Curs Managementul Productiei

DOLEA GABRIEL-GHEORGHE
MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI
MANUAL UNIVERSITAR
pentru
învăţământul la distanţă
PETROŞANI
2009
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE................................................................................................5
TEMA I....................................................................................................................6
INTREPRINDEREA INDUSTRIALĂ. OBIECT DE REALIZARE A PRODUSELOR ŞI
SERVICIILOR.........................................................................................................6
1.1. Definirea conceptului de întreprindere. Elemente. Caracteristici.................6
1.2. Funcţiunea de producţie a întreprinderii. Cerinţele realizării acesteia. Locul producţiei în
structura organizatorică a întreprinderii.........................................................8
1.2.1.Funcţiunea de producţie a întreprinderii. Cerinţele realizării acesteia....8
1.2.2. Locul producţiei în structura organizatorică a întreprinderii.................8
1.3. Tipologia întreprinderilor............................................................................12
TEMA II.................................................................................................................19
MEDIUL ÎNCONJURĂTOR AL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE ŞI INFLUENŢA
ACESTUIA ASUPRA ORGANIZĂRII PRODUCŢIEI.......................................19
2.1.Definirea conceptului de mediu înconjurător al întreprinderii industriale şi caracteristicile
principale ale acestuia. Formele principale ale mediului înconjurător care îşi exercită
influenţa asupra activităţii întreprinderii şi a modului de organizare a acesteia. Influenţa
activităţii întreprinderii asupra mediului......................................................19
TEMA III...............................................................................................................23
INTRODUCERE ÎN SISTEMELE DE PRODUCŢIE INDUSTRIALE..............23
3.1. Noţiuni de bază referitoare la studiul sistemelor. Sisteme de producţie cibernetico-
industriale.....................................................................................................23
3.2. Metodologia proiectării sistemelor de producţie industriale.......................26
TEMA IV...............................................................................................................29
SISTEMUL DE PRODUCŢIE .............................................................................29
4.1.Sistemul de producţie: obiective, structură, funcţii. Activităţile specifice sistemului de
producţie din întreprindere...........................................................................29
4.2.Conducerea sistemului de producţie. Eficienţa sistemului de producţie.....33
4.3. Metode de stabilire a sistemului (tipului) de producţie...............................43
4.3.1. Metoda indicilor globali.......................................................................43
4.3.2. Metoda indicilor de constanţă..............................................................45
4.4. Tipurile de producţie...................................................................................48
4.4.1. Tipul de producţie de masă..................................................................49
4.4.2 Tipul de producţie de serie....................................................................49
4.4.3 Tipul de producţie individuală (unicate)...............................................50
TEST AUTOEVALUARE I.................................................................................53
TEMELE 1-4..........................................................................................................53
TEMA V................................................................................................................62
CAPACITATEA DE PRODUCŢIE .....................................................................62
5.1. Capacitatea de producţie; definirea noţiunii..............................................62
5.1.1.Factorii care influenţează capacitatea de producţie..............................63
5.1.2. Indicatori ai capacităţii de producţie....................................................65
5.1.3.Principiile metodologice ale determinării capacităţii de producţie.......65
5.2. Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie........................................67
5.2.1. Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie a unei întreprinderi de
producţie industrială.............................................................................67
5.2.2.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare pe produs
..............................................................................................................67
2
5.2.3.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare
tehnologică...........................................................................................68
5.2.4.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie în funcţie de mărimea suprafeţelor de
producţie...............................................................................................70
5.2.5. Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la liniile de producţie în flux.........71
5.2.6. Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie...........71
5.2.7. Balanţele capacităţii de producţie........................................................72
5.2.8. Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie...........74
TEMA VI...............................................................................................................77
ELEMENTE DE ORGANIZARE TEHNICĂ A UNEI ÎNTREPRINDERI INDUSTRIALE ...77
6.1. Proiectarea întreprinderii ............................................................................77
6.1.1.Metode şi tehnici posibile de folosit.....................................................77
6.1.2.Planul general de organizare al întreprinderii; definirea noţiunii; cuprins; obiective 79
6.2. Tipuri de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de producţie . 81
6.2.1. Definire; obiective urmărite; clasificare..............................................81
6.2.2. Amplasarea staţionară sau pe post fix..................................................82
6.2.3. Amplasarea pe proces tehnologic sau pe grupe de maşini (amplasarea funcţională). 83
6.2.4. Amplasarea pe produs sau pe obiect (amplasarea liniară orientată pe produs)..........85
TEST AUTOEVALUARE II.................................................................................90
TEMELE 5-6..........................................................................................................90
TEMA VII...........................................................................................................102
STRUCTURA DE PRODUCŢIE ŞI CONCEPŢIE A UNEI ÎNTREPRINDERI INDUSTRIALE
..............................................................................................................................102
7.1 Procesul de producţie: noţiune, tipologie, factori de influenţă..................102
7.1.1 Noţiunea de proces de producţie.........................................................102
7.1.2 Tipologia proceselor de producţie.......................................................103
7.1.3 Factorii care influenţează asupra modului de organizare a proceselor de producţie
............................................................................................................105
7.2. Structura organizatorică a unei întreprinderi de producţie........................107
7.2.1 Structura de producţie şi concepţie; noţiune, verigi structurale de bază108
7.2.2 Tipuri de structuri de producţie şi concepţie.......................................110
7.2.3 Posibilităţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie; indicatorii care
reflectă eficienţa economică a unei structuri raţionale.......................111
7.2.4.Structura organizatorică a întreprinderii pe baza centrelor de responsabilitate.........112
TEMA VIII..........................................................................................................118
PREGĂTIREA PRODUCŢIEI............................................................................118
8.1 Pregătirea producţiei noilor produse..........................................................118
8.1.1.Obiective şi posibilităţi de asimilare a noilor produse........................118
8.1.2 Pregătirea tehnică................................................................................119
8.2 Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei. Posibilităţi de reducere a duratei pregătirii
fabricaţiei...................................................................................................130
8.2.1. Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei noilor produse.........130
8.2.2. Planificarea pregătirii fabricaţiei noilor produse...............................130
8.2.3. Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse..............131
TEMA IX.............................................................................................................134
SISTEME DE ORGANIZARE ÎN TIMP A PRODUCŢIEI. CICLUL DE PRODUCŢIE........134
9.1 Noţiunea şi structura duratei ciclului de producţie....................................134
9.2. Metode de îmbinare în timp a execuţiei operaţiilor tehnologice..............136
TEMA X..............................................................................................................141
CONCEPTE ŞI METODE DE MARE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ FOLOSITE ÎN
MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI INDUSTRIALE.......................................141
10.1. Metoda de organizare „Tocmai la timp” (Just in time sau Juste à temps)141
3
10.2. Metoda Kanban.......................................................................................142
10.3. Metoda S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies)............................142
10.4. Producţia integrată prin calculator (Computer Integrated Manufacturing-C.I.M.).......143
TEST AUTOEVALUARE III.............................................................................147
TEMELE 7-10......................................................................................................147
RASPUNSURI TESTE EVALUARE.................................................................160
4
CUVÂNT ÎNAINTE
În condiţiile unei economii de piaţă întreprinderea ca agent economic ocupă un loc deosebit de
important în crearea bunurilor de care societatea are nevoie, executarea de lucrări şi prestarea de
servicii fiind în acelaşi timp utilizatoare de resurse, sursă de bogăţii şi deţinătoare de puteri.
Astfel, în aceste condiţii, întreprinderea ca sistem economic şi social trebuie să fie extrem de
dinamică, capabilă să se transforme şi autoregleze continuu, să tindă spre forme ameliorate de
organizare şi conducere, care să-i permită atingerea obiectivelor programate, in acest cadru,
managementul producţiei devine vectorul şi resursa principală pentru obţinerea rezultatelor dorite.
În lucrare, s-a încercat atât abordarea şi fundamentarea teoretică a problemelor
managementului producţiei, cât şi examinarea şi soluţionarea aspectelor de ordin practic.
In primele capitole, se face cunoştinţă cu conceptul de întreprindere, elementele şi
caracteristicile acesteia, relaţiile cu mediul înconjurător care îşi exercită influenţa asupra activităţii
întreprinderii şi asupra modului de organizare a acesteia. Problemele sunt abordate într-o manieră
sistemică.
Astfel, întreprinderea este văzută ca un „organism viu” cu funcţiunile care o caracterizează:
cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă, de personal. Dintre acestea este
analizată funcţiunea „producţie”, arătând locul pe care îl ocupă producţia în structura organizatorică a
întreprinderii, analiza fiind făcută din punct de vedere procesual cât şi compartimental.
In continuare este analizat sistemul de producţie din întreprindere, obiectivele, structura,
funcţiile şi activităţile specifice ale acestuia. Sunt prezentate apoi, metodele care permit stabilirea
tipului (sistemului) de producţie.
Intr-un capitol separat este prezentată capacitatea de producţie, sunt identificaţi factorii care o
influenţează şi sunt enunţate principiile metodologice de determinare a acesteia. Apoi se prezintă
metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie.
In continuare este prezentat planul general de organizare al întreprinderii şi sunt analizate
tipurile de amplasamente a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de producţie, arătând avantajele şi
dezavantajele fiecărui tip de amplasament şi condiţiile de aplicare.
In continuare este prezentată structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi industriale,
o parte însemnată revenind pregătirii producţiei.
Lucrarea se încheie cu un capitol în care sunt prezentate conceptele de metode de mare
eficienţă economică folosite în managementul producţiei industriale.
Lucrarea este structurată pe teme, fiecare temă cuprinzând unităţile de observare, obiectivele
temei şi bibliografia recomandată. După fiecare unitate de observare este prezentat un test de evaluare
care cuprinde model de exerciţii rezolvate, cât şi model de exerciţii de rezolvat. De asemenea, după un
număr de capitole este prezentat câte un test de autoevaluare. In cazul lucrării de faţă numărul de teste
de autoevaluare este de trei.
Lucrarea se adresează tuturor acelora care doresc să cunoască şi să aprofundeze problemele
legate de managementul producţiei.
Utilă prin conţinutul său, modul de tratare şi actualitatea problemelor, lucrarea oferă
managerilor executivi şi operaţionali, precum şi specialiştilor în management conceptele şi metodele
specifice managementului producţiei care au ca obiectiv îmbunătăţirea activităţilor de producţie
concretizate în creşterea productivităţii muncii, a calităţii produselor şi a eficienţei.
Autorul
5
TEMA I
INTREPRINDEREA INDUSTRIALĂ. OBIECT DE REALIZARE A PRODUSELOR ŞI

SERVICIILOR
Unităţi de învăţare:
• Definirea conceptului de întreprindere. Elemente. Caracteristici

• Funcţiunea de producţie a întreprinderii. Criteriile realizării acesteia. Locul producţiei
în structura organizatorică a întreprinderii.
• Tipologia întreprinderii.
Obiectivele temei:
• Definirea conceptului de întreprindere, cunoaşterea elementelor care sunt
caracteristice unei întreprinderi industriale;
• Prezentarea funcţiunii producţie şi a mutaţiilor care s-au produs în conţinutul şi rolul
funcţiunilor întreprinderii în perioada de tranziţie de la o economie centralizată la o economie de
piaţă;
• Identificarea locului producţiei în structura organizatorică a întreprinderii;
• Prezentarea diversităţii de forme sub care se prezintă întreprinderea industrială în
funcţie de diferitele criterii.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată :
1. Badea Florica., Bâgu,C., Deac,V. Managementul producţiei, Ed.ALL Bucureşti 2000
2. Bărbulescu,C., Managementul producţiei industriale Ed. Sylvi Bucureşti 1997
3. Dolea,G. Managementul producţiei Ed. Universitas, Petroşani 2001
4. Nicolescu,O.,Verboncu,I. Management, Ed. Economică, Bucureşti 1995
5. Unguru,I. Managementul producţiei întreprinderii, Ed. Lumina Lex Bucureşti 1998
1.1. Definirea conceptului de întreprindere. Elemente. Caracteristici.
Întreprinderea industrială reprezintă o unitate economică de bază în cadrul economiei
naţionale.
Potenţialul şi calitatea unei economii naţionale depinde în măsură decisivă de capacitatea
de creare şi funcţionare a unui număr cât mai mare de firme (întreprinderi) care să furnizeze
produse şi servicii de bună calitate, la costuri şi preţuri reduse în cantităţi concordante cu
cerinţele pieţei interne şi externe.
Întreprinderea constituie un sistem care, cu ajutorul resurselor umane, materiale şi
financiare produce bunuri şi/sau servicii destinate vânzării, fiind organizată printr-un centru
de decizie care dispune de o anumită autonomie. Deci, întreprinderea poate fi definită prin
trei caracteristici esenţiale şi anume: prin faptul că ea reprezintă o organizaţie economică, că
are o finalitate economică şi că dispune de o anumită autonomie de decizie.
De asemenea, întreprinderea reprezintă colectivitatea de oameni organizată potrivit
anumitor cerinţe juridice, economice şi tehnologice, care concepe şi desfăşoară un complex
de procese de muncă, ce se concretizează în produse şi servicii destinate să satisfacă nevoile
şi dorinţele consumatorilor, în condiţiile obţinerii unui venit net sau profit maxim.
6
Întreprinderea (firma) este un sistem economico-social complex care încorporează
resurse umane materiale şi financiare. Este de asemenea un sistem dinamic, capabil să se
transforme şi să tindă spre forme ameliorate şi care, la rândul lor să permită obţinerea unei
eficienţe maxime a activităţilor desfăşurate. Creşterea complexităţii activităţilor întreprinderii
determinată de mărirea, diversificarea şi specializarea producţiei, reclamă soluţii de organizare
şi conducere noi, eficiente şi a căror proiectare şi aplicare necesită cunoştinţe teoretice şi
practice adecvate.
Unei întreprinderi productive îi sunt caracteristice următoarele elemente:
- rolul dominant al factorului uman;
- existenţa unui set de obiective care determină raţiunea de a fi a întreprinderii
(obiective fundamentale, derivate şi specifice);
- caracterul structural al activităţilor desfăşurate conform obiectivelor şi profilului
său;
- interacţiunile cu alte întreprinderi şi organisme care constituie sistemul său de
relaţii;
- mediul socio-economic (ambianţa) care exercită o serie de influenţe şi care la
rândul său este influenţat de întreprindere;
- statutul care dă legitimitate întreprinderii, rolului şi personalităţii sale în relaţiile
cu proprii membri şi cu alte organisme.
În realizarea obiectivelor sale, întreprinderea îndeplineşte funcţiuni complexe, care
grupează activităţi omogene sau complementare ce au o anumită finalitate.
Principalele funcţiuni ale întreprinderii sunt:
a) Funcţiunea cercetare-dezvoltare, grupează activităţile care asigură dezvoltarea
întreprinderii în concordanţă cu evoluţia mediului înconjurător (cercetare, investiţii, organizare,
planificare, etc.);
b) Funcţiunea producţie, grupează activităţile care asigură transformarea materiilor
prime în produse, sau succesiunea de lucrări necesare pentru prestarea unor servicii;
c) Funcţiunea comercială, grupează activităţile care asigură comercializarea produselor
şi serviciilor şi procurarea mijloacelor de producţie;
d) Funcţiunea financiar-contabilă, grupează activităţile prin care se asigură obţinerea şi
administrarea resurselor financiare;
e) Funcţiunea personal, grupează activităţile prin care se realizează valorificarea şi
dezvoltarea resurselor umane.
TEST DE EVALUARE
1. Definiţi conceptul de întreprindere?

Răspuns:
Întreprinderea reprezintă un sistem care, cu ajutorul resurselor umane,
materiale şi financiare produce bunuri şi/sau servicii destinate vânzării, fiind
organizată printr-un centru de decizie care dispune de o anumită autonomie.
2. Care sunt elementele care îi sunt caracteristice unei întreprinderi industriale?

Răspuns:
7
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Întreprinderea constituie un sistem care, cu ajutorul resurselor umane, materiale şi
financiare produce bunuri şi/sau servicii destinate vânzării, fiind organizată, printr-un centru de
decizie care dispune de o anumită autonomie. Întreprinderea reprezintă colectivitatea de oameni
organizată potrivit anumitor cerinţe juridice, economice şi tehnologice, care concepe şi
desfăşoară un complex de procese de muncă, ce se caracterizează în produse şi servicii
destinate să satisfacă nevoile şi dorinţele consumatorilor în condiţiile obţinerii unui venit net sau
profit maxim.
a) Ambele afirmaţii sunt false;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate
c) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
d) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
Rezolvare: ○ ● ○ ○
De rezolvat:
2. Principalele funcţiuni ale unei întreprinderi sunt:
a) Cercetare-dezvoltare, organizare, producţie, financiar-contabilă, personal;
b) Organizare, producţie, marketing, financiar-contabilă, personal;
c) Personal, financiar-contabilă, producţie, comercială, cercetare-dezvoltare;
d) Personal, financiar-contabilă, producţie, comercială, marketing.
○○○○
1.2. Funcţiunea de producţie a întreprinderii. Cerinţele realizării acesteia. Locul
producţiei în structura organizatorică a întreprinderii.
1.2.1.Funcţiunea de producţie a întreprinderii. Cerinţele realizării acesteia.
În perioada de tranziţie de la economia centralizată la economia de piaţă, în
conţinutul şi rolul funcţiunilor întreprinderii s-au produs mutaţii importante. Astfel, dacă în
economia centralizată, funcţiunea producţie era funcţiunea declanşatoare a tuturor
activităţilor (planul de producţie era stabilit de la centru, era obligatoriu şi acestuia i se
subordonau toate funcţiunile şi activităţile) în economia de piaţă funcţiunea declanşatoare a
tuturor activităţilor este cea comercială care, pe baza studiilor de marketing privind piaţa şi
evoluţia ei, pe baza reclamei şi publicităţii stabileşte cerinţa de produse şi/sau servicii.
Funcţiunea producţie ocupă un loc central şi reprezintă raţiunea de a fi a întreprinderii, dar
nu mai este declanşatoarea activităţilor ca în economia centralizată, subordonându-se cerinţelor
pieţei.
Aşadar, funcţiunea producţie trebuie să asigure producerea bunurilor, executarea de
lucrări sau servicii la termenele prevăzute, în cantităţile cerute, la un cost de producţie bine
determinat de o anumită calitate, în condiţiile optimizării resurselor şi a asigurării perenităţii
întreprinderii, a dezvoltării acesteia şi a competitivităţii.
Pornind de la conţinutul funcţiunii de producţie, managerul general al întreprinderii, prin
strategia adoptată şi ansamblul deciziilor care se adoptă trebuie să urmărească minimizarea
riscurilor întreprinderii, optimizarea stocurilor, reducerea stocurilor de producţie ale
întreprinderii şi diminuarea termenelor de livrare.
Folosind în mod judicios diferitele metode şi tehnici de gestiune, conducerea
întreprinderii va trebui să urmărească în permanenţă reconceperea produselor fabricate,
optimizarea cheltuielilor pentru diferite achiziţii şi creşterea productivităţii.
1.2.2. Locul producţiei în structura organizatorică a întreprinderii
În general, structura în cadrul unui sistem reprezintă o configuraţie stabilă a
relaţiilor dintre elementele sistemului. Concepţia sistemică abordează întreprinderea în
globalitatea sa şi sub raportul relaţiilor sale cu mediul înconjurător.
8
Potrivit acestei abordări, întreprinderea trebuie considerată prin interdependenţele care
există între diferitele elemente care compun întreprinderea, cum sunt subsistemele uman, tehnic,
financiar şi altele, precum şi prin schimburile întreprinderii cu mediul înconjurător şi influenţele
reciproce care există între acestea.
Concepţia sistemică consideră întreprinderea ca un sistem deschis faţă de mediul
înconjurător, care are o anumită finalitate, urmărind realizarea unui obiectiv general şi adaptiv –
cu capacitate de a se adapta la cerinţele şi schimbările care pot interveni în mediul înconjurător.
Dacă se aplică concepţia sistemică la nivel de întreprindere, putem defini structura
organizatorică a întreprinderii ca fiind configuraţia legăturilor relativ stabile dintre subsistemele
şi elementele întreprinderii, concretizate în uzine şi fabrici, secţii, sectoare, laboratoare, servicii
şi birouri, posturi de muncă.
Structurile organizatorice ale unei întreprinderi, după modul cum sunt definite
componentele, se diferenţiază în două categorii:
a) structuri procesuale;
b) structuri compartimentale.
O structură procesuală ia în considerare partea procesuală ce se petrece în
întreprindere, natura transformărilor care au loc, făcând abstracţie de organul efector. Deci,
ea are drept subsisteme şi elemente genurile de muncă.
O structură compartimentală, în schimb, are drept subsisteme şi elemente organele
efectorii.
1.2.1.1.Noţiuni de analiză a structurii procesuale
Privită printr-o abordare sistemică, întreprinderea se consideră ca un organism viu în
cadrul căreia se desfăşoară un proces complex. Acesta se divide în primul rând în categorii
mari de procese de muncă specializate, denumite funcţiuni ale întreprinderii. Deci, funcţiunea
este doar o parte a procesului complex din întreprindere şi presupune un aparat mai
specializat ce contribuie la menţinerea în funcţie a întreprinderii într-un mediu perturbator,
asigurând întreprinderea cu cele necesare bunei funcţionări şi dezvoltări a acesteia.
Aşa cum s-a precizat anterior, funcţiunea de producţie, alături de celelalte funcţiuni ale
întreprinderii (cercetare-dezvoltare, comercială, financiară, personal) serveşte la îndeplinirea
obiectivelor întreprinderii.
Activitatea – este o noţiune abstractă ce grupează genuri de muncă de un grad mai
pronunţat de specialitate faţă de funcţiunea din care face parte şi este efectuată de o
categorie de personal specializat.
În cadrul funcţiunii producţie se desfăşoară activităţi de pregătire, programare, lansare şi
urmărire a producţiei, activităţi de fabricaţie propriu-zisă de deservire şi activităţi de C.T.C.
Atribuţia – este o parte de activitate (şi totodată un ansamblu de sarcini de muncă)
atribuită unui anumit compartiment efector împreună cu responsabilităţile de execuţie.
Fiecare activitate poate fi divizată într-un anumit număr de atribuţii după volumul de
muncă, după natura muncii, după importanţă.
De exemplu, activitatea de pregătire-programare şi urmărire a producţiei se poate
structura pe atribuţii, cum ar fi: elaborarea proiectului funcţional pentru un produs îmbunătăţit;
elaborarea documentaţiei tehnologice pentru acelaşi produs; verificarea capacităţii de producţie;
stabilirea necesarului de materiale; elaborarea programului calendaristic, etc.
Fiecare dintre acestea sunt atribuite spre execuţie compartimentelor: atelier pentru
tehnologii, serviciu programare-lansare-urmărire a producţiei, etc.
În mod similar fabricaţia are atribuţii specifice.
Sarcina de muncă – este prima componentă procesuală cu caracter concret şi
complet. Ea este definită de un obiectiv individual ce revine unei anumite persoane,
executant, spre execuţie.
Sarcina de muncă constă dintr-un ansamblu de operaţii de muncă care necesită o
anumită calificare şi comportă din partea executantului o anumită responsabilitate.
9
Prin urmare, fiecare atribuţie se va realiza prin îndeplinirea mai multor sarcini concrete
de muncă. De exemplu: - atribuţia de proiectare produs cuprinde sarcini de felul: analiza
variantelor realizabile, ce revine inginerului de gr.I sau gr.II din atelierul de proiectare, cu
termen până la data de ……….; - trasarea desenelor de ansamblu după schiţele proiectantului
pentru noul produs, ce revine desenatorului din atelierul de proiectare.
Sarcinile de muncă cu caracter permanent şi cu un grad de omogenitate specific unei
anumite meserii sau profesie, se grupează după anumite criterii (de omogenitate,
responsabilitate) pentru a fi atribuite unui post de muncă.
Operaţiile de muncă – sunt componente ale sarcinii de muncă. Ele sunt elemente
invariabile din punct de vedere tehnologic sau metodologic.
Rezultă, aşadar, că pentru a îndeplini obiectivele generale ale întreprinderii se desfăşoară
un proces complex care comportă conceperea şi realizarea diferitelor genuri de muncă la care
participă categorii de personal de diferite specialităţi.
O analiză procesuală poate stabilit genurile de muncă necesare pentru a duce la
îndeplinire un obiectiv dat în funcţie de complexitatea lui.
Analiza procesuală poate începe de la un anumit nivel şi se poate opri la un anumit grad
de profunzime.
1.2.1.2 Noţiuni de analiză a structurii compartimentale
Structura compartimentală a întreprinderii are un sistem de organe efectorii rezultate

dintr-o anumită concepţie de grupare a componentelor procesuale.
Postul de muncă – este elementul de bază în structura compartimentală şi se identifică
cu o persoană angajată în întreprindere. Postul de muncă constă dintr-un ansamblu de sarcini
de muncă, cu caracter permanent, definite de obiective individuale, competenţe şi
responsabilităţi ce revin spre execuţie unei anumite persoane. Exemple: postul de portar,
postul de inginer proiectant, etc. Posturile de muncă se clasifică în: posturi de conducere, posturi
de execuţie, posturi cu structură mixtă.
Funcţia de muncă – defineşte mai multe posturi de muncă cu aceleaşi caracteristici
generale.
Postul de muncă se confundă uneori cu funcţia de muncă. Exemplu: postul de manager
general.
Norma de conducere (ponderea ierarhică) – este dată de numărul de posturi aflate în
directa subordonare a unui post de conducere.
Nivelul ierarhic – reprezintă depărtarea exprimată prin numărul de posturi de
conducere faţă de cel mai înalt organ de conducere din întreprindere.
Relaţiile organizatorice între posturi şi compartimente sunt legăturile care se stabilesc
între diferitele posturi şi implicit între diferitele compartimente.
Cele mai importante relaţii într-o structură sunt cele de subordonare, care la rândul lor
pot fi: - de subordonare ierarhică; - de subordonare funcţională, relaţii de furnizare (de
materiale, de servicii, de informaţii), relaţii de cooperare, relaţii de stat major, relaţii de
inspecţie.
Linia de autoritate – este definită prin posturile de conducere de la care autoritatea şi
responsabilitatea conducerii de vârf a întreprinderii se transmite până la execuţie.
Autoritatea funcţională – este autoritatea cu care sunt investite compartimentele
funcţionale şi posturile de conducere funcţionale şi nu au autoritate asupra acţiunii ci numai
asupra modului cum se desfăşoară acţiunea (tehnologic sau metodologic).
Compartimentele şi posturile funcţionale apar într-o structură pe lângă compartimentele
şi posturile liniei ierarhice în momentul în care complexitatea muncii depăşeşte capacitatea şi
pregătirea personalului din compartimentele liniei ierarhice.
Compartimentul (veriga, departamentul) - într-o structură compartimentală
reprezintă un ansamblu de posturi de muncă omogene sau complementare, care datorită
10
volumului de muncă şi caracterului constant şi continuu al sarcinilor de muncă, justifică
punerea lor sub o singură conducere.
În funcţie de activităţile la care participă, aceste compartimente pot fi:
- compartimente din structura de conducere (funcţionale);
- compartimente din structura de producţie şi concepţie (de execuţie).
După complexitatea activităţilor acoperite de compartimente, acestea se clasifică în:
- compartimente de bază (nu au în structură posturi de conducere, mai puţin cea a
şefului de compartiment);
- compartimente de ansamblu (au în structură mai multe compartimente de bază).
TEST DE EVALUARE
1. Intr-o economie centralizată, care era funcţiunea declanşatoare a tuturor

activităţilor?
Răspuns:
In economia centralizată, funcţiunea producţie era funcţiunea declanşatoare a
tuturor activităţilor (planul de producţie era stabilit de la centru, era
obligatoriu şi acestuia i se subordonau toate funcţiunile şi activităţile).
2. Care sunt categoriile în care pot fi încadrate structurile organizatorice ale unei
întreprinderi în funcţie de modul cum sunt definite componentele?
11
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. În economia centralizată, funcţiunea comercială era funcţiunea declanşatoare a tuturor
activităţilor.
În economia de piaţa funcţiunea declanşatoare a tuturor activităţilor este funcţiunea
producţiei:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate;
b) Ambele afirmaţii sunt false;
d) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă.
Rezolvare: ○ ● ○ ○
De rezolvat:
2. În general, structura în cadrul unui sistem reprezintă o configuraţie stabilă a relaţiilor
dintre elementele sistemului.
Concepţia sistemică consideră întreprinderea ca un sistem închis faţă de mediul
înconjurător, care are o anumită finalitate şi urmăreşte realizarea unui obiectiv general:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate
b) Ambele afirmaţii sunt false
c) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată
d) Prima afirmaţie este adevărată , iar a doua falsă.
○○○○
1.3. Tipologia întreprinderilor
În sens economic, o întreprindere (firma) indiferent de mărime, forma de proprietate şi
organizare - produce bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, scopul urmărit fiind obţinerea
de profit.
Cu alte cuvinte, întreprinderea este veriga organizatorică unde are loc fuziunea dintre
factorii de producţie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi
desface bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe piaţa şi
obţinerea de profit.
În cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
• economic;
• social.
Obiectivul economic se concretizează în:
• optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în vederea
obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai reduse şi având în permanenţă în
vedere situaţia pieţelor de aprovizionare şi desfacere;
• distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.
Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei întreprinderi se
desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al întreprinderii se manifestă:
• faţa de salariaţi, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din timpul lor în cadrul
întreprinderii unde trebuie să existe condiţii favorabile atât din punct de vedere al muncii
desfăşurate cât şi din punct de vedere al salarizării acestora. Prin masurile întreprinse, managerii
trebuie să creeze condiţii favorabile pentru promovarea atât a personalului cât şi a tehnologiei.
• faţă de consumatori, pentru care întreprinderea industrială trebuie să producă cele
mai bune produse şi servicii cerute de către aceştia; pentru aceasta întreprinderea trebuie să
12
furnizeze o informaţie cât mai completă şi obiectivă asupra produselor sale, prin politici de
publicitate şi reclamă cât mai adecvate.
Obiectivul social este tot mai mult asociat întreprinderilor moderne. Din acest punct de
vedere o întreprindere trebuie să găsească un răspuns adecvat la următoarele probleme: inflaţia,
managementul cu faţă umană, protecţia mediului şi a consumatorilor şi criza de energie.
Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a preţurilor sau ca o depreciere a puterii de
cumpărare. Ca urmare a creşterii preţurilor apar modificări în comportamentul consumatorilor,
aceştia reducându-şi drastic nevoile de consum faţă de anumite produse, boicotând în acest fel
pieţele de desfacere ale anumitor producători. Apare astfel necesitatea adaptării producătorilor
la noile condiţii de piaţă influenţate de fenomenul inflaţiei.
Managementul cu faţă umană presupune luarea în considerare nu numai a factorilor
organizaţionali ci şi a factorului uman; cu alte cuvinte managementul cu faţă umană implică
crearea unui echilibru între obiectivele de producţie şi rentabilitate şi dorinţele salariaţilor.
Protecţia mediului este considerat a fi un element al obiectivului social al unei
întreprinderi cu repercusiuni atât pe plan juridic cât şi social.
Protecţia consumatorului este de asemenea un element important care trebuie avut în
vedere de fiecare întreprindere, astfel încât deciziile pe care le iau, să ţină seama de dorinţele şi
nevoile beneficiarilor ei.
Criza de energie provine din capacităţile reduse pe plan mondial de a acoperi nevoile
din ce în ce mai mari de diferite feluri de energie.
În mediul naţional şi internaţional funcţionează o mare varietate de întreprinderi ceea ce
impune o clasificare a cestora în funcţie de mai multe criterii:
1) După forma de proprietate:
a) Întreprinderi particulare, în cazul cărora patrimoniul aparţine unei persoane sau un
grup de persoane fizice care au avut de altfel iniţiativa creării lor.
b) Întreprinderi de stat, în cazul cărora statul a avut iniţiativa creării lor şi este
proprietarul întregului patrimoniu de care acestea dispun.
Conform legislaţiei româneşti în vigoare (Legea nr.15/1990 privind organizarea
unităţilor economice de stat) întreprinderile de stat se organizează şi funcţionează sub forma de
regii autonome sau societăţi comerciale.
Regiile autonome sunt acele întreprinderi care se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale (energetica, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poşta şi
telecomunicaţii, transporturi feroviare, industria de armament şi alte domenii stabilite de
guvern). Astfel de întreprinderi sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune
economică şi autonomie financiară. Ele se pot înfiinţa prin hotărâri guvernamentale, pentru cele
de interes naţional său prin hotărâri ale organelor judeţene pentru cele de interes local. Regiile
autonome pot cuprinde în structura lor uzine, fabrici, ateliere, sucursale şi alte asemenea
subunităţi necesare realizării obiectului lor de activitate.
O regie autonomă se caracterizează în general prin următoarele elemente:
- este proprietara patrimoniului sau pe care îl foloseşte în mod autonom;
- întocmeşte anual un buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi
pierderi;
- din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, regia autonomă constituie fondul
de rezervă şi fondul de dezvoltare;
- regia autonomă este condusă de un consiliu de administraţie format din 7-15 persoane;
- dobânzile, amortizarea investiţiilor şi rambursarea creditelor se acoperă din veniturile
realizate.
Regiile autonome pot fi şi ele la rândul lor de două feluri:
- regii autonome cu conducere directă, dacă funcţiile ei economice şi financiare sunt
încredinţate unor funcţionari de stat;
- regii autonome cu conducere indirectă, dacă aceleaşi funcţii sunt concesionate sau
închiriate unor persoane sau întreprinderi particulare.
13
Societatea comercială este o persoană juridică care efectuează activităţi de producţie şi
comercializare în scopul obţinerii de profit. În lumea contemporană societatea comercială
reprezintă forma principală de întreprindere. Aceste forme de întreprindere sunt conduse de
directorul general în baza unui contract de management încheiat de Adunarea Generală a
Acţionarilor. Directorul general constituie Consiliul de Administraţie şi Comitetul de Direcţie,
ca organe participative ale managementului.
Există mai multe feluri de societăţi comerciale, dar cele mai răspândite sunt:
Societatea în nume colectiv (SNC), caracterizată prin:
- este o societate de persoane cu număr redus de asociaţi;
- obligaţiile sociale sunt garantate de toţi asociaţii;
- în cazul falimentului atât societatea cât şi asociaţii sunt declaraţi faliţi.
Societate pe acţiuni (SA), caracterizată prin:
- este o societate de capitaluri divizate în acţiuni;
- acţiunile sunt transmisibile;
- acţionarii sunt răspunzători numai în limita capitalului social al fiecăruia.
Societate cu răspundere limitată, caracterizată prin:
- este o societate de capitaluri, iar răspunderea este limitata la aportul social;
- aportul social este format din părţi sociale;
- numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
c) Întreprinderi mixte, în cadrul cărora există participanţi la crearea şi utilizarea
patrimoniului atât din partea statului cât şi din partea unor persoane fizice particulare.
2) În funcţie de modul de constituire şi utilizare a patrimoniului întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi particulare individuale, care se caracterizează prin:
- sunt proprietatea unei persoane fizice , dar care poate utiliza unul sau mai mulţi
salariaţi;
- proprietarul este responsabil de patrimoniul întreprinderii;
Astfel de întreprinderi sunt aşa zisele întreprinderi artizanale din agricultură, pescuit sau
servicii, unde numărul de salariaţi este mai mic de 10.
b) Întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată se caracterizează prin aceea că:
- patrimoniul întreprinderii este separat de cel al proprietarului;
- responsabilitatea proprietarului este limitată numai la patrimoniul întreprinderii.
c) Întreprinderi societare, care se caracterizează prin următoarele:
- capitalul societăţii este repartizat între două sau mai multe persoane, fiind divizat în
titluri numite acţiuni sau părţi sociale;
- au personalitate juridică;
- asociaţii primesc dividende.
d) Întreprinderi cooperatiste, se caracterizează prin aceea că:
- se creează pe baza participării mai multor persoane ce au desfăşurat anterior apariţiei
cooperativei, activităţi similare în calitate de mici producători;
- fiecare membru cooperator participă în mod egal la managementul cooperativei;
- membrii cooperatori au dreptul în afara salariului la o parte din venitul final în funcţie
de partea de capital cu care a venit în cooperativă sau a unor prevederi de la constituirea
acesteia.
e) Întreprinderi familiale al căror specific este dat de faptul că patrimoniul se află în
proprietatea membrilor unei familii, care de cele mai multe ori sunt şi lucrători în cadrul
întreprinderii lor.
3) În funcţie de apartenenţa naţională pot exista:
a) Întreprinderi naţionale în care patrimoniul se află integral în proprietatea unei ţări;
b) Întreprinderi multinaţionale ale căror subunităţi componente îşi desfăşoară
activitatea în două sau mai multe ţări; aceste întreprinderi sunt de regulă proprietatea unui grup
economic internaţional;
14
c) Întreprinderi joint-venture care se caracterizează prin participarea cu capital în
proporţii diferite a unor persoane fizice sau juridice din două sau mai multe ţări.
4) În funcţie de gradul de mărime (stabilit în funcţie de numărul de salariaţi, cifra de
afaceri, mărimea capitalului sau a profitului) pot exista:
a) Întreprinderi mari caracterizate printr-un grad mare de diversificare, resurse
financiare importante, organizare pe un număr mare de niveluri ierarhice, etc. şi care
reacţionează mai greu la schimbările din mediul înconjurător;
b) Întreprinderi mici şi mijlocii caracterizate prin aceea că proprietarul se confundă cel
mai adesea cu managerul; sunt întreprinderi dinamice dar şi foarte vulnerabile datorită
dependenţei de acelaşi client, a cheltuielilor foarte ridicate cu personalul sau a unei prea
accentuate specializări.
Specialiştii apreciază că întreprinderile mici (cu un număr de salariaţi între 1 şi 75) şi
mijlocii (cu un număr de salariaţi între 76 şi 200) nu sunt o reproducere a marilor întreprinderi
întrucât au un anumit specific privind poziţia lor pe piaţă, capacitatea lor de a atrage personalul,
modul de organizare şi gestiune.
Între avantajele întreprinderilor mici şi mijlocii pot fi menţionate:
- au o capacitate mare de inovare manifestată nu numai în lansarea noilor produse dar şi
în strategia pe care o adoptă;
- posibilităţi mari de reducere a costurilor, din cauza cheltuielilor convenţional-
constante reduse ca mărime;
- ocuparea unor segmente de piaţă specifice, neaccesibile marilor întreprinderi.
Întreprinderile mici şi mijlocii au însă şi unele dezavantaje din care mai importante
sunt:
- deficienţe în domeniul gestiunii , datorită lipsei de pregătire a celui care o creează;
- lipsa unor surse de finanţare necesare pentru depăşirea unor perioade dificile care pot
apare în timpul funcţionării acestora;
- dificultăţi generate de lipsa unor reglementări guvernamentale în acest domeniu.
5) În funcţie de gradul de continuitate a procesului de producţie întreprinderile pot fi:
a) cu funcţionare continuă pe tot parcursul anului;
b) cu funcţionare sezonieră.
Întreprinderile cu funcţionare sezonieră ridică probleme deosebite din punctul de vedere
al managementului, cum ar fi:
- folosirea capacităţii de producţie pe o perioadă cât mai mare de timp;
- permanentizarea pe o perioadă cât mai mare de timp a numărului de muncitori;
- asigurarea aprovizionării cu materii prime şi materiale pentru o perioadă cât mai mare
de timp, în condiţii de conservare a calităţii acestora cât mai bune.
6) În funcţie de gradul de specializare întreprinderile pot fi:
a) Întreprinderi specializate sunt acele întreprinderi în cadrul cărora produsele finite sau
componente ale acestora se obţin în cantităţi mari, în urma unor procese tehnologice omogene.
Aceste întreprinderi sunt dotate cu utilaje specializate în executarea operaţiilor componente ale
procesului tehnologic şi cu personal cu calificarea corespunzătoare.
b) Întreprinderi universale execută o varietate mare de produse în cantităţi mici sau
chiar unicate. Caracteristic acestor întreprinderi este faptul că sunt înzestrate cu utilaje
universale pentru executarea unei game cât mai largi de operaţii tehnologice şi cu forţa de
muncă policalificată conform cu tipul operaţiilor tehnologice realizate de către utilaje.
c) Întreprinderi mixte în cadrul cărora se execută produse în serie sau unicate şi care
îmbină caracteristicilor primelor două tipuri de întreprinderi.
Încadrarea întreprinderilor într-o clasă sau alta conform acestor criterii de clasificare este
importantă din punctul de vedere al managementului; astfel pe baza asemănărilor existente între
diferite întreprinderi din aceiaşi clasă pot fi adoptate măsuri care să fie valabile unui număr cât
mai mare de astfel de întreprinderi.
15
Prin obiectul sau de activitate o întreprindere are rolul de a-şi folosi cu eficienţa
mijloacele de producţie pe care le deţine în condiţiile folosirii cât mai complete a capacităţilor
de producţie, a unei calităţi ridicate a produselor şi a obţinerii de profit.
O întreprindere de producţie industrială se caracterizează prin trei trăsături de bază:
- unitatea tehnico-productivă;
- unitatea organizatorico-administrativă;
- unitatea economico-socială.
Unitatea tehnico-productivă este determinată de faptul că întreprinderea de producţie
industrială dispune de un complex de factori de producţie, în anumite raporturi cantitative şi
calitative astfel încât să fie realizat în condiţii de eficientă obiectivul stabilit de către aceasta.
În cadrul acestei trăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunităţile de producţie de bază
specializate în executarea anumitor produse sau componente ale acestora;
b) unitatea producţiei fabricate în întreprindere.
Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în cadrul
subunităţilor sale de producţie de bază, procesul tehnologic este asemănător, utilizându-se
maşini şi utilaje cu aceiaşi destinaţie tehnologică, muncitorii au aceiaşi profesie şi grad de
calificare, iar modul de organizare al acestora este asemănător. Acest aspect al trăsăturii tehnico-
productive este cel mai des întâlnit în întreprinderi de turnătorie, ţesătorii, filaturi etc.
În cadrul celui de-al doilea aspect al unităţii tehnico-productive, al unităţii producţiei
fabricate, o întreprindere reuneşte subunităţi de producţie specializate în realizarea unui număr
foarte mic de produse sau componente ale acestora. Pentru aceasta, se reunesc procese
neomogene în cadrul aceleiaşi subunităţi de producţie.
Din punctul de vedere al modului cum sunt reunite procesele tehnologice neomogene,
pot exista trei variante de realizare a producţiei în subunităţile de producţie de baza.
Prima variantă presupune crearea de subunităţi de producţie pentru realizarea în cadrul
fiecărei subunităţi de producţie de bază a unei singure operaţii tehnologice pentru toate
produsele care urmează sa fie prelucrate.
În cea de-a doua variantă, sub care poate apare unitatea producţiei fabricate, toate
subunităţile de bază ale întreprinderii conţin toate fazele procesului tehnologic necesare
realizării unui singur fel de produs.
A treia variantă presupune existenţa în întreprindere a două feluri de secţii de bază şi
anume:
- secţii de bază în cadrul cărora se realizează o singură fază de proces tehnologic pentru
toate produsele din cadrul întreprinderii;
- secţii de bază în cadrul cărora se realizează faze de proces tehnologic doar pentru un
singur tip de produs. În general, în categoria primului tip de secţii se desfăşoară stadii
tehnologice pregătitoare, cum ar fi: vopsitoria şi filatura, iar în celelalte operaţii de prelucrare
propriu-zisă, cum ar fi ţesătoria şi finisajul produselor.
Pe lângă cele prezentate anterior, unitatea tehnico-productivă mai însemnează pentru o
întreprindere de producţie industrială şi faptul că în cadrul acesteia există un ansamblu de secţii
auxiliare şi de servire, formând împreună un sistem tehnico-productiv amplasat pe un teritoriu
bine delimitat al întreprinderii.
Unitatea organizatorico-administrativa este data de faptul că la înfiinţarea întreprinderii
se stabileşte pentru aceasta un sediu, un obiect al activităţii, o denumire, un complex de mijloace
de producţie, un personal şi o conducere proprie.
Prezenţa acestor elemente face ca întreprinderea sa aibă din punct de vedere
organizatorico-administrativ următoarele caracteristici:
- poate decide asupra produselor sau serviciilor care pot fi oferite pe piaţă;
- poate decide asupra activităţilor de management care vor fi utilizate;
- poate decide asupra modului de utilizare a resurselor financiare şi a modului de
împărţire a profitului.
16
Unitatea economico - socială este dată de faptul că întreprinderea este organizată şi
funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate şi de eficienţă economică. Din acest motiv, o
astfel de întreprindere se caracterizează din punct de vedere economico-social prin
următoarele:
- indiferent de forma de proprietate orice întreprindere are în dotare mijloace de
producţie proprii;
- funcţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia în vederea
realizării obiectivului propus;
- poate fi desfiinţată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul de activitate,
denumirea sau sediul pe baza unor hotărâri ale organelor care au constituit-o;
- îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare;
- trebuie să asigure cunoaştere temeinică a pieţelor de desfacere, în vederea realizării
integrale a producţiei.
Aceste trăsături de bază ale unei întreprinderi de producţie industriale pot avea o serie de
particularităţi distincte în funcţie de condiţiile specifice în care o întreprindere sau alta îşi
desfăşoară activitatea.
TEST DE EVALUARE
1. Ce obiective urmăreşte să realizeze o întreprindere în cadrul oricărei economii?

