această perioadă nu sânt nici măcar
încercări de sistematizări financiare, ele sunt mai mult nişte disertaţii asupra dreptului
de a ridica impozite sau asupra echităţii dărilor disertaţiei ocazionale şi de abuzurile
financiare ce se făceau în vremea aceea.
1
 Monarhii lucrând pentru interesele generale ale colectivităţii şi colectivitatea
are datoria de a contribui pentru susţinerea lor, cu atât mai mult, cu cât lipsa de
mijloace i-ar pune ceea ce ar aduce la o scădere a prestigiului de care trebuie să se
bucure un stat faţă de alte state.
De-abia în veacul al XVI-lea începe ştiinţa financiară să formeze obiectul unor
preocupări mai active. De la aceasta dată se poate împărţi istoria ideilor financiare în
mai multe perioade şi anume:
- perioada scriitorilor politici din secolul al XVI-lea şi al XVIII-lea;
- perioada cameraliştilor germani ;
- perioada fiziocraţilor şi a clasicismului;
- perioada contemporană.
Şcoala fiziocraţilor a fost înfiinţată de către economiştii francezi din sec. al
XVIII-lea, care susţineau ideea impozitului unic.
Perceperea impozitului unic trebuie făcută pe baza unui cadastru, care să
permită luarea a 2/7 din produsul net. Pământul fiind singurul factor producător, este
firesc să înlocuiască alte impozite (asupra comerţului, industriei etc.), pentru a se evita
impunerea aceluiaşi venit de mai multe ori.
Cu Adam Smith – intemeietorul şcolii leberalismului clasic, începe o perioadă
nouă pentru ştiinţa financiară. Deşi A. Smith considera finanţele publice ca o parte a
economiei politice, totuşi el stabileşte anumite principii şi norme, pe care le consideră
indispensabile economiei financiare şi care de fapt au rămas principii călăuzitoare în
ştiinţa noastră.
Se ştie, că liberalismul clasic s-a născut ca o reacţie contra măsurilor de
intervenţie economică şi de aceea la temelia acestei şcoli rezidă principiul liberei
concurenţe şi limitarea hotărâtă a activităţii statului.
În cărţile sale A. Smith analizează veniturile publice şi datoriile de stat.
Ştiinţa finanţelor are raporturi strânse cu mai multe discipline, ca: dreptul,
moneda şi credit, contabilitatea, relaţiile financiar-valutare ş.a.
Principiile generale ale dreptului, economiei şi ale politicii constituie izvoarele
ştiinţei finanţelor.
1.2

2.1 Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului economic.
Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de procese, tehnici şi instrumente de reglare a activităţii
economico-sociale.
Mecanismul financiar concentrează procesele, tehnicile şi instrumentele de reglare a activităţii
financiare care se concretizează prin operaţiuni şi fluxuri financiar-monetare ce se derulează în contextul
activităţii economico-sociale de ansamblu.
Mecanismul financiar depinde de tipul societăţii care poate fi:
Economia centralizată, socialistă. Mecanismul economic şi financiar presupun în principal procese, tehnici şi
instrumente de reglare de la centru de către stat. Componenţa iniţială pentru acest tip de mecanism îl prezintă
planul unic cu caracter obligatoriu în execuţie.
Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar şi formele specifice de

2
planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de constituire a fondurilor, de distribuire şi de
utilizare a lor (Schema 8).

P
L Bugetul de stat
A
N
U Bugetul administraţiei centrale
R
I

F Bugetul asigurărilor sociale (Fondul social)

I
N
A
N Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale
C (bugetele locale)
I
A
R Bugetele regiilor autonome, societăţilor
E
comerciale cu capital de stat

Schema 8. Esenţa previziunii financiare, sistemul de

planuri financiare.