Răspuns:
In cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea
următoarelor obiective:
- economic;
- social
3. Prin ce se caracterizează obiectivul economic?
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. În funcţie de gradul de specializare al întreprinderii acestea pot fi:
a) întreprinderi sezoniere;
b) întreprinderi universale;
c) întreprinderi mixte;
d) întreprinderi cu funcţionare continuă;
e) întreprinderi specializate.
Rezolvare: ○ ● ● ○ ●
De rezolvat:
2. In funcţie de gradul de specializare, întreprinderile sunt cu funcţionare continuă şi
sezonieră; Întreprinderile mixte sunt o combinaţie între întreprinderile mici şi mijlocii:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
c) Prima afirmaţie este adevărată , iar a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) Ambele afirmaţii sunt false.
○○○○○
REZUMATUL TEMEI
17
Întreprinderea constituie un sistem care, cu ajutorul resurselor umane, materiale şi
financiare, produce bunuri şi/sau servicii destinate vânzării, fiind organizată printr-un centru de
decizie care dispune de o anumită autonomie. Deci, întreprinderea poate fi definită prin trei
caracteristici esenţiale şi anume: prin faptul că ea reprezintă o organizaţie economică, că are o
finalitate economică şi că dispune de o anumită autoritate de decizie.
De asemenea întreprinderea reprezintă colectivitatea de oameni organizată potrivit
anumitor cerinţe juridice, economice şi tehnologice, care începe şi desfăşoară un complex de
procese de muncă ce se concretizează în produse şi servicii destinate să satisfacă nevoile şi
dorinţele consumatorilor în condiţiile obţinerii unui venit net sau profit maxim.
Principalele funcţiuni ale întreprinderii sunt: cercetare-dezvoltare; producţie; comercială;
financiar-contabilă; personal.
Funcţiunea producţie reprezintă raţiunea de a fi a întreprinderii şi trebuie să asigure
producerea bunurilor, executarea de lucrări sau servicii la termenele prevăzute, în cantităţile
cerute, la un cost de producţie bine determinat, de anumită calitate, în condiţiile optimizării
resurselor, a asigurării perenităţii întreprinderii, a dezvoltării acesteia şi a competitivităţii.
Aşadar, potrivit concepţiei sistemice întreprinderea trebuie considerată prin
interdependenţele care există între diferitele elemente care compun întreprinderea, cum sunt
subsistemele uman, tehnic, financiar şi altele precum şi prin schimburile întreprinderii cu mediul
înconjurător şi influenţele reciproce care există între acestea.
Structurile organizatorice ale unei întreprinderi, după modul cum sunt definite
componentele se diferenţiază în două categorii: procesuale; comportamentale.
In concluzie, întreprinderea este veriga organizatorică unde are lor fuziunea dintre
factorii de producţie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi
desface bunuri economice şi structura, cantitatea şi calitatea impuse de cererea de pe piaţă şi
obţinerea de profit.
In cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea următoarelor obiective:
economic; social.
In mediul naţional şi internaţional funcţionează o mare varietate de întreprinderi ceea ce
impune o clasificare a acestora în funcţie de mai multe criterii:
1. După forma de proprietate:
a) întreprinderi particulare;
b) întreprinderi de stat.
2. In funcţie de modul de constituire şi utilizare a patrimoniului:
a) întreprinderi particulare individuale;
b) întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată;
c) întreprinderi societare;
d) întreprinderi cooperatiste;
e) întreprinderi familiale.
3. In funcţie de apartenenţa naţională:
a) întreprinderi naţionale;
b) întreprinderi multinaţionale;
c) întreprinderi joint-venture;
4. In funcţie de gradul de mările:
a) întreprinderi mari;
b) întreprinderi mici şi mijlocii;
c) microîntreprinderi.
5. In funcţie de gradul de continuitate al procesului de producţie:
a) cu funcţionare continuă pe tot parcursul anului;
b) cu funcţionare sezonieră;
6. In funcţie de gradul de specializare:
a) întreprinderi specializate;
18
c) întreprinderi mixte.
TEMA II
MEDIUL ÎNCONJURĂTOR AL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE ŞI INFLUENŢA

ACESTUIA ASUPRA ORGANIZĂRII PRODUCŢIEI
• Definirea conceptului de mediu înconjurător al întreprinderii industriale şi

caracteristicile principale ale acestuia.
• Formele principale ale mediului înconjurător care îşi exercită influenţa asupra
activităţii întreprinderii şi a modului de organizare a acestuia.
• Influenţa activităţii întreprinderii asupra mediului.
Obiectivele temei:
• Definirea conceptului de mediu înconjurător al unei întreprinderi industriale;

• Identificarea formelor principale ale mediului înconjurător;
• Analiza influenţei activităţii întreprinderii asupra mediului înconjurător.
Timpul alocat temei : 2 ore
Bibliografie recomandată:

2. Bărbulescu,C.,(coordonator) Economia şi gestiunea întreprinderii. Ed. Economica,
Bucureşti, 1999
2.1.Definirea conceptului de mediu înconjurător al întreprinderii industriale şi
caracteristicile principale ale acestuia. Formele principale ale mediului
înconjurător care îşi exercită influenţa asupra activităţii întreprinderii şi a
modului de organizare a acesteia. Influenţa activităţii întreprinderii asupra
mediului.
Activitatea unei întreprinderi industriale este influenţată de o manieră complexă de
mediul înconjurător. Sub impulsul acestor influenţe, pentru a se putea adapta cât mai bine,
întreprinderea adoptă modalităţi corespunzătoare de organizare a producţiei, modifică şi
perfecţionează, după caz, aceste modalităţi, pentru a răspunde cât mai eficient cerinţelor pieţei.
Prin mediu înconjurător se înţelege ansamblul de elemente externe, constituite din
indivizi, întreprinderi, instituţii, organisme, reglementări sau fenomene, care pot influenţa în
mod direct sau indirect activitatea întreprinderii.
Acest mediu înconjurător al întreprinderii prezintă o serie de caracteristici. Astfel el este
foarte diversificat, se află într-o schimbare continuă, are un caracter de relativitate în raport
cu întreprinderea şi reprezintă o sursă de constrângeri şi riscuri.
Caracterul diversificat al mediului înconjurător rezultă din faptul că acesta este format
dintr-un ansamblu de domenii, cum sunt cele de ordin economic, social, tehnologic, politic şi
cultural.
19
Caracterul de schimbare continuă a mediului înconjurător este determinat într-o mare
măsură de progresul tehnologic. Se estimează, pe baza studiilor efectuate, că noi ignorăm între
2/3 şi 3/4 din ceea ce va reprezenta cunoaşterea ştiinţifică la orizontul anului 2020.
Schimbările în mediul înconjurător pot fi determinate şi de schimbările care intervin în
legislaţie, în politică sau de alte evenimente care nu pot fi prevăzute.
Caracterul de relativitate a mediului înconjurător este determinat de faptul că fiecare
întreprindere are mediul său înconjurător specific. Astfel, de pildă, întreprinderile mici, mijlocii
sau mari, întreprinderile de importanţă locală, republicană sau internaţională, au fiecare un
mediu înconjurător specific, care trebuie identificat, analizat şi folosit.
Ca sursă de constrângeri şi riscuri, mediul înconjurător exercită o puternică influenţă
asupra întreprinderii. Sursele de constrângeri pot proveni din exterior, ca de exemplu de la
consumatori, furnizori, de la stat, de la acţionari, instituţii de credit ş.a., care pot fi definite ca
centre de decizie autonome exterioare, şi de la aşa numitele fenomene globale, din rândul cărora
pot fi amintite inflaţia, creşterea economică, fenomenele politice, sociale ş.a.
Întreprinderea îşi desfăşoară activitatea şi în condiţiile unui mediu înconjurător de risc,
specific economiei de piaţă. Astfel, existenţa riscului este determinată de modificările care pot
surveni datorită apariţiei unor noi concurenţi, a modificărilor în politica de credite ş.a.
Mediul înconjurător al unei întreprinderi industriale are un caracter complex, ceea ce
necesită un studiu atent al fiecărei componente pentru a putea face faţă impactului pe care
acestea le pot avea asupra activităţii prezente şi viitoare.
Din rândul componentelor mai importante care trebuiesc luate în consideraţie pot fi
amintite mediul înconjurător geografic, cel demografic, social-cultural, tehnologic, mediul
înconjurător politic şi social şi mediul înconjurător economic.
Mediul înconjurător geografic influenţează asupra activităţii întreprinderii şi a modului
de organizare a acesteia prin mijloacele de comunicaţii existente, din rândul cărora pot fi
amintite diferitele drumuri, autostrăzi, porturi, aeroporturi ş.a., existenţa unor zone sau
platforme industriale, a surselor de energie, condiţii climatice ş.a.
Mediul înconjurător demografic influenţează asupra activităţii întreprinderii prin aceea
că în funcţie de creşterea sau descreşterea populaţiei, de populaţia din zonă, de vârsta populaţiei
ş.a. se adoptă strategii economice adecvate.
Mediul înconjurător socio-cultural influenţează asupra economiei unei întreprinderi sub
diferite aspecte. Aşa de exemplu, nivelul cultural al salariaţilor, valorile lor morale şi sociale,
stilul de viaţă, aspiraţiile, gradul de calificare, nivelul de viaţă, existenţa unei infrastructuri
adecvate sub raportul existenţei de şcoli, spitale, instituţii culturale ş.a. reprezintă factori care
trebuiesc conştientizaţi şi valorificaţi pentru bunul mers al activităţii întreprinderii.
Mediul înconjurător tehnologic, prin componentele sale referitoare la noile tehnologii
de fabricaţie, la apariţia de noi produse, de noi metode de conducere şi de organizare, ca şi
mediul înconjurător politic şi social, care prin instituţiile existente, felul regimului economic,
existenţa partidelor, a sindicatelor ş.a. trebuiesc luate în consideraţie la adoptarea unor politici şi
strategii adecvate cu caracter economic, cu implicaţii directe asupra proceselor de modernizare a
organizării producţiei.
În cadrul diferitelor componente ale mediului înconjurător o influenţă puternică asupra
organizării producţiei o are mediul înconjurător economic. Sub acest raport acesta determină
particularităţi în funcţie de sistemul economic existent, de caracterul legislaţiei economice, de
pieţele de desfacere, de relaţiile dintre întreprinderi ş.a.
Într-un sistem de economie liberă caracterizat prin proprietatea privată asupra
capitalului, prin libera concurenţă şi funcţionarea mecanismelor de piaţă, întreprinderile trebuie
să se preocupe în permanenţă de aplicarea celor mai moderne metode şi tehnici de organizare a
producţiei pentru a satisface cât mai bine cerinţele pieţei.
Legislaţia existentă, prin prevederile referitoare la asigurarea concurenţei, a calităţii
produselor, privind protecţia mediului înconjurător, condiţiile de muncă, fiscalitatea ş.a. fixează
un cadru legal obligatoriu în cadrul căruia întreprinderea trebuie să îşi desfăşoare activitatea.
20
Întreprinderea este confruntată în mod direct cu exigenţele impuse de piaţa furnizorilor,
a clienţilor, de piaţa de capitaluri, de piaţa forţei de muncă precum şi cu ansamblul de relaţii
care se stabilesc în permanenţă între întreprinderi.
Supravieţuirea sau viabilitatea activităţii economice presupune ca întreprinderea să-şi
definească cât mai exact locul pe care îl ocupă în cadrul ramurii economice din care face parte,
în cadrul sectorului economic şi al filierei din care face parte şi cu privire la politica şi strategia
pe care urmează să le adopte în viitor.
În cadrul ramurii economice din care face parte întreprinderea trebuie să facă faţă unei
puternice concurenţe din partea întreprinderilor care execută acelaşi produs, pentru a putea
deţine o cât mai mare parte din piaţă.
Făcând parte dintr-un anumit sector economic, confruntându-se în cadrul acestuia cu
întreprinderi care execută produse sau produse substitute, întreprinderea trebuie să-şi definească
o strategie proprie faţă de clienţi, furnizori, concurenţi etc., urmărind, ori de câte ori este posibil,
dezvoltarea relaţiilor de complementaritate în cadrul sectorului.
Definind filiera ca ansamblul etapelor de producţie care pornesc de la materia primă şi
ajung la produsul finit, întreprinderea trebuie să-şi definească exact locul şi rolul în cadrul
filierei, etapele complete sau parţiale pe care doreşte să le realizeze în cadrul filierei.
În funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul unei anumite filierei, în funcţie de ciclul
de dezvoltare al filierei, - dezvoltare, de maturitate, de regresie, întreprinderea poate să-şi
definească o strategie eficientă de executare a tuturor etapelor, de executarea numai a anumitor
etape, de orientare în cadrul filierei de relaţiile de concurenţă, de complementaritate, de execuţie
de produse substitute sau de creare a unor filiere comune cu alte întreprinderi, evitând parţial
sau total raporturile de concurenţă.
Întreprinderea, prin activitatea pe care o desfăşoară şi prin modul de organizare
influenţează la rândul ei mediul înconjurător. Prin ansamblul de activităţi legate de activitatea
prezentă sau viitoare, privind producţia, repartizarea veniturilor, activitatea de cercetare sau prin
mijloacele folosite pentru influenţarea mediului înconjurător, cum sunt campaniile publicitare,
operaţiunile de concentrare, înţelegerea cu întreprinderile concurente, prin cerinţele formulate
către organele de stat referitoare la asigurarea unor preţuri minime, indexări ş.a., atunci când se
consideră că este necesar, întreprinderile pot determina schimbări în mediul înconjurător, cu
caracter favorabil, prin introducerea progresului tehnic sau nefavorabil (poluare, zgomote,
limitarea concurenţei).
În condiţiile unor influenţe reciproce între mediul înconjurător şi întreprindere, se
poate afirma totuşi că mediul înconjurător influenţează într-o măsură mai mare asupra
întreprinderii, atât la nivelul activităţilor desfăşurate, sub raportul tehnologiilor, al sistemelor
de organizare, al aspiraţiilor şi motivaţiilor personalului cât şi la nivelul pieţelor, al
concurenţilor, al consumatorilor şi a celorlalţi factori care aparţin de mediul exterior
întreprinderii.
TEST DE EVALUARE
1. Definiţi conceptul de mediu înconjurător al întreprinderii industriale
Răspuns:
Prin mediu înconjurător se înţelege ansamblul de elemente externe,
constituite din indivizi, întreprinderi, instituţii, organisme, reglementări sau
fenomene, care pot influenţa în mod direct sau indirect activitatea
întreprinderii.
2. Care sunt caracteristicile principale ale mediului înconjurător ale unei

întreprinderi industriale?
Răspuns:
21
Exerciţii
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Potrivit abordării sistemice, întreprinderea trebuie considerată prin interdependenţele
care există între diferitele elemente care compun întreprinderea cum sunt subsistemele: uman,
tehnic, financiar şi altele.
Întreprinderea trebuie considerată şi prin schimburile acesteia cu mediul înconjurător şi
influenţele reciproce care există între acestea:
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate;
○●○○
De rezolvat:
2. Prin mediu înconjurător al unei întreprinderi industriale se înţelege ansamblul de
elemente externe, constituite din indivizi, întreprinderi, instituţii, organisme, reglementări sau
fenomene, care pot influenţa în mod direct sau indirect activitatea întreprinderii.
Acest mediu înconjurător este foarte diversificat, se află într-o continuă schimbare, are
un caracter de relativitate în raport cu întreprinderea şi reprezintă o sursă de constrângeri şi
riscuri.
○○○○
REZUMATUL TEMEI
Activitatea unei întreprinderi este influenţată de o manieră complexă de mediul

înconjurător.
Prin mediu înconjurător se înţelege ansamblul de elemente externe, constituite din
indivizi, întreprinderi, instituţii, organisme, reglementări sau fenomene, care pot influenţa în
mod direct sau indirect activitatea întreprinderii.
Mediul înconjurător al întreprinderii prezintă o serie de caracteristici:
- este foarte diversificat;
- se află într-o schimbare continuă;
- are un caracter de relativitate în raport cu întreprinderea;
- reprezintă o sursă de constrângeri şi riscuri.
Mediul înconjurător al unei întreprinderi industriale are un caracter complex, ceea ce
necesită un studiu atent al fiecărei componente pentru a putea face faţă impactului pe care
acestea le pot avea asupra activităţii prezente şi viitoare.
Din rândul componentelor mai importante care trebuie luate în considerare pot fi
amintite: mediul înconjurător geografic, cel demografic, social-cultural, tehnologic, mediul
înconjurător politic şi social şi mediul înconjurător economic.
Întreprinderea, prin activitatea pe care o desfăşoară şi prin modul de organizare
influenţează la rândul ei şi mediul înconjurător.
In condiţiile unei influenţe reciproce între mediul înconjurător şi întreprindere, se poate
afirma totuşi că mediul înconjurător influenţează într-o măsură mai mare asupra întreprinderii,
atât la nivelul activităţilor desfăşurate, sub raportul tehnologiilor, al sistemelor de organizare, al
aspiraţiilor şi motivaţiilor personalului, cât şi la nivelul pieţelor, al concurenţilor, al
consumatorilor şi a celorlalţi factori care aparţin de mediul exterior întreprinderii.
22
TEMA III
INTRODUCERE ÎN SISTEMELE DE PRODUCŢIE INDUSTRIALE
• Noţiuni de bază referitoare la studiul sistemelor.

• Sisteme de producţie cibernetico-industriale.
• Metodologia proiectării sistemelor de producţie industriale.
Obiectivele temei:
• Definirea conceptului de sistem;

• Clasificarea sistemelor după diferite criterii;
• Definirea sistemelor de producţie cibernetico-industriale.
3. Militaru,Gh. Managementul producţiei şi al operaţiunilor. Ed.ALL, Bucureşti, 2008
3.1. Noţiuni de bază referitoare la studiul sistemelor. Sisteme de producţie
cibernetico-industriale
Abordarea modernă a problemelor de conducere şi organizare a întreprinderilor
industriale se bazează într-o tot mai mare măsură pe aplicarea conceptelor actuale de sistem în
domeniul economiei.
Prin sistem, într-o definiţie generală, se înţelege un grup de elemente care formează
un întreg, care interacţionează şi funcţionează în scopul realizării unui obiectiv comun.
Conceptul de sistem şi abordarea sistemică au o largă aplicabilitate în diferite domenii
ale tehnicii, economiei, biologiei ş.a., fiecare dintre acestea sau diferitele lor părţi componente
putând fi considerate ca sisteme de un anumit tip.
O caracteristică esenţială a abordării sistemice a problemelor o constituie faptul că
ceea ce poate fi considerat ca un sistem într-un context dat poate fi doar o componentă a
unui sistem într-un alt context sau, aşa cum se spune, un subsistem. Astfel, de pildă, o
întreprindere industrială poate fi considerată ca un sistem având ca elemente componente
diferitele secţii, ateliere, locuri de muncă. Într-un alt context în care se consideră ca sistem un
holding, întreprinderea reprezintă doar un element al sistemului, deci un subsistem al acestuia.
Mergând pe acelaşi mod de gândire sistemică, holdingul reprezintă un element (subsistem)
component al ramurii industriale, privită ca sistem, ramura industrială ca un element (subsistem)
al sistemului industrie, industria ca un element (subsistem) al sistemului economiei naţionale
ş.a.m.d. Se denumesc subsisteme părţile componente sau procesele elementare care sunt
necesare pentru formarea unui sistem. La rândul lui, fiecare subsistem poate fi descompus în
mai multe subsisteme, cu un grad mai mare de detaliere. În raport cu complexitatea unui sistem
global se determină o anumită ierarhie a sistemelor şi un anumit număr de subsisteme.
Ca regulă generală, pentru orice proces sau fapt identificabil se poate asocia un
sistem.
Marea varietate a sistemelor poate fi grupată după anumite criterii.
În raport cu domeniul la care se referă, sistemele pot fi grupate în materiale şi
abstracte.
23
Se denumesc sisteme materiale acelea care au un corespondent concret în realitatea
înconjurătoare, cum sunt diferitele maşini, echipamente, construcţii etc.
În opoziţie cu acestea, sistemele abstracte sunt acelea care pot avea o existenţă numai în
gândirea analistului, din rândul lor făcând parte diferitele noţiuni, ipoteze, idei ş.a.
În raport cu originea lor, sistemele pot fi stabile sau adaptabile, iar în raport cu
legăturile care se stabilesc între acestea şi mediul înconjurător ele pot fi închise sau deschise.
Sistemele stabile, de regulă naturale, sunt acelea care rămân constante, nemodificate în
decursul unor perioade lungi. Spre deosebire de acestea, sistemele adaptabile sunt acelea care se
pot schimba structural sau funcţional în raport de anumiţi factori, cu mediul în care se
desfăşoară.
Sisteme deschise sunt denumite acelea care funcţionează cu modificări continue ale
componentelor lor, sub influenţa factorilor mediului, iar sistemele închise sunt acelea care
funcţionează fără astfel de modificări. De regulă, sistemele economice sunt sisteme deschise.
Ţinând seama de toate aceste clasificări şi de cerinţele evidenţierii unor caracteristici
generale care să permită analiza şi proiectarea sistemelor, un sistem mai poate fi definit ca un
ansamblu de obiecte şi un ansamblu de relaţii între acestea şi atributele lor. În această
definiţie, prin obiecte se înţeleg parametrii sistemului referitor la informaţii, procese, rezultate,
control pe baza conexiunii inverse şi constrângeri, iar prin atribute – proprietăţile obiectelor prin
care se manifestă în exterior procesul.
În cadrul unui sistem, în funcţie de starea lui, parametrii pot lua diferite valori. Prin
intermediul atributelor care exprimă, aşa cum s-a arătat, proprietatea obiectelor, constituind
forma de manifestare exterioară a procesului prin care obiectul poate fi cunoscut, observat
sau introdus în procesele sistemului, pot fi cuantificaţi parametrii sistemului.
Prin ansamblul de relaţii se înţelege ansamblul legăturilor interne ale sistemului care
leagă obiectele şi atributele acestora, sistemul de subsisteme sau diferitele subsisteme
componente.
În raport cu rolul şi importanţa lor aceste legături pot fi de trei ordine.
Sunt incluse în categoria legăturilor de prim ordin acelea care sunt necesare în mod
funcţional între diferitele elemente, în categoria celor de-al doilea ordin acelea care au un
caracter complementar în cadrul sistemului, neexprimând o necesitate funcţională, dar care
contribuie la o mai bună funcţionare a acestuia, iar în categoria celui de-al treilea ordin cele
care au un caracter redundant sau de contradicţie.
Ca exemplu de legături de prim ordin poate fi dată simbioza (care exprimă o relaţie
necesară între două organisme diferite), iar de al doilea ordin sinergia (care constă în faptul că
acţiunea comună a factorilor independenţi ai unui sistem dă un efect mai mare ca suma efectelor
individuale ale acestora).
Legăturile cu caracter redundant apar atunci când în cadrul sistemului există fenomenul
de redundanţă determinat de existenţa unor obiecte superflue, de prisos, iar cele cu caracter de
contradicţie, - atunci când în cadrul sistemului există obiecte care împiedică funcţionarea lui.
Identificarea în mod exact a acestor legături şi clasarea pe cele trei ordine sunt deosebit
de importante în analiza şi proiectarea sistemelor, acestea constituind elemente esenţiale în
modelarea sistemului.
O cerinţă de bază în studiul sistemelor este aceea de a defini în mod exact sistemul de
studiat prin frontierele acestuia, care exprimă limitele în interiorul cărora obiectele, atributele şi
relaţiile dintre acestea pot fi corect identificate, explicate şi utilizate.
Definirea în mod exact a unui sistem trebuie să pornească de la stabilirea mediului
înconjurător al acestuia, mediul putând fi definit, în acest caz, ca ansamblul obiectelor
cuprinse în interiorul anumitor limite şi care pot exercita o influenţă anumită asupra
funcţionării sistemului.
Un loc important în cadrul studiului sistemelor îl ocupă stabilirea sistemului total.
Prin sistem total se înţelege ansamblul obiectelor, atributelor şi relaţiilor necesare
atingerii unui obiectiv, în condiţiile existenţei anumitor restricţii.
24
La sistemul total obiectivul defineşte scopul proiectării sistemului, iar restricţiile arată
frontierele sau limitele în cadrul cărora va trebui să funcţioneze sistemul. Ca exemplu de sistem
total poate fi dat, în tehnică, o rachetă sau, în economie, o întreprindere industrială.
Ca sistem total racheta este formată, de exemplu, dintr-o serie de subsisteme principale,
cum sunt corpul rachetei, echipamentul de lansare, piesele de schimb şi accesoriile, oamenii şi
materialul care permite sistemului să funcţioneze, organele de comandă, obiectivul de atins,
acestea la rândul lor putând fir formate din alte subsisteme secundare ş.a.m.d.
Sisteme de producţie cibernetico-industriale
Pornind de la faptul că, potrivit gândirii sistemice, într-o accepţiune generală întreaga
realitate înconjurătoare sau părţi ale ei, economia sau ramurile ei, mediul biologic sau
subdiviziunile acestuia ş.a. pot fi considerate fiecare în parte ca fiind sisteme de un anumit tip,
se pune problema de a elabora o teorie a sistemelor de producţie industriale. Potrivit acestei
teorii, abordarea în mod sistemic a problemelor activităţii industriale consideră că diferitele
mijloace de muncă sau obiecte ale muncii, ateliere, secţii, întreprinderi, ramuri industriale sau
componente ale acestora sunt mulţimi de sisteme reunite, după anumite reguli, în vederea
îndeplinirii unui scop bine determinat.
Studierea diferitelor sisteme din natură, viaţă sau societate se face în raport de timp şi în
relaţie cu alte sisteme. În ansamblul sistemelor, în raport cu factorul timp, există o categorie
de sisteme autoreglabile, care au proprietatea de a reacţiona cu mijloace proprii la diferite
perturbaţii şi de a-şi păstra, pe anumite perioade, autocontrolul în funcţionarea şi realizarea
scopului stabilit iniţial. Aceste sisteme, caracterizate prin autoreglare, sunt denumite sisteme
cibernetice. Sistemele de producţie industriale reprezintă acele tipuri de unităţi de producţie
industriale sau diviziuni ale acestora (holding, întreprinderi, secţii, ateliere etc.), precum şi
reuniuni de astfel de tipuri. Sistemele de producţie industriale, prin integrarea în structura lor
a unui factor de conducere, de autoreglare, de regulă de natură umană, devin sisteme
cibernetice. În acest context poate fi definit ca sistem de producţie cibernetico-industrial acel
sistem care se autoreglează prin intermediul unui factor conştient de natură umană.
Abordând unităţile industriale, holdingurile, grupurile de întreprinderi, ramurile
industriale ca sisteme cibernetice, se asigură condiţii optime de fundamentare a unei conduceri
şi organizări a acestora pe baze ştiinţifice.
Sistemele de producţie cibernetico-industriale folosesc în mod curent mecanismele
profunde de control şi reglaj privind transmiterea şi prelucrarea informaţiilor puse la
dispoziţie de către cibernetică. Pornind de la faptul că cibernetica economică reprezintă ştiinţa
comportării sistemelor dinamice autoreglabile din economie, sistemele de producţie industriale,
dispunând de autoreglare în procesul funcţionării lor prin intervenţia conştientă a oamenilor, pot
fi denumite şi sisteme de producţie cibernetico-economice industriale. Având ca punct de
plecare faptul că ciclul informaţie-analiză-elaborare de variante-decizie, caracteristic oricărui
proces de conducere, conţine circuite de feed-back (conexiune inversă) specifice ciberneticii, se
află în plină dezvoltare o teorie unitară a conducerii cibernetice a sistemelor industriale.
TEST DE EVALUARE
1. Definiţi conceptul de sistem.
Răspuns:
Prin sistem, într-o definiţie generală, se înţelege un grup de elemente care
formează un întreg, care interacţionează şi funcţionează în scopul realizării
unui obiectiv comun.
2. Prezentaţi o clasificare a sistemelor după următoarele criterii:

a) în raport cu domeniul la care se referă;
b) în raport cu originea sistemelor;
c) în raport cu legăturile care se stabilesc între sistem şi mediul înconjurător.
25
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Sistemele de producţie pot fi grupate în raport cu domeniul la care se referă în sisteme
materiale şi sisteme abstracte.
Sistemele abstracte sunt acele sisteme care au un corespondent concret în realitatea
înconjurătoare.
c) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată.
○ ○ ○ ●
De rezolvat:
2. Un sistem de producţie cibernetico-industrial este acel sistem care se autoreglează prin
intermediul unui factor conştient de natură umană.
Întreprinderea industrială este un sistem cibernetico-industrial.
d) Prima afirmaţie este adevărată iar a doua falsă,
○○○○
3.2. Metodologia proiectării sistemelor de producţie industriale
Proiectarea unui sistem de producţie reprezintă o activitate complexă. Ea se realizează
în mai multe etape, fiecare dintre acestea necesitând la rândul lor efectuarea a o serie de
subetape.
Elaborarea proiectului unui sistem de producţie necesită realizarea următoarelor
etape:
1) Formularea obiectului proiectului;
2) Studiul posibilităţilor de realizare;
3) Elaborarea proiectului;
4) Realizarea sistemului;
5) Întreţinerea sistemului.
Formularea obiectului proiectului unui sistem de producţie porneşte de la o necesitate
impusă de perfecţionarea prezentă sau viitoare a diferitelor unităţi economice.
Elaborarea unui sistem de organizare, la nivel microeconomic, care să asigure folosirea
optimă a capacităţii de producţie, în condiţiile satisfacerii complete a cerinţelor privind
fabricarea produselor pentru piaţa internă şi externă, poate constitui, de pildă, formularea
obiectului unui studiu pentru proiectarea unui astfel de sistem de producţie care să satisfacă
integral tema propusă. Cea de-a doua etapă are rolul de a preciza pe baza analizei condiţiilor
existente dacă tema proiectului de sistem este posibilă de realizat atât sub aspect tehnic, cât şi
sub raport economic. Odată cu aceasta, studiul preliminar al posibilităţilor de realizare trebuie să
arate eficienţa economică a sistemului de producţie ce urmează a se proiecta.
După confirmarea oportunităţii şi a utilităţii elaborării studiului se trece la etapa de
proiectare efectivă a sistemului de producţie, care comportă următoarele subetape: a)
definirea problemei; b) elaborarea modelului economico-matematic al sistemului; c)
stabilirea soluţiei; d) aprobarea şi omologarea sistemului.
La elaborarea modelului se ţine seama de componentele sistemului şi de modul de
interacţiune al acestor componente, avându-se în vedere anumite criterii de optimizare.
26
În cadrul proiectului de sistem de producţie amintim anterior, componentele care trebuie
luate în considerare sunt utilajele, timpul de funcţionare, nomele de producţie, cerinţele pieţei de
produse, resursele materiale disponibile, dezvoltările de capacităţi de producţie ş.a.
În cadrul subetapei de aprobare şi omologare se analizează comportarea sistemului de
producţie proiectat, prin comparaţia performanţelor sistemului proiectat cu performanţele
precedente, în condiţiile formei anterioare de organizare. De regulă, prevederile performanţelor
sistemului proiectat se face în mai multe variante.
Pentru analiza şi punerea la punct a sistemului de producţie se poate utiliza simularea
funcţionării sistemului prin folosirea metodei Monte Carlo.
Etapa de realizare a sistemului se face în două faze – preliminară (de experimentare)
şi integrală, ajungându-se în final la funcţionarea efectivă potrivit sistemului de producţie
proiectat.
Proiectarea unui sistem de producţie subliniază necesitatea etapei de întreţinere a
sistemului, care presupune, pe de o parte, supravegherea realizării continue a performanţelor
prevăzute pentru sistem, iar pe de altă parte, aducerea ori de câte ori este posibil a unor
ameliorări în funcţionare.
În cazul sistemelor de producţie mari, metodologia de proiectare efectivă a sistemelor de
producţie industriale (etapa a treia) comportă, în cadrul definirii problemei, a construcţiei
modelului, a stabilirii soluţiei şi a aprobării sistemului, realizarea următorilor paşi: a) definirea
cerinţelor de intrare-ieşire a sistemului; b) fixarea subsistemelor care vor constitui obiectul
modelării; c) definirea subsistemelor; d) elaborarea diagramelor de flux funcţionale ale
sistemului şi subsistemelor; e) scrierea condiţiilor de funcţionare ale sistemului şi subsistemelor;
f) scrierea specificaţiilor de intercondiţionare a subsistemelor; g) stabilirea performanţelor
sistemului general şi compararea cu cerinţele operaţionale.
Definirea cerinţelor de intrări-ieşiri a sistemului necesită includerea sarcinilor de
producţie în cadrul holdingului (intrări) şi a produselor ce trebuie livrate la beneficiari, pe
termene (la ieşiri).
TEST DE EVALUARE
1. Proiectarea unui sistem de producţie reprezintă o activitate complexă care se

realizează în mai multe etape.
Răspuns:
Elaborarea proiectului unui sistem de producţie necesită parcurgerea
următoarelor etape:
2) Studiul posibilităţilor de realizare;
3) Elaborarea proiectului;
4) Realizarea sistemului
5) Întreţinerea sistemului
2. In analiza şi punerea la punct a sistemului de producţie se poate utiliza

simularea funcţionării sistemului.
Ce metodă de simulare cunoaşteţi în acest caz?
Răspuns:
Exerciţii
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
27
1. După confirmarea oportunităţii şi a utilităţii elaborării studiului se trece la etapa de
proiectare efectivă a sistemului de producţie.
La elaborarea modelului se ţine seama de componentele sistemului şi de modul de
interacţiune al acestor componente, avându-se în vedere anumite criterii de optimizare:
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă.
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată.
●○ ○ ○
De rezolvat:
2. Prima etapă în elaborarea proiectului unui sistem de producţie constă în elaborarea
proiectului. Etape de realizare a sistemului se face în două faze – preliminară (de experimentare)
şi integrală, ajungându-se în final la funcţionarea efectivă potrivit sistemului de producţie
proiectat:
c) Prima afirmaţie este adevărată iar a doua falsă.
○ ○ ○ ○
REZUMATUL TEMEI
Proiectarea unui sistem de producţie reprezintă o activitatea complexă, care se

desfăşoară în mai multe etape:
2) Studiul posibilităţilor de realizare
3) Elaborarea proiectului
4) Realizarea sistemului
5) Întreţinerea sistemului
Un sistem de producţie industrial cuprinde următoarele subsisteme:
• subsistemul de planificare;
• subsistemul de producţie;
• subsistemul de control al producţiei;
• subsistemul financiar;
• subsistemul informaţional.
La proiectarea unui sistem de producţie industrial trebuie luate în considerare toate
activităţile aferente acestor subsisteme, modelul economico-matematic ce urmează a se elabora
reflectând toate interdependenţele cantitative şi calitative ce decurg din ele.
28
TEMA IV
SISTEMUL DE PRODUCŢIE
• Sistemul de producţie: obiective, structură, funcţii. Activităţile specifice sistemului de

producţie din întreprindere.
• Conducerea sistemului de producţie. Eficienţa sistemului de producţie.
• Metode de stabilire a sistemului (tipului) de producţie.
• Tipurile de producţie.
Obiectivele temei:
• Cunoaşterea sistemului de producţie (obiective, structură, funcţii);

• Prezentarea funcţiilor care caracterizează un sistem de producţie;
• Cunoaşterea activităţilor specifice ale sistemului de producţie;
• Cunoaşterea strategiilor ce pot fi adoptate în conducerea sistemului de producţie;
• Înţelegerea conceptului de eficienţă a unui sistemului de producţie;
• Cunoaşterea tehnicilor folosite în analiza şi evaluarea eficienţei sistemului de
producţie;
• Cunoaşterea metodelor de stabilire a tipului (sistemului) de producţie;

4.1.Sistemul de producţie: obiective, structură, funcţii. Activităţile specifice

sistemului de producţie din întreprindere.
Din ce în ce mai mult, astăzi, pentru a facilita analiza şi proiectarea complexului de
activităţi care concură la obţinerea producţiei unei întreprinderi industriale se recurge la
teoria sistemelor. Orice sistem este de fapt un ansamblu de subsisteme şi, la rândul său, face
parte dintr-un sistem complex de ordin superior. În acest cadru, întreprinderea este un sistem
care funcţionează în cadrul sistemului supercomplex al societăţii şi care se caracterizează prin
procesul tehnico-productiv, structura proprie de organizare şi planul economic propriu.
La rândul său, producţia reprezintă sistemul de bază al întreprinderii, raţiunea
existenţei întreprinderii fiind obţinerea de produse şi servicii utile societăţii.
Dezvoltarea producţiei în condiţiile principiilor şi regulilor economiei de piaţă necesită
definirea şi analiza ei ca sistem, respectiv ca un proces sau un procedeu destinat să transforme
un set de elemente intrări într-un set de elemente ieşiri.
Punctul de plecare în proiectarea şi organizarea unui sistem de producţie îl constituie
întotdeauna ieşirea din sistem, aceasta fiind obiectul sau scopul sistemului.
Sistemul de producţie are o structură complexă în care se delimitează următoarele
elemente componente.
29
1) sarcina de muncă, defineşte cantitativ şi calitativ scopul (obiectivele) şi funcţiile
sistemului;
2) intrările în sistem, materiale, semifabricate, energie, combustibili, informaţii;
3) ieşirile din sistem, produse, lucrări, servicii, informaţii;
4) influenţele exterioare ale mediului înconjurător;
5) forţa de muncă, personal muncitor de execuţie şi de conducere;
6) mijloacele de muncă, maşini, utilaje, instalaţii;
7) metoda de muncă, modalitatea concretă de realizare a sarcinii de muncă.
Sistemul de producţie, indiferent de specificul întreprinderii, este de tipul intrări-proces-
ieşiri şi este străbătut de un flux material, un flux energetic şi un flux informaţional, fluxuri
care-i condiţionează funcţionarea. Elementele variabile de ieşire (e = y1, y2 ,…, yn) sunt
dependente de elementele de intrare (i = x1, x2,…, xn), de structura sistemului (forţa de muncă,
mijloacele de muncă, metoda de muncă) şi de timp (t) respectiv
e = f ( i,s, t ) ≥ z
în care z este mărimea dorită a ieşirilor.
Metoda de muncă în sistemul producţie este elementul central; ea conţine relaţiile dintre
forţa de muncă şi mijloacele de muncă şi asigură după un algoritm prestabilit o astfel de
modificare a intrărilor încât să se obţină ieşirile dorite (planificate) din sistem.
Sarcina de muncă defineşte obiectivele sistemului şi poate fi clasată ca o funcţie de
transfer între intrările şi ieşirile din sistem.
Intrările şi ieşirile exterioare reprezintă punctele de legătură ale sistemului cu mediul
exterior.
Forţa de muncă şi mijloacele de muncă, împreună cu metoda de muncă, ca sumă a
relaţiilor reciproce, constituie structura de bază a sistemului de producţie.
Considerând procesul de muncă ca sistem, pot fi delimitate trei sfere de conducere cu
posibilităţi de reglare diferită. Sfera de conducere S1 cuprinde elementele de structură ale
sistemului – forţa de muncă, mijloacele de muncă şi metoda de muncă – elemente care
determină procesul de muncă propriu-zis; abaterile reclamă numai analiza procesului de
transformare şi corecţiile se fac pe baza algoritmului (regulilor) stabilit în cadrul sistemului.
Pentru corectarea abaterilor competenţele de decizie se află, de regulă, la niveluri ierarhice
relativ joase (şefii de formaţie, maiştri, şefi de secţie). În sfera de conducere S 2, abaterile
(modificările) sistemului sunt de amploare mai mare, care reclamă corectări pe scară largă: de
exemplu, se modifică intrările (tehnologia, calitatea materialelor, volumul de muncă etc.), aspect
ce impune luarea unor decizii privind îmbunătăţirea factorilor şi condiţiilor principale ale
sistemului de muncă. Sfera de conducere S3 presupune modificări ale obiectivelor propuse, a
sarcinii şi funcţiei sistemului; deciziile necesită un grad înalt de pregătire şi se situează la
niveluri ierarhice superioare (director general, consiliul de administraţie, adunarea generală a
acţionarilor).
Sistemul de producţie este capabil să-şi autoregleze activitatea prin conducere proprie. În
acest sens, se poate considera că sistemul de producţie are două funcţii importante:
- funcţia efectorie, ce reuneşte factorii procesului de producţie, forţa de muncă,
mijloacele de muncă şi obiectele muncii – care realizează procesul de transformare a
elementelor de intrare – în elemente de ieşire;
- funcţia de dirijare, prin care se programează acţiunile funcţiei efectorii, se urmăresc
aceste acţiuni şi se realizează corecţiile necesare, în vederea orientării acţiunilor spre atingerea
obiectivelor.
Analiza procesului de producţie ca sistem conduce la identificarea unor caracteristici
calitative care definesc şi alte funcţii ale producţiei. Astfel, prin natura sa, procesul de producţie
realizează o funcţie tehnică-tehnologică. Ca sistem de realizare a bunurilor materiale şi
serviciilor dimensionat din punct de vedere al resurselor materiale şi umane corespunzător
obiectivelor şi criteriilor unei acţiuni eficiente, procesul de producţie îndeplineşte o funcţie
30
economică. Totodată, ca formă de muncă socială şi ca loc în care se formează şi dezvoltă
personalitatea complexă a omului, procesul de producţie îndeplineşte o funcţie social-umană.
Activităţile specifice sistemului de producţie din întreprindere
În cadrul sistemului de producţie, la transformarea elementelor de intrare în elemente de
ieşire contribuie un complex de activităţi, dintre care unele sunt considerate activităţi de bază,
prin care se realizează circulaţia, transformarea sau prelucrarea unor resurse (materii prime,
materiale, semifabricate, informaţii etc.), până la obţinerea unui produs finit, potrivit cerinţelor
pieţei, iar altele sunt considerate activităţi auxiliare şi de servire, menite să asigure desfăşurarea
normală a activităţilor de bază (tabelul 4.1).
Pe de altă parte, activităţile de bază, împreună cu o parte din cele auxiliare şi de servire,
realizează funcţia efectorie a sistemului, în timp ce alte activităţi auxiliare realizează funcţia de
dirijare a acestuia.
Tabelul 4.1.
Funcţia
îndepli-
nită în
Denumirea
Rolul activităţii cadrul
activităţii
activităţii
de
producţie
A. ACTIVITATE - asigură transformarea obiectelor muncii în produse finite, efectorie
DE BAZĂ în conformitate cu comanda socială
- Fabricaţia
produselor
B. ACTIVITĂŢI - începe în celelalte sisteme ale întreprinderii (cercetare- dirijare
AUXILIARE ŞI dezvoltare, comercial, financiar-contabil, personal) şi
DE SERVIRE continuă în cadrul sistemului de producţie, cu coordonarea
- pregătirea participării celorlalte sisteme şi a propriilor activităţi la
fabricaţiei asigurarea funcţionării optime a sistemului de producţie, în
raport cu obiectivele stabilite
- programarea - stabileşte ritmurile, timpii, termenele, volumul şi calitatea dirijare
producţiei produselor, precum şi succesiunea lucrărilor de efectuat, în
funcţie de resursele alocate în vederea obţinerii produselor
în condiţiile stabilite pentru satisfacerea comenzii sociale
(contracte economice, comenzi, realizare indicatori etc.)
- lansarea - pe baza programelor întocmite şi a pregătirii fabricaţiei,
producţiei stabileşte momentele de declanşare a proceselor de dirijare
fabricaţie
- urmărirea - asigură verificarea permanentă a stadiului fabricaţiei
producţiei produselor, comparativ cu programele şi luarea măsurilor dirijare
preventive sau corective pentru încadrarea în programe
- asigurarea şi - activitatea vizează două aspecte:
controlul calităţii a) asigurarea calităţii produselor începând de la concepţia efectorie
acestora, pe parcursul execuţiei lor, încheindu-se cu
asigurarea “service-lui” la beneficiari
b) controlul calităţii, prin care se verifică permanent dirijare
încadrarea în limitele parametrilor de calitate stabiliţi,
urmărind totodată luarea măsurilor de prevenire şi corectare
a abaterilor
- transportul intern, - asigură în principal alimentarea continuă a activităţii de efectorie
manipularea şi fabricaţie cu materii prime, materiale, semifabricate etc.,
depozitarea determinând totodată modalităţi de trecere a obiectului
muncii prin toate stadiile lui de transformare
- întreţinerea şi - asigură menţinerea în stare corespunzătoare de funcţionare efectorie
reparaţiile mecano- a echipamentelor tehnologice care contribuie la
31
Funcţia
îndepli-
nită în
Denumirea
Rolul activităţii cadrul
activităţii
activităţii
de
producţie
energetice transformarea obiectelor muncii în produse finite, în
conformitate cu programele şi la parametrii stabiliţi
- confecţionarea şi - asigură producerea, evidenţa, păstrarea, distribuirea şi efectorie
gospodărirea SDV- întrebuinţarea SDV-urilor folosite în întreprindere, potrivit
urilor necesităţilor tehnologice şi cerinţelor de economicitate
- gospodărirea - asigură furnizarea şi raţionalizarea consumului de energie efectorie
combustibililor şi şi combustibili necesari pentru desfăşurarea fabricaţiei,
energiei precum şi gospodărirea instalaţiilor de producere şi a
reţelelor de distribuţie a energiei secundare etc.
- metrologia - asigură întreţinerea la parametrii de funcţionare, efectorie
verificarea şi reetalonarea aparatelor de măsură şi control,
recipientelor sub presiune, instalaţiilor de ridicat etc.,
existente în întreprindere, urmărind în primul rând păstrarea
şi/sau îmbunătăţirea parametrilor calitativi ai producţiei
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt elementele componente ale unui sistem de producţie?
Răspuns:
Sistemul de producţie are o structură complexă în care se delimitează

următoarele elemente componente:
- sarcina de muncă;
- intrările în sistem (semifabricate, energie, combustibili, informaţii, capital);
- ieşirile din sistem (produse, lucrări, servicii, informaţii);
- influenţele exterioare ale mediului înconjurător;
- forţa de muncă;
- mijloacele de muncă (maşini, utilaje, informaţii);
- metoda de muncă, modalitatea concretă de realizare a sarcinii de muncă.
2. Care sunt activităţile specifice sistemului de producţie din întreprindere?
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Un sistem se caracterizează printr-un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie de
interdependenţă şi interacţiune reciprocă; Sistemul este caracterizat numai de sarcinile şi
funcţiile sale.
Rezolvare: ○ ○ ○ ●
De rezolvat:
32
2. Sistemul de producţie este capabil să-şi autoregleze activitatea prin conducere
proprie. În acest sens sistemul de producţie are două funcţii importante:
- funcţia efectorie;
- funcţia de dirijare.
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
○○○○
4.2.Conducerea sistemului de producţie. Eficienţa sistemului de producţie
Principalele probleme ce se constituie ca obiective ale sistemului de producţie şi se cer
a fi rezolvate de manageri sunt: realizarea la termenele contractate a producţiei fizice interne
şi de export, creşterea productivităţii muncii, folosirea raţională a resurselor umane,
materiale şi financiare, creşterea profitului etc.
În desfăşurarea proceselor de producţie prin care se realizează obiectivele arătate pot
apărea şi o serie de perturbaţii care îşi au originea în interiorul sistemului de producţie şi/sau în
exteriorul lui. De aceea problema esenţială a conducerii o reprezintă structura sistemului şi
crearea unor astfel de legături şi relaţii între componentele sale care să asigure realizarea
obiectivelor cantitative şi calitative cu o probabilitate dată, în condiţii reale de desfăşurare a
producţiei.
Pentru eliminarea/diminuarea efectelor perturbaţiilor pot fi adoptate strategii diferite:
a) strategia de protejare a sistemului care presupune eliminarea perturbaţiilor prin
acţionarea asupra cauzelor acestora. Sistemul realizează o reglare prin anticipare, respectiv
variabilele de intrare se corijează nu numai pe baza informaţiilor ce privesc ieşirile din sistem ci
şi a informaţiilor din mediul exterior (de exemplu înlocuirea anticipată a unor materiale
deficitare, pregătirea producţiei pentru sezonul friguros etc.)
b) strategia de compensare a efectelor perturbaţiilor, presupune existenţa unor
capacităţi de acumulare la intrarea şi ieşirea din sistem.
Intrările în sistem nu corespund întotdeauna cu cerinţele procesului de producţie. Prin
introducerea unei capacităţi de acumulare se creează un stoc.
Stocul are rol de reglor între două debite diferite ca intensitate. Prin variaţii ale stocului
se asigură compensarea perturbaţiei. Limita compensării se realizează în prag economic (cât de
mare poate fi stocul şi cât costă, sau este acceptabilă întreruperea producţiei). Reglarea
sistemului este de tip alertă.
c) strategia de corectare a abaterilor valorilor reale de la valorile de comandă. Această
strategie presupune existenţa unui sistem de dirijare a unor reguli de funcţionare şi a legăturii
inverse, buclă de reglaj.
Realizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului de producţie necesită activităţi de
conducere şi decizii privind organizarea, exploatarea operativă şi controlul sistemului de
producţie.
Conducerea sistemului de producţie, potrivit conţinutului şi atribuţiilor ei se
ierarhizează şi se exercită în trei planuri: 1) conducere strategică; 2) conducere tactică şi 3)
conducere operativă.
1. Conducerea strategică se concentrează asupra problemelor de orientare şi perspectivă
a activităţilor de producţie cum ar fi:
- stabilirea în cooperare cu compartimentele de marketing şi cercetare-dezvoltare a
strategiei de produs ţinând seama de posibilităţile tehnico-tehnologice, financiare şi de
organizare, precum şi de cerinţele pieţei exprimate în cantităţi, sortimente, tipodimensiuni şi
niveluri calitative;
- stabilirea modalităţilor de realizare a obiectivelor pe termen mediu şi lung, de regulă
3-5 ani, precum şi a rezultatelor necesare proprii, atrase şi/sau atinse;
33
- determinarea nomenclatorului optim de produse specific întreprinderii detaliat pe
grupe de produse astfel:
 produse existente în nomenclatorul curent şi care se menţin în fabricaţie;
 produse existente în nomenclatorul curent care necesită modificări constructive,
funcţionale, estetice;
 produse noi
- stabilirea opţiunilor strategice majore ale întreprinderii şi sistemului de producţie ca
specializarea în producţie, cooperarea în producţie, diversificarea producţiei etc.
- identificarea cerinţelor de restructurare, retehnologizare şi de modernizare a tehnicii,
tehnologiilor şi metodelor de producţie;
- definirea şi structura sistemului de asigurare a calităţii produselor şi serviciilor.
2. Conducerea tactică constă în transpunerea în planuri şi programe a principiilor şi
orientărilor strategice concretizată prin:
- elaborarea programelor privind pregătirea tehnică a producţiei, programe prin care se
definesc ce şi cum trebuie realizat, principalele acţiuni fiind proiectarea şi reproiectarea
produselor, tehnologiilor şi metodelor de producţie şi de muncă;
- elaborarea programelor privind pregătirea materială a producţiei, programe prin care se
definesc capacităţile de producţie şi modalităţile de folosire a acestora, necesarul de materiale,
semifabricate şi alte mijloace de producţie.
3. Conducerea operativă a producţiei aprofundează şi aplică cunoştinţele de
management general în sistemul de producţie al întreprinderii pentru administrarea şi folosirea
judicioasă a resurselor materiale şi de muncă, precum şi a adaptării producţiei la cerinţele pieţei
în scopul realizării obiectivelor în condiţii de eficienţă maximă. Conducerea operativă a
producţiei se concentrează în principal asupra următoarelor:
- stabilirea sistemului de programare, lansare şi urmărire a producţiei;
- programarea efectivă a producţiei prin concretizarea sarcinilor fizice şi valorice în
timp (oră, schimb, săptămână, decadă, lună) şi în spaţiu (secţii, ateliere, formaţii şi locuri de
muncă);
- realizarea (executarea) producţiei fizice conform documentaţiilor tehnico-economice
şi a programelor stabilite;
- controlul (urmărirea) realizărilor cantitative şi calitative ale producţiei (producţia
fizică, consumuri de materiale şi energie pe produs, costuri totale şi de produs etc.).
Conducerea operativă se interferează cu conducerea tactică, existând între acestea un
schimb reciproc de informaţii, dar ea se realizează în principal la nivelul compartimentelor
direcţiei de producţie şi a fabricilor, secţiilor şi atelierelor.
Conducerea strategică şi parţial conducerea tactică realizează ceea ce se numeşte
conducerea de ansamblu a întreprinderii caracteristic pentru aceasta fiind faptul că operează:
- cu perioade de timp mai lungi (an, semestru, trimestru);
- cu probleme de ansamblu, de orientare, de perspectivă;
- realizează legăturile sistemului de producţie şi întreprinderii cu exteriorul.
Conducerea operativă, spre deosebire de conducerea strategică, operează cu perioade de
timp mai scurte (lună, decadă, săptămână, schimb, oră) şi acţionează în principal la nivelul
verigilor organizatorice interne ale întreprinderii (ateliere şi secţii de producţie, fabrici, servicii
din structura de producţie).
Conducerea producţiei este un proces complex care cuprinde cele trei tipuri de
conducere (strategică, tactică şi operativă) şi care se realizează într-o serie de etape ce se
interferează şi se condiţionează.
Obiectivul fundamental al conducerii producţiei şi în speţă a conducerii operative îl
constituie îndeplinirea programelor de producţie fizică din punct de vedere al termenelor de
livrare a cantităţilor şi structurilor sortimentelor contractate în condiţiile de eficienţă maximă.
Funcţia obiectiv a conducerii producţiei poate fi exprimată astfel:
34
n m p
∑∑∑Q ijk X i p i → minim
i =1 j =1k =1
în care:
k
Qij - cantitatea de produse i prevăzută a se realiza cu prioritatea j în perioada k;
Xi – costul produsului i;
pi – penalizarea pe unitatea de valoare, pentru nerespectarea clauzelor contractuale;
p – numărul perioadelor;
m – numărul priorităţilor;
n – numărul produselor.
Realizarea obiectivului fundamental se întemeiază pe îndeplinirea unor obiective
derivate cum ar fi:
- armonizarea obiectivelor cantitative şi calitative cu resursele şi asigurarea ritmicităţii
fabricaţiei la nivelul tuturor verigilor structurale ale producţiei;
- sincronizarea proceselor de pregătire a fabricaţiei cu cele de prelucrare şi montaj,
eliminându-se în acest mod întreruperile în procesul de producţie în condiţiile folosirii complete
şi eficiente a resurselor materiale şi umane;
- stabilirea momentelor de declanşare şi terminare a fabricaţiei, în condiţiile asigurării
unui ciclu de fabricaţie cât mai scurt şi a livrării produselor la termenele contractuale şi
programate;
- creşterea productivităţii muncii şi a randamentului utilajelor prin crearea premiselor
specializării locurilor de muncă în condiţiile diversificării producţiei;
- utilizarea principiilor managementului producţiei: continuităţii, proporţionalităţii,
paralelismului şi ritmicităţii producţiei.
Conducerea producţiei se realizează de direcţia de producţie prin compartimentele sale
de pregătire, execuţie şi urmărire a producţiei..
Compartimentul pregătirea, programarea, lansarea şi urmărirea producţiei este veriga
structurală de bază a conducerii operaţionale, ale cărui atribuţii principale sunt:
- fundamentarea normativelor de programare, lansare şi urmărire a producţiei
(mărimea economică a loturilor de fabricaţie, durata ciclului de fabricaţie, ritmul de lucru etc.);
- stabilirea ordinii şi succesiunii de execuţie a comenzilor în concordanţă cu termenele
de livrare stabilite;
- elaborarea programelor operative şi planurilor calendaristice pe produse şi lucrări în
concordanţă cu utilizarea eficientă a capacităţilor de producţie;
- întocmirea balanţei de corelare capacităţi de producţie-încărcare;
- elaborarea şi transmiterea la subunităţile de producţie a documentaţiei de lansare
(dispoziţia de lucru, bonuri de materiale, fişe limită de consum etc.);
- urmărirea realizării de către secţii şi ateliere a producţiei conform programelor,
constatarea abaterilor şi programarea de măsuri pentru remediere;
- stabilirea termenelor de elaborare a documentaţiilor tehnice privind asigurarea cu
materii prime, materiale şi S.D.V-uri, corelat cu ciclurile de fabricaţie şi termenele de livrare.
Activitatea de realizare a producţiei se desfăşoară în secţii şi ateliere, uneori constituite
şi din fabrici. Acestea sunt în relaţie de subordonare faţă de direcţia producţie însă reprezintă
centre de decizie pentru activităţile proprii.
Organizarea şi structura secţiilor de producţie au la bază caracteristicile procesului de
fabricaţie, care pot diferi în funcţie de natura şi tipul producţiei ce se realizează. Organizarea
secţiilor şi atelierelor de producţie trebuie să ţină cont de următoarele elemente caracteristice
sistemului de producţie şi anume:
- în raport cu mediul exterior sistemul de producţie este un sistem închis, legăturile cu
exteriorul se fac prin intermediul conducerii sau prin celelalte sisteme;
- în cadrul întreprinderii este un sistem deschis, având relaţii directe cu toate
compartimentele, activitatea fiindu-i influenţată de acestea.
Organizarea secţiilor şi atelierelor de producţie se poate face după următoarele criterii:
35
a) Criteriul tehnologic al desfăşurării fluxului de fabricaţie
În acest caz organizarea secţiilor de producţie constă în aceea că proiectarea amplasării
utilajelor tehnologice, respectiv a locurilor de muncă este concepută astfel încât într-o secţie de
producţie să se execute o anumită categorie de operaţii tehnologice din cadrul procesului de
fabricaţie.
b) Criteriul realizării integrale a produsului – presupune realizarea integrală a unui
produs finit sau ansamblu complex principal (ex. motoare, cutii de viteză, pompe etc.) în cadrul
unei secţii de fabricaţie. Acest mod de organizare este recomandat a se aplica în cadrul
întreprinderilor care realizează produse de masă sau serie mare.
c) Organizarea de tip mixt – presupune că o parte din secţiile de producţie – cele
pregătitoare să fie organizate pe baza criteriului tehnologic, iar celelalte secţii organizate pe
baza realizării produsului. Exemplu: secţiile turnătorie, forjă şi secţiile de prelucrare montaj
pentru diferite produse. Acest mod de organizare este suficient în cadrul întreprinderilor care
realizează o producţie de serie mică şi mijlocie.
În funcţie de procesul de producţie secţiile de producţie de bază se pot grupa în secţii
pregătitoare, de prelucrare şi de montaj.
- Dimensiunile secţiilor de producţie determină modul în care acestea vor fi organizate
structural şi funcţional şi se stabileşte în raport de volumul activităţii desfăşurate şi
complexitatea activităţii de conducere.
Complexitatea activităţilor de conducere este determinată de următorii factori:
- gradul de mecanizare şi automatizare a procesului de producţie;
- structura de producţie;
- dispersia subunităţilor de producţie;
- volumul producţiei destinat exportului;
- volumul de pregătire al fabricaţiei;
- numărul de schimburi;
- complexitatea producţiei.
Pentru desfăşurarea activităţilor privind organizarea, conducerea şi realizarea producţiei
materiale secţia colaborează cu celelalte compartimente ale direcţiei productive, compartimente
care sunt specializate pe probleme.
Eficienţa sistemului de producţie
Creşterea producţiei de bunuri materiale – necesitate obiectivă dezvoltării societăţii –
se bazează în principal pe sporirea aportului factorilor calitativi, intensivi ai dezvoltării, pe
creşterea mai accentuată a eficienţei economice.
Eficienţa procesului de producţie reprezintă randamentul sistemului de producţie care
poate fi definit ca raport între efectul util (ieşirea din sistem) şi cheltuieli (intrarea în sistem)
sau ca raport între rezultatele obţinute (Re) şi efortul economic (Ef).
R
η= e
Ef
Cu toate că în fizică randamentul este mai mic decât unitatea (η < 1) în sistemul de
producţie randamentul respectiv eficienţa trebuie să fie mai mare decât unitatea ( η > 1)
respectiv valoarea produselor sau serviciilor realizate să fie mai mare decât suma valorilor
elementelor intrate în sistem şi a celorlalte cheltuieli determinate de proces (amortismente,
chirii, cheltuieli de administraţie etc.).
Eficienţa sistemului de producţie se manifestă în trei direcţii fundamentale:
- economia de muncă vie respectiv creşterea productivităţii muncii;
- economia de muncă materializată (trecută) prin reducerea consumurilor specifice de
materiale, energie şi combustibili;
- economia de muncă viitoare concretizată în calitatea şi fiabilitatea produselor.
36
a) Productivitatea muncii este factorul determinant şi reprezentativ al nivelului de
dezvoltare tehnică, tehnologică, economică şi organizatorică, a sistemului de producţie, exprimă
cel mai sintetic şi concludent rodnicia muncii tuturor lucrătorilor şi a fiecăruia în parte.
Productivitatea muncii este influenţată de o multitudine de factori calitativi şi cantitativi.
Matematic, productivitatea muncii poate fi considerată o funcţie complexă de forma:
W = F(Q, T)
în care Q reprezintă volumul producţiei şi T timpul consumat pentru realizarea lui Q.
Măsurile tehnice şi organizatorice ale întreprinderii (gradul de dotare, nivelul de
calificare a forţei de muncă, gradul de tipizare şi prefabricare etc.), sunt corelate cu acţiunile
externe exprimate prin structura productivităţii muncii. Legătura dintre nivelul productivităţii
muncii şi mărimea factorilor de influenţă poate fi exprimată sub forma cea mai generală astfel:
W = Fo + F1(X1) + F2(X2) + … + Fi(Xi) + … + (Fn (Xn)
în care Fi reprezintă funcţiile de regresie aferente factorilor de influenţă Xi.
Pentru nevoile practice este necesar să se stabilească relaţia de dependenţă care să
reprezinte prognoza evoluţiei productivităţii muncii în condiţiile în care se acţionează în timp
asupra factorilor de influenţă ceea ce presupune definirea unei funcţii de timp de forma:
W = Ao + A1X1(t) + A2X2(t) + … + AnXn(t)
Funcţia astfel determinată poate servi la elaborarea unor programe concrete de creştere a
productivităţii muncii. Programele de creştere a productivităţii muncii, având la bază evoluţia
factorilor de influenţă cuprind măsurile etapizate pe perioade de plan ce se referă în principal la
două direcţii de acţiune şi anume: progresul tehnic (mecanizarea, automatizarea şi chimizarea
proceselor de producţie, modernizarea produselor, tehnologii noi etc.) şi progresul
organizatoric (utilizarea raţională şi eficienţă a potenţialului uman, îmbunătăţirea utilizării
fondurilor fixe, reducerea consumurilor de materiale, energie şi combustibili etc.).
Progresul tehnic, ca direcţie fundamentală de creştere a productivităţii muncii cuprinde
două laturi principale interdependente şi anume: progresul tehnologic şi progresul produsului.
Ţinând seama de caracterul limitat al unor resurse materiale şi de repartizare asimetrică pe glob
se impune o evaluare pe ansamblu a activităţilor productive. Totodată, prin progresul tehnic se
asigură, pe lângă transformarea în produse utile a tuturor elementelor componente ale materiilor
prime şi materialelor introduse în fluxurile productive şi eliminarea cheltuielilor pentru transport
şi depozitare a deşeurilor şi reziduurilor, reducerea consumului de energie, precum şi înlăturarea
riscurilor de poluare a naturii.
Progresul organizatoric, prin aplicarea celor mai adecvate principii, metode, forme şi
măsuri, implică acţiuni atât la nivelul întreprinderii, cât şi la nivelul fiecărui loc de muncă.
Bunurile materiale, produsele etc., realizate de o întreprindere indiferent de
complexitatea lor, sunt rezultatele unor procese de producţie. În fiecare proces de producţie se
disting trei factori principali: omul (forţa de muncă) ca organizator, conducător şi realizator al
procesului de producţie, mijloacele de muncă (utilajele, uneltele, dispozitivele) şi obiectele
muncii (materii prime, materiale, semifabricate).
Factorii procesului de producţie (forţa de muncă, mijloacele de muncă, obiectele
muncii) sunt în acelaşi timp şi factori de creştere a productivităţii muncii. Armonizarea lor
necesită organizarea corespunzătoare a producţiei şi a muncii, activitate care se manifestă ca un
parametru important al productivităţii muncii.
Creşterea productivităţii muncii ca proces prin care acelaşi volum de muncă socială se
concretizează într-un volum sporit de bunuri materiale are loc în condiţiile economisirii timpului
de muncă, al utilizării eficiente a timpului în procesul de producţie.
Din punct de vedere al mijloacelor de muncă, timpul în procesul de producţie este privit
ca timp de folosire a utilajului. Creşterea gradului de utilizare a timpului de funcţionare
reprezintă o latură importantă a reducerii ciclului de fabricaţie. Utilizarea eficientă a mijloacelor
de muncă capătă dimensiuni sporite dacă avem în vedere nivelul tehnic şi tehnologic al dotării
secţiilor de producţie şi eforturile în investiţii făcute de întreprindere pentru achiziţionarea
acestora. Cu toate că şi în ceea ce priveşte creşterea gradului de utilizare a mijloacelor de muncă
37
s-au obţinut rezultate pozitive se impun măsuri pentru o folosire integrală, extensivă (după
timp) şi intensivă (după capacitate), ţinând seama că în unele secţii de producţie şi întreprinderi
este încă redusă folosirea utilajelor.
Timpul, prin prisma obiectului muncii, cuprinde duratele pe care acesta le parcurge în
procesul de producţie respectiv ciclul de fabricaţie. Acest timp este funcţie directă de timpul de
folosire al forţei de muncă, al mijloacelor de muncă şi de nivelul general de organizare şi
conducere a producţiei.
Pentru creşterea gradului de utilizare a timpului în procesul de producţie – factor
determinant al nivelului productivităţii muncii – în etapa actuală, fără a neglija aspectele
cantitative, accentul trebuie pus pe aspectele calitative şi anume pe factorii intensivi care
presupun raţionalizarea metodelor de muncă, diviziunea şi cooperarea în muncă, formarea şi
dezvoltarea deprinderilor, creşterea gradului de folosire a mijloacelor de muncă etc.
b) Reducerea consumurilor specifice de materiale, energie şi combustibili este cea de a
doua direcţie fundamentală de creştere a eficienţei sistemului de producţie, eficienţă ce se
concretizează în reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs.
Consumul specific de materiale reprezintă cantitatea de materie primă, materiale,
combustibili sau energie corespunzătoare executării unei unităţi de produs finit sau a unei
unităţi de prestaţie. Principala cale de reducere a consumurilor materiale o constituie
normarea acestora. Normele de consum îndeplinesc o serie de funcţii esenţiale cum ar fi:
- reprezintă un element principal în fundamentarea planurilor şi programelor economice
ale întreprinderilor;
- se constituie ca măsură şi standarde în utilizarea resurselor materiale reprezentând
instrumentul principal de control şi urmărire a utilizării acestora;
- stimulează creativitatea, căutarea unor noi posibilităţi de reducere a consumurilor de
materiale.
Norma de consum cuprinde trei elemente: consumul util de materiale, pierderile
tehnologice şi pierderile netehnologice.
Nc = Cu + Pt + Pnt
în care:
Nc – norma de consum specific de materiale;
Cu – consumul util sau consumul specific teoretic, net;
Pt – pierderile tehnologice;
Pnt – pierderile netehnologice.
Consumul util sau consumul net reprezintă cantitatea de materiale încorporate în
produsul finit şi este principalul element al normei de consum. Consumul util se stabileşte prin
calcule pe baza desenelor de execuţie şi a tehnologiilor de fabricaţie.
Pierderile tehnologice intervin în procesul transformării obiectelor muncii, iar mărimea
lor este în funcţie de condiţiile, modelele şi procedeele tehnologice utilizate.
Pierderile netehnologice sunt cauzate de condiţiile tehnico-organizatorice ale procesului
de producţie, cum ar fi: condiţiile de transport, manipulare şi depozitare a materialelor,
utilizarea unor materiale necorespunzătoare din punct de vedere dimensional etc.
Analiza componentei normei de consum scoate în evidenţă posibilitatea de a acţiona
pentru reducerea sau în unele cazuri chiar eliminarea pierderilor netehnologice şi tehnologice. În
ceea ce priveşte consumul util, acesta este format din consumul fundamental, consum ce s-ar
obţine în condiţiile unei proiectări şi execuţii perfecte (ideale) ale produsului şi tehnologiei la
care se adaugă consumul suplimentar determinat la rândul lui de concepţia produsului
(concepţie ce implică material excedentar, tipizare şi unificare restrânsă etc.) şi de concepţia
tehnologiei de fabricaţie (tehnologii energofage, neeconomice etc.).
Pe lângă diminuarea pierderilor tehnologice şi netehnologice este posibilă şi diminuarea
consumului util prin proiectarea şi reproiectarea produselor şi tehnologiilor în condiţiile creşterii
intensităţii eforturilor intelectuale şi a încorporării în produs a unui volum sporit de inteligenţă.
Căile de reducere a consumurilor specifice de materiale, energie şi combustibili la
38
nivelul întreprinderilor şi a sistemelor de producţie sunt multiple, printre care arătăm:
- asimilarea şi introducerea rapidă în producţie a rezultatelor cercetării tehnice,
tehnologice şi de organizare din domeniu având ca finalizare realizarea de noi tehnologii şi
produse ce au caracteristici calitative şi economice superioare.
- ridicarea gradului de utilizare a materiilor prime şi materialelor prin valorificarea lor
superioară şi integrală, cu diminuarea deşeurilor şi a oricăror alte forme de risipă;
- crearea unei baze normative în fiecare întreprindere privind consumurile specifice şi
utilizarea atât în proiectare cât şi în execuţie a unor norme de consum fundamentate ştiinţific;
- valorificarea şi folosirea unor materiale locale sau a unor materiale înlocuitoare fără
a diminua calitatea, fiabilitatea şi funcţionalitatea produsului.
c) Economia de muncă viitoare concretizată în calitatea şi fiabilitatea produselor are
efecte pozitive atât la întreprinderea producătoare cât şi – mai ales – la beneficiarii produselor şi
serviciilor.
Calitatea produselor se asigură în procesul de producţie, se manifestă în procesul de
utilizare a acestora şi exprimă performanţele constructive, funcţionale, economice şi estetice ale
fiecărui produs.
Fiabilitatea ca proprietate a unui produs de a îndeplini o funcţie impusă în condiţii
prescrise în decursul unei perioade de timp date, reprezintă viaţa utilă din perioada totală de
folosinţă a produsului (utilajului, maşinii, dispozitivului etc.).
Asigurarea calităţii şi fiabilităţii produsului este un proces complex care se concretizează
prin acţiuni la nivelul fabricaţiei şi al operaţiilor de tip “service”.
Creşterea eficienţei sistemului de producţie prin cele trei direcţii fundamentale
analizate necesită acţiuni ce se constituie şi ca etape ale conducerii producţiei, după cum
urmează:
1. programarea riguroasă a consumurilor de muncă vie, trecută (materializată) şi viitoare
pe subunităţi şi locuri de muncă în raport cu obiectivele întreprinderii şi sarcinile din programele
de producţie.
2. analiza diagnostic perioadă a activităţilor de pregătire şi execuţie a producţiei în
vederea identificării pe activităţi, produse şi procese a zonelor de economisire a muncii vii şi
materializate;
3. proiectarea măsurilor tehnice şi de organizare pentru asigurarea încadrării în
consumurile specifice de materiale şi de timp programate;
4. asigurarea condiţiilor tehnico-materiale şi de pregătire profesională şi psihologică a
forţei de muncă, în vederea aplicării corecte şi la timp a măsurilor proiectate în etapa anterioară;
5. asigurarea unui control sistemic în plan vertical şi orizontal privind încadrarea în
consumurile de muncă vie şi materializată.
Analiza şi evaluarea eficienţei sistemului de producţie se face şi cu ajutorul unor
tehnici, cum ar fi pragul de rentabilitate şi eficacitate, producţia marginală etc.
a) Pragul de rentabilitate este o tehnică de analiză cu ajutorul căreia se stabileşte
volumul producţiei pentru care un sistem de producţie devine rentabil.
Eficienţa sistemului de producţie este influenţată de costurile de producţie şi de
veniturile obţinute din vânzarea producţiei realizate.
În funcţie de modul cum se modifică diferitele componente ale cheltuielilor
corespunzătoare creşterii sau descreşterii producţiei, costurile pot fi clasificate în următoarele
categorii:
- costuri fixe sau convenţional – constante (Cf) care nu sunt influenţate de volumul de
activitate (exemplu: amortizarea clădirilor şi mijloacelor de muncă, cheltuieli cu chirii,
asigurări, impozite de proprietate etc.);
- costuri variabile (Cv) direct proporţionale cu volumul de activitate sau de producţie
(exemplu: cheltuielile materiale, salariile directe, energia etc.).
n n
Costul total: C T = ∑C f + ∑C v
i =1 j =1
39
în care i şi j reprezintă diversele categorii de costuri fixe variabile.
Pe baza relaţiilor dintre cele trei mărimi, respectiv veniturile din vânzarea producţiei,
costurile fixe şi costurile variabile se determină pragul de rentabilitate al producţiei. Pentru
aceasta este nevoie să se facă apel la funcţiile costurilor şi veniturilor. Forma cea mai simplă a
acestor funcţii şi reprezentarea lor grafică este următoarea:
C = aQ + B
C B
c= =a +
Q Q
V = pQ
v = p = cons tan t
în care:
C - costurile totale globale (lei/producţia Q);
c – costurile totale unitare (lei/unitatea de măsură);
A – costuri variabile;
B – costuri fixe;
a - costuri variabile unitare;
b – costuri fixe unitare;
V – valoarea globală a venitului brut;
p – preţul unitar.
Din analiza graficului (fig.4.1) se constată că funcţia costurilor totale globale este o
dreaptă de tipul y = ax + b, iar pe unitatea de produs cele două categorii de costuri se comportă
exact invers, respectiv cele convenţional-constante sunt descrescătoare iar cele variabile sunt
constante pe unitatea de produs. Funcţia veniturilor este o dreaptă care trece prin origine (y =
ax). Graficele suprapuse ale celor două funcţii (costuri şi venituri) sunt reprezentate în figura
4.2, din care rezultă următoarele:
Fig.4.1. Funcţiile costurilor
Fig. 4.2. Diagrama pragului de rentabilitate
- pentru producţii mai mici de Qo, costurile (C) sunt mai mari decât veniturile (V), adică
se înregistrează pierderi:
40
B p = V −C =( p −a )Q − B
- pentru producţii mai mari decât Qo, costurile (C) sunt mai mici decât veniturile şi deci,
se realizează un beneficiu (Bp) întreprinderea desfăşurând o activitate rentabilă.
Qo este punctul de prag unde cheltuielile totale sunt egale cu veniturile, respectiv
beneficiul este nul, deci:
B
B p = ( p − a )Q − B = 0 → Q o =
p −a
Pragul de rentabilitate se mai poate exprima şi prin procentul din capacitatea de
B
producţie pentru care cheltuielile totale sunt egale cu veniturile. În acest caz: Q o = 100 .
V−A
Diagrama pragului de rentabilitate are aplicabilitate deosebită în cazul întreprinderilor cu
producţie omogenă. Utilizarea diagramei pragului de rentabilitate permite analiza şi
interpretarea unor decizii asupra elementului pragului de rentabilitate astfel:
- schimbarea unor materiale directe, a consumurilor specifice ale acestora, a normelor
de muncă, a preţurilor materialelor etc., se reflectă în diagrama pragului de rentabilitate prin
modificarea înclinării dreptei costurilor cu deplasări ale pragului la stânga sau la dreapta şi cu
creşterea sau scăderea beneficiului;
- introducerea unor noi maşini şi utilaje, crearea unor posturi de muncă în serviciile
funcţionale etc. se manifestă în creşterea sau scăderea costurilor fixe cu deplasări ale pragului de
rentabilitate şi modificări ale beneficiului.
b) Diagrama pragului de eficacitate se utilizează în cazul existenţei mai multor variante
de decizie care sunt comparate după indicatorul costul volumului anual de producţie sau costul
unitar. Dacă pentru un proiect – de exemplu retehnologizarea unei secţii – sunt trei soluţii,
funcţiile costurilor sunt:
C =a Q +B
1 1 1
C =a Q +B
2 2 2
C =a Q +B
3 3 3
Reprezentarea grafică a acestor funcţii este redată în graficul 4.3 Cele trei drepte, în mod
normal se intersectează; în caz contrar soluţiile nu sunt compatibile.
Punctele de intersecţie marchează producţiile prag de eficacitate. Orice punct de prag de
eficacitate defineşte două domenii ale variabilei independente (Q) şi anume unul în care este
eficace o variantă şi al doilea în care este eficace cealaltă variantă.
Pentru exemplul, din figura 4.3, punctul de prag Q10−2 este un prag între variantele 1 şi
2 care exprimă următoarele:
- la producţii Q <Q10−2 este eficace varianta 1 pentru că la aceeaşi producţie asigură
costuri mai mici;
- la producţii Q >Q10−2 este eficace varianta 2.
Se urmăreşte acelaşi raţionament şi în cazul celorlalte variante şi respectiv puncte de
prag.
Punctele de prag se pot determina grafic şi analitic. Pentru determinarea analitică se
pleacă de la constatarea că în punctul de prag cele două funcţii de costuri au valori egale. În
acest caz:
C 1 = C2
respectiv:
a Q +B =a Q +B
( )
1 1 2 2
Q a1 − a 2 = B2 − B1
0 B − B1
Q1−2 = 2
a −a
1 2
În exemplul considerat rezultă că, pentru
41
0
Q <Q1−2 - este eficace varianta 1
0
Q10−2 < Q < Q - este eficace varianta 2
2 −3
Q >Q 0 - este eficace varianta 3.
2 −3
Fig. 4.3. Diagrama pragului de eficacitate
c) Analiza producţiei şi productivităţii marginale se bazează pe legea descreşterii

randamentului de la un anumit punct pe măsură ce unitatea de producţie antrenează unul sau mai
mulţi factori pentru a-şi spori producţia, ceilalţi factori rămânând constanţi.
Producţia marginală este dată de numărul de unităţi adiţionale de producţie ce rezultă
prin utilizarea unei unităţi de muncă în plus (un muncitor, o echipă) ceilalţi factori rămânând
constanţi.
Productivitatea marginală reprezintă sporul de producţie obţinut prin creşterea cu o
unitate a factorului muncă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.
TEST DE EVALUARE
1. In ce constă problema esenţială a conducerii sistemului de producţie?

Răspuns:
Problema esenţială a conducerii sistemului de producţie o reprezintă structura

sistemului şi crearea unor astfel de legături şi relaţii între componentele sale
care să asigure realizarea obiectivelor cantitative şi calitative cu o
probabilitate dată, în condiţii reale de desfăşurare a producţiei.
2.Ce înţelegeţi prin eficienţa procesului de producţie?

Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Conducerea sistemului de producţie se ierarhizează şi se exercită în trei planuri:
- conducerea strategică;
- conducerea tactică;
- conducerea operativă;
42
Conducerea strategică se centralizează prin:
- elaborarea programelor privind pregătirea tehnică a producţiei;
- elaborarea programelor privind pregătirea materială a producţiei;
De rezolvat:
2. Pragul de rentabilitate este o tehnică de analiză cu ajutorul căreia se stabileşte
volumul producţiei pentru care un sistem de producţie devine rentabil.
Pentru construcţia diagramei pragului de rentabilitate este necesar să se reprezinte doar
funcţia costurilor totale sau funcţia costurilor unitare:
c) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată.
○○○○
4.3. Metode de stabilire a sistemului (tipului) de producţie
Teoriile care încadrează un proces de producţie într-un anumit sistem (tip) de producţie,
în funcţie de volumul de producţie planificat sau de ritmul mediu al fabricaţiei, ţin seama numai
de latura cantitativă a fabricaţiei, neglijând latura calitativă, ce depinde de complexitatea
constructivă şi tehnologică a produselor ce se fabrică şi de nivelul tehnic al utilajelor şi
instalaţiilor.
Unele teorii încadrează un proces industrial într-un anumit sistem de producţie după
stabilitatea şi ritmicitatea în timp a fabricaţiei (metoda indicilor globali) sau după constanţa
şi omogenitatea lucrărilor ce se execută la locurile de muncă (metoda indicilor de constanţă).
Metoda indicilor globali şi metoda indicilor de constanţă au cea mai largă utilizare în
aplicaţiile industriale.
4.3.1. Metoda indicilor globali
Metoda indicilor globali de stabilire a sistemului de producţie se bazează, în esenţă, pe
faptul că fiecărui sistem de producţie îi este specific un anumit grad de stabilitate şi
omogenitate în timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia.
Particularitatea metodei constă în aceea că determină cu ajutorul a opt coeficienţi, la
nivelul produsului şi al stadiilor procesului de producţie, gradul de stabilitate şi ritmicitate al
fabricaţiei în perioada de tip considerată (de regulă un an). Metoda este operativă, necesitând
date puţine, deoarece se aplică la nivelul de ansamblu al unui produs şi la nivelul stadiilor
semnificative ale procesului de producţie şi anume: a) stadiul desfacerii producţiei; b) stadiul
de ansamblu şi c) stadiul de prelucrare.
Pentru fiecare stadiu se calculează o serie de coeficienţi, după cum urmează:
a. Stadiul desfacerii producţiei
1) coeficientul de continuitate al livrării (K1) a unui produs j în perioada de plan
L −1
calculat cu relaţia: K1 =
11
unde:
L reprezintă numărul de luni din cadrul anului de plan în care este programată livrarea
produsului considerat, j.
2) coeficientul de stabilitate al livrărilor (K2):
K2 exprimă durata în luni a intervalului dintre două livrări consecutive şi poate avea o
valoare constantă sau variabilă.
43
N max − N med
3) coeficientul de neuniformitate al livrărilor: K 3 = N med
unde:
Nmax reprezintă cantitatea maximă de produse livrată lunar în perioada de plan;
Nmed – cantitatea medie de produse livrată lunar în perioada de plan.
b. Stadiul de asamblare
4. coeficientul de complexitate a procesului de asamblare a produsului:
Tc
K =
4 Fn unde:
Tc reprezintă durata ciclului de asamblare a produsului, în zile calendaristice;
Fn – fondul nominal de timp al perioadei de timp considerată (307 zile anual şi 25 zile
lunar).
Tc
=
5) coeficientul de ritm al asamblării produsului: K5 rj unde:
rj reprezintă ritmul mediu al fabricaţiei produsului din sortimentul j în perioada
Fn
=
considerată: r j Nj
s Tc
6) coeficientul de ritm al asamblării subansamblului principal: K6 = r
s
unde:
Tc reprezintă durata ciclului de asamblare a subansamblului principal;
s
s = {1, 2, … , z};
rs / ritmul mediu al fabricaţiei subansamblului principal s.
c. Stadiul de prelucrare
Tc max
7) coeficientul de ritm maximal al prelucrării: K7 = , unde:
r
g
Tc max
reprezintă durata maximă a ciclului de prelucrare a unuia din reperele ce intră în
componenţa produsului respectiv;
rg – ritmul mediu al fabricaţiei reperului g cu durata maximă a ciclului de prelucrare.
Tc med
8) coeficientul de ritm mediu al prelucrării: K8 = r , unde:
med
Tc
med reprezintă durata ciclului de prelucrare a unui reper mediu din punct de vedere
constructiv şi tehnologic ce intră în componenţa produsului considerat;
rmed – ritmul mediu al reperului considerat.
Stabilirea caracteristicii tipologice a procesului de fabricaţie a unui produs se face pe
baza frecvenţei cu care se încadrează valorile calculate ale celor opt coeficienţi prezentaţi în
limitele indicate pentru fiecare sistem de producţie (tabelul 5.1).
44
Tabelul 4.2.
Coeficienţi
KI
K1 K2 K3 K4 K5 K6 K7 K8
Sisteme de
producţie
Producţia individuală 0 ∞ - Indif. 0 - 0 0
Mică <0,5 Variabil - Indif. - - <1 <0,1
Producţia Mijlocie <1 Variabil >0 Indif. - - ≤1 0,1-0,5
de serie Mare 0,5-1 Const. ≈0 1 >1 <1 >1 0,5-1
Producţia de masă 1 0 0 - >1 - >1 >1
Datorită varietăţii şi complexităţii situaţiilor concrete din industrie, uneori frecvenţa cu

care se încadrează valorile celor opt coeficienţi în scara de diferenţiere indicată în tabelul 5.1 nu
este 100 % sau predomină pentru un anumit sistem de producţie (unii coeficienţi se încadrează
într-un sistem de producţie, alţii în altele). În aceste condiţii se cumulează succesiv frecvenţa
începând de la producţia de masă spre cea individuală, până se obţine o valoare predominantă,
iar sistemul de producţie se stabileşte la nivelul inferior al sistemelor luate în calcul.
Deoarece nu comportă un volum mare de informaţii primare metoda indicilor globali
este deosebit de utilă pentru stabilirea sistemului de producţie, în etapa de pregătire constructivă
şi tehnologică, în vederea fundamentării deciziilor privind organizarea şi conducerea procesului
de asimilare a noilor produse.
4.3.2. Metoda indicilor de constanţă
Metoda indicilor de constanţă pentru stabilirea sistemului de producţie se aplică, în
detaliu, la nivel de reper-operaţie pentru stabilirea gradului de omogenitate şi stabilitate în
timp a lucrărilor ce se execută la locurile de muncă.
Gradul de omogenitate a lucrărilor poate fi măsurat cu ajutorul indicelui Γ g,i, care
exprimă constanţa în timp a executării unei operaţii i a reperului g ce se execută la un
anumit loc de muncă.
Indicele de constanţă a fabricaţiei Γ g,i, se defineşte ca fiind un raport între timpul
necesar pentru efectuarea unei operaţii i a reperului g şi ritmul mediu al fabricaţiei:
t g, i
Γg, i =
rg
unde: Γ g,i, reprezintă indicele constanţei fabricaţiei la locul i de muncă;

tg,i – timpul efectiv necesar pentru efectuarea unei operaţii, i, la piesa g, în min/buc.;
rg – ritmul mediu anual al fabricaţiei piesei g, în min/buc.;
g = (1, 2, … ,u) – timpul reperelor ce se fabrică în perioada de plan;
i = (1, 2, …, k) – gama operaţiilor de prelucrare a fiecărui reper.
Ritmul mediu se calculează cu ajutorul relaţiei:
Fn
rg = 60 ,
Ng min/buc.
în care:
Fn reprezintă fondul nominal anual de timp, în ore/an;
Ng – volumul anual de piese din timpul g, în buc/an.
Ritmul mediu al fabricaţiei are valoare semnificativă numai atunci când în decursul
unui interval de timp, T, se elaborează o cantitate > 1 de piese (subansambluri, produse) de
acelaşi fel; în cazul N = 1, ritmul nu mai poate avea o valoare finită, deoarece prin definiţie
această noţiune exprimă intervalul de timp între lansarea, respectiv livrarea din fabricaţie a două
piese (subansamble, produse) identice consecutive.
Pe măsură ce volumul de producţie creşte, restul condiţiilor rămânând neschimbate, la
locul de muncă i se stabilizează condiţiile în care se desfăşoară producţia, iar gradul de
omogenitate al lucrărilor creşte, apropiindu-se de valoarea maximă (1(Γ = 1, când tg,i = rg).
45
În cazul că se ajunge la situaţia rg < tg,i , atunci pentru respectarea tactului general al
fabricaţiei, conform principiului proporţionalităţii, sunt necesare mai multe locuri de muncă.
Aceasta nu înseamnă că este necesară creşterea lui Γ g,i, peste valoarea 1; dimpotrivă,
introducerea mai multor locuri de muncă conduce la o constanţă de fabricaţie care descreşte,
când numărul locurilor de muncă creşte. În aceste condiţii, timpul ce revine în medie pe bucată
pentru executarea unei operaţii, i, la reperul g se defineşte ca ritm de lucru (l) şi se calculează cu
relaţia:
t
g ,i
l g ,i = , min/buc.
m g ,i
unde:
mg,i reprezintă numărul de locuri de muncă (maşini-unelte) de acelaşi fel la care se
efectuează în paralel operaţia i a pieselor din reperul g.
Indicele constanţei fabricaţiei se determină în acest caz cu relaţia:
l g ,i
Γg ,i =
rg
Pornind de la considerentele expuse, rezultă că se poate opera cu noţiunea de constanţă

de fabricaţie numai pentru intervalul de variaţie 0 < Γ ≤ 1. Noţiunea de constanţă a fabricaţiei,
într-o perioadă de timp, T, pentru care se determină mărimea rg, permite să observăm că
fabricaţia care se caracterizează printr-o anumită constanţă are un caracter ciclic, adică aceeaşi
operaţie se repetă la acelaşi loc de muncă la intervale de timp egale cu rg. Când această
constanţă lipseşte, situaţia întâlnită în cazul producţiei de unicate şi prototipuri, unde ritmul
mediu nu poate avea o valoare finită, fabricaţia are un caracter aciclic. Sistemul de producţie
aciclic definit în acest fel este cunoscut sub denumirea de sistemul producţiei individuale.
t g ,i
Totodată trebuie subliniat că raportul rg
împarte fabricaţia ciclică în două mari sisteme:
1.Sistemul producţie de masă, în care obiectele muncii circulă în procesul de producţie
t g ,i l g ,i
individual, dacă se întrunesc simultan condiţiile: ≥1 ; ≅1 deci, când încărcarea
rg rg
locurilor de muncă cu aceeaşi operaţie este 100 %, iar gradul de omogenitate şi stabilitate în
timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia este maxim.
2. Sistemul producţie de serie, în care obiectele muncii circulă asociat pe loturi, dacă:
t g ,i
<1, deci, încărcarea la maxim a locurilor de muncă nu se poate asigura cu o singură
rg
lucrare, ci sunt necesare diferite operaţii, ceea ce reduce considerabil gradul de omogenitate şi
stabilitate în timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia.
În practică, deoarece cu indicele de constanţă Γ g,i, a fabricaţiei nu se poate opera şi în
cazurile tg,i > rg, acesta având intervalul de variaţie 0 < Γ ≤ 1, pentru stabilirea sistemului de
1
producţie se foloseşte inversul constanţei de fabricaţie Γ , ceea ce, în fond, este acelaşi
g ,i
lucru, Kg,i, conducând la consideraţii echivalente.
Coeficientul sistemului de producţie Kg,i, se determină cu relaţia:
r
g
K g ,i =
t g ,i
Încadrarea unei anumite operaţii i a reperului g ce se efectuează la un loc de muncă într-

unul dintre cele două mari sisteme de producţie ciclică se face după mărimea coeficientului Kg,i:
r
g
- pentru Kg,i ≤ 1 şi l g ,i
≅1 , în sistemul producţie de masă;
- pentru Kg,i > 1, în sistemul producţie de serie.
46
Sistemul producţie de serie la rândul său se clasifică în funcţie de anumite limite stabilite
convenţional, astfel:
1 < Kg,i ≤ 10, sistemul producţiei de serie mare;
10 < Kg,i ≤ 20, sistemul producţiei de serie mijlocie;
Kg,i > 20, sistemul producţiei de serie mică.
Datorită faptului că nu toate operaţiile i ale unui reper se încadrează în acelaşi sistem de
producţie, este necesar ca, în funcţie de frecvenţa cu care mărimea coeficienţilor K g,i se
încadrează în limitele prezentate anterior, să se stabilească sistemul predominant pentru fiecare
reper (subansamblu sau produs) în parte.
În acest scop, se calculează pentru fiecare reper g ponderea operaţiilor care se încadrează
în cele patru tipuri de sisteme de producţie, conform relaţiilor:
M SM Smij Sm
a= 100 %; b= 100 %; c= 100 %; d= 100 %;
K K K L
unde:
M, SM, Smij, Sm reprezintă operaţiile care se încadrează în sistemul producţiei de masă
(M); serie mare (SM); serie mijlocie (Smij) şi serie mică (Sm).
K - numărul operaţiilor reperului g.
Sistemul de producţie predominant în care se va încadra reperul g se stabileşte după
ponderea cea mai mare (> 50 %) a coeficienţilor (a, b, c, d). În cazul în care nu se întruneşte
această condiţie pentru un anumit sistem de producţie se cumulează valorile coeficienţilor
începând cu producţie de masă (a + b > 50 %), iar sistemul predominant se stabileşte la nivelul
inferior al sistemelor considerate în calcul.
Deoarece se bazează pe existenţa unei largi baze normative, metoda indicilor de
constanţă implică încheierea etapelor de pregătire constructivă şi tehnologică a fabricaţiei. De
aceea, metoda indicilor de constanţă se utilizează numai pentru fundamentarea soluţiilor privind
organizarea şi programarea producţiei.
Factorii care influenţează sistemul de producţie.
Sistemul de producţie are un caracter dinamic fiind influenţat de factori tehnici,
organizatori şi economici, care se modifică continuu în timp.
Dinamica sistemului de producţie este influenţată direct de evoluţia în timp a nivelului
tehnic al utilajului, de gradul de mecanizare şi automatizare a proceselor de producţie, de
procedeele tehnologice şi gradul de înzestrare cu scule, dispozitive şi verificatoare a fabricaţiei,
de nivelul tipizării şi unificării produselor. O influenţă deosebită are asupra sistemului de
producţie modificarea volumului de producţie şi a regimului de lucru. Dinamica sistemului de
producţie este însă influenţată în mod diferit, uneori chiar contradictoriu, de aceşti factori.
Astfel, pe măsura creşterii volumului de producţie, sistemul de producţie are tendinţă să
evolueze spre un nivel superior (de la serie mică spre serie mare şi de masă). Acestei tendinţe i
se opune însă introducerea tehnicii noi şi de perfecţionarea organizării producţiei ce însoţeşte
creşterea producţiei prin efectul reducerii consumului de manoperă pe bucată.
Factorii tehnici şi tehnologici influenţează pe scară largă şi la intervale mici de timp, în
opoziţie cu alţi factori a căror influenţă este mult mai redusă datorită intervalelor mari de timp în
care ei se modifică. Din această categorie face parte perfecţionarea formelor organizatorice ale
producţiei, printre care concentrarea, specializarea şi cooperarea.
Caracterul dinamic al sistemului de producţie implică atât stabilirea lui periodică, în
scopul alegerii celor mai adecvate forme şi metode de organizare şi programare a producţiei, cât
şi a limitelor probabile ale evoluţiei sale în timp, element deosebit de necesar pentru asigurarea
unei stabilităţi relative a formelor şi metodelor de organizare adoptate în perioada de plan.
TEST DE EVALUARE
1. In ce constă particularitatea metodei indicilor globali?
47
Răspuns:
Particularitatea metodei constă în aceea că determină, cu ajutorul a opt
coeficienţi, la nivelul produsului şi al stadiilor procesului de producţie, gradul
de stabilitate şi ritmicitate al fabricaţiei în perioada de timp considerată (de
regulă un an).
Metoda se aplică la nivel de ansamblu al unui produs şi la nivelul stadiilor
semnificative ale procesului de producţie şi anume:
a) stadiul desfacerii producţiei;
b) stadiul de ansamblu;
c) stadiul de prelucrare;
2. In ce constă metoda indicilor de constanţă?

Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Metoda indicilor de constanţă pentru stabilirea sistemului de producţie se aplică, în
detaliu la nivel de operaţie-reper pentru stabilirea gradului de omogenitate şi stabilitate în timp a
lucrărilor ce se execută la locurile de muncă.
Indicele de constanţă al fabricaţiei se defineşte ca fiind un raport între ritmul mediu al
fabricaţiei şi timpul necesar pentru efectuarea unei operaţii „i” asupra reperului „g”.
De rezolvat:
2. Metoda indicilor globali de stabilire a sistemului de producţie se bazează în esenţă pe
faptul că fiecărui sistem de producţie îi este specific un anumit grad de stabilitate şi omogenitate
în timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia. Metoda se aplică la nivelul de
ansamblu al unui produs şi la nivelul stadiilor semnificative ale procesului de producţie.
○○○○
4.4. Tipurile de producţie
Organizarea producţiei în secţiile de bază este influenţată într-o măsură foarte mare de
tipul de producţie existent la un moment dat în cadrul întreprinderii.
Tipul de producţie este o stare organizaţională determinată de nomenclatorul de
produse ce urmează a fi prelucrat, volumul producţiei fabricate, gradul de specializare al
întreprinderii şi modul de deplasare a produselor de la un loc de muncă la altul.
În întreprinderile de producţie în funcţie de ansamblul acestor factori există trei tipuri de
producţie şi anume:
- tipul de producţie de masă;
- tipul de producţie de serie;
48
- tipul de producţie individual.
Tipul de producţie de serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de mărimea lotului
de fabricaţie, şi anume:
- tipul de producţie de serie mare;
- tipul de producţie de serie mijlocie;
- tipul de producţie de serie mică.
Existenţa în cadrul întreprinderii a unui tip de producţie sau altul determină în mod
esenţial asupra metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a managementului, a activităţii
de pregătire a fabricaţiei noilor produse şi a metodelor de evidenţă şi control a producţiei.
Astfel, pentru tipul de producţie de serie mare şi de masă, metoda de organizare a producţiei
este sub forma liniilor de producţie în flux, iar pentru tipul de producţie de serie mică şi
individuală organizarea producţiei se face sub forma grupelor omogene de maşini. Pentru tipul
de producţie de serie mijlocie se folosesc elemente din cele două metode prezentate anterior.
Practica arată însă, că în cadrul întreprinderilor de producţie industrială nu există un tip
sau altul de producţie în formele prezentate, ci în cele mai multe cazuri pot să coexiste elemente
comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de organizare a producţiei va fi
adecvată tipului de producţie care are cea mai mare pondere în întreprindere, precum şi în
funcţie de condiţiile concrete existente.
4.4.1. Tipul de producţie de masă
În cadrul întreprinderilor de producţie tipul de producţie de masă ocupă încă o pondere
însemnată. Acest tip de producţie se caracterizează prin următoarele:
- fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi în cantităţi mari
sau foarte mari;
- specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul întreprinderii;
- deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu bucată, în mod
continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continuă de felul benzilor
rulante, conveiere sau planuri înclinate;
- din punct de vedere organizatoric, locurile de muncă şi forţa de muncă care le
utilizează au un grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea operaţiilor tehnologice
sub forma liniilor de producţie în flux;
Tipul de producţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea pe scară largă a
proceselor de producţie automatizate, cu efecte deosebite în creşterea eficienţei economice a
întreprinderii.
4.4.2 Tipul de producţie de serie
Caracteristici:
- acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o nomenclatură relativ
largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de mărime mare, mica sau mijlocie;
- gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de muncă este mai redus decât la
tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de mărimea seriilor de fabricaţie;
- deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu mijloace de transport
cu deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) - cărucioare, electrocare, etc. sau cu
mijloace cu deplasare continuă, pentru seriile mari de fabricaţie;
- locurile de munca sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de mărimea seriilor
de fabricaţie. Astfel, pentru serii mari de fabricate locurile de muncă sunt amplasate după
criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricaţie după criteriul grupelor omogene
de maşini.
În cazul tipului de producţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât
tipului de producţie de masă, cât şi tipului de producţie individual (unicate).
49
4.4.3 Tipul de producţie individuală (unicate)
Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorită
diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii consumatorilor.
Caracteristici:
- fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori chiar
unicate;
- repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori
fabricare acestora putând să nu se mai repete niciodată;
- utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizează o
calificare înaltă;
- deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu bucată sau în loturi
mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă;
- amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face conform principiului
grupelor omogene de maşini
50
TEST DE EVALUARE
1. Ce se înţelege prin noţiunea de „tip de producţie”?
Răspuns:
Tipul de producţie este o stare organizaţională determinată de nomenclatorul
de produse ce urmează a fi prelucrat, volumul producţiei fabricate, gradul de
specializare al întreprinderii şi modul de deplasare al produselor de la un loc
de muncă la altul.
2. Cum se clasifică tipul de producţie în funcţie de ansamblul de factori folosit la
definirea acestuia?
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Caracteristicile tipului de producţie de masă sunt:
a) nomenclatura redusă a produselor fabricare
b) transportul produselor se face pe loturi de fabricaţie;
c) grad ridicat de specializare al utilajelor;
d) amplasarea locurilor de muncă se face conform metodei verigilor;
e) durata redusă a ciclului de fabricaţie a produselor executate;
f) nivel ridicat al productivităţii muncii.
Rezolvare: ●○ ● ○ ○ ●
De rezolvat:
2. Elementele componente ale unui tip de producţie nu influenţează metodele de
organizare a procesului de producţie; dar influenţează asupra calităţii produselor fabricate în
cadrul întreprinderii.
e) Ambele afirmaţii sunt false
○○○○○
REZUMATUL TEMEI
Întreprinderea este un sistem care funcţionează în cadrul sistemului supercomplex al

societăţii şi care se caracterizează prin procesul tehnico-productiv, structura proprie de
organizare şi planul economic propriu.
Sistemul de producţie are o structură complexă în care se delimitează următoarele
elemente componente:
- sarcina de muncă;
- intrările în sistem (materiale semifabricate, energie, combustibili, informaţii, capital);
- ieşirile din sistem (produse, lucrări, servicii, informaţii);
- influenţele exterioare ale mediului înconjurător;
- forţa de muncă;
- mijloacele de muncă (maşini, utilaje, instalaţii);
- metoda de muncă, modalitatea concretă de realizare a sarcinii de muncă;
Sistemul de producţie, indiferent de specificul întreprinderii, este de tipul intrări-proces-
ieşiri şi este străbătut de un flux material, un flux energetic, un flux financiar şi un flux
informaţional, fluxuri care-i condiţionează funcţionarea.
51
Sistemul de producţie este capabil să-şi autoregleze activitatea prin conducere proprie. In
acest sens, se poate considera că sistemul de producţie are două funcţii importante: efectorie; de
dirijare.
Analiza procesului de producţie ca sistem conduce la identificarea unor caracteristici
calitative care definesc şi alte funcţii ale producţiei, cum ar fi: tehnică-tehnologică; economică;
social-economică.
In cadrul sistemului de producţie, la transformarea elementelor de intrare în elemente de
ieşire contribuie un complex de activităţi, dintre care unele sunt considerate activităţi de bază,
iar altele sunt considerate activităţi auxiliare şi de servire. Pe de altă parte, activităţile de bază,
împreună cu o parte din cele auxiliare şi de servire, realizează funcţia efectorie a sistemului, în
timp ce alte activităţi auxiliare realizează funcţia de dirijare a acestuia.
Conducerea sistemului de producţie, potrivit conţinutului şi atribuţiilor ei, se
ierarhizează şi se exercită în trei planuri: strategică; tactică; operativă.
Creşterea producţiei de bunuri materiale se bazează în principal pe creşterea mai
accentuată a eficienţei economice.
Eficienţa procesului de producţie reprezintă randamentul sistemului de producţie, care
poate fi definit ca raport între efectul util (ieşirea din sistem) şi cheltuieli (intrarea în sistem) sau
Re
ca raport între rezultatele obţinute ( R e ) şi efectul economic η = .Randamentul ( η ) trebuie
Ef
să fie supraunitar.
Eficienţa sistemului de producţie se manifestă în trei direcţii fundamentale:
- economia de muncă vie, respectiv creşterea productivităţii muncii;
- economia de muncă materializată (trecută), prin reducerea consumurilor specifice de
materiale, energie şi consumabile;
- economia de muncă viitoare concretizate în calitatea şi fiabilitatea produselor.
Analiza şi evaluarea eficienţei sistemului de producţie se face şi cu ajutorul unor tehnici,
cum ar fi pragul de rentabilitate şi eficacitate, producţia managerială, etc. Există teorii care
încadrează un proces de producţie într-un anumit sistem (tip) de producţie. Unele teorii
încadrează un proces industrial într-un anumit sistem de producţie după stabilitatea şi
ritmicitatea în timp a fabricaţiei (metoda indicilor globali) sau după constanţa şi omogenitatea
lucrărilor ce se execută la locurile de muncă (metoda ideilor de constanţă).
Tipul de producţie este o stare organizaţională determinată de nomenclatorul de produse
ce urmează a fi prelucrat, volumul producţiei fabricate, gradul de specializare al întreprinderii şi
modul de deplasare al produselor de la un loc de muncă la altul.
In întreprinderile de producţie, în funcţie de ansamblul acestor factori, există trei tipuri
de producţie şi anume: masă; serie; individual.
52
TEST AUTOEVALUARE I
TEMELE 1-4
1. Unei întreprinderi industriale îi este specific un anumit tip de producţie; Acesta este
factorul care determină modul de organizare al procesului de producţie în secţiile de bază:
b) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) Ambele afirmaţii sunt false.
2. Elementele definitorii ale unui sistem de producţie nu influenţează metodele de
organizare ale procesului de producţie; Ele însă influenţează asupra calităţii produselor fabricate
în cadrul întreprinderii:
c) Prima afirmaţie este adevărată şi a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă şi a doua adevărată.
3. Pentru tipul de producţie individuală sunt specifice utilaje universale; Pentru tipul de
producţie de masă sunt specifice utilaje cu un înalt nivel de specializare:
d) Prima afirmaţie este adevărată iar a doua falsă
4. Un sistem se caracterizează printr-un ansamblu de elemente aflate într-o relaţie de
interdependenţă şi interacţiune reciprocă; Sistemul este caracterizat numai de sarcinile şi
funcţiile sale:
e) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
f) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
g) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
h) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă.
5. Sistemul de producţie este capabil să-şi autoregleze activitatea prin conducere proprie;
În acest sens sistemul de producţie are două funcţii importante:
- funcţia efectorie;
- funcţia de dirijare.
e) Ambele afirmaţii sunt adevărate;
f) Ambele afirmaţii sunt false;
g) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
h) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată.
6. În cadrul sistemului de producţie, la transformarea elementelor de intrare în elemente
de ieşire contribuie un complex de activităţi, dintre care unele sunt considerate activităţi de
bază, prin care se realizează circulaţia, transformarea sau prelucrarea unor resurse (materii
prime, materiale, semifabricate, informaţii, etc.) până la obţinerea unui produs finit, iar altele
sunt considerate activităţi auxiliare şi de servire, menite să asigure desfăşurarea normală a
activităţilor de bază; Activităţile de bază, împreună cu o parte din cele auxiliare şi de servire,
realizează funcţia efectorie a sistemului în timp ce alte activităţi auxiliare realizează funcţia de
dirijare a acestuia:
d) Prima afirmaţie este falsă iar a doua adevărată;
53
7. Realizarea funcţiilor şi obiectivelor sistemului de producţie necesită activităţi de
conducere şi decizii privind organizarea, exploatarea operativă şi controlul sistemului de
producţie; Conducerea sistemului de producţie se ierarhizează şi se exercită în trei planuri:
- conducerea operativă.
Conducerea strategică se centralizează prin:
- elaborarea programelor privind pregătirea tehnică a producţiei;
- elaborarea programelor privind pregătirea materială a producţiei;
Conducerea tactică se concentrează asupra problemelor de orientare şi perspectivă a
activităţilor de producţie, cum ar fi:
- stabilirea în cooperare cu compartimentele de marketing şi cercetare-dezvoltare a
strategiei de produs;
- stabilirea modalităţilor de realizare a obiectivelor pe termen mediu şi lung;
- determinarea nomenclatorului optim de produse specific întreprinderii detaliat pe
grupe de produse etc.
d) Prim afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată.
10. Conducerea operativă a producţiei constă în transpunerea în planuri şi programe a
principiilor şi orientărilor strategice; Conducerea operativă a producţiei se concentrează în
principal asupra următoarelor:
- stabilirea sistemului de programare, lansare şi urmărire a producţiei;
- programarea efectivă a producţiei prin concretizarea sarcinilor fizice şi valoarea în
timp şi spaţiu;
- realizarea producţiei fizice conform documentaţiilor tehnico-economice şi a
programelor stabilite; etc.
11. Conducerea operativă şi parţial conducerea tactică realizează ceea ce se numeşte
conducerea de ansamblu a întreprinderii; Conducerea strategică, spre deosebire de conducerea
operativă operează cu perioade de timp mai scurte (lună, decadă, săptămână, schimb, oră) şi
54
acţionează în principal la nivelul verigilor organizatorice interne ale întreprinderii (ateliere şi
secţii de producţie, fabrici, servicii din structura de producţie):
12. Creşterea producţiei de bunuri materiale se bazează în principal pe sporirea aportului
factorilor calitativi, intensivi ai dezvoltării, pe creşterea mai accentuată a eficienţei economice.
Eficienţa procesului de producţie se defineşte ca raport între efectul util (ieşirea din sistem) şi
eforturile făcute pentru obţinerea acestor efecte (intrarea în sistem):
13. Eficienţa procesului de producţie reprezintă randamentul sistemului de producţie şi
se defineşte ca raport între rezultatele obţinute şi efortul economic făcut pentru obţinerea acestor
rezultate; În sistemul de producţie randamentul respectiv eficienţa trebuie să aibă valoarea cel
mult egală cu 1:
14. Eficienţa sistemului de producţie se manifestă în trei direcţii fundamentale:
- economia de muncă vie;
- economia de muncă materializată (trecută);
- economia de muncă viitoare.
Productivitatea muncii este factorul determinant şi reprezentativ al nivelului de
dezvoltare tehnică, tehnologică, economică şi organizatorică a sistemului de producţie:
15. Pragul de rentabilitate este o tehnică de analiză cu ajutorul căreia se stabileşte
volumul producţiei pentru care un sistem de producţie devine rentabil; Pentru construcţia
diagramei pragului de rentabilitate este necesar să se reprezinte doar funcţia costurilor totale sau
funcţia costurilor unitare:
g) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată.
16. Diagrama pragului de eficacitate se utilizează în cazul existenţei mai multor variante
de decizie care sunt comparate după indicatorul, costul volumului anual de producţie sau costul
unitar; Pentru construcţia diagramei pragului de eficacitate este necesar să se reprezinte atât
funcţia costurilor totale cât şi funcţia veniturilor totale:
17. Metoda indicilor globali de stabilire a sistemului de producţie se bazează în esenţă pe
faptul că fiecărui sistem de producţie îi este specific un anumit grad de stabilitate şi omogenitate
în timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia. Metoda se aplică la nivelul de
ansamblu al unui produs şi la nivelul stadiilor semnificative ale procesului de producţie.
55
18. Metoda indicilor de constanţă pentru stabilirea sistemului de producţie se aplică, în
detaliu la nivel de operaţie-reper pentru stabilirea gradului de omogenitate şi stabilitate în timp
a lucrărilor ce se execută la locurile de muncă; Indicele de constanţă a fabricaţiei se defineşte ca
fiind un raport între ritmul mediu al fabricaţiei şi timpul necesar pentru efectuarea unei operaţii
„i” asupra reperului „g”.
e) Ambele afirmaţii sunt false;
f) Ambele afirmaţii sunt adevărate;
g) Prima afirmaţie este falsă; iar a doua adevărată;
19. Metoda indicilor globali de stabilire a sistemului de producţie se aplică, în detaliu la
nivel de operaţie-reper; Metoda indicilor de constanţă pentru stabilirea sistemului de producţie
constă în aceea că determină la nivelul produsului şi al stadiilor procesului de producţie, gradul
de stabilitate şi ritmicitate al fabricaţiei:
20. Indicele de constanţă a fabricaţiei se poate determina şi cu relaţia:
l g ,i
Γg ,i = , unde l g ,i reprezintă:
rg
a) durata de prelucrare a reperului „g” la operaţia „i”;
b) ritmul mediu anual al fabricaţiei;
c) ritmul de lucru;
d) gradul de omogenitate al lucrărilor.
21. În sistemul producţiei de masă, obiectele muncii circulă asociat pe loturi; Încărcarea
locurilor de muncă cu aceeaşi operaţie este 100% , iar gradul de omogenitate şi stabilitate în
timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia este maxim.
22. În sistemul producţiei de serie obiectele muncii circulă în procesul de producţie
individual; Încărcarea la maxim a locurilor de muncă nu se poate asigura cu o singură lucrare, ci
sunt necesare diferite operaţii, ceea ce reduce considerabil gradul de omogenitate şi stabilitate în
timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară fabricaţia:
23. Indicele de constanţă a fabricaţiei poate lua o valoare în intervalul:
a) (0, 1]
b) (1, 10]
c) (10, 20]
d) > 20
24. Metoda indicilor de constanţă se utilizează numai pentru fundamentarea soluţiilor
privind organizarea şi programarea producţiei; Sistemul de producţie are un caracter dinamic
fiind influenţat de factori tehnici, organizatori şi economici, care se modifică continuu în timp:
56
25. Întreprinderea constituie un sistem care, cu ajutorul resurselor umane, materiale şi
financiare produce bunuri şi/sau servicii destinate vânzării, fiind organizată, printr-un centru de
decizie care dispune de o anumită autonomie; Întreprinderea reprezintă colectivitatea de oameni
organizată potrivit anumitor cerinţe juridice, economice şi tehnologice, care concepe şi
desfăşoară un complex de procese de muncă, ce se concretizează în produse şi servicii destinate
să satisfacă nevoile şi dorinţele consumatorilor în condiţiile obţinerii unui venit net sau profit
maxim:
h) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
26. Principalele funcţiuni ale unei întreprinderi sunt:
e) Cercetare-dezvoltare, organizare, producţie, financiar-contabilă, personal;
f) Organizare, producţie, marketing, financiar-contabilă, personal;
g) Personal, financiar-contabilă, producţie, comercială, cercetare-dezvoltare;
h) Personal, financiar-contabilă, producţie, comercială, marketing.
27. În economia centralizată, funcţiunea comercială era funcţiunea declanşatoare a
tuturor activităţilor; În economia de piaţa funcţiunea declanşatoare a tuturor activităţilor este
funcţiunea producţiei:
d) Ambele afirmaţii sunt adevărate;
f) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
28. În general, structura în cadrul unui sistem reprezintă o configuraţie stabilă a
relaţiilor dintre elementele sistemului; Concepţia sistemică consideră întreprinderea ca un sistem
închis faţă de mediul înconjurător, care are o anumită finalitate şi urmăreşte realizarea unui
obiectiv general:
e) Ambele afirmaţii sunt adevărate
f) Ambele afirmaţii sunt false
g) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată
29. Potrivit abordării sistemice, întreprinderea trebuie considerată prin interdependenţele
care există între diferitele elemente care compun întreprinderea cum sunt subsistemele: uman,
tehnic, financiar şi altele; Întreprinderea trebuie considerată şi prin schimburile acesteia cu
mediul înconjurător şi influenţele reciproce care există între acestea:
30. După modul cum sunt definite componentele, structurile organizatorice ale unei
întreprinderi se diferenţiază în:
- structuri procesuale;
- structuri compartimentale.
O structură procesuală face abstracţie de la partea procesuală ce se petrece în
întreprindere, natura transformărilor care au loc, şi ia în considerare organul efector:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect ;
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată
57
31. Structurile organizatorice ale unei întreprinderi, după modul cum sunt definite
componentele, se diferenţiază în: structuri procesuale şi structuri compartimentale; O structură
compartimentală are drept subsisteme şi elemente organele efectorii:
32. Activitatea este o noţiune abstractă ce grupează genuri de muncă de un grad mai
pronunţat de specialitate faţă de funcţiunea din care face parte şi este efectuată de o categorie de
personal specializat; Atribuţia este o parte din sarcina de muncă şi este atribuită unui anumit
compartiment efector împreună cu responsabilităţile de execuţie:
33. Operaţia de muncă este prima componentă procesuală cu caracter concret şi complet,
fiind definită de un obiectiv individual ce revine unei anumite persoane, executant spre execuţie;
Sarcinile de muncă sunt componente ale operaţiei de muncă, fiind elemente invariabile din
punct de vedere tehnologic sau metodologic:
d) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă
34. Postul de muncă constă dintr-un ansamblu de sarcini de muncă, cu caracter
permanent, definite de obiective individuale, competenţe şi responsabilităţi ce revin spre
execuţie unei anumite persoane; Funcţia de muncă defineşte mai multe posturi de muncă cu
aceleaşi caracteristici generale.
35. Norma de conducere (ponderea ierarhică) reprezintă depărtarea exprimată prin
numărul de posturi de conducere faţă de cel mai înalt organ de conducere din întreprindere;
Nivelul ierarhic este dat de numărul de posturi aflate în directa subordonare a unui post de
conducere:
36. Relaţiile organizatorice între posturi şi compartimente sunt legăturile care se
stabilesc între diferitele posturi şi implicit între diferitele compartimente; Cele mai importante
relaţii într-o structură sunt relaţiile de inspecţie:
37. Prin mediul înconjurător al unei întreprinderi industriale se înţelege ansamblul de
elemente externe, constituite din indivizi, întreprinderi, instituţii, organisme, reglementări sau
fenomene, care pot influenţa în mod direct sau indirect activitatea întreprinderii; Acest mediu
înconjurător este foarte diversificat, se află într-o continuă schimbare, are un caracter de
relativitate în raport cu întreprinderea şi reprezintă o sursă de constrângeri şi riscuri:
58
38. Activitatea unei întreprinderi este influenţată de o manieră complexă de mediul
înconjurător; Întreprinderea, prin activitatea pe care o desfăşoară şi prin modul de organizare
influenţează la rândul ei mediul înconjurător:
39. Sistemele de producţie pot fi grupate în raport cu domeniul la care se referă în
sisteme materiale şi sisteme abstracte; Sistemele abstracte sunt acele sisteme care au un
corespondent concret în realitatea înconjurătoare:
2. Ambele afirmaţii sunt false;
3. Ambele afirmaţii sunt adevărate;
4. Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată.
5. Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă.
40. Sistemele se clasifică în raport cu legăturile care se stabilesc între acestea şi mediul
înconjurător în sisteme închise şi sisteme deschise; De regulă, sistemele economice sunt sisteme
închise:
41. Un sistem de producţie cibernetico-industrial este acel sistem care se autoreglează
prin intermediul unui factor conştient de natură umană; Întreprinderea industrială este un sistem
cibernetico-industrial:
h) Prima afirmaţie este adevărată iar a doua falsă,
42. Intrările unui sistem de producţie sunt constituite din resurse umane, financiare,
energie, materii şi materiale; Ieşirile unui sistem de producţie sunt constituite din produse,
lucrări sau servicii, energie:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect;
c) Prima, afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
43. În funcţie de gradul de specializare al întreprinderii acestea pot fi:
a) întreprinderii sezoniere;
c) întreprinderi mixte;
d) întreprinderi cu funcţionare continuă;
e) întreprinderi specializate.
44. Obiectivele unei întreprinderi pot fi:
a) sociale;
b) culturale;
c) economice;
d) comerciale;
e) financiare.
59
45. Obiectivele unei întreprinderi sunt de doua feluri: economice şi sociale; obiectivul
social este determinat de faptul că întreprinderea face o distribuire a veniturilor obţinute din
procesul de producţie:
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă.
46. Obiectivul social se manifestă faţă de producători; faţă de consumatori se manifestă
obiectivul economic.
47. O regie autonomă se caracterizează prin faptul că în caz de faliment este declarată
falită atât ea cât şi asociaţii săi; salariaţii regiei autonome au dreptul în afara salariului şi la o
parte din venitul final al regiei repartizat în funcţie de partea de capital cu care au contribuit la
capitalul acesteia.
48. În funcţie de gradul de specializare întreprinderile sunt cu funcţionare continuă şi
sezonieră; întreprinderile mixte sunt o combinaţie dintre întreprinderile mici şi mijlocii.
49. Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a puterii de cumpărare; aceasta se manifestă
ca o cantitate mare de masa monetară pe piaţă.
50. După confirmarea oportunităţii şi a utilităţii elaborării studiului se trece la etapa de
proiectare efectivă a sistemului de producţie; La elaborarea modelului de ţine seama de
componentele sistemului şi de modul de interacţiune al acestor componente, avându-se în
vedere anumite criterii de optimizare:.
51. Prima etapă în elaborarea proiectului unui sistem de producţie constă în elaborarea
proiectului; Etapa de realizare a sistemului se face în două faze:
- preliminară (de experimentare);
- integrală,
ajungându-se în final la funcţionarea efectivă potrivit sistemului de producţie proiectat:
60
52. Tipul de producţie este o stare organizaţională şi funcţională a întreprinderii; Acesta
nu este influenţat de gradul de specializare a locurilor de muncă şi nici de modul de deplasare al
produselor de la un loc de muncă la altul:
53. Pentru tipul de producţie de masă sunt specifice utilaje cu un înalt nivel de
specializare; Pentru tipul de producţie individuală sunt specifice utilaje universale:
54. Factorii care determină tipul de producţie într-o întreprindere industrială sunt:
a) nomenclatorul produselor de fabricat;
b) modul de amplasare a locurilor de muncă;
c) tipul structurii de producţie şi concepţie existent în cadrul întreprinderii;
d) volumul producţiei executate;
e) gradul de specializare al întreprinderii;
f) modul de deplasare al produselor de la un loc de muncă la altul;
55. Există următoarele tipuri de producţie:
a) tipul de producţie de masă;
b) tipul de producţie de serie;
c) tipul de producţie individual;
d) tipul de producţie de unicate.
56. Caracteristicile tipului de producţie de masă sunt:
a) nomenclatura redusă a produselor fabricate;
b) transportul produselor se face pe loturi de fabricaţie;
c) grad ridicat de specializare al utilajelor;
d) amplasarea locurilor de muncă se face conform metodei verigilor;
e) durata redusă a ciclului de fabricaţie a produselor executate;
f) nivel ridicat al productivităţii muncii.
57. Tipul de producţie este o stare organizaţională influenţată de următorii factori:
a) nomenclatorul de produse;
b) felul procesului tehnologic;
c) felul materiilor prime utilizate;
d) volumul producţiei fabricate;
e) gradul de specializare al întreprinderii;
f) felul utilajelor utilizate;
g) felul deplasării obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul.
61
TEMA V
CAPACITATEA DE PRODUCŢIE
• Capacitatea de producţie: definirea noţiunii.