Economia de piaţă, care se bazează pe aşa-numitele procese de autoreglare, presupune un mecanism axat
pe adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.
În condiţiile creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu doctrinele economice care
acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în economie, se presupune utilizarea tot mai
frecventă a instrumentelor financiar-monetare pentru reglarea activităţii social-economice.
Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a fluxurilor financiar-monetare şi mod de
constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:
– fondurile financiare;
– pîrghiile financiare;
– metodele administrative de gestiune financiară;
– organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
– dreptul financiar (Schema 9).

3
 CADRUL FINANCIAR

Metode
administrati
Pîrghii
ve de
financiare
gestiune
financiară

PROCESEL
MECANISMU
E
L FINANCIAR
Organe cu ECONOMI
funcţii în CE ŞI
domeniul SOCIALE
finanţelor

Dreptul
financiar

Bugetul de stat

Asigurările sociale

Creditul public

Piaţa de valori

Alte segmente

MECANISMUL FINANCIAR reprezintă un ansamblu de metode şi

instrumente de natură financiară reglementate de dreptul financiar şi
aplicate în practică de organe cu funcţii în domeniul finanţelor pentru
influenţarea proceselor social-economice.

Schema 9. Definiţia şi componentele mecanismului financiar.

Sursa: [34, p.25]
4
 Sistemul fondurilor financiare
Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar
considerat la nivelul unei ţări şi semnifică totalitatea fondurilor băneşti ce se constituie la scara economiei
naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe şi indirecte.
Delimităm următoarele categorii de fonduri financiare:

- în funcţie de tipul de proprietate:

Fonduri financiare
Public Privat
- fonduri bugetare - fondurile întreprinderilor cu
capital privat
- fondurile de asigurare create de
- fonduri extrabugetare
întreprinderile private
- fonduri de creditare private
- fonduri speciale
constituite la dispoziţia
organelor de stat centrale sau
locale
- fondurile de
asigurare
- fondurile de
creditare
- fondurile
financiare ale întreprinderilor
cu capital de stat

- în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri:

Fonduri financiare
Centralizate, administrate la Descentralizate, administrate la
nivelul macro- sau mediu nivelul microeconomic
economic
- după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:
Fonduri financiare
de consum de investiţii de consum
social

- după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare:

Fonduri financiare
destinate pentru satisfacerea nevoii destinate înlocuirii sau creşterii activelor
de consum curent fixe sau finanţării investiţiilor
- în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare:
Fonduri financiare
– aflate la dispoziţia statului; la – la dispoziţia agenţilor economici
dispoziţia administraţiei centrale de privaţi
stat,
– administraţiei locale de stat,
întreprinderilor de stat, instituţiilor
financiar-bancare de stat, instituţiilor
operative de stat

Metode administrative de gestiune financiară

5
 Metodele administrative de gestiune financiară includ:
Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin determinarea
volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor, stabilirea indicatorilor financiari,
proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti, surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare.
Exemple:
- bugetul de stat;
- bugetul administraţiei centrale;
- bugetul unităţilor administrativ-teritoriale;
- bugetul societăţilor comerciale cu capital de stat;
- devize de cheltuieli a instituţiilor publice;
- planuri de casă.
Metode de previziune financiară (Schema 10):
a) metoda de balanţă – întocmirea planului financiar sub formă de bilanţ în care sînt reflectate
veniturile şi cheltuielile.
b) metoda bazată pe normative reprezintă determinarea cheltuielilor reieşind din normele şi normativele
de cheltuieli.
Instrumentele de previziune financiară: proiecte tehnice, norme de stoc, norme de amortizare, norme de

asigurare, norme de cheltuieli etc

METODE DE PREVIZIUNE FINANCIARĂ

METODA METODA BAZATĂ PE

DE BALANŢĂ NORMATIVE

întocmirea planului financiar determinarea cheltuielilor

sub formă de bilanţ, în care sînt
reieşind din caracteristicile
reflectate veniturile şi
acţiunii sau instituţiei respective,
cheltuielile
normelor şi normativelor de
cheltuieli

BUGET DEVIZ DE CHELTUIELI

Proiecte tehnice
UMENTE DE PREVIZIUNE

Norme de stoc

Norme de amortizare

Norme de cheltuieli
6
CIARĂ

Norme de asigurare
 IN
FI
Schema 10. Metode şi instrumente de previziune financiară. Sursa: [34, p.29]

Controlul financiar reprezintă activitatea de verificare a respectării corecte a normelor juridice ce

reglementează activităţile financiare.
Obiect al controlului financiar: procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a fondurilor de
resurse financiare la toate nivelurile economiei naţionale.
Controlul financiar se exercită asupra utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi instituţiilor de stat

şi asupra respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile autonome, societăţile comerciale şi

alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat (Schema 11, 12).

CONTROL FINANCIAR
activitate de verificare a respectării şi aplicării corecte a normelor
juridice ce reglementează activităţile financiare

OBIECT AL CONTROLULUI FINANCIAR

sînt procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a
fondurilor de resurse financiare la toate nivelurile economiei
naţionale

CONTROLUL FINANCIAR
se exercită asupra administrării şi utilizării mijloacelor financiare
ale organelor şi instituţiilor de stat şi asupra respectării
reglementărilor financiar-contabile de către regiile autonome,
societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu
îndeplinirea obligaţiunilor acestora faţă de stat

7
Schema 11. Esenţa şi obiectul controlului financiar.

 de stat
În dependenţă
de subiectele
care îl exercită  intergospodăresc

C  independent (audit)
O
N
T  preventiv (anticipat,
R preoperativ)
O După formă
L  curent (operativ)

 postoperativ (postum,
posterior)
F
I  control (verificare)
N documentar parţial
A
N După metodele  inspectare (examinare)
C (procedeele )
I de efectuare
 analiză (cercetare)
A
R
 revizie

totală parţială tematică 8

Schema 12. Clasificarea controlului financiar.
Sursa: [34, p.30]

Pîrghiile economico-financiare
Noţiunea de pîrghie financiară are la origine semnificaţiile pîrghiei din fizica mecanică (forţa care dă
impuls).
Pîrghia economico-financiară este un instrument de natură economică sau financiară a statului care
acţionează asupra economiei unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei luaţi în mod individual pentru
realizarea unui obiectiv anumit sau stimulînd evoluţia în direcţiile dorite (Schema 13).

PÎRGHII ECONOMICO-FINANCIARE

 Preţ  Impozite  Emisiunea

 Tarif  Taxe monetară
 Cost  Împrumuturi  Sisteme de
 Beneficiu (profit)  Subsidii retribuţie
 Rentabilitate  Subvenţii  Sisteme de
 Curs valutar  Investiţii amortizare
 Curs al hîrtiilor de  Transferuri  Sisteme de
valoare  Burse fonduri
 Dobînda  Pensii
 Rata dobîndei  Indemnizaţii
 Rata scontului
 Curs de revenire
 Amenzi
 Penalităţi

Alte pîrghii economico-financiare

9
Schema 13. Definiţia şi tipurile pîrghiilor economico-financiare.
Sursa [34, p.27]

În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă pîrghiile financiare contribuie la

rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona cu funcţionarea obişnuită a mecanismului respectiv.
În ţările în curs de dezvoltare prezintă interes preocupările pentru reformele fiscale orientate în direcţia
creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării economice prin pîrghii economico-financiare. În acest sens se
apelează:
– la variante de impunere care presupun o folosire mai intensivă a resurselor, inclusiv stimularea
întreprinzătorilor autohtoni în realizarea de investiţii sau atragerea de capital străin;
– la măsuri şi la practica amortizării accelerate a capitalului fix stimulînd procesul de capitalizare ca şi
scutirea impozitului pe profit a părţii de profit destinat investiţiilor;
– subvenţionarea de către stat a întreprinzătorilor privaţi, subvenţionarea dobînzilor la împrumuturile
bancare.
Pîrghiile financiare pot fi:
a) Pîrghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice. Se are în vedere folosirea
tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului şi tehnicilor de alocare spre utilizare a
resurselor financiare ale statului. S-au elaborat variante de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în
numeroase ţări dezvoltate, în principal pe aceste pîrghii, cu suportul în prelevările de către stat şi finanţate de
către stat.
Impozitele şi taxele se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît în plan intern, cît şi
în plan extern.
Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituire a lor, au devenit un
suport important în realizarea obiectivului de creştere economică, de restructurare şi modernizare a economiei
şi creştere a volumului exportului, stimularea importului de materii prime pentru produsele destinate
exportului, taxe vamale specifice.
Pîrghiile de acest fel au ca suport raţional necesitatea armonizării intereselor individuale cu cele
naţionale: (împrumuturi, subvenţii, investiţii, transferuri, burse, pensii, indemnizaţii).
b) Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profit;
- rentabilitate;
- preţ, tarif, cost;
- rata dobînzii;
- curs valutar;
- cursul hîrtiilor de valoare;
- amenzi, penalităţi;
- amortizare;
- sisteme de fonduri.

Instituţii şi organe cu atribuţii

privind sfera activităţii financiare
Instituţiile şi organele cu atribuţii privind sfera activităţii financiare reprezintă o altă componentă
structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar bancar.
Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind atribuţiuni
privitoare la derularea operaţiunilor financiar-monetare, începînd de la derulare şi încheindu-se cu controlul
efectuărilor.
Normele reglementării juridice
privind activitatea financiară
Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru reglementativ privind
organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti şi financiare. Reglementările de acest fel au drept scop asigurarea
10
unui cadru unitar de ordin tehnic care trebuie respectat obligatoriu de către participanţii la fluxurile financiar
monetare.
Se concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii administrative de stat sau prin
hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice şi sociale pentru domeniul lor de activitate.
Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar-monetare în echilibrul cunoscut de participanţii la
aceste fluxuri, constituind o premisă a corelării şi armonizării lor. Asemenea norme şi reglementări vizează:
–instituirea şi realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare;
–organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar şi modul de funcţionare a acestora;
–regimul creditelor bancare şi gestiunea datoriilor publice;
–sistemul de pîrghii economico-financiare;
–regimul dobînzii;
–relaţiile valutare la care participă agenţii economici sau statul.
În plan microeconomic, operează norme şi reglementări ale căror aplicabilitate trebuie să ţină cont de
specificul activităţilor fiecărei întreprinderi integrîndu-se în reglementările care asigură cadrul general
obligatoriu pentru derularea operaţiunilor financiar-monetare.
O condiţie indispensabilă este asigurarea concordanţei dintre reglementările din activitatea financiară
emise la diferite niveluri de decizie, evitînd contradicţiile posibile cu efecte negative.
Obiectul reglementărilor juridice mai sînt şi o serie de probleme ce necesită intervenţia statului cum ar
fi:
– intervenţia statului în formarea sau controlul unor categorii de preţuri şi tarife;
– intervenţia statului pe piaţa forţei de muncă, stabilirea salariului minim, acordarea ajutorului de şomaj
etc.
– intervenţia statului pe piaţa monetară (luarea măsurilor cu caracter inflaţionist sau deflaţionist);
– intervenţia statului pe piaţa capitalului de împrumut (acordarea de credite de la fondurile publice,
garantarea unor credite etc.);
– reglementările de natură financiară în formă de legi, hotărîri, regulamente, emise de Parlament, Guvern,
Ministere sau alte organe de stat.
Principalele acte normative cu caracter financiar ce reglementează procesele financiare în Republica
Moldova sînt: Constituţia, Codul fiscal, Legea anuală a bugetului de stat, Legea cu privire la sistemul bugetar
şi procesul bugetar, Legea privind sistemul public de asigurări sociale, Legea privind finanţele publice locale,
Legea instituţiilor financiare, Legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat etc.
Normele juridice privind domeniul finanţelor constituie reglementări de strictă aplicabilitate, care nu
admit soluţii bazate pe analogie. Între reglementările emise de diferite organe de stat trebuie să existe o
concordanţă deplină. Mai mult ca atît, legile, hotărîrile, regulamentele trebuie să fie astfel redactate, încît să
nu mai necesite norme tehnice ori instrucţiuni de aplicare.
În cazul apariţiei unor conflicte între organele autorităţii administrative – ministere, prefecturi, primării
şi persoane fizice sau juridice în legătură cu stabilirea sau perceperea impozitelor, taxelor, dimensionarea
creditelor bugetare, repartizarea sau utilizarea resurselor financiare publice, desfăşurarea controlului
financiar, ţinerea evidenţei, administrarea patrimoniului public etc. – este necesar să se respecte
reglementările legale de soluţionare a litigiilor apărute.