• Factorii care influenţează capacitatea de producţie.
• Indicatori ai capacităţii de producţie.
• Principiile metodologice ale determinării capacităţii de producţie.
• Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie.
• Metodologia de calcul a capacităţii de producţie.
• Balanţele capacităţii de producţie.
• Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie.
Obiectivele temei:
• Definirea noţiunii de capacitate de producţie;

• Cunoaşterea factorilor care influenţează capacitatea de producţie;
• Cunoaşterea indicatorilor care măsoară capacitatea de producţie;
• Cunoaşterea principiilor de determinare a capacităţii de producţie
• Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie;
• Prezentarea balanţei capacităţii de producţie
• Aflarea posibilităţilor de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie;

3. Bărbulescu,C.(coordonator) Economia şi gestiunea întreprinderii. Ed. Economică, Bucureşti,
1999
5. Militaru, Gh. Comportament organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2005
5.1. Capacitatea de producţie; definirea noţiunii
Fundamentarea ştiinţifică a mărimii indicatorilor producţiei industriale necesită calculul
capacităţii de producţie şi asigurarea folosirii optime a acesteia.
Pornind de la importanţa deosebită a fundamentării mărimii producţiei pe baza
capacităţii de producţie, este necesar să se asigure valorificarea integrală a capacităţilor de
producţie existente şi a celor ce vor fi puse în funcţiune şi mijloacele fixe industriale.
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă de o anumită structură şi
calitate care se poate obţine într-o unitate de producţie (loc de muncă, atelier, secţie,
întreprindere, regie autonomă, ramură) în decursul unui interval de timp dat, în condiţiile
folosirii depline a fondurilor fixe productive şi de organizare raţională a producţiei şi a
muncii.
Deci, noţiunea de capacitate de producţie caracterizează posibilităţile potenţiale
productive ale unei unităţi de producţie într-o perioadă considerată şi nu trebuie confundată cu
volumul de producţie planificat sau realizat.
62
La calculul capacităţii de producţie nu trebuie luate în considerare unele situaţii
nefavorabile determinate de existenţa unor locuri înguste, de lipsa de materii prime, energie,
forţă de muncă etc.
Abordarea corectă a aspectelor teoretice şi practice legate de capacitatea de producţie
impune o diferenţiere clară între mărimea acesteia şi gradul ei de utilizare. Indicatorii care
măsoară mărimea capacităţii de producţie servesc la: elaborarea şi fundamentarea planului
economico-social al întreprinderilor, dimensionarea corectă a verigilor productive înlănţuite
tehnologic, identificarea şi evaluarea rezervelor interne ale producţiei, alegerea soluţiei optime
de profilare, specializare şi cooperare, fundamentarea diferitelor variante de dezvoltare şi
reutilare a unităţilor de producţie, compararea şi aprecierea rezultatelor obţinute în activitatea de
producţie de diferitele întreprinderi, precum şi la fundamentarea planurilor de măsuri privind
creşterea gradului de folosire a capacităţilor de producţie existente.
5.1.1.Factorii care influenţează capacitatea de producţie
După modul cum acţionează în cadrul procesului de producţie, pot fi grupaţi astfel:
Factori care influenţează mărimea capacităţii de producţie:
- mărimea fondurilor de investiţii pentru dezvoltarea şi reutilarea unităţilor de
producţie;
- mărimea parcului de utilaje şi nivelul tehnic al acestora;
- mecanizarea şi automatizarea proceselor de producţie;
- introducerea şi extinderea procedeelor tehnologice moderne;
- concentrarea, profilarea şi specializarea producţiei.
Factori care influenţează gradul de utilizare a capacităţii de producţie:
- regimul de lucru planificat (zile lucrătoare anual, numărul de schimburi pe zi, durata
unui schimb, pauze);
- durata reparaţiilor şi nivelul de întreţinere a utilajelor;
- sortimentul de producţie planificat (abaterea faţă de profilul optim al unităţii de
producţie);
- modificarea formelor, dimensiunilor şi calităţii materialelor, semifabricatelor şi
pieselor, faţă de cele prescrise în documentaţia tehnică;
- nivelul de calificare a forţei de muncă;
- existenţa “locurilor înguste” în producţie;
- nivelul organizării producţiei şi a muncii.
Diferenţierea precisă a acestor factori are o însemnătate deosebită pentru activitatea
practică, întrucât permite planificarea corectă a creşterii capacităţii de producţie, identificarea
rezervelor interne şi stabilirea metodelor de cuantificare a lor. Astfel, în industriile cu flux
discontinuu (industria construcţiilor de maşini, industria confecţiilor, industria prelucrării
lemnului ş.a.), spre deosebire de ramurile cu flux continuu (industria energiei electrice, industria
chimică, industria metalurgică) apare în mod pregnant un decalaj considerabil între posibilităţile
potenţiale maxime şi utilizarea lor efectivă. De aceea este necesară utilizarea a doi indicatori
care se măsoare mărimea capacităţii şi anume: indicatorul capacităţii tehnice şi indicatorul
capacităţii de regim.
Aşadar, asupra mărimii capacităţii de producţie a
întreprinderilor de producţie industrială acţionează următorii
factori de influenţă:
a) numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea
suprafeţelor de producţie care influenţează în mod direct
proporţional mărimea capacităţii de producţie;
b) normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a
suprafeţelor de producţie.
Aceste norme sunt de două feluri:
63
- norme de utilizare intensivă;
- norme de utilizare extensivă
c) sortimentul optim de fabricaţie.
Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia ce se poate
obţine într-o unitate de timp, pe unitatea caracteristică dimensională a unui
utilaj sau suprafaţă de producţie.
În siderurgie, norma de utilizare intensivă poate fi exprimată în
cantitatea de fontă, exprimată în tone, care se obţine pe un metru cub de
volum al unui furnal, într-o zi de lucru.
În condiţiile unor schimbări profunde care pot apare în cadrul
proceselor de producţie, datorită perfecţionării continue a tehnologiilor de
fabricaţie şi a nivelului de pregătire profesională a personalului lucrător,
aceste norme trebuie modificate pentru a corespunde situaţiei existente la
un moment dat în unităţile de producţie industrială.
Această modificare a normelor de utilizare industrială se poate face în
două moduri, şi anume:
a) pentru utilajele sau instalaţiile noi, normele de utilizare intensivă se
stabilesc pe baza datelor înscrise în fişa tehnică a utilajelor;
b) pentru utilajele sau instalaţiile existente deja în funcţiune, normele
de utilizare intensivă se stabilesc în funcţie de realizările de vârf ale
perioadei precedente. Metodologia de determinare a normelor de utilizare
intensivă, în acest caz, presupune parcurgerea următoarelor etape:
- se stabileşte luna din anul precedent în care s-a obţinut producţia
maximă;
- din cadrul acestei luni se aleg zece zile consecutive în care normele
de utilizare intensivă au fost superioare mediei din această lună;
- se face o medie aritmetică a realizărilor obţinute în aceste zece zile.
Norma de utilizare intensivă astfel obţinută se compară cu normele
obţinute de alte unităţi industriale cu rezultate remarcabile din ţară şi din
străinătate, în funcţie de care se stabileşte apoi mărimea normelor astfel
calculate.
Această metodologie poate fi utilizată în cazul în care structura
sortimentală a producţiei rămâne neschimbată faţă de perioada precedentă.
Dacă această structură se schimbă, se va lua în considerare producţia
echivalentă a perioadei de vârf, calculată pe baza structurii producţiei din
perioada pentru care se calculează capacitatea de producţie.
Normele tehnice de utilizare extensivă reprezintă timpul de
funcţionare al utilajelor sau instalaţiilor, sau timpul de utilizare al
suprafeţelor de producţie.
Mărimea normelor de utilizare este influenţată de numeroşi factori
dintre care:
- nivelul de înzestrare tehnică al întreprinderii;
- gradul de calificare al personalului muncitor;
- calitatea resurselor materiale;
- modul de organizare al producţiei;
- regimul de lucru;
- mărimea timpilor de întreruperi pentru reparaţii;
- etc.
c) sortimentul producţiei influenţează mărimea capacităţii de
producţie, prin aceea că diferitele produse având diverse norme de timp,
determină anumite mărimi ale capacităţii de producţie şi deci un grad diferit
de utilizare a acestuia.
64
Sortimentul care asigură cea mai bună utilizare a capacităţii de
producţie se numeşte sortiment optim.
5.1.2. Indicatori ai capacităţii de producţie
Indicatorul capacităţii tehnice măsoară posibilităţile potenţiale maxime productive ale
unei unităţi de producţie într-un interval de timp dat în condiţii tehnico-organizatorice
optime. Acest indicator caracterizează, pentru intervalul de timp dat, limita maximă privind
potenţialul productiv al unei unităţi de producţie, deoarece la determinarea lui se ia în
considerare cel mai înalt nivel al tuturor elementelor considerate. Astfel, se ia în considerare
întregul fond de timp calendaristic anual al utilajelor, cu excepţia timpului cât acestea sunt în
reparaţii, normele tehnice de timp, sortimentul de producţie planificat ce se încadrează în
profilul optim al întreprinderii etc.
Indicatorul capacităţii tehnice caracterizează folosirea utilajelor în condiţii optime, când
nu există nici un impediment în calea folosirii la maximum a maşinilor-unelte şi suprafeţelor de
producţie. Deşi s-ar părea că acest indicator are o semnificaţie mai mult teoretică, trebuie
subliniat că în anumite condiţii (calamităţi naturale, conflagraţii militare), cunoaşterea
posibilităţilor potenţiale maxime ale întreprinderilor existente şi folosirea integrală a acestora
pentru satisfacerea unor nevoi stringente prezintă o importanţă practică considerabilă. De
asemenea, capacitatea tehnică, ca indicator tehnico-economic, poate servi drept criteriu obiectiv
pentru măsurarea precisă a rezervelor interne (extensive şi intensive) ale producţiei şi ca bază de
referinţă pentru analiza comparativă a gradului de folosire a capacităţilor de producţie a
diferitelor unităţi de producţie.
Indicatorul capacităţii de regim exprimă mărimea normată a capacităţii de producţie
şi reprezintă măsura posibilităţilor potenţiale productive, condiţionate de factorii ce
acţionează în perioada de plan în cadrul unităţilor de producţie.
Capacitatea de regim ca normă planificată a capacităţii de producţie caracterizează în
mod corect posibilitatea de folosire reală a mijloacelor de muncă din fiecare unitate de
producţie, în perioada de plan. Indicatorului capacităţii de regim îi corespund diferite mărimi în
raport cu regimul de lucru planificat (numărul de zile şi schimburi lucrătoare, sărbători legale
etc.), sortimentul de producţie planificat, nivelul de fundamentare tehnică a normelor de timp,
calificarea cadrelor etc. De aceea, indicatorul capacităţii de regim este totodată mai mic decât
indicatorul capacităţii tehnice, diferenţa dintre ele caracterizând nivelul rezervelor existente în
raport cu posibilităţile maxime ale unităţilor de producţie, în perioada de plan.
5.1.3.Principiile metodologice ale determinării capacităţii de producţie
Particularităţile procesului de producţie în industrie implică respectarea unor principii de
bază menite să asigure efectuarea unitară la nivelul diferitelor unităţi de producţie (ramuri,
centrale industriale, întreprinderi) a calculului capacităţii de producţie, şi anume:
a) mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii (centralei industriale) se stabileşte
numai în funcţie de unităţile productive de bază. Celelalte unităţi productive, auxiliare, de
servire şi anexe pot influenţa, de la caz la caz, numai gradul de utilizare a capacităţii de
producţie;
b) determinarea capacităţii de producţie a unei întreprinderi (centrale industriale) se
începe cu efectuarea calculelor de la nivelul inferior (locuri de muncă, grupe de maşini-unelte
sau agregate) şi se continuă succesiv cu stabilirea capacităţii de producţie la nivelurile de rang
superior (ateliere, secţii, întreprindere, centrală):
c) stabilirea capacităţii de producţie a fiecărei unităţi de producţie de rang superior se
face în funcţie de capacitatea de producţie a verigilor componente conducătoare (principale), cu
explicitarea “locurilor înguste” şi a “excedentelor de capacitate”:
d) la determinarea capacităţii de producţie se admite existenţa unui grad de asigurare
normal al unităţilor de producţie cu resurse materiale şi umane, fără a se lua în considerare
deficienţele de orice natură. Existenţa sau lipsa temporară a resurselor materiale şi de forţă de
65
muncă nu influenţează mărimea capacităţii de producţie, aceasta având la un moment dat o
anumită valoare, determinată în mod obiectiv şi independent de gradul folosirii ei;
e) capacitatea de producţie are un caracter dinamic, fiind influenţată concomitent de
diferiţi factori ai procesului de producţie, ceea ce implică recalcularea ei în raport cu
modificarea acestora în timp.
TEST DE EVALUARE
1. Definiţi noţiunea de capacitate de producţie.

Răspuns:
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă de o anumită

structură şi calitate care se poate obţine într-o unitate de producţie (loc de
muncă, atelier, sector, întreprindere, regie autonomă, ramură) în decursul
unui interval de timp dat, în condiţiile folosirii depline a fondurilor fixe
productive şi de organizare raţională a producţiei şi a muncii.
2. Care sunt indicatorii care caracterizează capacitatea de producţie şi care este

semnificaţia acestora?
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Capacitatea de producţie reprezintă producţia de o anumită structură şi calitate care se
poate obţine într-o unitate de producţie în decursul unui interval de timp dat, în condiţiile
folosirii depline a fondurilor fixe productive şi de organizare raţională a producţiei şi a muncii.
La calculul capacităţii de producţie nu trebuie luate în considerare unele situaţii nefavorabile
determinate de existenţa unor locuri înguste, de lipsa de materii prime, energie, forţă de muncă,
etc.
d) Prim afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată:
De rezolvat:
2. Printre factorii care influenţează mărimea capacităţii de producţie amintim: regimul de
lucru planificat; sortimentul de producţie planificat; durata reparaţiilor şi nivelul de întreţinere a
utilajelor;
Ca factori care influenţează gradul de utilizare a capacităţii de producţie menţionăm:
mărimea fondurilor de investiţii pentru dezvoltarea şi reutilarea unităţilor de producţie; mărimea
parcului de utilaje şi nivelul tehnic al acestora; introducerea şi extinderea procedeelor
tehnologice moderne.
○ ○ ○ ○
66
5.2. Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie
5.2.1. Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie a unei întreprinderi
de producţie industrială
Pentru determinarea capacităţii de producţie la nivel de
întreprindere, se porneşte în mod ascendent de la nivel de loc de
muncă, sector, atelier sau secţie de producţie şi, în final, se ajunge
la nivel de întreprindere.
Din punct de vedere metodologic, unităţile de producţie se împart
în:
- întreprinderi în care produsul se obţine în urma prelucrării materiilor
şi materialelor pe un singur utilaj sau instalaţie;
- întreprinderi în care produsul se obţine în urma unor prelucrări
succesive la mai multe maşini, utilaje sau instalaţii.
Pentru întreprinderile din prima grupă, capacitatea de producţie la
nivel de întreprindere se obţine din însumarea capacităţii de producţie a
tuturor subunităţilor de producţie componente (secţii sau ateliere).
Pentru întreprinderile din cea de-a doua grupă, capacitatea de
producţie la nivel de întreprindere este dată de capacitatea de producţie a
verigii conducătoare.
Veriga conducătoare a unei unităţi de producţie se stabileşte în
funcţie de următoarele criterii:
- poate fi verigă conducătoare subunitatea de producţie cu ponderea
cea mai mare în manopera întreprinderii;
- poate fi veriga conducătoare subunitatea de producţie cu ponderea
cea mai mare în valoarea totală a mijloacelor de producţie ale întreprinderii.
Aşa cum s-a arătat, calculul capacităţii de producţie a întreprinderii
începe cu calculul capacităţii de producţie a grupelor de utilaje sau instalaţii.
Pentru aceasta, este necesar să se determine mai întâi:
- timpul disponibil de funcţionare a utilajelor sau instalaţiilor;
- norma de producţie a utilajelor pe unitatea de timp, sau norma de
timp a produselor fabricate.
Timpul disponibil se calculează în mod diferit, în funcţie de regimul de
lucru al utilajelor.
Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie se face în mod diferit,
după cum utilajele sunt:
- cu specializare pe produs;
- cu specializare tehnologică.
Utilajele cu specializare pe produs sunt cele care prelucrează integral
un anumit produs, dintr-o anumită cantitate de materii prime şi materiale.
Utilajele cu specializare tehnologică se caracterizează prin aceea că
realizează o gamă largă de tipuri de produse, dar pentru care execută o
singură operaţie sau un număr redus de operaţii tehnologice.
5.2.2.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare pe
produs
Capacitatea de producţie la această categorie de utilaje se
determină în mod diferit după cum utilajele:
- elaborează şarje;
- permit stabilirea unei norme de utilizare intensivă;
- permit stabilirea unei norme de timp pe produs sau a unei
norme de producţie în unitatea de timp.
67
a) pentru utilajele şi instalaţiile din prima categorie, capacitatea de
producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
T
Ip = G mp × K p× d
ds
unde:
Gmp – greutatea materiilor prime care sunt introduse în instalaţie la o
singură încărcare;
Kp – coeficientul de transformare din materie primă în produs finit;
Td – timpul disponibil de lucru al instalaţiei;
ds – durata de elaborare a unei şarje.
Utilajele şi instalaţiile specifice acestei categorii sunt furnalele,
instalaţiile chimice etc.
b) pentru utilajele şi instalaţiile pentru care se poate stabili o normă
de utilizare intensivă, capacitatea de producţie se poate determina după
relaţia:
Cp = I × K × Td
unde:
I – indicele (norma) de utilizare intensivă;
Td – timpul disponibil de lucru al utilajului;
K – caracteristica dimensională a utilajului.
c) la utilajele şi instalaţiile pentru care se cunosc normele de producţie
în unitatea de timp sau norma de timp a unui produs, capacitatea de
producţie se determină cu ajutorul a două relaţii:
Cp = Td × n p ;
T
Cp = d ,
nt
unde:
Td – timpul disponibil de lucru al instalaţiei;
np – norma tehnică de producţie a utilajului.
Din cele două relaţii rezultă că norma de producţie şi norma de timp
sunt mărimi invers proporţionale.
5.2.3.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu specializare
tehnologică
Despre utilajele care fabrică mai multe produse, dar pentru
care execută un număr limitat de operaţii tehnologice, spunem că
sunt utilaje cu specializare tehnologică.
Capacitatea de producţie a acestora se determină în mod diferit, după
cum va fi luată în considerare mărimea normelor de timp sau de producţie,
sau producţia realizată într-o perioadă precedentă considerată de bază.
Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu
specializare tehnologică, în funcţie de normele de timp sau de
producţie
În acest caz, la un singur utilaj vor fi prelucrate mai multe produse. În
acest caz, pentru determinarea capacităţii de producţie se transformă toate
produsele reale în produse reprezentative şi apoi se calculează capacitatea
de producţie a utilajului ca şi cum ar fi specializat în prelucrarea unui singur
produs, şi anume a produsului reprezentativ.
68
Determinarea capacităţii de producţie se face în mai multe
etape.
Pentru o mai uşoară înţelegere a metodologiei, să analizăm unele din
etapele acesteia:
- produsul reprezentativ poate fi produsul cu cea mai mare normă de
timp sau produsul care se fabrică în cantitatea cea mai mare;
- coeficientul de echivalenţă a unor produse reale cu un produs
reprezentativ se calculează raportând normele de timp ale produselor reale
la norma de timp a produsului reprezentativ;
- transformarea produselor reale în produse reprezentative se obţine
înmulţind cantitatea de produse reale cu coeficientul de echivalenţă;
- structura producţiei reprezentative se obţine prin împărţirea fiecărei
cantităţi de produse reprezentative corespunzătoare fiecărui produs real, la
total producţie reprezentativă;
- pentru determinarea capacităţii de producţie exprimată în produse
reprezentative, se consideră utilajul ca şi cum ar avea specializarea în
produs reprezentativ. În acest caz, capacitatea de producţie se obţine
aplicând una din cele două relaţii:
unde:
Cpr – capacitatea de producţie exprimată în produs reprezentativ;
Nn – numărul de utilaje care prelucrează produsele reale;
Td – timpul disponibil de lucru al acestor utilaje;
nn şi npr – norma de timp, respectiv de producţie a produsului
reprezentativ.
- după determinarea capacităţii de producţie exprimată în produs
reprezentativ, aceasta se repartizează pe structura producţiei;
- ultima etapă a metodologiei propune transformarea capacităţii de
producţie din produse reprezentative în produse reale; aceasta se obţine
prin împărţirea capacităţii de producţie exprimată în produse reprezentative
la coeficientul de echivalenţă.
Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la utilajele cu
specializare tehnologică, pe baza producţiei realizate într-o
perioadă precedentă
Această metodologie este specifică industriei constructoare de maşini.
În acest caz, capacitatea de producţie se calculează cu ajutorul relaţiei:
unde:
P0 - producţia realizată în perioada precedentă;
α - procentul de creştere a productivităţii muncii în perioada
considerată faţă de perioada precedentă;
γ - ponderea factorilor intensivi în creşterea producţiei, pe seama
productivităţii muncii;
n
∑ m1i - numărul de utilaje din veriga conducătoare, din grupa de
i =1
utilaje i, pentru anul pentru care se determină capacitatea;
69
n
∑ m0i - numărul de utilaje i din veriga conducătoare pentru perioada
i =1
precedentă;
tdi - timpul maxim disponibil în anul pentru care se determină
capacitatea, pentru grupa de utilaje i;
tei - timpul efectiv de lucru al utilajelor din grupa i ale verigii
conducătoare, în perioada precedentă;
ε - este un coeficient de simultaneitate al încărcării utilajelor, ale cărui
valori se diferenţiază în funcţie de tipul producţiei existente la un moment
dat.
Astfel: ε = 0,88 pentru producţia de unicate şi serie mică;
ε = 0,92 pentru producţia de serie mijlocie;
ε = 0,96 pentru producţia de masă.
Există situaţii când în cadrul aceleiaşi verigi de producţie se
prelucrează mai multe tipuri de produse. În acest caz, capacitatea de
producţie pentru fiecare fel de produs în parte se calculează după relaţia:
unde:
Cpi = capacitatea de producţie a verigii, exprimată în produsul i;
P0i = producţia din perioada precedentă exprimată în produse i;
λ - un factor multiplicator, care se determină cu ajutorul relaţiei:
Această relaţie se poate utiliza cu bune rezultate, dacă structura

producţiei din perioada precedentă este comparabilă cu structura producţiei
din anul pentru care se face calculul; dacă această structură se schimbă,
este necesară recalcularea producţiei în condiţiile perioadei curente.
5.2.4.Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie în funcţie de mărimea
suprafeţelor de producţie
În multe unităţi de producţie industrială, o mare parte din procesul de
producţie se desfăşoară pe suprafeţe de producţie: turnătorie, secţii de
montaj etc.
Pentru aceste unităţi de producţie, capacitatea de producţie se
determină după relaţia:
unde:
S – mărimea suprafeţei de producţie;
I – norma de utilizare intensivă a suprafeţei;
Td – timpul maxim disponibil de lucru al unităţii de producţie.
Norma de utilizare intensivă (I) din relaţia de mai sus, se calculează pe
baza realizărilor perioadei de vârf cu ajutorul relaţiei:
unde:
Pv – reprezintă producţia perioadei de vârf;
Cs – reprezintă coeficientul de schimburi din perioada de vârf;
70
H – numărul de ore lucrătoare dintr-un schimb în perioada de vârf (se
obţine prin înmulţirea numărului de zile lucrătoare din perioade de vârf cu
numărul orelor lucrătoare într-un schimb);
S – suprafaţa verigii de producţie.
Coeficientul de schimburi se determină după relaţia:
Se consideră schimb de bază, schimbul cu cel mai mare număr de

muncitori.
5.2.5. Fundamentarea mărimii capacităţii de producţie la liniile de producţie în flux
În acest caz, capacitatea de producţie se determină pentru fiecare
linie în flux în parte, după relaţia:
unde:
ds – durata schimbului, în ore;
tir – timpul întreruperilor reglementate, în minute;
T – mărimea tactului de producţie al liniei, în minute.
5.2.6. Fundamentarea gradului de utilizare a capacităţii de producţie
Gradul de utilizare a capacităţii de producţie este un indicator de mare
importanţă în stabilirea volumului de producţie ce va fi prelucrat în unitatea
industrială.
Acest indicator se determină cu relaţia:
unde:
Gn – gradul de utilizare a capacităţii de producţie;
P – producţia care urmează a fi executată într-o perioadă considerată;
Cpma – capacitatea de producţie medie anuală pentru aceeaşi
perioadă de timp.
Gradul de utilizare a capacităţii de producţie poate fi determinat:
• în cazul în care atât producţia cât şi capacitatea de producţie medie
anuală sunt exprimate în aceleaşi unităţi de măsură;
• sau, dacă există un ansamblu de produse care se măsoară în unităţi
de măsură diferite, se poate folosi exprimarea valorică.
Transformarea producţiei sau capacităţii de producţie în unităţi
valorice, se poate obţine pe baza relaţiei:
unde:
qi – cantitatea din produsul i, exprimată în unităţi fizice;
pi – preţul mediu unitar al produsului i.
Capacitatea de producţie medie anuală este un indicator care ţine
seama de numărul utilajelor intrate sau ieşite din funcţiune, precum şi de
utilajele modernizate în cursul perioadei considerate. Astfel, capacitatea de
producţie medie anuală se determină pe baza relaţiei:
unde:
71
Cpe – capacitatea de producţie existentă la începutul perioadei
considerate;
Cpi – capacitatea de producţie intrată în funcţiune în aceeaşi perioadă;
Ti – numărul lunilor de funcţionare în aceeaşi perioadă, a capacităţilor
intrate în funcţiune;
Cpm – capacitate de producţie modernizată în cursul perioadei;
Tm – numărul lunilor de funcţionare a capacităţilor modernizate;
Cps – capacităţile de producţie scoase din funcţiune în cursul
perioadei;
Ts – numărul lunilor de nefuncţionare a capacităţilor scoase din
funcţiune.
Împreună cu indicatorul „capacitate medie anuală” se vor
determina şi indicatorii „producţia posibilă”, „producţia care
urmează a fi executată” şi „deficitul de capacitate”.
Producţia posibilă reprezintă volumul maxim de producţie ce poate
fi realizat de veriga de producţie cu capacitatea cea mai mică.
Deficitul de capacitate reprezintă diferenţa de capacitate dintre
capacitatea de producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie
a unei verigi de producţie cu capacitate de producţie mai mică decât a
verigii conducătoare.
Într-o formă sintetică, relaţia dintre aceşti indicatori se poate exprima
cu ajutorul formulei:
Pp – producţia posibilă;
Cp – capacitatea de producţie, dată de mărimea capacităţii de
producţie a verigii conducătoare;
D – deficitul de capacitate al locului îngust.
Producţia care urmează a fi executată „P”, conform comenzilor
primite de la clienţi, poate fi mai mică sau cel mult egală cu producţia
posibilă.
Concluzionând, corelaţia dintre capacitatea de producţie,
producţia posibilă şi producţia ce urmează a fi executată poate fi
dată de relaţia:
unde:
Pp – producţia ce urmează a fi executată;
Cp şi Pp – au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia precedentă.
5.2.7. Balanţele capacităţii de producţie
Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului
Balanţele de capacitate sunt instrumente de măsură a
gradului de încărcare a utilajelor de producţie şi a deficitelor şi
excedentelor de capacitate.
Balanţa capacităţii de producţie la începutul anului se întocmeşte la
nivel de întreprindere, exprimând, cu ajutorul ei, mărimea deficitelor sau
excedentelor de capacitate.
Necesarul de capacitate a fiecărei subunităţi de producţie este dat
de mărimea capacităţii de producţie a verigii conducătoare. Excedentul sau
deficitul de capacitate a subunităţilor de producţie care nu sunt verigi
conducătoare este dat de diferenţa dintre necesarul şi existentul de
capacitate a acestor verigi. Producţia posibilă ce poate fi realizată în cadrul
72
întreprinderii este dată de cea mai mică capacitate de producţie existentă a
unei subunităţi de producţie.
Gradul de utilizare a producţiei posibile este dat de relaţia:
unde notaţiile au aceeaşi semnificaţie.

În vederea elaborării măsurilor tehnico-organizatorice de îmbunătăţire
a folosirii capacităţii de producţie, se impune fundamentarea mărimii
rezervelor de capacitate.
Acestea sunt de trei feluri:
- rezerva potenţială de producţie;
- rezerva potenţială extensivă;
- rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială de producţie se determină cu ajutorul relaţiei:
Rp = Cp – P, unde:
Cp – capacitatea de producţie;
P – producţia ce urmează a fi executată.
Rezerva potenţială este la rândul său o sumă a rezervelor potenţiale
extensive şi intensive:
unde:
Rpe – rezerva potenţială extensivă;
Rpi – rezerva potenţială intensivă.
Rezerva potenţială extensivă se determină cu ajutorul relaţiei:
unde:
P – volumul producţiei ce urmează a fi executată;
Td – timpul maxim disponibil al utilajelor;
Te – timpul producţiei realizate în perioadele de bază;
ε - coeficientul de simultaneitate a încărcării utilajelor.
Rezerva potenţială intensivă se determină pe baza relaţiei:
Rpi = Rp – Rpc, unde notaţiile au semnificaţiile cunoscute.
Planul de încărcare a utilajelor
În cadrul secţiilor de prelucrări mecanice, în care utilajele au
specializare tehnologică, dimensionarea capacităţii de producţie se face prin
stabilirea gradului de încărcare a acestora.
Pentru aceasta se stabileşte pentru fiecare grupă de utilaje necesarul
de maşini-oră pentru prelucrarea tuturor produselor şi disponibilul de
maşini-oră pentru fiecare grupă de utilaj în parte. Comparând cei doi
indicatori se poate determina deficitul sau excedentul de maşini-ore sau
deficitul sau excedentul de utilaje.
În completarea planului de încărcare se consideră că într-un an
calendaristic există 52 de duminici, 52 de sâmbete şi 6 sărbători legale, în
care regimul de lucru al întreprinderii ar putea fi întrerupt.
Balanţa dinamicii capacităţii de producţie
Această balanţă este un alt instrument de măsurare a mărimii
capacităţii de producţie prin luarea în considerare a modificărilor ce pot
apare pe parcursul unui an de zile, precum şi de determinare a gradului de
73
utilizare a acesteia. În cadrul acestei balanţe se calculează o serie de
indicatori specifici, atât pentru un an considerat de bază, cât şi pentru
anul curent pentru care se întocmeşte balanţa. În felul acesta, există
posibilitatea unei analize comparative a mărimii indicatorilor pentru
perioadele analizate şi care să permită luarea unor măsuri de îmbunătăţire a
folosirii capacităţii de producţie.
Indicatorii acestei balanţe se împart în trei grupe:
a) indicatori referitori la necesarul de capacităţi de producţie;
b) indicatori de capacitate medie anuală;
c) indicatori de utilizare a capacităţii de producţie.
În prima grupă de indicatori se pot enumera:
- producţia planificată pentru anul curent;
- capacitatea de producţie necesară pentru realizarea producţiei
planificate;
- rezervele de capacitate;
- necesarul total de capacitate.
Din grupa indicatorilor de „Capacitate medie anuală” fac parte:
- capacitatea de producţie existentă la începutul anului;
- capacitatea de producţie ieşită din funcţiune în cursul anului;
- capacitatea de producţie medie anuală.
În ultima grupă de indicatori ai balanţei dinamicii capacităţii de
producţie
se calculează indicatorul „gradul de utilizare a capacităţii de
producţie”, după relaţia prezentată la paragraful „Gradul de utilizare a
capacităţii de producţie”.
5.2.8. Posibilităţi de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie
Creşterea gradului de utilizare a capacităţii de producţie este o
importantă rezervă de obţinere a unei producţii suplimentare cu aceleaşi
mijloace fixe, economisind, în acest fel, importante resurse financiare
destinate investigaţiilor pentru suplimentarea mărimii capitalului fix al
întreprinderii.
Există trei grupe de posibilităţi de îmbunătăţire a gradului de
utilizare a capacităţii de producţie:
- posibilităţi intensive;
- posibilităţi extensive;
- posibilităţi mixte.
În grupa posibilităţilor intensive sunt incluse acele măsuri de
creştere a volumului producţiei pe unitatea de timp şi pe unitatea
caracteristică a utilajului.
Dintre acestea pot fi menţionate posibilităţile:
- de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor
existente;
- de automatizare şi mecanizare a proceselor de producţie;
- de folosire a unor mijloace moderne de producţie etc.
Posibilităţile extensive de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de
producţie se referă la creşterea volumului producţiei prin mai buna utilizare
a timpului de funcţionare a utilajelor.
Se pot enumera aici:
- reducerea timpului de menţinere în reparaţii a utilajelor;
- reducerea timpilor de întrerupere în funcţionarea maşinilor;
- mărirea numărului de schimburi lucrătoare etc.
74
În grupa posibilităţilor de ordin mixt se pot include măsuri:
- de creştere a cointeresării forţei de muncă pentru o mai bună
utilizare a maşinilor şi instalaţiilor;
- de creştere a calificării muncitorilor;
- de eliminare a locurilor înguste etc.
TEST DE EVALUARE
1. Din punctul de vedere al metodologiei de calcul a capacităţii de producţie,

întreprinderile sunt:
a) specializate pe produs;
b) specializate tehnologic;
c) mixte;
d) prelucrătoare;
e) extractive.:
Răspuns: ● ● ○ ○ ○
2. Corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia ce urmează a
fi executată este dată de una din relaţiile:
a) P ≥ Cp ≥ Pp;
b) Cp ≤ Pp ≤ P;
c) Pp ≥ P ≥ Cp;
d) Cp ≥ P ≥ P;
e) e) Cp ≥ Pp ≥ P.
Răspuns: ○ ○ ○ ○ ○
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Pentru determinarea mărimii capacităţii de producţie, metodologia
prevede o abordare descendentă – de la nivel de întreprindere până la nivel
de loc de muncă; metodologia de fundamentare a mărimii capacităţii de
producţie este aceeaşi pentru toate întreprinderile indiferent de modul de
organizare a procesului de producţie.
a) ambele afirmaţii sunt adevărate, cu valoare cauză – efect;
b) ambele afirmaţii sunt adevărate, fără valoare cauză – efect;
c) prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
d) prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
e) ambele afirmaţii sunt false.
○ ○ ○ ○●
De rezolvat:
2. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine în grupa
indicatorilor referitori la necesarul de capacitate:
a) producţia din anul curent;
b) capacitatea medie anuală;
c) rezervele de capacitate;
d) necesarul total de capacitate;
e) capacitatea de producţie existentă la începutul anului.
○ ○ ○ ○○
REZUMATUL TEMEI
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă de o a numită

structură şi calitate care se poate obţine într-o unitate de producţie (loc de
75
muncă, atelier, secţie, întreprindere, regie autonomă, ramură) în decursul
unui interval de timp dat, în condiţiile folosirii depline a fondurilor fixe
productive şi de organizare raţională a producţiei şi a muncii.
La calculul capacităţii de producţie nu trebuie luate în considerare
unele situaţii nefavorabile determinate de existenţa unor locuri înguste, de
lipsa de materii prime, energie, forţă de muncă, etc.
Abordarea corectă a aspectelor teoretice şi practice legate de
capacitatea de producţie impune o diferenţiere clară între mărimea acesteia
şi gradul ei de utilizare.
Factorii care influenţează capacitatea de producţie pot fi grupaţi în:
- factori care influenţează mărimea capacităţii de producţie;
- factori care influenţează gradul de utilizare ai capacităţii de
producţie
Diferenţierea precisă a acestor factori are o însemnătate deosebită
pentru evidenţierea rezervelor interne şi stabilirea metodelor de cuantificare
a lor.
De aceea este necesară utilizarea a doi indicatori care să măsoare
mărimea capacităţii de producţie şi anume: indicatorul capacităţii tehnice şi
indicatorul capacităţii de regim.
Particularităţile procesului de producţie în industrie implică
respectarea unor principii de bază menite să asigure efectuarea unitară la
nivelul diferitelor unităţi de producţie (ramuri, centrale industriale,
întreprinderi) a calculului capacităţii de producţie.
Determinarea indicatorilor din planul de producţie al unităţilor
industriale necesită fundamentarea mărimii capacităţii de producţie şi a
utilizării optime a acesteia.
Asupra mărimii capacităţii de producţie a întreprinderilor de producţie
industrială acţionează următorii factori de influenţă:
- numărul de utilaje existente în întreprindere şi mărimea suprafeţei
de producţie;
- normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a suprafeţelor
de producţie;
- sortimentul optim de fabricaţie.
Pentru determinarea capacităţii de producţie la nivel de întreprindere,
se porneşte în mod ascendent de la nivel de loc de muncă, sector, atelier
sau secţie de producţie şi, în final, se ajunge la nivel de întreprindere.
Gradul de utilizare a capacităţii de producţie este un indicator de mare
importanţă în stabilirea volumului de producţie ce va fi prelucrat în unitatea
industrială.
Deosebit de important este, însă, întocmirea balanţelor capacităţii de
producţie pentru o întreprindere industrială.
Balanţele de capacitate sunt instrumente de măsură a gradului de
încărcare a utilajelor de producţie şi a deficitelor şi excedentelor de
capacitate.
De asemenea, trebuie luate în considerare modificările ce pot să
apară pe parcursul unui an de zile, motiv pentru care se întocmeşte balanţa
dinamicii capacităţii de producţie. In final, trebuie avut în vedere faptul că,
creşterea gradului de utilizare a capacităţii de producţie este o importantă
rezervă de obţinere a unei producţii suplimentare, cu aceleaşi mijloace fixe,
economisind, în aceste fel, importante resurse financiare destinate
investigaţiilor pentru suplimentarea mărimii capitalului fix al întreprinderii.
76
TEMA VI
ELEMENTE DE ORGANIZARE TEHNICĂ A UNEI ÎNTREPRINDERI INDUSTRIALE
• Proiectarea întreprinderii; metode şi tehnici posibil de folosit.