-1.3-
Finanţele sunt o parte a relaţiilor social-economice, exprimate în formă
bănească care se folosesc în procesul repartiţiei produsului naţional brut şi cu
ajutorul cărora se formează fondurile băneşti ale statului necesare realizării
11
reproducţiei sociale, a acţiunilor social-culturale, satisfacerii celorlalte cerinţe
comune ale societăţii şi ale cetăţenilor republicii noastre.
Dezvoltarea forţelor de producţie şi a relaţiilor marfă-bani, instituirea
proprietăţii private, operaţii claselor sociale ontagoniste şi a statului au făcut necesară
instituirea finanţelor.
Instituirea mai târziu a organelor statului, înfiinţarea forţei publice (organe de
conducere, forţele armate, justiţia, poliţia, închisori etc.) au făcut necesară procurarea
de resurse materiale şi băneşti pentru întreţinerea acestor organe.
Necesitatea finanţelor este determinată de existenţa statului, care are de
îndeplinit sarcini, funcţii şi atribuţii importante în ce priveşte organizarea şi
conducerea activităţii economico-sociale naţionale, dezvoltarea forţelor de producţie,
a învăţământului, culturii, ocrotirea sănătăţii, înfăptuirea asigurărilor şi asistenţei
sociale, apărarea independenţei şi suveranităţii ţării, adică pentru satisfacerea
cerinţelor generale ale societăţii.
Formele concrete de manifestare a finanţelor s-au deosebit de la o orânduire
social-economică la alta, şi chiar de la un stat la altul în cadrul aceleiaşi orânduiri –
conţinutul lor fiind determinat de modul de producţie, respectiv ale cărui amprente le
purtau.
Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi
în special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţi
economici, instituţii şi persoane fizice, precum şi între agenţi economici, instituţii şi
chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării
diverselor fonduri.
De regulă astfel de transferuri nu au loc întâmplător ci în mod organizat, pe
baze legale, contractuale şi cu un caracter de continuitate.
Dacă transferurile au loc între bugetul statului şi terţi, fiind vorba de fluxuri
băneşti în ambele sensuri, ele se realizează pe baza unor norme legale la care sunt
stabilite nu numai obligativitatea acestora, dar şi modalităţile de compensare a
cuantumurilor şi termenele în care trebuie să se producă respectivele fluxuri de intrare
şi ieşire.
În procesul efectuării acestor transferuri se stabilesc, practic anumite relaţii
economice între părţi, care prin natura lor sunt relaţii financiare.
Pentru ca statul să-şi îndeplinească funcţiile sale, este necesară mobilizarea unei
părţi din produsul naţional brut sub forma bănească şi se utilizeze anumite fonduri
băneşti, cu alte cuvinte este necesară existenţa finanţelor, dezvoltarea şi întărirea lor
continuă, perfecţionarea atât a instrumentelor financiare, cât şi a formelor şi
metodelor activităţii financiare.
Studierea relaţiilor financiare în agricultură, care constituie obiectul finanţelor
unităţilor agricole, prevăd o aprofundare a legilor şi procedeelor pe care le foloseşte şi
le aplică sistemul general al relaţiilor financiare şi de credit în domeniul agriculturii
naţionale.
Aceste relaţii financiare constau:
 mobilizarea resurselor;
12
  formarea fondurilor;
 repartizarea acestor fonduri;
 repartizarea relaţiilor financiare;
 planificarea financiară;
 calcularea creditului;
 relaţiile cu banca şi cu organele superioare.