• Planul general de organizare al întreprinderii: definirea noţiunii, cuprins, obiective.
• Tipul de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de producţie: definiţie,
obiective urmărite, clasificare.
Obiectivele temei:
• Cunoaşterea modelelor şi tehnicilor posibile de folosit în proiectarea întreprinderii;
• Cunoaşterea planului general de organizare al unei întreprinderi industriale;
• Cunoaşterea tipurilor de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de
producţie;
• Cunoaşterea metodelor de organizare a producţiei de bază.
3. Bărbulescu,C.(coordonator). Economia şi gestiunea întreprinderii. Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
5. Militaru, Gh.Managementul producţiei şi al operaţiunilor. Ed. ALL, Bucureşti, 2008
6.1. Proiectarea întreprinderii
6.1.1.Metode şi tehnici posibile de folosit
Proiectarea unei întreprinderi industriale reprezintă un proces deosebit de complex
care oglindeşte în final, odată cu soluţiile adoptate şi o anumită concepţie şi competenţă în
prevederea celor mai moderne metode de organizare şi amenajare tehnică.
Prin conţinutul ei proiectarea are ca obiect aranjarea fizică a secţiilor, uzinelor,
depozitelor, spaţiilor afectate birourilor, laboratoarelor etc.
Proiectarea fabricilor se poate face după următoarele metode: a) proiectarea
sistemică; b) preluarea unui proiect existent; c) proiectarea după fluxul de materiale; d)
proiectarea pe baza unor metodologii elaborate sistematic; e) metoda participării totale.
Dintre metodele arătate, cea care asigură rezultatele cele mai bune este prima.
Proiectarea sistemică reprezintă acea metodă care oferă un sistem organizat şi universal
aplicabil format dintr-o serie de etape care, o succesiune de proceduri (metode) şi un grup de
reguli.
Potrivit proiectării sistemice, proiectarea unei întreprinderi îşi concentrează activităţile în
patru etape-cadru şi anume: a) amplasamentul; b) proiectul de ansamblu; c) proiectul de
execuţie; d) execuţia.
Pentru proiectarea sistemică, în cadrul etapelor referitoare la proiectul de ansamblu şi
proiectul de execuţie se folosesc o serie de proceduri prin care se urmăreşte în final definirea în
soluţii cât mai economice a următoarelor elemente: a) stabilirea interdependenţelor – prin
concentrarea necesară a diverselor activităţi sau spaţii funcţionale; b) stabilirea spaţiilor
77
necesare – sub raportul dimensiunilor, a tipului şi a formei pentru fiecare activitate sau zonă
funcţională; c) ajustarea suprafeţelor aferente diverselor activităţi.
În figura 6.1, se prezintă succesiunea fazelor sau etapelor în proiectarea sistemică, care
concretizează şi procedurile specifice ale proiectării sistemice, prin care se soluţionează în final
cele trei mari probleme – interdependenţa, spaţiul şi ajustarea.
Sintetizarea într-o variantă optimă, în final, a celor trei probleme necesită efectuarea a o serie de
activităţi care pot fi concentrate, la rândul lor, într-o serie de faze.
Din figura prezentată rezultă că stabilirea interdependenţelor implică trei faze, şi anume:
a) precizarea fluxurilor materialelor; b) precizarea interdependenţei activităţilor; c) elaborarea
schemei interdependenţelor.
În prima fază se stabilesc în mod precis interdependenţa dintre zonele de activităţi ţinând
seama de fluxul de materiale în procesul de producţie; în faza a doua se stabileşte concentrarea
necesară pentru activităţile de bază şi asamblarea şi integrarea lor în fluxul de materiale; faza a
treia impune elaborarea unei diagrame de flux şi a schemei interdependenţei activităţilor
(schema procesului tehnologic).
După efectuarea celor trei faze, concretizate în final în diagramele de flux şi schema
procesului tehnologic, se trece la rezolvarea problemelor legate de dimensionarea suprafeţelor
necesare (faza a patra), stabilirea suprafeţelor disponibile (faza a cincia) şi întocmirea schemei
interdependenţelor dintre secţii, prin compararea spaţiilor necesare cu cele disponibile şi
punerea în final de acord a spaţiilor cu interdependenţele stabilite anterior. Prin confruntarea
schemei interdependenţelor dintre activităţi şi variantele de spaţiu, se ajunge în final la
elaborarea schemei interdependenţei spaţiilor şi a folosirii acestora (faza a şasea).
Din analiza interdependenţelor dintre spaţii pot rezulta o serie de considerente corective,
a căror luare în considerare se face în faza a şaptea prin corectarea variantei. Aceste
considerente corective se referă, de regulă, la sistemele de manevrare şi transport a materialelor,
la amenajări pentru depozite, unităţi etc.
78
Un loc important în cadrul fazelor de proiectare îl ocupă luarea în consideraţie a unor
restricţii referitoare la costul instalaţiilor, la elementele de construcţie şi la cerinţele privind
protecţia muncii, ceea ce reprezintă conţinutul fazei a opta.
Ultima fază (a noua) are ca obiect adoptarea variantei optime de proiectare din mai
multe variante posibile, pe baza unui sistem de indicatori tehnico-economici, fiecare variantă
posibilă (X, Z, Y) concretizând efortul proiectanţilor de a ţine seama de considerentele
corective, în soluţii economice.
Proiectarea unei fabrici după metoda proiectării sistemice este cea mai recomandată a fi
folosită deoarece ea permite o fundamentare tehnico-economică a unităţilor industriale.
În afară de această metodă, pentru cerinţele de proiectare operativă cu soluţii mai puţin
motivate pot fi folosite şi celelalte metode amintite anterior.
Preluarea unui proiect existent poate constitui o altă metodă care poate di adoptată.
Desigur, această metodă presupune găsirea unui astfel de proiect care să răspundă întocmai
cerinţelor impuse pentru viitoarea construcţie, precum şi aducerea unor eventuale corecturi
ţinând seama de cele mai noi realizări existente în ştiinţă şi tehnică pe plan mondial.
Metoda participării totale în proiectarea unei întreprinderi presupune elaborarea
proiectului de construcţie a unei fabrici prin antrenarea unui colectiv larg de specialişti, prin
solicitarea părerilor acestora şi luarea lor în consideraţie, prin prezentarea vizuală a variantelor,
prin dezbaterea proiectelor în colectiv, introducerea schimbărilor intervenite, aprobarea în final
în colectiv etc. Această metodă cere, de regulă, mult timp până la obţinerea variantei finale.
Proiectarea după metoda fluxului de materiale este folosită cu bune rezultate în
întreprinderile cu ciclu continuu de fabricaţie, cum sunt rafinăriile, fabricile de ulei, de morărit
şi panificaţie, fabricile chimice etc.
Ea constă în analiza deplasărilor de materiale conform fluxului tehnologic şi elaborarea
proiectului plecând de aici.
Proiectarea întreprinderilor se poate face şi după diferitele alte metodologii. Acestea
presupun proiectarea diferitelor fabrici într-o anumită succesiune, conform unor etape logice,
folosind diferite simboluri, coduri, culori semnificative, elaborarea unei documentaţii precise
etc. Proiectarea sistemică reprezintă una din formele concrete sub care se pot prezenta aceste
metodologii.
6.1.2.Planul general de organizare al întreprinderii; definirea noţiunii; cuprins;
obiective
Creşterea tot mai accentuată a dimensiunilor sistemelor industriale moderne, creşterea
complexităţii tehnice şi tehnologice a acestora impun ca organizarea şi amenajarea tehnică a
întreprinderilor industriale să fie concepute încă de la proiectare în manieră sistemică.
În acest context, procesul de proiectare a unui sistem industrial trebuie înţeles ca fiind
ansamblul activităţilor raţionale efectuate pentru conceperea şi elaborarea documentaţiei
necesare realizării lui astfel încât să asigure:
1) compatibilitatea externă a acestuia, respectiv asigurarea unor conexiuni optime cu
alte sisteme şi cu mediul;
2) compatibilitatea internă a subsistemelor componente agregate în cadrul acestuia,
respectiv optimizarea structurii interne de transformare.
Rezolvarea compatibilităţii externe a sistemului face obiectul studiului de dimensionare
optimă şi de amplasare a acestuia într-un mediu social, economic şi teritorial, adică într-un
sistem de acţiuni, reacţiuni, condiţii şi restricţii care vor influenţa şi în acelaşi timp vor fi
influenţate de sistemul industrial.
Asigurarea compatibilităţii interne a sistemului industrial se realizează prin proiectarea
subsistemelor componente ale întreprinderii, a interconexiunii lor, precum şi a procesului de
autoreglaj intern. Complexitatea sistemelor industriale impune desfăşurarea procesului de
proiectare pe mai multe planuri: proiectarea subsistemului tehnologic (a procesului tehnologic
de ansamblu); proiectarea sistemului tehnic (construcţii, amenajări tehnice, instalaţii pentru
79
realizarea procesului tehnologic); proiectarea subsistemului conducerii generale şi subsistemele
funcţiunilor de structură.
Un loc deosebit de important în procesul de proiectare şi realizare al sistemelor
industriale, cu implicaţii profunde în organizarea şi amenajarea tehnică internă a subsistemelor
productive componente intercondiţionate tehnologic, îl ocupă planul general.
Parte integrală a documentaţiei tehnico-economice, planul general este documentul de
proiectare în care se indică structura macrospaţială a acesteia, reprezentând configuraţia
organizării şi amplasării în teritoriul afectat a clădirilor, construcţiilor speciale, instalaţiilor
şi amenajărilor tehnice, căilor de acces şi transport, a racordurilor necesare funcţionării
sistemului industrial.
Modul de soluţionare a planului general influenţează direct atât volumul investiţiilor
pentru realizarea sistemului industrial, cât şi cheltuielile ocazionate de funcţionarea sa în regim
staţionar.
De aceea în elaborarea variantelor de plan general trebuie să se urmărească realizarea
anumitor obiective:
- integrarea tuturor factorilor care afectează funcţionarea sistemului;
- utilizarea eficientă a utilajelor şi instalaţiilor, a forţei de muncă şi a spaţiului;
- asigurarea uşurinţei de extindere şi dezvoltare a capacităţii producţie;
- asigurarea flexibilităţii şi elasticităţii sistemului necesară adaptării în timp, la
eventuale modificări în profilul şi sortimentul de fabricaţie, în structura producţiei şi
tehnologiilor de fabricaţie;
- asigurarea unei densităţi maxime a amenajărilor şi construcţiilor, cu respectarea
normelor pentru spaţii de mişcare a materialelor şi activităţilor auxiliare;
- asigurarea unei concordanţe optime între fluxul tehnologic şi structura planului
general;
- asigurarea unei securităţi maxime atât pentru oameni, cât şi pentru instalaţii;
- asigurarea condiţiilor ergonomice în spaţiul productiv, a condiţiilor de comoditate şi
satisfacţie pentru personalul întreprinderii.
TEST DE EVALUARE
1. Ce metode pot fi folosite pentru proiectarea unei întreprinderi ?

Răspuns:
Proiectarea unei întreprinderi se poate face după următoarele metode:
a) proiectarea sistemică;
b) preluarea unui sistem existent;
c) proiectarea după fluxul de materiale;
d) proiectarea pe baza unei metodologii elaborate sistematic;
e) metoda proiectării totale.
2. Procesul de proiectare a unui sistem industrial trebuie înţeles ca fiind ansamblul
activităţilor raţionale efectuate pentru conceperea şi elaborarea documentaţiei necesare
realizării lui. Ce trebuie să asigure un astfel de proces?
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
80
1. Planul general este documentul de proiectare în care se indică structura macrospaţială
a întreprinderii, respectând configuraţia organizării şi amplasării în teritoriul afectat a clădirilor,
construcţiilor speciale, instalaţiilor şi amenajărilor tehnice, căilor de acces şi transport, a
racordurilor necesare funcţionării sistemului industrial.
Modul de soluţionare a planului general nu influenţează direct volumul investiţiilor
pentru realizarea sistemului industrial, ci doar cheltuielile ocazionate de funcţionarea sa în regim
staţionar.
De rezolvat:
2. Rezolvarea compatibilităţii interne a sistemului face obiectul studiului de
dimensionare optimă şi de amplasare a acestuia într-un mediu social, economic şi teritorial,
adică între-un sistem de acţiuni, reacţiuni, condiţii şi restricţii, care vor influenţa şi în acelaşi
timp vor fi influenţate de sistemul industrial.
Asigurarea compatibilităţii externe a sistemului industrial se realizează prin proiectarea
subansamblelor componente ale întreprinderii, a interconexiunii lor, precum şi a procesului de
proiectare pe mai multe planuri (a subsistemului tehnologic, a subsistemului conducerii generale
şi a subsistemelor funcţiunilor de structură).
○○○○
6.2. Tipuri de amplasare a mijloacelor de muncă pe suprafeţele de producţie
6.2.1. Definire; obiective urmărite; clasificare
O componentă principală a proiectării şi organizării fluxurilor de producţie o
constituie amplasarea mijloacelor de muncă.
Prin amplasare – în organizarea producţiei – se înţelege dispunerea în spaţiu a
locurilor de muncă, a atelierelor, a secţiilor sau a celorlalte compartimente dintr-o unitate
economică. Într-o amplasare raţională legătura funcţională dintre locuri de muncă, secţii şi
ateliere se face pe drumul cel mai scurt şi într-un timp minim.
Pentru a obţine o eficienţă crescută în sistemele de producţie este necesar ca proiectarea
amplasării subunităţilor unei întreprinderi să se efectueze pe bază de studii amănunţite prin care
să se vizeze:
- utilizarea cât mai judicioasă a spaţiului;
- distanţe minime între locurile de muncă;
- manipulări şi transbordări de materiale, piese şi subansambluri minime.
Studiile de amplasare vizează două niveluri:
- amplasarea în teritoriu a întreprinderilor, uzinelor şi fabricilor noi;
- reamplasarea locurilor de muncă din interiorul întreprinderii sau fabricii potrivit
noilor cerinţe privind producţia.
Ţinând seama de caracterul dinamic al producţiei în economia de piaţă, soluţiile de
amplasare trebuie să aibă un grad adecvat de flexibilitate, să fie adaptabile la schimbările
viitoare privind produsele şi tehnologia de producţie. Obiectivul de bază al amplasării este
dezvoltarea unui sistem de producţie care să stabilească în modul cel mai avantajos cerinţelor de
capacitate şi de calitate, respectiv să asigure:
81
- spaţiul necesar maşinilor, locurilor de muncă şi de depozitare necesare programelor
existente şi posibile de producţie;
- un flux raţional al materialelor;
- spaţiul necesar serviciilor auxiliare impuse de desfăşurarea normală a procesului de
producţie.
Trebuie subliniat faptul că o amplasare neraţională a maşinilor antrenează un volum
suplimentar de muncă din care motiv specialistul în amplasare trebuie să aibă o privire de
ansamblu asupra modului în care se poate îmbunătăţi dispunerea în spaţiu a utilajelor pentru
folosirea deplină a suprafeţelor de producţie, reducerea volumului de muncă necesar
aprovizionării cu materiale şi piese, evitarea aglomerării produselor şi semifabricatelor, precum
şi pentru eliminarea deplasărilor inutile în cazul deservirii de către un executant a mai multor
maşini.
La baza întocmirii planului general de amplasare şi amenajare a spaţiilor unei
întreprinderi stau următoarele obiective generale:
- asigurarea unui flux de producţie cât mai raţional, prin eliminarea sensurilor contrarii
sau încrucişate ale deplasării obiectului muncii;
- reunirea în blocuri de clădiri complexe a diferitelor secţii, ateliere, ţinându-se seama
de avantajele pe care le prezintă aceasta ca urmare a continuităţii fluxului tehnologic, reducerii
investiţiilor în construcţii şi economicităţii exploatării;
- utilizarea eficientă a maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor cât şi a suprafeţelor
disponibile;
- uşurinţa la extinderea capacităţilor;
- adaptabilitatea la realizarea unor noi produse şi la îmbunătăţirea procesului de
fabricaţie;
- asigurarea protecţiei contra incendiilor;
- respectarea unor cerinţe tehnico-sanitare, în raport cu gradul de nocivitate al
întreprinderii.
Alegerea tipului de amplasare este condiţionată, în principal, de tipul producţiei
(determinat la rândul său, de totalitatea factorilor ce caracterizează stabilirea nomenclaturii
producţiei fabricate, volumul producţiei, gradul de specializare a locurilor de muncă sau
secţiilor), precum şi de modul de mişcare a obiectelor muncii între locurile de muncă.
Principalele tipuri de amplasare sunt:
- amplasarea funcţională, orientată pe procese tehnologice; se mai numeşte şi
amplasare pe grupe de maşini;
- amplasarea liniară orientată pe produs;
- amplasarea pe post fix (staţionară).
6.2.2. Amplasarea staţionară sau pe post fix
Amplasarea staţionară sau pe post fix se caracterizează prin faptul că amplasarea
materialelor sau componentelor principale rămân într-un loc fix, iar muncitorii şi
echipamentul sunt mobile.
Acest tip de amplasare este utilizat în cazul produselor care se realizează în cantităţi
mici, sau a produselor foarte mari şi grele cum sunt locomotivele, avioanele, vagoanele etc.
Suprafeţele de montaj sunt dotate cu instalaţii de ridicat şi surse de energie pentru acţionarea
uneltelor cu care se face asamblarea.
Îmbunătăţirea amplasării se poate realiza uneori încercând să scurtăm distanţele parcurse
de oameni, materiale şi echipamente. Totuşi, limitele în care se poate efectua raţionalizarea
sunt destul de mici.
Avantajele acestui tip de amplasare sunt:
- manipularea produsului asamblat este redusă;
82
- responsabilitatea pentru calitate este fixată la o singură persoană sau la echipa de
ansamblu;
- sunt posibile frecvente modificări ale produselor sau lansarea produselor noi, precum
şi modificări în secvenţa operaţiunilor;
- amplasarea poate fi adaptată la diferite produse şi la cereri intermitente ale acestor
produse;
- amplasarea este flexibilă.
Amplasarea pe post fix se foloseşte când:
- pregătirea sau prelucrarea materialelor cere – pe lângă instalaţiile de ridicat - doar
scule de mână sau maşini simple;
- se fac doar una sau câteva bucăţi dintr-o piesă;
- costul mişcării pieselor importante este ridicat;
- calitatea execuţiei depinde de calificarea şi măiestria muncitorilor sau este de dorit ca
responsabilitatea calităţii produselor să revină unui singur muncitor.
6.2.3. Amplasarea pe proces tehnologic sau pe grupe de maşini (amplasarea
funcţională)
Condiţii de aplicare, avantaje şi dezavantaje
În cazul amplasării pe proces, maşinile din aceeaşi categorie funcţională se grupează
laolaltă. În cadrul atelierelor vor fi grupate împreună strungurile, maşinile de găurit, maşinile de
frezat, maşinile de rectificat, punctele de control etc. În alte ateliere se va organiza activitatea de
turnare, tratament termic, asamblare etc. În cadrul fiecărei secţii se va face o aranjare a grupelor
de maşini în funcţie de ordinea generală a operaţiilor tehnologice (strunjire, găurire, frezare,
rectificare etc.). În figura 6.2, se arată schematic modul cum se împarte teritoriul uzinal pe secţii
şi drumul parcurs de două piese A şi B de la materia primă până la asamblarea lor într-un produs
şi în fine la depozitul de produse finite. Pe fiecare suprafaţă de producţie din schemă sunt
grupate maşinile asemănătoare funcţional sau activităţile cu conţinut tehnologic apropiat.
Piesele parcurg diverse drumuri în funcţie de operaţiile prevăzute în proiectul de proces.
Această mişcare a pieselor de la un centru de prelucrare la altul se face în loturi sau partizi care
sunt temporar depozitate în fiecare centru de producere pentru a aştepta intrarea în prelucrare.
Schema amplasării pe grupe de maşini este deci, un tip elastic de sistem discontinuu de
producţie.
Amplasarea pe proces sau funcţională, deşi socotită în unele publicaţii de specialitate
ca amplasare demodată şi neeficientă, rămâne o formă de organizare în spaţiu a producţiei
care se pretează destul de bine la următoarele condiţii:
- dacă aceleaşi facilităţi de producţie (maşini, suprafeţe, instalaţii etc.) trebuie să fie
utilizate pentru a fabrica şi asambla o largă varietate de piese;
- dacă caracteristicile pieselor sau produselor sunt nestabile, cu reproiectări frecvente
în funcţie de cerinţele pieţei;
- dacă volumul pieselor luate individual este scăzut sau tipodimensiunile unei piese ce
se fabrică în volum mare nu se pretează la aceeaşi secvenţă de operaţii.
În asemenea condiţii de fabricaţie prima şi cea mai importantă cerinţă faţă de
amplasamentul adoptat este flexibilitatea; faţă de varietatea caracteristicilor pieselor, faţă de
fluxul (circulaţia) pieselor, faţă de volumul de fabricat.
Principalele avantaje ale amplasamentului pe proces sunt:
- utilizarea maşinilor şi utilajelor la piese cu caracteristici variate permite o bună
încărcare a acestora şi un coeficient ridicat de utilizare;
- investiţiile în maşini şi utilaje sunt mai scăzute în comparaţie cu un amplasament pe
produs echivalent, tocmai datorită utilajelor mai puţin specializate şi a gradului de utilizare mai
ridicat al acestora în comparaţie cu amplasamentul pe produs echivalent;
83
- repercusiunile defecţiunilor de maşini şi utilaje nu se resimt decât pentru locul de
muncă respectiv, acesta fiind relativ “decuplat” de alte locuri de muncă datorită trecerii în loturi
a pieselor de la un loc de muncă la altul;
- se pretează la reproiectarea pieselor şi produselor şi prin aceasta este mai puţin expus
procesului de uzură morală.
Fig.6.2. Amplasarea pe proces tehnologic sau pe grupe de maşini

Cu toate avantajele menţionate amplasamentul pe proces are importante dezavantaje:
- nu permite utilizarea utilajelor specializate şi, deci, nu se beneficiază de avantajele
acestora concretizate în debit şi productivitate ridicată;
- cost ridicat al fabricaţiei;
- cost ridicat al manipulării;
- spaţii suplimentare pentru accese largi şi pentru depozitarea între operaţii;
- ciclu lung de fabricaţie;
- programarea şi urmărirea producţiei complexă şi costisitoare.
Datorită dezavantajelor menţionate “ori de câte ori se ajunge la întrunirea condiţiilor
pentru un amplasament în flux continuu pe produs sau obiect” este necesar să se facă acest
lucru.
Determinarea poziţiei relative a „centrelor de prelucrare”
În cazul amplasării pe proces, cea mai importantă problemă care se ridică şi care are
caracter strict de amplasament este determinarea celei mai economice zone de amplasare în
teritoriul uzinei a fiecărei grupe de maşini, atelier, secţie, în general a fiecărui centru de
fabricaţie.
Problema poziţiei relative a unui centru faţă de altul nu este deloc simplă dacă se ţine
seama că suntem în faţa unei probleme de permutări a numărului de centre de prelucrare.
Numărul variantelor teoretice de amplasare relativă creşte extrem de rapid, astfel că la 6 centre
de prelucrare acesta este de 720 în timp ce la 20 de centre este de 608.000.000.000.000. În mod
obişnuit o uzină are între 15 şi 20 centre de prelucrare.
Criteriul care stă la baza alegerii poziţiei în spaţiu a secţiilor şi atelierelor este costul
minim de manipulare a materialelor, semifabricatelor, pieselor, subansamblelor şi produselor
pentru întregul volum de manipulare pe o perioadă de timp.
Dacă se admite că varianta de sistem de manipulare a fost adoptată, în cadrul acestui
sistem deosebim o categorie de costuri care ţine de punctele de încărcare şi de descărcare a
sarcinilor şi o altă categorie care ţine de distanţa de transport şi de numărul sarcinilor
84
transportate (bucăţi, platforme, cărucioare, tone etc.). Intr-un sistem de manipulare bine definit,
categoria de cheltuieli care depinde de amplasarea relativă a centrelor de prelucrare este funcţie
de produsul dintre sarcinile ce se manipulează între centrele i şi j şi de distanţa între acestea.
Sub formă matematică criteriul amplasării optime se poate scrie:
{
min {E} = min ∑A ij X ij }
în care:
A ij – numărul sarcinilor de manipulat, lunar sau anual, între centrele i şi j;
Xij – distanţa de la i la j.
Rezolvarea problemei amplasării optime presupune calculul valorii E pentru toate
variantele de amplasare. Acest lucru este cvasiimposibil chiar şi cu calculatoare electronice de
mare viteză.
În faţa unei asemenea probleme se poate recurge la două metode:
a) metoda grafică aproximativă;
b) metoda de investigare pe calculatorul electronic a soluţiilor.
6.2.4. Amplasarea pe produs sau pe obiect (amplasarea liniară orientată pe produs)
Condiţii de aplicare; avantaje şi dezavantaje
Amplasamentul pe produs sau pe obiect de fabricaţie, cunoscut şi sub denumirea de
linie de fabricaţie, urmează, în general, modelul sistemului de producţie continuă. Denumirea
derivă de la faptul că schema de aranjare a maşinilor, utilajelor şi, în general, a locurilor de
muncă, urmează mai mult sau mai puţin fluxul de producţie al obiectului fabricaţiei (piesă sau
produs). Figura 6.3, prezintă un amplasament tipic pe produs. În schemă maşinile şi utilajele
de pe liniile de uzinare şi respectiv locurile de muncă de pe liniile de montaj corespund
secvenţei de operaţii prin care trece piesa sau produsul, aşa cum sunt acestea prevăzute în
fişa de circulaţie.
Condiţiile ce trebuie satisfăcute pentru adoptarea soluţiei de amplasare pe produs
sunt:
- un volum de producţie adecvat pentru a face posibilă o utilizare adecvată a utilajelor;
- o cerere suficient de stabilă faţă de produs;
- standardizarea pieselor;
- interşanjabilitatea pieselor între diferitele tipodimensiuni ale produsului.
Fig.6.3. Amplasament tipic pe produs
În privinţa volumului fabricaţiei nu se poate vorbi de o cantitate limită de la care ar fi

eficientă trecerea la o linie de fabricaţie, independent de natura piesei sau produsului. Prin
analiză economică se poate stabili un volum prag pentru trecerea de la amplasarea pe proces la
amplasarea pe produs, pentru o piesă sau un produs dat. Utilizarea satisfăcătoare a maşinilor şi
utilajelor de pe o linie de fabricaţie este strâns legată de volumul producţiei.
85
Cererea stabilă a produsului fabricat pe o linie de fabricaţie, alături de volumul de
fabricaţie suficient de mare, este o condiţie necesară pentru a asigura continuitatea activităţii de
producţie pe o perioadă de timp care să conducă la economicitate. Pregătirea fabricaţiei şi
realizarea amplasamentului ca atare reclamă de regulă cheltuieli ridicate şi numai un timp
suficient de lung de exploatare a liniei va permite recuperarea acestora.
Standardizarea pieselor este asociată cu stabilitatea cererii. Schimbările tehnice şi
tehnologice ale caracteristicilor produsului sau ale pieselor componente se pot face la o
amplasare pe produs, dar acestea nu pot fi atât de frecvente ca la amplasarea pe proces. Unele
schimbări ale proiectului pot reclama reinstrumentarea sau chiar reamplasarea liniei.
Interşanjabilitatea pieselor permite pe de o parte asigurarea unui volum ridicat de piese
de tipodimensiuni asemănătoare şi a unor volume moderate de produse de tipodimensiuni
diferite, iar pe de altă parte permite asigurarea continuităţii fabricaţiei prin folosirea pieselor de
pe o linie sau alta de fabricaţie prin folosirea pieselor de pe o linie sau alta de fabricaţie în
diferite linii de montaj, lucru care atenuează pierderile din întreruperea unor linii de fabricaţie şi
înlătură necesitatea unor ajustaje la montaj.
Toate condiţiile menţionate mai sus reclamă încă una care poate fi socotită crucială şi
anume, alimentarea continuă cu materiale. Întreruperea alimentării cu material, pentru o singură
piesă poate conduce la oprirea întregului proces.
Amplasamentul de produs şi-a găsit domeniul principal de utilizare mai ales la
asamblare şi mai puţin în fabricaţia propriu-zisă sau uzinare. Cu ocazia prezentării problemei
echilibrării liniilor de montaj se va arăta motivul principal al acestei extinderi diferite.
Atunci când condiţiile amplasamentului pe produs sunt satisfăcute acesta prezintă
importante avantaje:
- ciclul de producţie se scurtează ca urmare a trecerii aproape continuu a materialului
de la o operaţie la alta;
- cheltuielile de producţie se reduc simţitor ca urmare a faptului că sunt utilizate
maşini specializate de mare debit şi a productivităţii muncii mult sporite şi ca urmare a reducerii
manipulărilor de materiale şi piese;
- spaţiul construit este mai redus ca al unui amplasament pe proces echivalent, ca
urmare a reducerii până la dispariţie, a spaţiilor depozitare între operaţii şi a aleilor sau
culoarelor de manipulare deşi numărul maşinilor şi utilajelor poate fi superior celui pe proces;
- controlul fluxului de fabricaţie se simplifică foarte mult pentru că circulaţia pieselor
este directă şi mecanică, iar pregătirea fabricaţiei se deplasează în domeniul proiectării liniei
însăşi. Programarea calendaristică se face la nivelul întregii linii şi nu sunt necesare programe
detaliate de activitate pe locuri de muncă şi pe maşini.
Principalele dezavantaje ale amplasamentului pe produs sunt următoarele:
- nu este flexibil la schimbări ale volumului producţiei şi ale caracteristicilor de
proiectare ale pieselor şi produselor;
- este puternic afectat de uzura morală atât datorită uzurii morale a produsului fabricat
cât şi datorită uzurii morale a utilajelor specializate şi chiar al întregii tehnologii de fabricaţie;
- întreruperea în funcţionare a unui utilaj conduce la întreruperea procesului pe
întreaga linie şi se resimte şi pe liniile cu care este conectat;
- investiţiile în utilaje de lucru sunt mai mari ca într-un amplasament echivalent pe
proces;
- o echilibrare perfectă a încărcării tuturor utilajelor de pe o linie de fabricaţie este
aproape imposibilă ajungându-se astfel la grade de încărcare diferite şi relativ scăzute.
Dacă amplasamentul pe proces este răspândit la uzinele cu producţie individuală, de
unicate şi de serie mică, amplasamentul pe produs este tipic producţiei de masă. În ramura
minieră amplasamentul tipic întâlnit în uzinele de utilaj este cel pe proces. Există condiţii pentru
organizarea unei fabricaţii pe linii la stâlpii hidraulici de susţinere a abatajelor pentru care
volumul este relativ mare iar interşanjabilitatea multor piese este posibilă la diferite tipo-
dimensiuni.
86
Un amplasament pur pe proces sau pur pe produs se întâlnesc rar în uzinele noastre. Cel
mai frecvent se întâlnesc amplasamente mixte, cu organizarea pe proces a fabricaţiei propriu-
zise (ateliere de turnare, de maşini unelte, piese, forje etc.), combinate sporadic cu linii de
fabricaţie pentru unele piese care permit acest lucru şi, în mod obişnuit cu asamblarea organizată
pe linii de montaj (exceptând cazul unor volume scăzute de produse sau pentru produse foarte
mari şi grele ca locomotive, avioane, nave la care se aplică asamblarea în poziţie fixă).
O amplasare mixtă este posibilă şi la fabricarea produselor de diverse tipo-dimensiuni la
care este posibilă o secvenţă similară de operaţii. În acest caz maşinile se grupează funcţional
(pe proces) şi grupele de maşini se aranjează pe produs în ordinea fluxului de asamblare. În felul
acesta se obţin simultan avantajele ambelor tipuri de amplasamente.
Egalizarea sau balansarea în cazul amplasamentului pe produs
Problema cea mai importantă în proiectarea liniilor de fabricaţie sau de asamblare
este egalizarea sau balansarea acestora. O serie de aspecte ale egalizării liniilor de montaj se
regăsesc şi în activitatea de reparaţii (demontare-remontare) fapt pentru care cunoaşterea unor
detalii ale problemei prezintă importanţă şi pentru inginerii care lucrează în acest domeniu.
Egalizarea se referă la asigurarea aceleiaşi ieşiri (egalizarea de debit) pentru fiecare
din operaţiile ce compun secvenţa unei linii în flux continuu. Când ieşirile de la toate
operaţiile sunt egale se poate vorbi de o echilibrare perfectă, care asigură un flux uniform. Când
există diferenţe între ieşirile operaţiilor aranjate în flux, debitul maxim va fi dictat de aşa-numita
operaţie de ştrangulare din secvenţă (operaţia cea mai lentă), şi linia de flux este nebalansată. Ca
urmare vor exista capacităţi neutilizate în toate operaţiile exceptând operaţia de ştrangulare.
Pentru rezolvarea unei probleme de balansare este nevoie să se cunoască posibilităţile de
divizare a unui proces în activităţi elementare şi timpii necesari pentru executarea acestora.
TEST DE EVALUARE
1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de „amplasare” ?

Răspuns:
Prin amplasare – în organizarea producţiei – se înţelege dispunerea în spaţiu
a locurilor de muncă a atelierelor, a secţiilor sau a celorlalte compartimente
dintr-o unitate economică.
2. Care sunt principalele tipuri de amplasamente?
Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:
1. Prin amplasare – în managementul producţiei – se înţelege dispunerea în spaţiu, a
economică; Într-o amplasare raţională legătura funcţională dintre locuri de muncă, secţii şi
ateliere se face pe drumul cel mai scurt şi într-o perioadă de timp maximă.
a) Ambele afirmaţii sunt adecvate;
Rezolvare: ○ ○ ● ○
87
De rezolvat:
2. În cazul amplasării pe proces, maşinile din aceeaşi categorie funcţională se grupează
laolaltă. Schema amplasării pe grupe de maşini este deci, un tip de sistem continuu de producţie.
○○○○
REZUMATUL TEMEI
Proiectarea unei întreprinderi industriale reprezintă un proces deosebit

de complex care oglindeşte în final, odată cu soluţiile adoptate, şi o anumită
concepţie şi competenţă în prevederea celor mai moderne metode de
organizare şi amenajare tehnică.
Proiectarea întreprinderilor se poate face după următoarele metode:
a) proiectarea sistemică; b) preluarea unui proiect existent; c) proiectarea
după fluxul de material; d) proiectarea pe baza unor metodologii elaborate
sistematic; e) metoda participării totale.
Creşterea tot mai accentuată a dimensiunilor sistemelor industriale
moderne, creşterea complexităţii tehnice şi tehnologice a acestora impun ca
organizarea şi amenajarea tehnică a întreprinderilor industriale să fie
concepute încă de la proiectare în manieră sistemică.
In acest context, procesul de proiectare a unui sistem industrial
trebuie înţeles ca fiind ansamblul activităţilor raţionale efectuate pentru
conceperea şi elaborarea documentaţiei necesare realizării lui, astfel încât
să asigure:
1) compatibilitatea externă a acestuia, respectiv asigurarea unor
conexiuni optime cu alte sisteme şi cu mediul;
2) compatibilitatea internă a subsistemelor componente agregate în
cadrul acestuia, respectiv optimizarea structurii i9nterne de transformare.
Un loc deosebit de important în procesul de proiectare şi realizare al
sistemelor industriale, cu implicaţii profunde în organizarea şi amenajarea
tehnică internă a subsistemelor productive componente intercondiţionate
tehnologic, îl ocupă planul general.
Parte integrală a documentaţiei tehnico-economice, planul general
este documentul de proiectare în care se indică structura macrospaţială a
acestuia, reprezentând configuraţia organizării şi amplasării în teritoriul
afectat a clădirilor, construcţiilor speciale, a instalaţiilor şi amenajărilor
tehnice, a căilor de acces şi transport, a racordurilor necesare funcţionării
sistemului industrial.
O componentă principală a proiectării şi organizării fluxurilor de
producţie o constituie amplasarea mijloacelor de muncă. Prin amplasare, în
organizarea producţiei, se înţelege dispunerea în spaţiu a locurilor de
muncă, a atelierelor, a secţiilor sau a celorlalte compartimente dintr-o
unitate economică. Intr-o amplasare raţională, legătura funcţională dintre
locurile de muncă, secţiile şi atelierele se face pe drumul cel mai scurt şi
într-un timp minim.
Alegerea tipului de amplasare este condiţionată, în principal, de tipul
producţiei (determinat la rândul său, de totalitatea factorilor ce
caracterizează stabilirea nomenclatorului producţiei fabricate, volumul
88
producţiei, gradul de specializare a locurilor de muncă sau secţiilor) precum
şi de modul de mişcare a obiectelor muncii între locurile de muncă.
Principalele tipuri de amplasare sunt:
- amplasarea funcţională, orientată pe procese tehnologice, se mai
numeşte şi amplasare pe grupe de maşini;
- amplasarea liniară orientată pe produs;
- amplasarea pe post fix (staţionară).
89
TEST AUTOEVALUARE II
TEMELE 5-6
1. Capacitatea de producţie reprezintă producţia de o anumită structură şi calitate care se

poate obţine într-o unitate de producţie în decursul unui interval de timp dat, în condiţiile
folosirii depline a fondurilor fixe productive şi de organizare raţională a producţiei şi a muncii;
La calculul capacităţii de producţie nu trebuie luate în considerare unele situaţii nefavorabile
determinate de existenţa unor locuri înguste, de lipsa de materii prime, energie, forţă de muncă,
etc.
d) Prim afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată:
2. Printre factorii care influenţează mărimea capacităţii de producţie amintim:
- regimul de lucru planificat;
- sortimentul de producţie planificat;
- durata reparaţiilor şi nivelul de întreţinere a utilajelor.
Ca factori care influenţează gradul de utilizare al capacităţii de producţie menţionăm:
- mărimea fondurilor de investiţii pentru dezvoltarea şi reutilarea unităţilor de
producţie;
- mărimea parcului de utilaje şi nivelul tehnic al acestora;
- introducerea şi extinderea procedeelor tehnologice moderne:
g) Ambele afirmaţii sunt false;
i) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată.
3. Indicatorul capacităţii tehnice caracterizează folosirea utilajelor în condiţii optime,
când nu există nici un impediment în calea folosirii la maximum a maşinilor unelte şi
suprafeţelor de producţie; Indicatorul capacităţii de regim reprezintă măsura posibilităţilor
potenţiale productive, condiţionate de factorii care acţionează în perioada de plan în cadrul
unităţilor de producţie:
4. Capacitatea de regim, ca normă planificată a capacităţii de producţie, caracterizează în
mod corect posibilitatea de folosire reală a mijloacelor de muncă din fiecare unitate de
producţie, în perioada de plan; Indicatorul capacităţii de regim este totodată mai mare decât
indicatorul capacităţii tehnice.
d) Prim afirmaţie este adevărată iar a doua falsă.
5. Normele tehnice de folosire a utilajului de producţie şi a suprafeţelor reprezintă un
factor care influenţează asupra mărimii capacităţii de producţie;. Aceste norme tehnice sunt de
două feluri şi anume:
- norme tehnice de utilizare intensivă;
- norme tehnice de utilizare extensivă:
90
6. Sortimentul care asigură cea mai bună folosire a capacităţii de producţie poartă
denumirea de sortiment optim: Mărimea capacităţii de producţie a unei întreprinderi industriale
nu se modifică în condiţiile modificării sortimentului de producţie:
7. Un principiu metodologic de determinare a capacităţii de producţie este formulat
astfel: „Mărimea capacităţii de producţie a întreprinderii se stabileşte numai în funcţie de
unităţile productive de bază”.
Un alt principiu este formulat astfel: „Stabilirea capacităţii de producţie a fiecărei unităţi
de producţie de rang superior se face în funcţie de capacitatea de producţie a verigilor
componente principale, fără explicitarea „locurilor înguste” şi a excedentelor de capacitate”.
8. Prin sortiment de producţie se înţelege felul produselor prevăzute a se fabrica şi
ponderea pe care o ocupă fiecare produs în ansamblul producţiei; Prin sortiment optim se
înţelege felul produselor şi ponderea acestora care asigură cea mai bună încărcare a capacităţii
de producţie:
d) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă:
9. Prin „verigă conducătoare” se înţelege acel utilaj, sector, atelier sau secţie în care se
efectuează cele mai importante operaţii ale procesului tehnologic; Prin „locuri înguste” definim
acele verigi de capacitate care limitează capacitatea de producţie:
10. Pentru calculul capacităţii de producţie a întreprinderii trebuie să se pornească de la
calculul capacităţii de producţie pe principalele grupe de utilaje sau agregate; Pentru fiecare
grupă în parte, mărimea timpului de funcţionare se calculează în mod diferit, astfel încât la
utilajele şi agregatele cu funcţionare continuă, timpul disponibil de funcţionare al acestora se
determină ca diferenţă între timpul de lucru calendaristic şi timpul prevăzut pentru reparaţii:
11. Fundamentarea tehnico-economică a volumului de producţie al unei întreprinderi
necesită, ca element de bază, dimensionarea gradului de folosire a capacităţii de producţie;
Gradul de folosire al capacităţii de producţie se calculează raportând capacitatea de producţie la
producţia prevăzută a se executa, ambele exprimate în aceleaşi unităţi de măsură:
91
12. Dacă se notează cu D deficitul de capacitate al locului îngust, care limitează volumul
producţiei, producţia posibilă (Pp) se determină cu relaţia:
Pp = Cp - D , unde:
Cp- reprezintă capacitatea de producţie
Între capacitatea de producţie (Cp), producţia posibilă (Pp) şi producţia prevăzută a se
realiza sau realizată (P), există următoarele corelaţii:
P ≥ Cp ≥ Pp
13. Capacitatea de producţie este influenţată de o serie de factori; unul dintre aceştia este
dat de volumul producţiei comandate care urmează a fi executat în întreprindere.
14. Numărul utilajelor existente în întreprindere influenţează în mod indirect mărimea
capacităţii de producţie; volumul producţiei executate nu influenţează mărimea capacităţii de
producţie.
15. Mărimea suprafeţelor de producţie este un factor de influenţă a capacităţii de
producţie; un alt factor de influenţă a capacităţii de producţie este sortimentul optim de
fabricaţie.
16. Normele tehnice de utilizare a utilajelor şi suprafeţelor de producţie nu sunt factori
de influenţă a mărimii capacităţii de producţie; acestea sunt de trei feluri: intensive, extensive şi
mixte.
17. Norma de utilizare intensivă reprezintă producţia care se poate obţine în unitatea de
timp de către un utilaj; norma de timp reprezintă timpul necesar pentru prelucrarea unei unităţi
de produs.
92
18. Normele de utilizare intensivă nu se modifică pe toată perioada care constituie durata
de viaţă a utilajelor; norma de producţie reprezintă timpul necesar realizării unei cantităţi de
producţie.
19. Norma de utilizare intensivă pentru utilajele noi este înscrisă în fişa tehnică a
utilajelor; pentru utilajele în funcţiune, aceste norme se stabilesc în funcţie de realizările de vârf
ale perioadei precedente.
20. Prima etapă a metodologiei de determinare a normei de utilizare intensivă pe baza
realizărilor perioadei precedente constă în stabilirea lunii din anul precedent în care s-a obţinut
un volum maxim de producţie; această producţie se împarte la numărul zilelor din lună şi se
obţine norma de utilizare intensivă din anul curent.
21. Metodologia de stabilire a normelor de utilizare intensivă pe baza realizărilor
perioadei de vârf se utilizează numai în cazul în care structura sortimentală a perioadei curente
se modifică semnificativ faţă de perioada precedentă; pentru perioada în care structura
sortimentală rămâne neschimbată nu se modifică valoarea normelor de utilizare intensivă.
22. Mărimea normei de utilizare extensivă este influenţată de structura de producţie şi
concepţie a întreprinderii; de asemenea aceasta este influenţată de nivelul de înzestrare tehnică
al acesteia.
23. Sortimentul optim de fabricaţie influenţează asupra mărimii capacităţii de producţie;
sortimentul optim de fabricaţie asigură cea mai bună utilizare a capacităţii de producţie.
24. Pentru determinarea mărimii capacităţii de producţie, metodologia prevede o
abordare descendentă – de la nivel de întreprindere până la nivel de loc de muncă; metodologia
93
de fundamentare a mărimii capacităţii de producţie este aceeaşi pentru toate întreprinderile
indiferent de modul de organizare a procesului de producţie.
25. Metodologia de fundamentare a mărimii capacităţii de producţie se diferenţiază după
modul de obţinere a produsului finit; din acest punct de vedere întreprinderile sunt specializate
tehnologic sau pe produs.
26. Pentru întreprinderile în care produsul finit se obţine în urma prelucrării sale la un
singur utilaj sau instalaţie, capacitatea de producţie este dată de capacitatea de producţie a
verigii conducătoare; pentru celelalte întreprinderi, capacitatea de producţie se obţine prin
însumarea capacităţii de producţie a tuturor verigilor de producţie din componenţa acesteia.
27. Veriga conducătoare se stabileşte în funcţie de volumul producţiei realizate în cadrul
acesteia; veriga conducătoare se stabileşte în funcţie de ponderea valorii mijloacelor sale de
producţie în total valoare a mijloacelor de producţie din întreprindere.
28. Poate fi verigă conducătoare, subunitatea de producţie cu ponderea cea mai mare în
volumul de manoperă al întreprinderii; poate fi verigă conducătoare subunitatea de producţie
care execută cea mai importantă fază tehnologică din procesul tehnologic al unui produs.
29. Pentru calculul capacităţii de producţie la nivel de loc de muncă trebuie să se
cunoască mărimea timpului disponibil al acestuia; timpul disponibil al locurilor de muncă este
influenţat în primul rând de regimul de lucru al acestora (numărul de schimburi).
30. Utilajele cu specializare pe produs prelucrează integral un produs, dintr-o anumită
cantitate de materii prime şi materiale; pentru aceste utilaje capacitatea de producţie se
calculează în funcţie de norma de timp sau de producţie, sau de durata de elaborare a unei şarje.
94
31. Utilaje cu specializare tehnologică execută o gamă largă de tipuri de produse; pentru
aceste utilaje capacitatea de producţie se calculează în funcţie de mărimea normei de utilizare
intensivă.
32. Pentru utilajele pentru care se poate determina mărimea normei de utilizare
intensivă, capacitatea de producţie se determină după relaţia:
Cp = I ⋅ K ⋅ Td
În această relaţie I reprezintă mărimea normei de utilizare intensivă.
33. La utilajele pentru care se cunosc normele de producţie, capacitatea de producţie se
calculează cu ajutorul relaţiei:
T
Cp = d ;
np
pentru aceleaşi utilaje, capacitatea de producţie se mai poate calcula cu ajutorul relaţiei:
Cp = Td × nt.
34. Norma de producţie (np) şi norma de timp (nt) sunt mărimi invers proporţionale;
norma de timp şi norma de utilizare intensivă sunt mărimi direct proporţionale.
35. Utilajele care execută un număr limitat de operaţii tehnologice sunt utilaje cu
specializare tehnologică; numărul tipurilor de produse fabricate de aceste utilaje este de obicei
foarte mare.
36. O metodă de calcul a capacităţii de producţie a utilajelor cu specializare tehnologică
ia în considerare norma de timp sau de producţie a produsului reprezentativ; produsul
reprezentativ este produsul cu cea mai mare complexitate tehnologică din toată gama produselor
fabricate.
95
37. Gradul de utilizare a capacităţii de producţie nu influenţează volumul de producţie ce
va fi prelucrat în întreprindere; relaţia de calcul a gradului de utilizare a capacităţii de producţie
este:

38. Gradul e utilizare a capacităţii de producţie este dat de relaţia:
În această relaţia P reprezintă producţia care a fost executată în perioada precedentă.