Deci, finanţele prezintă o ramură a ştiinţei financiare, care analizează

mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor financiare, izvoarele
şi destinaţia acestor resurse cu scopul obţinerii unor profituri cât mai mari.
În procesul repartiţiei produsului naţional brut, când se constituie şi se folosesc
resursele băneşti necesare îndeplinirii sarcinilor şi funcţiilor statului şi realizează
anumite raporturi, relaţii social-economice băneşti. Aceste relaţii prin mijlocirea,
cărora se constituie şi se folosesc fondurile băneşti, sunt relaţii financiare sau finanţe.
Trăsătura caracteristică a finanţelor constă în aceea, că resursele băneşti
mobilizate la fondurile băneşti nu presupun din partea statului acordarea unei
contraprestaţii directe, imediate sau individualizate.
În general relaţiile financiare se caracterizează prin nerambursabilitate, ceea ce
înseamnă că, de regulă, transferurile respective sub formă bănească către şi de la
fondul bugetar al statului se fac în mod definitiv.
În acelaşi timp, există şi alte relaţii băneşti care nu sunt relaţii financiare ca, de
exemplu:
 organizarea calculaţiei băneşti în republica;
 formarea preţurilor;
 operaţiuni de vânzare-cumpărare de mărfuri;
 prestări de servicii,
 relaţiile băneşti dintre cetăţeni etc.

Cu toate aceste grupe de relaţii băneşti nu sunt finanţe, în anumite momente o

parte a acestora devin relaţii financiare. De exemplu din relaţiile băneşti de vânzare-
cumpărare, la un moment dat o parte alimentează fondurile proprii ale agentului
economic, o altă parte îmbracă forma impozitului pe venit, a TVA-ului, a contribuţiei
asigurărilor sociale, care se încasează la bugetul public naţional.
Desigur, are loc şi fenomenul invers, acel al transformării relaţiilor financiare în
relaţii băneşti, anume atunci când fondurile constituie şi se folosesc pentru
achiziţionarea de active fixe (maşini, mijloace de transport etc.) şi active circulante
(materii prime, combustibil etc.).
Întrucât exprimă relaţii băneşti de repartiţie a produsului naţional brut, finanţele
sunt o parte componentă a bazei economice a societăţii noastre.
Finanţele sunt întotdeauna exprimate în formă bănească şi nu pot fi concepute
în afara relaţiilor marfă-bani.