39. Capacitatea de producţie medie anuală nu ţine seama de numărul utilajelor care au
fost modernizate în cursul anului; acest indicator este însă influenţat de numărul utilajelor intrate
în funcţiune în cursul anului.
40. Capacitatea medie anuală nu este influenţată de numărul lunilor de nefuncţionare a
utilajelor ieşite din funcţiune; acest indicator nu este influenţat de numărul lunilor de funcţionare
a utilajelor intrate în funcţiune.
41. Producţia posibilă reprezintă volumul minim de producţie care poate fi realizat de
veriga de producţie cu capacitatea de producţie cea mai mare; deficitul de capacitate este dat de
diferenţa dintre capacitatea de producţie a verigii conducătoare şi capacitatea de producţie a unei
verigi de producţie mai mică decât capacitatea verigii conducătoare.
42. Relaţia dintre producţia posibilă, capacitatea de producţie şi deficitul de capacitate
poate fi dată de formula:
96
Cp = Pp – D;
corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia care urmează a fi
executată este:
Pp ≥ Cp ≥ P.
43. Balanţa capacităţii de producţie de la începutul anului se întocmeşte la nivel de
întreprindere şi exprimă mărimea excedentelor sau deficitelor de capacitate; existentul de
capacitate al verigilor neconducătoare este egal cu capacitatea de producţie a verigii
conducătoare.
44. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie ia în considerare modificările ce pot apare
într-un an de zile în mărimea capacităţii de producţie; în cadrul acestei balanţe se determină
indicatorul „Gradul de utilizare a capacităţii de producţie”.
45. Creşterea gradului de utilizare a capacităţii de producţie nu conduce la obţinerea unei
producţii suplimentare cu aceleaşi mijloace fixe; această creştere conduce la economisirea de
resurse financiare destinate investiţiilor în mijloace fixe.
46. Din grupa posibilităţilor de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de producţie
face parte automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie; din această grupă nu face parte
posibilitatea de reducere a timpului de lucru prin modernizarea tehnologiilor existente.
47. Din grupa posibilităţilor extensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de
producţie nu face parte posibilitatea de reducere a timpului de reparare a utilajelor; în această
grupă este inclusă posibilitatea de folosire a unor metode moderne de organizare a producţiei.
97
48. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie nu conţine indicatori de utilizare a
capacităţii de producţie; rezervele de capacitate fac parte din grupa indicatorilor de capacitate
medie anuală.
49. Nu sunt factori de influenţă a mărimii capacităţii de producţie:
a) normele de utilizare;
b) volumul producţiei;
c) numărul de utilaje;
d) mărimea suprafeţelor de producţie;
e) numărul de muncitori direct productivi.
50. Normele de utilizare sunt:
a) intensive;
b) de timp;
c) de producţie;
d) extensive;
e) mixte.
51. Mărimea normelor de utilizare extensivă nu este influenţată de:
a) calitatea resurselor naturale;
b) numărul de muncitori direct productivi;
c) regimul de lucru;
d) modul de organizare a producţiei;
e) gradul de calificare a personalului.
52. Din punctul de vedere al metodologiei de calcul a capacităţii de producţie,
întreprinderile sunt:
a) specializate pe produs;
b) specializate tehnologic;
c) mixte;
d) prelucrătoare;
e) extractive.
53. Poate fi criteriu de alegere a verigii conducătoare:
a) suprafaţa de producţie a verigii de producţie;
b) numărul de utilaje existente în cadrul acesteia;
c) ponderea manoperei verigii de producţie în total manoperă a întreprinderii;
d) gradul de specializare a verigii de producţie;
e) volumul producţiei fabricate în cadrul verigii de producţie.
54. Corelaţia dintre capacitatea de producţie, producţia posibilă şi producţia ce urmează
a fi executată este dată de una din relaţiile:
a) P ≥ Cp ≥ Pp;
b) Cp ≤ Pp ≤ P;
c) Pp ≥ P ≥ Cp;
d) Cp ≥ P ≥ P;
e) Cp ≥ Pp ≥ P.
55. Balanţa dinamicii capacităţii de producţie conţine în grupa indicatorilor referitori la
necesarul de capacitate:
a) producţia din anul curent;
b) capacitatea medie anuală;
c) rezervele de capacitate;
98
d) necesarul total de capacitate;
e) capacitatea de producţie existentă la începutul anului.
56. Din grupa posibilităţilor intensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de
producţie fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărimea numărului de schimburi lucrătoare;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi mecanizarea proceselor de producţie.
57. Din grupa posibilităţilor extensive de creştere a gradului de utilizare a capacităţii de
producţie fac parte:
a) folosirea unor metode moderne de organizare a producţiei;
b) mărirea numărului de schimburi;
c) reducerea rebuturilor;
d) creşterea calificării muncitorilor;
e) automatizarea şi modernizarea proceselor de producţie.
58. Prin amplasare – în managementul producţiei – se înţelege dispunerea în spaţiu, a
economică; Într-o amplasare raţională legătura funcţională dintre locuri de muncă, secţii şi
ateliere se face pe drumul cel mai scurt şi într-o perioadă de timp maximă:
59. Pentru a obţine o eficienţă crescută în sistemele de producţie este necesar ca
proiectarea amplasării unităţilor unei întreprinderi să se efectueze pe bază de studii amănunţite
prin care să se vizeze:
- utilizarea cât mai judicioasă a spaţiului;
- distanţele minime între locurile de muncă;
- manipulări şi transbordări minime de materiale, piese şi subansabluri.
Studiile de amplasare vizează două niveluri:
- amplasarea în teritoriu a întreprinderilor, uzinelor şi fabricilor noi;
- reamplasarea locurilor de muncă din interiorul întreprinderii sau fabricii potrivit
noilor cerinţe privind producţia
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate.
60. Amplasarea staţionară sau pe post fix se caracterizează prin faptul că amplasarea
materialelor sau componentelor principale rămân într-un loc fix, iar muncitorii şi echipamentul
sunt mobile; Acest tip de amplasare este utilizat în cazul produselor care se realizează în
cantităţi mari, sau a produselor de dimensiuni mici şi uşoare:
61. În cazul amplasării pe proces, maşinile din aceeaşi categorie funcţională se grupează
laolaltă. Schema amplasării pe grupe de maşini este deci, un tip de sistem continuu de producţie:
99
62. Enumerăm câteva dintre avantajele amplasamentului pe proces:
- utilizarea maşinilor şi utilajelor la piese cu caracteristici variante permite o bună
încărcare a acestora şi un coeficient ridicat de utilizare;
- investiţiile în maşini şi utilaje sunt mai scăzute în comparaţie cu un amplasament pe
produs echivalent;
- repercusiunile defecţiunilor la maşini şi utilaje nu se resimt decât pentru locul de
muncă respectiv.
Ca principale dezavantaje ale amplasamentului pe proces putem menţiona:
proiectare ale pieselor şi produselor;
- este puternic afectat de uzura morală;
întreaga linie de fabricaţie.
63. Enumerăm câteva dintre avantajele amplasamentului pe produs (articol):
- ciclul de fabricaţie se scurtează ca urmare a trecerii aproape continuu a materialului
de la o operaţie la alta;
- cheltuielile de producţie se reduc simţitor ca urmare a faptului că sunt utilizate
maşini specializate de mare debit şi a productivităţii muncii mult sporite
Ca dezavantaje ale amplasamentului pe produs menţionăm:
proiectare a pieselor şi produselor;
- este puternic afectat de uzura morală;
întreaga linie de fabricaţie.
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate,
b) Ambele afirmaţii sunt false,
c) Prima afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă,
64. Într-un amplasament pe produs principala problemă ce trebuie rezolvată o constituie
determinarea poziţiei relative a „centrelor de prelucrare”. Criteriul care stă la baza determinării
poziţiei relative optime a „centrelor de prelucrare” este costul minim de manipulare a
materialelor, semifabricatelor, pieselor, subansamblelor şi produselor pentru întregul volum de
manipulare pe o anumită perioadă de timp:
65. Într-un amplasament pe proces, principala problemă care trebuie rezolvată o
constituie egalizarea sau balansarea liniilor de fabricaţie.
Egalizarea sau balansarea unei linii de fabricaţie se referă la asigurarea aceleiaşi ieşiri
(egalizare de debit) pentru fiecare din operaţiile ce compun linia de fabricaţie:
66. Etapele rezolvării problemei echilibrării sau balansării unei linii de fabricaţie sunt
următoarele:
100
- descompunerea procesului de asamblare în operaţii elementare;
- stabilirea restricţiilor şi a gradelor de libertate;
- gruparea operaţiilor pe locuri de muncă în vederea realizării balansării
- reglarea vitezei benzii şi stabilirea mărimii seturilor de alimentare.
Pentru efectuarea unui studiu de amplasare sunt necesare date şi informaţii asupra a cinci
elemente de bază şi anume; produsele, cantitatea, fluxul de fabricaţie, serviciile anexe şi timpul:
a) Ambele afirmaţi sunt false;
67.Metoda de amplasare a locurilor de muncă sub forma liniilor tehnologice este
specifică pentru tipul producţiei de serie mică. Amplasarea pe proces tehnologic este specifică
pentru tipul producţiei de masă:
c) Prima afirmaţie este adevărată şi a doua falsă;
d) Prima afirmaţie este falsă şi a doua adevărată.
68. Deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face în cazul producţiei
individuale, cu mijloace de transport cu deplasare discontinuă; Cantitatea de produse
transportate cu aceste mijloace de transport este dată de mărimea lotului de fabricaţie:
c) Prim afirmaţie este adevărată, iar a doua falsă;
69. Planul general este documentul de proiectare în care se indică structura
macrospaţială a întreprinderii, reprezentând configuraţia organizării şi amplasării în teritoriul
afectat a clădirilor, construcţiilor speciale, instalaţiilor şi amenajărilor tehnice, căilor de acces şi
transport, a racordurilor necesare funcţionării sistemului industrial.
Modul de soluţionare a planului general nu influenţează direct volumul investiţiilor
pentru realizarea sistemului industrial, ci doar cheltuielile ocazionate de funcţionarea sa în regim
staţionar.
70. Rezolvarea compatibilităţii interne a sistemului face obiectul studiului de
dimensionare optimă şi de amplasare a acestuia într-un mediu social, economic şi teritorial,
adică între-un sistem de acţiuni, reacţiuni, condiţii şi restricţii, care vor influenţa şi în acelaşi
timp vor fi influenţate de sistemul industrial.
Asigurarea compatibilităţii externe a sistemului industrial se realizează prin proiectarea
subsistemelor componente ale întreprinderii, a interconexiunii lor, precum şi a procesului de
proiectare pe mai multe planuri (a subsistemului tehnologic, a subsistemului tehnic, a
subsistemului conducerii generale şi a subsistemelor funcţiunilor de structură).
g) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată
101
TEMA VII
STRUCTURA DE PRODUCŢIE ŞI CONCEPŢIE A UNEI ÎNTREPRINDERI

INDUSTRIALE
• Procesul de producţie, noţiune, tipologie, factori de influenţă.

• Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi industriale: noţiune, verigi
structurale de bază..
• Tipuri de structuri de producţie şi concepţie.
• Posibilităţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie.
• Indicatorii care reflectă eficienţa economică a unei structuri raţionale.
• Structura organizatorică a întreprinderii pe baza centrelor de responsabilitate.
Obiectivele temei:
• Definirea noţiunii de proces de producţie;
• Cunoaşterea tipologiei proceselor de producţie;
• Cunoaşterea factorilor care influenţează asupra modului de organizare a proceselor de
producţie;
• Definirea structurii de producţie şi concepţie;
• Definirea verigilor structurale de bază;
• Caracterizarea structurilor de producţie şi concepţie;
• Cunoaşterea posibilităţilor de perfecţionare a structurilor de producţie şi concepţie, a
indicatorilor care reflectă eficienţa economică a unei structuri raţionale;
• Caracterizarea structurii organizatorice a întreprinderii pe baza centrală de
responsabilitate.
3. Rusu,C.,Voicu,M. Managementul pe baza centrelor de responsabilitate. Ed.Economică,
Bucureşti, 2001
7.1 Procesul de producţie: noţiune, tipologie, factori de influenţă
7.1.1 Noţiunea de proces de producţie
Orice unitate de producţie are ca obiectiv principal producerea de bunuri materiale şi
servicii care se realizează prin desfăşurarea unor procese de producţie.
Conţinutul activităţii de producţie are un caracter complex şi cuprinde atât activităţi de
fabricaţie propriu-zise cât şi activităţi de laborator, de cercetare şi asimilare în fabricaţie a noilor
produse etc.
Fabricaţia este o activitate de producţie care transformă materiile prime în produse
finite de un nivel calitativ cât mai ridicat şi cu costuri cât mai reduse.
Procesul de producţie este format din:
- procesul tehnologic ;
- procesul de muncă.
102
Procesul tehnologic este format din ansamblul operaţiilor tehnologice prin care se
realizează un produs sau repere componente ale acestuia. Procesul tehnologic modifică atât
forma şi structura cât şi compoziţia chimică a diverselor materii prime pe care le prelucrează.
Procesele de producţie sunt:
- elementare;
- complexe.
Procesele de producţie elementare sunt acele procese prin care produsul finit se obţine
printr-o singură operaţie tehnologică.
Procesele de producţie complexe există atunci când asupra obiectelor muncii se execută
mai multe operaţii tehnologice.
Procesele de muncă sunt acele procese prin care factorul uman acţionează asupra
obiectelor muncii cu ajutorul unor mijloace de muncă. Pe lângă procesele de muncă şi
tehnologice în unele ramuri industriale există şi procese naturale în cadrul cărora obiectele
muncii suferă transformări fizice şi chimice sub acţiunea unor factori naturali (industria
alimentară – procese de fermentaţie, industria mobilei - procese de uscare a lemnului etc.)
7.1.2 Tipologia proceselor de producţie
Datorită marii diversităţi a proceselor de producţie acestea trebuie grupate în grupe de
procese care au caracteristici comune în funcţie de anumite criterii de grupare.
Cele mai utilizate criterii de grupare a proceselor de producţie sunt:
a) după modul de participare la obţinerea produsului finit;
b) după gradul de continuitate;
c) după modul de obţinere a produsului finit;
d) după gradul de periodicitate;
e) după natura tehnologică.
a) În funcţie de modul cum participă la realizarea produsului finit procesele de
producţie sunt:
- procese de producţie de bază;
- procese de producţie auxiliare;
- procese de producţie de servire;
- procese de producţie anexă.
Procesele de producţie de bază transformă materiile prime şi materiale în produse finite
care constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii: procese de prelucrare mecanică şi
montaj în construcţii de maşini, ţesătorie în industria textilă etc. Procesele de producţie de bază
pot fi la rândul lor:
- procese de bază pregătitoare;
- procese de bază prelucrătoare;
- procese de montaj-finisaj.
Procesele de bază pregătitoare pregătesc materiile prime şi materialele pentru
prelucrarea propriu-zisă - procesele de turnare şi forjare în industria construcţiilor de maşini,
procesele de vopsire şi filatura din industria textilă, procesele de croit în industria confecţiilor
sau de încălţăminte.
Procesele de bază prelucrătore efectuează operaţii de prelucrare propriu-zisă a
materiilor prime şi a materialelor în vederea transformării lor în produsele finite-procese de
prelucrări mecanice în construcţii de maşini, procesele de ţesătorie în industria textilă, procesele
de coasere în confecţii etc.
Procesele de bază de montaj-finisaj sunt acele procese care asigură obţinere formei
finale a produsului înainte de livrarea la consumator.
Procesele de producţie auxiliare asigură obţinere unor produse sau lucrări care nu
constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar care asigura buna funcţionare a
proceselor de producţie de bază - procesele de reparare a utilajelor şi echipamentelor, de
103
obţinere a SDV-urilor necesare în procesele de producţie de bază, de obţinere a diferitelor feluri
de energie etc.
Procesele de producţie de servire asigură obţinerea unor servicii care nu constituie
obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar ajută la buna desfăşurare a proceselor de
producţie de bază şi auxiliare-procesele de transport intern, de depozitare sau de transport a
diferitelor feluri de energie pe cabluri sau conducte.
b) După gradul de continuitate procesele de producţie sunt:
- procese de producţie continue;
- procese de producţie periodice.
Procesele de producţie continue se caracterizează prin aceea că asigură o transformare
continuă a materiilor prime în produse finite în instalaţii de aparatură, pe tot parcursul fluxului
de producţie parametrii tehnologici având aceleaşi valori.
Procesele de producţie periodice se caracterizează prin aceea că produsele sunt
elaborate sub formă de şarje la distanţe de timp egale cu timpul necesar pentru elaborarea unei
şarje.
c) După modul de obţinere a produselor finite din materia primă
Procesele de producţie sunt:
- procese de producţie directe;
- procese de producţie sintetice;
- procese de producţie analitice.
Procesele de producţie directe se caracterizează prin aceea că produsul finit se obţine ca
urmare a executării unor operaţii succesive asupra aceleiaşi materii prime - procese de obţinere
a produselor lactate, de obţinere a zahărului etc.
Procesele de producţie sintetice conduc la obţinerea produsului finit după prelucrarea
succesivă a mai multor materii prime - procese de producţie din construcţii de maşini, confecţii,
industria alimentară etc.
Procesele de producţie analitice conduc la obţinerea a mai multor produse finite în urma
unor prelucrări succesive a unei singure materii prime - procesele de producţie din petrochimie,
rafinării etc.
d) După gradul de periodicitate procesele de producţie sunt:
- ciclice;
- neciclice.
Procesele de producţie ciclice au caracter repetitiv şi sunt specifice tipului de producţie
de serie mare sau de masă. În cadrul acestor procese prelucrarea produselor se face pe loturi de
fabricaţie sau sub formă de şarje.
Procesele de producţie neciclice se repetă la perioade mari de timp şi sunt specifice
pentru tipul de producţie de serie mica sau unicate.
e) În funcţie de natura tehnologică a operaţiilor, procesele de producţie sunt:
- procese chimice;
- procese de schimbare a configuraţiei;
- procese de asamblare;
- procese de transport.
Procesele chimice se efectuează în instalaţii capsulate în cadrul cărora materiile prime se
transformă în urma unor reacţii chimice sau termochimice - procese din industria aluminiului, a
maselor plastice, a petrolului etc.
Procesele de schimbare a configuraţiei au la bază operaţii de prelucrare mecanică a
materiilor prime cu ajutorul unor maşini sau agregate tehnologice - procese de strunjire,
rectificare, frezare etc.
Procesele de asamblare asigură sudura, lipirea sau montajul unor subansamble în
vederea obţinerii produsului finit.
Procesele de transport asigură deplasarea materiilor şi materialelor de la un loc de
muncă la altul în interiorul întreprinderii.
104
7.1.3 Factorii care influenţează asupra modului de organizare a proceselor de
producţie
Modul de organizare a procesului de producţie este influenţat de o serie de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt:
- felul materiilor prime folosite;
- caracterul produsului finit;
- felul procesului tehnologic utilizat;
- volumul producţiei fabricate etc.
a) Felul materiilor prime folosite determină gruparea proceselor de producţie în două
mari grupe:
- grupa proceselor de producţie extractive;
- grupa proceselor de producţie prelucrătoare.
Procesele de producţie extractive se caracterizează prin aceea că factorul uman cu
ajutorul mijloacelor de muncă acţionează în vederea extragerii din natură a unor minereuri, ţiţei,
cărbune, lemn etc. fapt ce contribuie la adăugarea de valoare şi valoare de întrebuinţare
transformându-le în materii prime.
Procesele de producţie prelucrătoare au ca obiect prelucrarea materiilor prime
extractive şi a celor din agricultură.
În funcţie de felul materiilor prime utilizate există diferenţieri foarte mari din punctul de
vedere al organizării proceselor de producţie atât a celor de bază cât şi a celor auxiliare sau de
servire.
Exemple:
1) În cadrul întreprinderilor care utilizează materii prime în cantităţi sau greutăţi mari se
ridică probleme speciale legate de modul de organizare a transportului sau depozitării acestora.
În funcţie de felul materiilor prime utilizate transportul va fi rutier sau pe calea ferată, iar
volumul depozitelor se va determina în mod corespunzător.
2) În întreprinderile la care din procesul de producţie rezultă cantităţi mari de deşeuri se
vor crea condiţii corespunzătoare de valorificare a acestora fie în interiorul întreprinderii, fie vor
fi livrate altor întreprinderi în scopul reciclării acestora.
3) În ramurile industriale în care rezultă cantităţi mari de noxe, se vor crea condiţii de
captare a acestora şi de condiţionare continuă a aerului.
4) În întreprinderile care utilizează materii prime corozive se vor utiliza instalaţii de
prelucrare din materiale rezistente la coroziune, după cum în întreprinderile care folosesc
materiale perisabile se vor crea condiţii de păstrare a calităţii acestora.
b) Felul produsului finit prin particularităţile de ordin constructiv sau prin forma şi
proprietăţile sale determină o anumită organizare a procesului de producţie.
Produsele finite pot fi grupate în două mari grupe:
- produse omogene, care au caracteristici identice în toată masa produsului;
- produse eterogene, cu proprietăţi diferite în masa produsului.
Produsele omogene pot fi fluide cu livrare continuă în cadrul unor reţele de conducte,
sau cu livrare discontinuă - livrare în butelii sau ambalate sub formă de pudră în cutii sau saci;
produsele omogene pot fi şi sub formă solidă cu una, două sau trei dimensiuni şi în acest caz
livrarea lor se face sub formă solidă.
Produsele eterogene sunt de uz curent sau de uz excepţional.
Gradul de complexitate a produsului finit precum şi dimensiunile acestuia determină un
anumit mod de organizare a procesului de producţie sau altul. Astfel, în funcţie de aceste
proprietăţi se va face o aprovizionare cu materii prime şi materiale în cantităţi mai mari sau mai
mici, procesul tehnologic este mai simplu sau mai complex, utilajele sunt mai complexe sau
forţa de muncă are o calificare mai mare sau mai redusă.
c) Felul procesului tehnologic utilizat determină un anumit fel de operaţii tehnologice ,
executate într-o anumită succesiune, anumite utilaje şi forţa de muncă de un anumit nivel de
105
calificare. Deoarece un anumit produs poate fi realizat prin două sau mai multe variante de
proces tehnologic, se pune problema alegerii acelei variante de proces tehnologic, care să
conducă la obţinerea unor produse de calitate superioară şi cu cheltuieli cât mai reduse.
În mod similar se pune problema influenţării procesului de producţie şi de către ceilalţi
factori de influenţă ai acestuia.
TEST DE EVALUARE
1. Obiectivele care se cer îndeplinite în cadrul activităţii de fabricaţie sunt următoarele:

Răspuns:
a) transformarea materiilor prime în produse finite;

b) asigurarea unui control riguros a calităţii produselor şi produselor;
c) asigurarea unei aprovizionări corespunzătoare cu materii prime şi
materiale;
d) calificarea forţei de muncă necesare
● ○ ○○
2. După gradul de continuitate al proceselor de producţie acestea pot fi:

a) procese continue;
b) procese intermitente;
c) procese periodice (ciclice);
d) procese discontinue;
e) procese de aparatură.
Răspuns:
○ ○ ○ ○ ○
106
Exerciţii:
Exemplu rezolvat:
1. O întreprindere desfăşoară procese de producţie sau servicii. Rezultatul obţinut în

urma acestor procese/servicii este dat de ansamblul bunurilor materiale destinate satisfacerii
necesităţilor de consum ale diferiţilor beneficiari:
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare-cauză efect;
● ○ ○ ○
De rezolvat:
2. Procesele de producţie nu conţin şi procese naturale pentru transformarea fizico-
chimică a materiilor prime. Ele conţin doar procesele de muncă de transformare a obiectelor
muncii în produse finite:
d) Prima afirmaţie este falsă iar a doua adevărată.
○ ○ ○ ○
7.2. Structura organizatorică a unei întreprinderi de producţie
Una dintre cele mai importante funcţiuni ale managementului unei întreprinderi de
producţie este funcţiunea de organizare. Aceasta se caracterizează printr-un ansamblu de
acţiuni care vizează toate domeniile de activitate ale întreprinderii, precum şi relaţiile de
interdependenţă dintre acestea.
Funcţiunea de organizare de ansamblu a întreprinderii se desfăşoară la nivelul ei cel mai
superior şi se materializează în structuri organizatorice, prin care se combină, ordonează şi
actualizează componentele umane, materiale şi financiare ale acesteia.
În concluzie, structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor,
subdiviziunilor organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea orientate spre realizarea
obiectivelor prestabilite ale întreprinderii.
Structura organizatorică este componenta principală a structurii generale a
întreprinderii. Locul ei în cadrul structurii generale este prezentat în fig.7.1
Fig. 7.1 Structura generală a unei întreprinderii de producţie industrială
Structura funcţională reprezintă ansamblul cadrelor de conducere şi al

compartimentelor (tehnice, economice şi administrative), modul de constituire şi grupare al
107
acestora, precum şi relaţiile dintre ele necesare desfăşurării corespunzătoare a procesului
managerial şi de execuţie.
Structura de producţie şi concepţie, din punct de vedere organizatoric, reflectă locul de
desfăşurare a activităţii de producţie, de control tehnic de calitate şi de cercetare în cadrul unor
verigi organizatorice bine delimitate.
7.2.1 Structura de producţie şi concepţie; noţiune, verigi structurale de bază
Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi de producţie industriala se
referă la numărul şi componenta unităţilor de producţie, de control şi cercetare, mărimea şi
amplasarea lor pe teritoriul întreprinderii, modul de organizare internă a acestora şi
legăturile funcţionale care se stabilesc între ele în cadrul procesului de producţie şi cercetare.
Structura de producţie şi concepţie este formata dintr-un număr stabilit de verigi
organizatorice de producţie dintre care cele mai des întâlnite sunt următoarele:
- secţii de producţie, montaj sau „service”;
- ateliere de producţie, montaj, proiectare;
- laboratoare de control şi cercetare;
- sectoare de producţie;
- locuri de munca.
Secţia de producţie este o verigă de producţie, distinctă din punct de vedere
administrativ, în cadrul căreia se execută un produs, o parte a acestuia sau o fază de proces
tehnologic. Constituirea unei secţii de producţie îşi propune organizarea şi coordonarea unitară a
activităţilor corelate din punct de vedere tehnologic.
În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desfăşoară în cadrul secţiilor de
producţie există:
- secţii de bază;
- secţii auxiliare;
- secţii de servire;
- secţii anexă.
Secţiile de bază sunt acele verigi de producţie în cadrul cărora se execută procese de
producţie care au drept scop transformarea diferitelor materii prime şi materiale în produse finite
ce se constituie în obiecte ale activităţii de bază al întreprinderii, cum ar fi procese de prelucrări
mecanice şi montaj în industria construcţiilor de maşini, procese de filatură şi ţesătoriile în
întreprinderile textile etc.
Secţiile de producţie de bază ale unei întreprinderi de producţie industrială se pot
grupa în mai multe categorii de secţii în funcţie de principiul care a stat la baza organizării
secţiei:
- secţii de bază organizate după principiul tehnologic;
- secţii de bază organizate după principiul pe obiect;
- secţii de bază organizate după principiul mixt.
Secţiile de bază organizate după principiul tehnologic presupun amplasarea utilajelor şi
a locurilor de muncă astfel încât să asigure executarea unui stadiu sau a unei faze de proces
tehnologic. Conform acestui principiu există secţii de producţie de turnătorie, forja, prelucrări
mecanice sau de montaj în industria construcţiilor de maşini, de filatură şi ţesătorie în industria
textilă etc.
Secţiile de bază organizate după principiul tehnologic, în funcţie de operaţiile
tehnologice care se execută în cadrul acestora se grupează în:
- secţii de bază pregătitoare;
- secţii de bază prelucrătoare;
- secţii de bază de montaj - finisaj.
Secţiile de bază pregătitoare sunt acele secţii în care se execută faze pregătitoare ale
procesului tehnologi cum sunt: turnare şi forjare de piese în construcţii de maşini, filatura în
industria textilă, croire în industria de confecţii etc.
108
Secţiile de bază prelucrătoare sunt acele secţii în cadrul cărora are loc transformarea
propriu-zisa a materiilor şi materialelor în produse care constituie obiectivul de bază al
întreprinderii. Aceste secţii sunt cele de prelucrări mecanice în construcţii de maşini, cele de
ţesătorie în industria textilă sau cele de confecţionat din industria confecţiilor.
Secţiile de bază de montaj - finisaj cuprind procese de producţie în cadrul cărora are loc
asamblarea diferitelor produse din ansamblele şi subansamblele componente sau de finisare a
produsului finit, cum ar fi secţiile de montaj şi probe tehnologice din construcţii de maşini şi
secţiile de imprimare sau apretare din industria textilă.
Secţiile de bază organizate după principiul pe obiect sunt astfel organizate încât să
asigure transformarea completă a materiilor şi materialelor în produs finit sau componente ale
acestuia. Astfel în cadrul acestor secţii sunt reunite un ansamblu de operaţii tehnologice care vor
prelucra produsul de la stadiul de materie primă la stadiul de produs finit. Exemple de astfel de
secţii pot fi secţiile de pompe şi compresoare din construcţii de maşini sau secţia pentru
confecţii femei sau bărbaţi din industria de confecţii.
Secţiile de bază organizate după principiul mixt presupune acel mod de organizare în
cadrul căruia anumite secţii (de regulă cele pregătitoare) sunt organizate după principiul
tehnologic, iar alte secţii după principiul pe obiect (secţiile de prelucrări mecanice).
Secţiile auxiliare sunt verigi de producţie în cadrul cărora se execută produse sau lucrări
care nu constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar care sunt absolut obligatorii
pentru buna desfăşurare a proceselor de producţie de bază. Secţiile auxiliare cele mai des
întâlnite în cadrul întreprinderilor industriale sunt secţia energetică (centralele producătoare de
diferite feluri de energie - energie electrică, abur, aer comprimat etc.), secţia de SDV-uri, secţia
de reparaţii etc.
Secţiile de servire sunt acele verigi structurale în cadrul cărora se execută activităţi de
producţie ce se constituie ca servicii atât pentru secţiile de bază, cât şi pentru secţiile auxiliare,
cum ar fi spre exemplu secţia reţele energetice (pentru transportul diferitelor tipuri de energie
către diferiţii consumatori din cadrul întreprinderii industriale), secţia depozite şi secţia transport
intern.
Secţiile anexă sunt verigile organizatorice destinate valorificării deşeurilor în acele
întreprinderi în care rezultă o cantitate mare de materiale refolosibile. Se constituie ca secţii
anexă ale întreprinderii şi standurile de prezentare a produselor din expoziţii şi târguri sau
magazinele proprii de desfacere.
Atelierul de producţie este o verigă organizatorică care îşi poate desfăşura activitatea ca
subunitate de producţie a unei secţii de producţie sau în mod independent şi atunci se deosebeşte
de secţia de producţie doar prin volumul de activitate care se desfăşoară în cadrul acestuia.
În primul caz, atelierul de producţie este o verigă structurală delimitată teritorial, în
cadrul căruia se execută fie acelaşi proces tehnologic, fie acelaşi produs sau componentă a unui
produs. În cel de-al doilea caz, atelierul este o verigă structurală delimitată din punct de vedere
administrativ, cu aceleaşi caracteristici din punct de vedere al procesului de producţie ca şi în
primul caz. Activităţile de producţie care pot să aibă loc în cadrul unui atelier pot fi activităţi de
producţie, montaj, service etc.
Atelierul de proiectare este veriga structurală a cărei activitate este orientată în
executarea acelor lucrări de proiectare de dimensiuni mai reduse şi care nu au fost executate de
institutele de specialitate. De altfel existenţa acestui atelier, împreună cu cea a laboratorului de
control şi cercetare este impusă de situaţiile în care trebuiesc găsite soluţii rapide în urma
numeroaselor modificări ce pot surveni la cererea consumatorilor. Considerăm de aceea că este
pe deplin justificată denumirea de structură de producţie şi concepţie.
Laboratorul de control şi cercetare este veriga organizatorică în cadrul căreia se execută
diferite analize şi măsurători a calităţii produselor şi a materiilor şi materialelor.
Sectoarele de producţie sunt subunităţi ale atelierului, delimitate teritorial unde se
execută o anumită fază de proces tehnologic sau anumite componente ale unui produs. Într-un
atelier de prelucrări mecanice poate exista sectorul de strunguri, de freze etc.
109
Locurile de muncă sunt verigile organizatorice de bază ale întreprinderii industriale.
Acestea ocupă o anumită suprafaţă de producţie dotată cu utilaj şi echipament tehnologic
corespunzător destinat executării unor operaţii tehnologice sau servicii productive.
Locurile de muncă pot fi specializate în realizarea unei operaţii, sau universale, când
execută o varietate mare de operaţii.
7.2.2 Tipuri de structuri de producţie şi concepţie
În funcţie de particularităţile fiecărei întreprinderi industriale, acesteia îi corespunde un
anumit tip de structură de producţie şi concepţie. Activitatea de proiectare şi organizare a
întreprinderilor industriale evidenţiază trei tipuri de structuri, şi anume:
a) structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic;
b) structura de producţie şi concepţie de tip pe obiect;
c) structura de producţie şi concepţie de tip mixt.
Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic
Caracteristici:
- organizarea secţiilor de bază se face după principiul tehnologic, denumirea secţiilor de
bază fiind dată de procesul tehnologic care se execută în cadrul acestora (turnatorie, forja,
filatură, ţesătorie etc.)
- în cadrul secţiilor de producţie locuri de muncă universale a căror funcţionare este
asigurată de forţa de muncă de înaltă calificare;
- amplasarea acestor locuri de muncă se face după principiul grupelor omogene de
maşini.
Avantajele acestui tip de structură:
- permite realizarea unei varietăţi mari de produse;
- are loc o încărcare completă a locurilor de muncă;
- are un grad mare de flexibilitate, datorat caracterului universal al locurilor de muncă;
- acest tip de structură este caracteristic tipului de serie mică sau individuală.
110
Dezavantajele acestei structuri:
- datorită faptului că fiecare fază de proces tehnologic se realizează în secţii diferite,
transportul intern în întreprindere este foarte ridicat;
- deoarece locurile de muncă trebuie să se adapteze la fabricaţia unei varietăţi mari de
produse, timpul pentru reglare al acestora este uneori foarte mare ducând la creşterea timpilor de
întreruperi în funcţionarea utilajului;
- micşorează răspunderea pentru obţinerea unei calităţi ridicate, datorită faptului că
produsele se prelucrează în mai multe secţii de producţie;
- produsele au un ciclu lung de fabricaţie şi deci există stocuri mari de producţie
neterminată, care vor influenţa negativ costul produselor şi viteza de rotaţie a mijloacelor
circulante.
Structura de producţie şi concepţie pe obiect
Caracteristici:
- organizarea secţiilor de producţie este realizată după principiul obiectului de
fabricaţie;
- în fiecare secţie se fabrică un singur produs sau componente ale acestuia, iar secţiile
poartă denumirea produsului pe care-l fabrică;
- locurile de muncă sunt specializate în realizarea unei singure operaţii sau a unui
număr foarte mic de operaţii;
- amplasarea locurilor de muncă se face sub formă de linii tehnologice specializate în
fabricaţia unui produs sau a unor componente ale acestuia;
- acest tip de structură este specific tipului de producţie de serie mare sau de masă.
Avantaje:
- asigură organizarea liniilor de producţie în flux cu eficienţa ridicată;
- permite o creştere a specializării în producţie;
- reduce volumul de transport intern;
- reduce durata ciclului de fabricaţie şi a costurilor de producţie;
- determină o reducere substanţială a stocurilor de producţie neterminată.
Dezavantaje:
- este tipul de structură de producţie cu o flexibilitate foarte redusă la schimbările
sortimentale;
- nu poate fi folosită în mod eficient decât pentru tipul de serie mare sau de masă.
Structura de producţie şi concepţie mixtă
Caracteristici:
- organizarea secţiilor de producţie se face după principiul mixt, o parte a secţiilor de
producţie organizându-se după principiul tehnologic (cele pregătitoare), iar celelalte după
principiul pe obiect;
- acest tip de structură este specific tipului de serie mică şi mijlocie;
- acest tip de structura îmbină avantajele celorlalte două tipuri şi le elimină
dezavantajele.
Analizând aceste tipuri de structuri, se observă cum particularităţile fiecărei întreprinderi
influenţează asupra structurilor de producţie determinând numărul şi tipul subunităţilor de
producţie de bază.
7.2.3 Posibilităţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie; indicatorii
care reflectă eficienţa economică a unei structuri raţionale
Asigurarea unei structuri de producţie şi concepţie raţionale are loc în două situaţii şi
anume:
111
- în momentul proiectării întreprinderii;
- în momentul funcţionării întreprinderii în funcţie de modificările care survin în
nomenclatorul de produse, în tehnologiile de fabricaţie sau în organizarea producţiei şi a
muncii.
Indiferent de situaţia în care are loc perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie
există un ansamblu de măsuri care trebuie adoptate pentru atingerea acestui obiectiv:
a) creşterea ponderii subunităţilor de producţie (secţii, ateliere) organizate după
principiul pe obiect în totalul subunităţilor de producţie ale întreprinderii;
b) adâncirea specializării subunităţilor de producţie şi extinderea relaţiilor de cooperare
dintre acestea;
c) creşterea ponderii volumului de producţie pentru activitatea de bază a întreprinderii de
către întreprinderi specializate şi reducerea activităţii secţiilor auxiliare şi de servire proprii;
d) asigurarea proporţionalităţii dintre capacităţile de producţie ale subunităţilor de
producţie ale întreprinderii;
e) sistematizarea întreprinderii prin care se va realiza un flux tehnologic continuu, pe
traseele cele mai scurte.
Toate aceste măsuri de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie vor
influenţa în mod pozitiv o serie de indicatori ai întreprinderii dintre care mai importanţi sunt:
- volumul şi costul aferent activităţilor de transport intern;
- numărul, felul, mărimea, locul de amplasare şi costurile aferente depozitelor
întreprinderii;
- numărul de personal şi fondul de salarii aferent aparatului administrativ;
- durata ciclului de producţie al produselor întreprinderii, mărimea stocurilor de
producţie neterminată şi viteza de rotaţie a mijloacelor circulante etc.
Perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie trebuie să ţină seama de îmbunătăţirea
permanentă a tuturor acestor indicatori, atât în momentul proiectării întreprinderii, cât şi pe tot
parcursul funcţionării ei.
7.2.4.Structura organizatorică a întreprinderii pe baza centrelor de responsabilitate
În evoluţia produsă pe parcursul ultimului deceniu de către întreprinderile româneşti este
tot mai evidentă tendinţa acestora ca activitatea managerilor acestora să fie orientată către
client şi către schimbare. Aceasta face să fie căutate acele metode de conducere care să asigure
desfăşurarea activităţii întreprinderilor în condiţii de competitivitate şi profitabilitate, ceea ce
presupune însă desfăşurarea unor acţiuni organizatorice, capabile să permită utilizarea cât mai
uşor posibil a metodelor şi tehnicilor moderne de conducere şi organizare.
În acest context, structurarea activităţii întreprinderii pe centre de responsabilitate a
devenit o prioritate în satisfacerea cerinţelor clienţilor şi obţinerea unei activităţi profitabile.
Dacă în ţările dezvoltate, managementul pe baza centrelor de responsabilitate este foarte
răspândit, în România există o rezistenţă faţă de acest mod de structurare a activităţii firmelor,
datorită în special mentalităţii unor conducători de firme.
Cu toate acestea sunt foarte multe argumente, care susţin organizarea activităţii firmelor
pe baza acestui procedeu:
- posibilitatea de stabilire a responsabilităţii pentru cheltuielile efectuate;
- urmărirea şi fundamentarea corectă a cheltuielilor chiar pe locurile lor de formare;
- delimitarea cheltuielilor care nu depind strict de activitatea de producţie de cele care
sunt legate strict de acest proces;
- stabilirea abaterilor de la nivelurile prestabilite ale acestor cheltuieli;
- stabilirea unui sistem de reguli care să permită evidenţierea responsabilităţilor fiecărui
executant;
- introducerea unui sistem de alocare a resurselor şi de urmărire a modului de utilizare a
acestora, prin elaborarea unor bugete de cheltuieli specifice fiecărui centru de responsabilitate.
112
Există numeroase abordări ale acestei probleme şi vom menţiona aici doar câteva dintre
acestea.
Astfel, J. Margerin, în lucrarea sa Gestiunea bugetara arată că centrele de
responsabilitate pot fi considerate centre de decizie, fiind conduse de un manager, deoarece în
acest context, managementul nu este o activitate exclusivă a conducerii generale a firmei.
Centrele de responsabilitate pot să se situeze la toate nivelurile piramidei ierarhice a firmei,
având un anumit grad de descentralizare şi delegare a puterii de decizie.
Înainte de împărţirea întreprinderii pe centre de responsabilitate, la nivelul conducerii
acesteia se va stabili gradul de delegare pe care aceasta doreşte să-l realizeze, fiind importantă în
acest moment stabilirea viitoarei structuri organizatorice a întreprinderii.
Cerinţele împărţirii pe centre de responsabilitate
Împărţirea activităţii întreprinderii în centre de responsabilitate trebuie să ia în
considerare următoarele cerinţe:
- împărţirea pe centre de responsabilitate trebuie să se bazeze pe organizarea existentă
în cadrul întreprinderii şi să fie actualizată doar atunci când împărţirea responsabilităţilor trebuie
modificată;
- în cadrul centrelor de responsabilitate trebuie să fie cuprinse toate domeniile de
activitate ale întreprinderii, fără a exista o suprapunere a activităţilor desfăşurate în mai multe
centre de responsabilitate;
- un centru de responsabilitate nu poate fi condus decât de un responsabil.
Problema împărţirii în centre de responsabilitate nu se pune în întreprinderile mici, unde
proprietarul acestora îşi exercită în mare măsură puterea de decizie. În acest caz întreprinderea
are un singur centru de responsabilitate ale cărui performanţe vor fi analizate cu ajutorul
indicatorilor de profit şi rentabilitate.
În întreprinderile mari şi mijlocii, activitatea se structurează în centre de responsabilitate
situate pe mai multe niveluri ierarhice, astfel încât bugetul general al întreprinderii va fi împărţit
în subbugete corespunzătoare fiecărui centru de responsabilitate.
Un centru de responsabilitate este o diviziune a întreprinderii care are următoarele
caracteristici:
- este plasat sub autoritatea unui responsabil;
- exercită una sau mai multe misiuni concretizate în obiective cantitative şi valorice;
- dispune de un ansamblu de resurse necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite;
- are autonomie relativa în cadrul bugetului de resurse.
Punerea sub control a unui centru de responsabilitate constă în:
- determinarea şi evaluarea obiectivelor;
- previziunea şi evaluarea consumurilor necesare pentru atingerea obiectivelor;
- controlul eficacităţii şi eficienţei centrului de responsabilitate.
Eficacitatea este o relaţie între producţia unui centru şi obiectivele sale. Se spune că
un centru de responsabilitate a avut o activitate eficace, atunci când îşi atinge obiectivele
propuse.
Eficienta este un raport între efectele obţinute şi efortul depus de un centru de
responsabilitate. Se spune că un astfel de centru este eficient, atunci când:
- consumă puţine resurse pentru un volum de producţie dat;
- produce mai mult pentru un consum identic de resurse.
Eficienţa unei gestiuni a întreprinderii se măsoară comparând costurile reale cu cele
standard. În aceste condiţii, un centru de responsabilitate poate fi eficace , dar nu poate fi
eficient. Este situaţia acelui centru care îşi atinge obiectivele de producţie, dar consumă mai
mult decât normele de consum stabilite.
Din acest tip de structură rezultă trei subbugete principale:
- bugetul produselor sau încasărilor;
- bugetul cheltuielilor;
113
- bugetul marjelor.
Este evident că întreprinderile nu vin întotdeauna în contact direct cu mediul lor
înconjurător, din acest motiv ele neputând să aibă o cifră de afaceri în sensul contabil al
cuvântului. Rezultă că trebuie determinate diferitele tipuri de centre de responsabilitate,
deoarece nu toate asemenea centre vor avea un buget structurat în forma prezentată mai înainte.
Tipuri de centre de responsabilitate
Autorul lucrării menţionate împarte centrele de responsabilitate în următoarele
categorii:
- centre de costuri;
- centre de cheltuieli discreţionare;
- centre de cifră de afaceri;
- centre de profit;
- centre de rentabilitate.
Centre de costuri (standard) sunt specifice secţiilor sau atelierelor de producţie.
Obiectivul şefului de secţie sau de atelier este concretizat în producerea unei cantităţi de
produse în condiţiile unui consum minim de resurse materiale sau de muncă vie. În practică,
normele de consum sunt stabilite de către serviciile tehnice sub forma unor standarde de
consum, obiectivul şefului de atelier sau de secţie constând în minimizarea abaterilor dintre
costurile reale şi cele standard.
Într-un astfel de centru, eficienţa şi eficacitatea acestuia sunt exprimate în indicatori
măsurabili.
Centre de cheltuieli discreţionare
Cheltuielile discreţionare sunt acele cheltuieli care nu pot fi stabilite în funcţie de un
plan de activitate de producţie. Aceste centre de cheltuieli se caracterizează prin aceea că
rezultatul activităţii lor nu este direct măsurabil. De asemenea, în aceste centre este dificil să se
facă o departajare a cheltuielilor variabile de cele de structură. De aceea toate cheltuielile unui
astfel de centru vor fi considerată cheltuieli de structură.
Centre de cifra de afaceri (centre de produse sau centre de încasări) au ca obiectiv
realizarea unui volum de producţie sau de vânzare dinainte stabilit, în vederea maximizării cifrei
de afaceri. Este cazul unui compartiment de vânzări al cărui responsabil nu are autoritate asupra
nivelului preţurilor, dar care trebuie să respecte tariful stabilit de către conducerea generală a
întreprinderii. De asemenea responsabilul acestor centre nu are controlul cheltuielilor de
distribuţie; acest responsabil trebuie să se încadreze în bugetul alocat pentru a creşte cât mai
mult nivelul vânzărilor.
Centre de profit sunt centrele ai căror responsabili trebuie să găsească cele mai bune
corelaţii între costuri şi încasări. Această situaţie se regăseşte cel mai bine în cadrul unei linii de
producţie sau într-un magazin de produse finite care vinde la un cost de producţie prestabilit
(costuri standard) şi care este responsabil de profitul rezultat din activitatea desfăşurată în cadrul
centrului; profitul astfel obţinut este măsurabil în termeni de „marjă” care se defineşte ca o
diferenţă între:
- cifra de afaceri, pe de o parte;
- suma costurilor de producţie ale produselor vândute şi ale cheltuielilor de desfacere
(de distribuţie) pe de altă parte.
Centre de rentabilitate (centre de investiţii) sunt centre a căror responsabilitate este
orientată către activele utilizate. Centrele de rentabilitate reprezintă o variantă a centrelor de
profit dar o formă mai elaborată a acestora.
Astfel, centrele de rentabilitate sunt centre de profit, al căror responsabil are un obiectiv
de rentabilitate nu numai în funcţie de vânzări ci şi în funcţie de capitalul utilizat. În realitate se
pot considera două niveluri diferite ale centrelor de rentabilitate:
- nivelul care participă activ la alegerea tipului de investiţie şi al cărui obiectiv se
exprimă sub forma unui raport:
114
- nivelul compartimentelor care sunt responsabile de gestiunea activelor circulante, al
căror obiectiv se exprimă sub forma:
Factorii de influenţă ai activităţii centrelor de responsabilitate