13
 -1.4-
Prin politica financiară se înţelege totalitatea principiilor, metodelor, a
măsurilor şi a instrumentelor concrete, care călăuzesc activitatea financiară a unui
stat, a organelor sale financiare etc., precum şi legislaţia financiară utilizată în
vederea înfăptuirii obiectivelor sociale, economice etc. pe plan intern şi extern,
întăririi capacităţii de apărare asigurării suveranităţii şi independenţei naţionale.
Politica financiară cuprinde totalitatea normelor financiare fundamentate pe
constatări obiective furnizate de ştiinţa finanţelor, folosite de stat pentru constituirea,
repartizarea şi optimizarea utilizării fondurilor de resurse financiare necesare realizării
scopurilor politice, social-culturale, economice etc. ale ţării în perioada dată.
Politica financiară stabileşte raporturile financiare dintre stat pe de o parte şi
întreprinderi, populaţie pe de altă parte.
Politica financiară este diferită da le o ţară la alta, fiind determinată de interesul
claselor şi păturilor sociale, de metodele de conducere a economiei naţionale, precum
de condiţiile interne şi internaţionale.
Politica financiară este o parte integrantă a politicii generale, sociale şi
economice a statului, care constă în folosirea finanţelor în conformitate cu obiectivele
politice, sociale şi economice.
Politica financiară constă şi în utilizarea instrumentelor financiare pentru
rezolvarea sarcinilor stabilite de către Parlamentul şi Guvernul ţării cu privire la
dezvoltarea învăţământului, pregătirea profesională a personalului, recalificarea şi
reîncadrarea în muncă a şomerilor, protecţie socială, ocrotirea sănătăţii populaţiei etc.
Politica economico-financiară este chemată să contribuie la dezvoltarea
echilibrată a ramurilor economiei naţionale şi a zonelor ţării, la realizarea unei creşteri
intensive, prin modernizarea şi retehnologizarea structurilor de producţie.
Politica financiară este folosită în mod nemijlocit în sfera repartiţiei produsului
naţional brut, când se constituie fondurile financiare necesare satisfacerii cerinţelor
sociale.
În domeniul resurselor financiare publice, politica financiară urmăreşte
reglementarea şi încasarea veniturilor ordinare cu caracter fiscal şi nefiscal, resurselor
financiare extraordinare, ce se realizează din împrumuturile de stat, a emisiunii de
monedă, din privatizarea unor întreprinderi, resursele asigurărilor sociale, asigurărilor
de bunuri, resursele creditării bancare etc.
Prin politica financiară – se stabileşte numărul şi felul impozitelor, taxelor etc.,
care să alimenteze fondurile financiare ale statului în etapa dată.
Politica financiară concepe impozitele, contribuţii, taxele etc., nu numai ca
resurse, care alimentează fondurile financiare ci şi ca instrumentele cu ajutorul cărora
sunt influienţate procesele economice.
În timpul tranziţiei la economia de piaţă, politica financiară este chemată să
contribuie la realizarea obiectivelor de politică economică, raţională, a obiectivelor
social-culturale, la apărarea ordinii publice, la apărarea ţării, la satisfacerea celorlalte
cerinţe comune ale societăţii, precum şi la dezvoltarea relaţiilor economico-sociale
externe.
14
 Politica economico-financiară trebuie astfel elaborată şi înfăptuită încât să
contribuie la realizarea unei concordanţe depline între venituri şi cheltuieli a
echilibrului financiar-monetar şi valutar, la înfăptuirea unei circulaţii băneşti
sănătoase, la trecerea treptată la convertibilitatea leului în raport cu alte valute, la
întărirea cursului leului pe plan naţional şi internaţional.
Un obiectiv central al politicii financiare îl constituie realizarea echilibrului
economico-financiar.
Caracterul ştiinţific, realist al politicii economico-financiare rezultă şi din aceia,
că prin finanţe trebuie să se asigure creşterea rentabilităţii produselor a fiecărui agent
economic, sporire profitului şi obţinerea unor rezultate de performanţă din activitatea
economico-socială.
De asemenea politica financiară este elaborată încât facilitează încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare în concordanţă cu obiectivele
dezvoltării social-economice a ţării.
Una dintre problemele cele mai importante ale politicii financiare o constituie
determinarea fundamentată a efectului economico-social util a fiecărei cheltuieli,
cuantificarea eficienţei economice. Astăzi nici un stat, nici un minister, departament,
nici un agent economic nu-şi mai poate permite să efectueze cheltuieli, fără să obţină
o eficienţă economică ridicată.
Iată de ce pentru efectuarea oricărei cheltuieli este necesar să se examineze mai
multe soluţii posibile şi alegerea soluţiei optime, care este cea mai eficientă care
produce cele mai mari efecte economice, sociale şi financiare.

15