Principalele însuşiri ale unui centru de responsabilitate sunt:
Autostabilizarea - proprietatea centrului de a-şi menţine o anumită stare, prin adaptare la
schimbările care îl influenţează;
Autoorganizarea - proprietatea centrului de a-şi crea în situaţii noi structuri stabile.
Centrul de responsabilitate poate fi privit şi ca un sistem, dar şi ca un subsistem al
întreprinderii cu propriile sale intrări, ieşiri şi mecanism de autoreglare.
Conducerea de vârf trebuie să urmărească şi activitatea centrelor de responsabilitate care
au obiective specifice, derivate din obiectivele generale.
Corespunzător acestor obiective conducerea generală trebuie să intervină în fiecare
centru, în sensul reglării în mod diferit a acestora în funcţie de modul de evoluţie a activităţii
fiecăruia.
TEST DE EVALUARE
1. Structura de producţie şi concepţie de tip „pe obiect” are următoarele dezavantaje:
a) transport intern foarte dezvoltat;
b) stocuri mari de producţie neterminată;
c) flexibilitate redusă la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie;
d) durata mare a ciclului de fabricaţie.
Răspuns:
○ ○● ○
2. Dintre indicatorii care sunt influenţaţi direct de o structură de producţie şi concepţie

raţională pot fi menţionaţi:
a) volumul, conţinutul şi costurile aferente transporturilor interne;
b) gradul de utilizare a timpului disponibil al muncitorilor;
c) numărul de utilaje necesare desfăşurării procesului de producţie;
d) numărul de personal ocupat în administraţia întreprinderii şi fondul de salarii aferent.
Răspuns:
○○○○
Exerciţii:
Exemplu rezolvat:
1. Structura de producţie şi concepţie este componenta de bază a structurii funcţionale;

structura funcţională reflectă pe plan organizatoric locul de desfăşurare a activităţii din cadrul
diferitelor compartimente funcţionale.
○ ○ ○ ● ○
115
De rezolvat:
2. Secţiile de producţie sunt: de bază, auxiliare, de servire şi anexă; un exemplu de
secţie auxiliara este secţia de montaj, într-o întreprindere constructoare de maşini.
○ ○ ○ ○
REZUMATUL TEMEI
Conţinutul activităţii de producţie are un caracter complex şi cuprinde atât activităţi de

fabricaţie propriu-zisă, cât şi activităţi de laborator, de cercetare şi asimilare în fabricaţie a
noilor produse, etc.
Procesul de producţie este format din: tehnologic; de muncă.
Procesele de producţie sunt: elementare şi complexe. Datorită diversităţii lor mari,
trebuie grupate în grupe de procese care au caracteristici comune în funcţie de diferite criterii de
grupare.
Cele mai des folosite criterii de grupare a proceselor de producţie sunt:
a) după modul de participare la obţinerea produsului finit;
b) după gradul de continuitate;
c) după modul de obţinere a produsului finit;
d) după gradul de periodicitate;
e) după natura tehnologică;
Insă, modul de organizare a procesului de producţie este influenţat de o serie de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt: felul materiilor prime folosite; caracterul produsului finit;
felul procesului tehnologic; volumul producţiei.
Una dintre cele mai importante funcţiuni ale managementului unei întreprinderi de
producţie este funcţiunea de organizare, ce se desfăşoară la nivelul ei cel mai superior şi se
materializează în structuri organizatorice, prin care se combină, ordonează şi actualizează
componentele umane, materiale şi financiare ale acesteia.
Aşadar, structura organizatorică reprezintă ansamblul persoanelor, subdiviziunilor
organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale
întreprinderii.
Structura de producţie şi concepţie a unei întreprinderi se referă la numărul şi
componenţa unităţilor de producţie, de control şi cercetare, mărimea şi amplasarea lor pe
teritoriul întreprinderii, modul de organizare internă a acestora şi legăturile funcţionale care se
stabilesc între ele în cadrul procesului de producţie şi cercetare. In funcţie de particularităţile
fiecărei întreprinderi industriale, acesteia îi corespunde un anumit tip de structură de producţie şi
concepţie şi anume:
a) structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic;
b) structura de producţie şi concepţie de tip obiect;
c) structura de producţie şi concepţie de tip mixt.
De asemenea, trebuie precizat faptul că asigurarea unei structuri de producţie şi
concepţie raţionale are loc în două situaţii şi anume:
- în momentul proiectării întreprinderii;
- în momentul funcţionării întreprinderii în funcţie de modificările care survin în
nomenclatorul de produse în tehnologiile de fabricaţie sau în organizarea producţiei şi a muncii.
Sunt necesare însă măsuri de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie, care vor
influenţa în mod pozitiv o serie de indicatori ai întreprinderii, dintre care mai importanţi sunt:
- volumul şi costul aferent activităţilor de transport intern;
116
- numărul, felul, mărimea, locul de amplasare şi costurile aferente depozitelor
întreprinderii;
- numărul de personal şi fondul de salarii aferent aparatului administrativ;
- durata ciclului de producţie al produselor întreprinderii, mărimea stocurilor de
producţie neterminată şi viteza de rotaţie a mijloacelor circulante, etc.
Perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie trebuie să ţină seama de
îmbunătăţirea permanentă a tuturor acestor indicatori, atât în momentul proiectării întreprinderii,
cât şi pe tot parcursul funcţionării ei.
117
TEMA VIII
PREGĂTIREA PRODUCŢIEI
• Pregătirea producţiei noilor produse. Obiective şi posibilităţi de asimilare a noilor

produse.
• Proiectarea noilor produse.
• Probleme cu caracter economic şi tehnic în activitatea de pregătire constructiv-
funcţională.
• Pregătirea tehnologică a producţiei.
• Elaborarea tehnologiilor de fabricaţie: probleme organizatorice de analiză şi decizie.
• Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero.
• Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei noilor produse.
• Planificarea pregătirii fabricaţiei noilor produse.
• Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse
Obiectivele temei:
• Cunoaşterea obiectivelor şi a posibilităţilor de asimilare a noilor produse;

• Cunoaşterea modului de realizare a proiectării noilor produse, cât şi a problemelor cu
caracter economic şi tehnic care apar în activitatea de pregătire constructiv-funcţională;
• Cunoaşterea modului de realizare a pregătirii tehnologice a producţiei;
• Cunoaşterea modului cum se realizează pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei
noilor produse;
• Cunoaşterea modului cum se realizează planificarea pregătirii fabricaţiei noilor
produse;
Bibliografia recomandată:
3. Bărbulescu,C.(coordonator) Economia şi gestiunea întreprinderii. Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
8.1 Pregătirea producţiei noilor produse
8.1.1.Obiective şi posibilităţi de asimilare a noilor produse
O caracteristică a întreprinderii moderne de producţie industrială o constituie capacitatea
acesteia de a se adapta cât mai rapid la fabricaţia unor produse care să satisfacă cât mai bine
cerinţele de consum pe piaţa internă şi externă.
Prin pregătirea producţiei se înţelege ansamblul măsurilor de creare şi asimilare în
fabricaţie a unor noi produse, modernizarea celor aflate deja în fabricaţie şi de utilizare a
celor mai perfecţionate tehnologii şi metode de organizare în producţie.
Obiectivele care stau în faţa activităţii de pregătire a producţiei pot fi în ansamblu
următoarele:
- asigurarea fabricaţiei noilor produse şi modernizarea celor existente la nivelul
cerinţelor din ce în ce mai diversificate ale consumatorilor;
118
- asigurarea celor mai bune condiţii de desfăşurare a activităţii de pregătire a fabricaţiei
noilor produse şi de asimilare a celor mai perfecţionate tehnologii de fabricaţie;
- reducerea la minimum posibil a duratei de pregătire a producţiei şi realizarea acesteia
cu cele mai mici costuri.
Pregătirea producţiei cuprinde două etape:
- pregătirea tehnică;
- pregătirea material-organizatorică.
Pregătirea tehnică cuprinde la rândul său:
- proiectarea produselor;
- pregătirea tehnologică;
- executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero.
Asimilarea în fabricaţie a noilor produse se poarte realiza în trei moduri:
- după concepţie proprie;
- pe baza unei licenţe de fabricaţie;
- după un model de referinţă.
Asimilarea după o concepţie proprie constă în valorificarea posibilităţilor proprii de
cercetare şi proiectare a noilor produse. Avantajele principale ale acestui mod de asimilare sunt
reprezentate, în principal, de faptul că se valorifică resursele proprii de cercetare şi în acelaşi
timp se fac economii însemnate, legate de achiziţionarea unor licenţe de fabricaţie.
Asimilarea pe baza unor licenţe de fabricaţie constă în achiziţionarea de documentaţie
tehnică de la alte întreprinderi cu profil similar din ţară sau străinătate. Această modalitate de
asimilare în fabricaţie are ca avantaje:
- reducerea duratei de asimilare în fabricaţie cu durata de timp necesară elaborării
documentaţiei noilor produse;
- asigurarea, o perioadă de timp, a asistenţei tehnice de către firma producătoare a
produsului asimilat;
- cheltuieli reduse de publicitate, datorită faptului că noul produs asimilat este deja
cunoscut pe pieţele de desfacere.
Asimilarea după un model de referinţă se foloseşte mai rar; modelul de referinţă este
un produs care se constituie ca punct de plecare în activitatea de proiectare a noilor produse. În
acest caz, noul produs trebuie să înlăture toate elementele de uzură morală a modelului de
referinţă, reţinând numai acele caracteristici de performanţă ale acestuia.
8.1.2 Pregătirea tehnică
8.1.2.1 Proiectarea noilor produse
Prin activitatea de proiectare a noilor produse se urmăreşte determinarea formei, a
dimensiunilor şi a caracteristicilor calitative a produselor care urmează să fie asimilate în
fabricaţie.
Proiectarea noilor produse cuprinde următoarele faze principale:
- elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
- elaborarea proiectului tehnic;
- elaborarea desenelor de execuţie.
Tema de proiectare şi studiului tehnico-economic cuprind datele de bază care vor servi
la elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor de execuţie.
Tema de proiectare cuprinde date referitoare la:
- denumirea produsului;
- destinaţia produsului;
- condiţiile de utilizare;
- caracteristicile constructive şi de calitate ale produsului;
- parametrii de exploatare; cantitatea în care se va produce;
119
- termenele de proiectare pe faze etc.
În cazul în care se vor asimila în fabricaţie noi tipuri de materiale, în locul temei de
proiectare se va elabora fie o temă de cercetare, fie o reţetă de fabricaţie.
Studiul tehnico-economic se elaborează concomitent cu tema de proiectare. Acesta va
demonstra prin conţinutul său necesitatea, oportunitatea, urgenţa şi rentabilitatea asimilării
noului produs. În cadrul studiului tehnico-economic vor fi cuprinse date referitoare la:
- cererile pe piaţa internă şi externă pentru noul produs;
- necesarul de resurse materiale;
- posibilităţile tehnologice de fabricaţie;
- caracteristicile tehnice şi de exploatare ale noului produs comparativ cu cele ale
produselor similare existente deja pe piaţă.
Proiectul tehnic cuprinde următoarele lucrări principale:
- întocmirea calculelor necesare dimensionării noului produs şi stabilirea formelor
geometrice ale pieselor componente;
- alegerea materialelor din care va fi prelucrat noul produs;
- efectuarea calculelor tehnico-economice justificative pentru soluţia constructivă
aleasă.
Elaborarea desenelor de execuţie este o lucrare care îşi propune să prezinte în mod
detaliat elementele de ordin constructiv pentru fiecare piesă componentă a noului produs. Pe
baza desenelor de execuţie se va elabora tehnologia de fabricaţie necesară prelucrării noului
produs. Desenele de execuţie trebuie să cuprindă şi informaţii tehnice referitoare la modul de
întreţinere a diferitelor elemente componente ale produsului.
Există situaţii când pentru asimilarea noilor produse nu este necesară parcurgerea tuturor
aceste etape. Astfel, pentru fabricarea unor produse unicat de mai mică importanţă se parcurge
doar tema de proiectare şi desenele de execuţie.
În general, proiectarea noilor produse trebuie să rezolve următoarele probleme:
- lărgirea gamei sortimentale a produselor;
- reducerea costului, paralel cu îmbunătăţirea calităţii noului produs, comparativ cu
produsele similare mai vechi;
- prelungirea duratei de funcţionare a noului produs şi reducerea cheltuielilor de
întreţinere şi reparare etc.
8.1.2.2. Probleme cu caracter economic şi tehnic în activitatea de pregătire
constructiv-funcţională
Decizia privind structura produsului
Un set de cerinţe funcţionale pot fi satisfăcute de un produs care poate fi realizat în
variante structurale diferite din repere mai multe sau mai puţine într-o combinaţie de
subansamble diferite. Structura unui produs se tratează ca ceva în continuă schimbare. Există
două mari tendinţe contradictorii valabile, la un moment dat şi pentru un anumit produs şi
anume:
- o tendinţă a divizării, a desfăşurării unui reper complex în câteva repere mai simple,
pentru că este mult mai avantajos sub aspectul costului să se fabrice câteva repere simple în loc
de unul complex;
- a 2-a tendinţă, a sintezei, care constă în sinteza mai multor repere într-unul singur.
Această soluţie trebuie înregistrată, de obicei, în cazul unor repere ce se asamblează ulterior
rigid. Se obţin astfel mari avantaje prin reducerea operaţiilor de prelucrare, a numărului de
repere care circulă, are loc reducerea operaţiei de asamblare şi ajustare, etc.
Alegerea: material şi metodă de prelucrare
Materialele se aleg încă din faza proiectării constructive, iar genurile de tehnologie tot în
faza de proiectare.
120
În alegerea materialului şi a procesului de prelucrare, de regulă, trebuie să se facă
optimizări concomitente nu alegeri separate: material şi apoi metodă, pentru că un material
foarte ieftin poate necesita o prelucrare foarte scumpă.
În alegerea: material-metodă (maşină), factorul hotărâtor este volumul de fabricaţie care
justifică sau nu o anumită maşină şi anumite dotări. Criteriul pentru alegerea fie a materialelor, a
metodelor (maşinilor) sau combinaţia acestora este criteriul costurilor influenţate. Un cost
influenţat este un cost parţial, care reprezintă doar partea de diferenţă dintre două variante
considerate şi nu costul total.
Alegerea între maşina universală şi maşina specială
Problema apare dacă următoarele două ipoteze sunt satisfăcute:
1 – alegerea maşinii nu implică şi schimbări de material, materialul fiind acelaşi
indiferent de tipul maşinii;
2 – alegerea maşinii pentru o operaţie dintr-un procedeu cu mai multe operaţii asupra
aceluiaşi reper nu ar influenţa semnificativ rezultatele de bază (costul prelucrării, durata
prelucrării) la celelalte operaţii din secvenţă.
În cazul când această influenţă ar exista, atunci nu este vorba de o problemă simplă de a
alege cea mai bună maşină independent la fiecare operaţie, ci este vorba de o problemă mai
complicată de optimizare a întregii secvenţe de operaţii, problemă care va fi tratată în continuare
în acest capitol.
La alegerea între o maşină universală şi una cu un grad mai mic sau mai mare de
specializare, problema poate să apară în două variante:
a) – pentru oricare din tipurile de maşini pe care s-a preconizat executarea operaţiei
există disponibil de capacitate, maşinile există în uzină şi, deci, nu se cer investiţii noi;
b) – asemenea disponibilităţi de capacitate nu există pentru toate tipurile de maşini luate
în considerare, fie cel puţin pentru una dintre tipurile de maşini.
În cazul variantei a) alegerea de maşină se face pe baza criteriului costurilor de
exploatare influenţate, iar în cazul variantei b) intervine criteriul revenirii la capitalul
investit, care echivalează cu recurgerea la o metodă de analiză economică pentru evaluarea
eficienţei investiţiei.
Maşinile universale, comparativ cu cele speciale, prezintă anumite condiţii de aplicare,
avantaje şi dezavantaje.
Avantajele maşinii universale comparativ cu maşina specială sunt următoarele:
- se pretează la volume mici de fabricaţie, chiar unicate;
- se pretează la schimbări de caracteristici ale reperului şi materialului;
- necesită investiţii mici, deoarece se fabrică în producţie de serie în uzinele
constructoare de maşini.
Dezavantajele maşinii universale, comparativ cu maşina specială, sunt următoarele:
- are productivităţi scăzute;
- se operează cu muncitori cu calificare ridicată;
- dă precizii de prelucrare mai mici şi totodată costuri de prelucrare mai ridicate
comparativ cu maşina specială.
În vederea alegerii între maşina universală şi maşina specială trebuie să se facă o
analiză de detaliu a costurilor de prelucrare fără amortisment.
Analiza constă în a considera un tip de maşină ca variantă de bază (tip pentru care
dispunem de cele mai sigure date referitoare la costuri), iar pentru celelalte tipuri de maşină se
analizează doar acele costuri care diferă faţă de varianta de bază.
În principal, aceste costuri se rezumă la:
- costul manoperei operatorului;
- costul manoperei reglorilor (când ei diferă de operatori);
- costul cu energia consumată a maşinilor în funcţie de regimurile tehnologice);
- costul cu S.D.V-urile universale şi speciale;
121
- costul pentru întreţinerea şi reparaţia maşinii (pe oră şi maşină).
Prin asemenea analize, un specialist în costuri de operare este în măsură să stabilească
funcţiile matematice ale costurilor pe tipuri de maşini şi genuri de operaţii.
Pentru compararea tipurilor de maşini se recurge la diagrama prag de eficacitate prin
care se definesc domeniile de volum de producţie (mărime de comandă sau de lot) în care
fiecare tip de maşină este eficace ca şi cost, lucru ce echivalează cu asigurarea prelucrării
comenzii (a lotului) cu costurile cele mai scăzute pe domeniile respective.
Pentru a aplica o diagramă de prag de eficacitate trebuie să dispunem de funcţiile
explicite – pe tip de maşină şi gen de operaţii.
Utilizarea diagramei de prag de eficacitate într-o astfel de analiză va fi prezentată în
paragraful următor.
Alegerea soluţiilor de asamblare
La aceleaşi cerinţe funcţionale răspund corespunzător mai multe soluţii de asamblare.
Factorul determinant în alegerea soluţiei de asamblare este volumul producţiei. La volume mari
de asamblare se aplică soluţii de asamblare ieftine, pe maşini de mare productivitate, cum ar fi:
sudura în puncte, lipirea, presare. Problema alegerii soluţiei de asamblare a fost abordată numai
prin prisma costului de asamblare. S-a ajuns la costuri suplimentare de mentenanţă, deoarece o
asamblare nedemontabilă îl favorizează pe producător, dar îl dezavantajează pe utilizator.
Prescrierea toleranţelor
Există o tendinţă a proiectanţilor de produse de a prescrie toleranţe strânse din teamă
că nu vor fi realizate rămânând totuşi alternativa unor ajustări ulterioare. Toleranţele prea
strânse au efecte economice negative:
- adaugă operaţii de prelucrare fină cu costurile de rigoare;
- toleranţele nu sunt posibile decât la procente mai ridicate de rebuturi (dau naştere la
rebuturi).
Prescrierea de toleranţe largi are de asemenea efecte economice negative:
- piesele trebuie să ajungă în ultima instanţă la operaţia de asamblare şi dacă s-au
prescris toleranţe prea largi atunci sunt necesare operaţii de ajustare suplimentară care trebuie
executate;
- toleranţele largi reduc interşarjabilitatea pieselor.
Adoptarea formei constructive
Formele constructive au o mare influenţă asupra costurilor de prelucrare, mai ales
când acestea nu asigură sau asigură greu prinderile, centrările, accesul sculelor. Pentru
soluţionare, în acest caz trebuie să se recurgă la S.D.V.-uri speciale.
Specialistul care face proiectul constructiv funcţional nu are o pregătire suficientă şi
informare concretă despre tot ce se poate face în realitate, în uzină, sub aspect tehnologic.
În etapa finală de alegere a formei constructive, în proiectarea modernă se recurge la
următoarele soluţii:
- discutarea soluţiei în colective de proiectare (adoptare de forme simetrice);
- utilizarea consultanţilor cu experienţă bogată în secţiile uzinei;
- realizarea unor soluţii constructive pe desenele de execuţie înaintea elaborării
tehnologiei în compartimentele tehnologice de secţie înainte de elaborarea tehnologiei în
compartimentele tehnologice de secţie, cu participarea maiştrilor şi muncitorilor de înaltă
calificare.
8.1.2.3 Pregătirea tehnologică a producţiei
În cadrul etapei de pregătire tehnologică are loc elaborarea tehnologiei de fabricaţie a
noilor produse. Tehnologia de fabricaţie se referă la ansamblul tuturor operaţiilor de prelucrare
a materiilor prime.
122
Pregătirea tehnologică cuprinde proiectarea unor procese tehnologice noi sau
perfecţionarea celor existente, atât pentru producţia de bază a întreprinderii, cât şi pentru
procesele auxiliare sau de control tehnic de calitate.
Etapa de pregătire tehnologică trebuie să rezolve următoarele probleme:
- procesele tehnologice nou elaborate să aibă un nivel ridicat de mecanizare şi
automatizare;
- să asigure fabricarea produselor printr-un consum raţional de materii prime şi
materiale;
- să asigure fabricarea unor produse de calitate superioară şi cu cheltuieli cât mai
reduse.
Pregătirea tehnologică se compune dintr-un ansamblu de activităţi, dintre care mai
importante sunt următoarele:
a) Elaborarea procesului tehnologic pe faze de proces tehnologic şi în cadrul acestora pe
operaţii;
b) Alegerea utilajelor necesare şi stabilirea regimului lor de lucru; în cadrul
întreprinderilor mari care fabrică producţie de serie mare sau de masă, utilajele se aleg până a se
stabili denumirea şi numărul de inventar al acestuia, iar în întreprinderile care fabrică producţie
de unicate şi de serie mică, se precizează tipul de utilaj, regimul de lucru, precizia de execuţie
etc.
c) Stabilirea echipamentului tehnologic pentru desfăşurarea procesului tehnologic;
d) Elaborarea normelor de timp de muncă şi de consum e materii prime şi materiale,
combustibil şi energie;
e) Proiectarea tehnologiei necesare controlului tehnic de calitate.
Condiţia principală care se cere îndeplinită în cadrul pregătirii tehnologice o constituie
asigurarea unităţii procesului tehnologic, în totalitatea sa.
Metode de alegere a variantei tehnologice optime
În practică, pentru executarea unui produs se pot utiliza mai multe procedee
tehnologice. Se pune problema alegerii acelei variante de proces tehnologic care are cele mai
multe avantaje din punct de vedere economic în comparaţie cu celelalte. Alegerea variantei
tehnologice optime se face în urma unei analize economice pe baza unui sistem de indicatori.
Acest sistem cuprinde indicatori în expresie naturală şi indicatori valorici de cost.
Analiza pe baza indicatorilor în expresie naturală ia în considerare următorii indicatori
în expresie naturală:
- normele de consum de materii prime, materiale, combustibil şi energie;
- felul, cantitatea, complexitatea şi valoarea noului utilaj şi a echipamentul tehnologic
necesar;
- volumul de muncă necesar;
- complexitatea procesului de producţie necesare etc.
Analiza pe baza indicatorilor valorici de cost, utilizează indicatorii:
- costul tehnologic unitar;
- costul tehnologic total.
Costul tehnologic este o noţiune convenţională, deoarece acesta nu cuprinde toate
categoriile de cheltuieli, ci doar suma cheltuielilor care depind de o anumită variantă
tehnologică. Cu alte cuvinte costul tehnologic unitar se poate obţine prin scăderea din costul
unitar al produsului a acelor cheltuieli care nu sunt influenţate de felul procesului tehnologic.
Structura pe elemente de cheltuieli a costului tehnologic este următoarea:
- materii prime şi materiale;
- combustibil şi energie;
- salariile, CAS-ul cota de protecţie socială pentru muncitorii direct productivi;
- cheltuieli de exploatare a utilajelor (reparaţii, lubrifianţi etc.);
123
- amortizarea utilajelor;
- exploatarea SDV-urilor;
- cheltuielile comune de secţie şi generale ale întreprinderii (numai în cazul în care
asigură creşterea volumului de producţie).
Cheltuielile care compun costul tehnologic se împart în două mari grupe:
- cheltuieli variabile;
- cheltuieli convenţional-constante.
Cheltuieli variabile sunt cheltuielile care îşi modifică volumul în mod direct
proporţional cu cantitatea de producţie fabricată (cheltuielile cu materiile prime şi materialele
auxiliare directe, combustibilul şi energia tehnologică, salariile directe etc.).
Cheltuielile convenţional-constante nu-şi modifică volumul proporţional cu schimbarea
volumului producţiei (cheltuielile cu salariile personalului administrativ, cheltuielile pentru
iluminatul şi încălzirea clădirilor etc.).
Determinarea costului tehnologic se poate face grafic şi analitic.
Cc
Ctu = V
N
unde :
V - cheltuielile variabile pe unitatea de produs;
Cc - cheltuielile convenţional-constante;
N - Cantitatea de produse fabricată.
Grafic, costul tehnologic unitar poate fi exprimat cu ajutorul unei hiperbole echilaterale
asimptotică la axele de coordonate:
Figura 8.1. Reprezentarea grafică a costului tehnologic unitar
Costul tehnologic total, analitic se poate determina după relaţia:

Ct T = Cc + V ∗ N , unde variabilele au aceeaşi semnificaţie ca şi în relaţia anterioară.
Grafic, costul tehnologic total se exprimă cu ajutorul unei drepte de un anumit coeficient
unghiular α:
Figura 8.2. Reprezentarea grafică a costului tehnologic total
124
Din analiza celor două grafice rezultă că la o variaţie mică a cantităţii de producţie
(ΔN1) are loc o variaţie mare (ΔCtu1) a costului tehnologic unitar (situaţie specifică pentru
producţia de unicate şi de serie mică), în timp ce la o variaţie mare a cantităţii de producţie
(ΔN2) are loc o variaţie mică a costului tehnologic unitar (ΔCtu2), situaţie specifică pentru
producţia de masă sau de serie mare. Pentru costul tehnologic total, se observă că la o anumită
variaţie a cantităţii de producţie (ΔN) corespunde o variaţie proporţională a costului tehnologic
(ΔCt).
Alegerea variantei tehnologice optime se poate face în funcţie de costul tehnologic unitar
şi total, atât în varianta analitică cât şi în varianta grafică.
Există o cantitate de producţie, numită critică, pentru care costurile tehnologice a
două variante tehnologice sunt egale. Pornind de la egalitatea celor două costuri se poate
determina cantitatea critică.
Ctu1 = Ctu2
Înlocuind elementele de cheltuieli în costurile tehnologice ale celor două variante, se
obţine:
unde:
V1,V2 - Cheltuielile variabile ale celor două variante tehnologice;
Cc1,Cc2 - Cheltuielile convenţional-constante ale celor două variante tehnologice.
Din relaţia anterioară se determină mărimea cantităţii critice:
125
Metoda analitică:
Se construieşte un tabel cu următoarea structură:
Tabelul 8.1
În tabelul prezentat mai sus se calculează costurile unitare ale celor două variante, apoi
acestea se compară. Vor rezulta următoarele concluzii:
- pentru o cantitate de producţie mai mică decât cantitatea critică,
Ctu1<Ctu2, deci este optimă varianta I tehnologică;
- pentru o cantitate de producţie mai mare decât cantitatea critică,
Ctu1>Ctu2, deci este optimă varianta a II-a tehnologică;
- pentru o cantitate de produse egală cu cantitatea critică, costurile tehnologice sunt
egale, deci este indiferent care variantă tehnologică este aleasă.
Figura 8.3 Reprezentarea grafică a costului tehnologic unitar a două variante tehnologice
Din analiza graficului rezultă aceleaşi concluzii ca şi în varianta analitică
Alegerea variantei tehnologice optime folosind costul tehnologic total
Metoda analitică
Tabelul 8.2
126
Metoda grafică:
Figura 8.4 Graficul costului tehnologic total pentru două variante tehnologice
Analiza rezultatelor din varianta analitică şi grafică conduc la aceleaşi rezultate ca şi în

cazul folosirii în analiză a costului tehnologic unitar.
În cazul existenţei mai multor variante tehnologice, alegerea variantei optime se face în
mod asemănător ca şi în cazul a două variante tehnologice.
8.1.2.4. Elaborarea tehnologiilor de fabricaţie: probleme organizatorice, de
analiză şi decizie
Conceptul de tehnologie de fabricaţie şi importanţa concepţiei tehnologice
Un produs finit sau o componentă a acestuia, subansamblu sau reper, sunt definite cu
ocazia pregătirii constructiv-funcţionale a fabricaţiei şi se regăsesc într-un desen sau set de
desene de execuţie. Acestea cuprind specificaţiile corespunzătoare referitoare la următoarele:
- materialele necesare;
- structura produsului;
- forma componentelor acestuia;
- caracteristicile lor funcţionale;
- procedeele tehnologice de bază.
Operaţiile de producţie necesare pentru a realiza un produs finit trebuie concepute şi
aranjate într-o succesiune raţională care să permită o prelucrare eficientă.
În înţelesul cel mai larg, tehnologia se referă la toate fazele tehnologice şi operaţiile
care compun aceste faze, pentru a putea concepe pe această bază planul de fabricaţie.
La baza elaborării planului de fabricaţie stă concepţia iniţială ce se regăseşte în proiectul
constructiv iniţial, cu informaţiile sistematizate în setul desenelor de execuţie, ele reprezentând
intrările pentru concepţia propriu-zisă a modului de execuţie a operaţiilor.
Orice operaţie de producţie care are drept rezultat un plus de valoare prin contribuţia
manoperei, materialului, echipamentelor, sculelor, poate fi mai mult sau mai puţin eficientă, în
funcţie de concepţia procedeului tehnologic.
Fără un procedeu tehnologic bine conceput, orice operaţie, chiar dintre cele mai simple,
poate deveni greu de realizat şi costisitoare.
Gradul de complexitate al concepţiei procedeelor tehnologice poate varia de la o
simplă listă de operaţii scrisă de mână pe partea verso a unui desen de execuţie până la
descrierea amănunţită a fiecărui element din fiecare operaţie, inclusiv descrieri explicite ale
sculelor, dispozitivelor de control, amenajărilor locurilor de muncă, succesiunea fazelor şi
trecerilor ale maşinii etc.
Munca de concepţie şi volumul documentaţiei pentru elaborarea tehnologiilor diferă mai
ales în funcţie de tipul fabricaţiei (masă, serie mare, mijlocie şi mică, unicat).
127
În funcţie de acestea apar diferenţe în privinţa modului cum este organizată concepţia
tehnologică.
Soluţii de organizare a concepţiei tehnologice
Activitatea de concepţie a procesului de fabricaţie care se desfăşoară în uzine şi
ateliere se poate organiza sub mai multe forme, după volumul producţiei şi după
caracteristica tipologică a fabricaţiei.
Se desprind trei soluţii organizatorice:
a) Concepţia tehnologică la nivel de “executant–maistru” (fără tehnologi specializaţi)
În cazul producţiei individuale (de unicat) sau comenzi mici, nu este eficient să se
încadreze tehnologi specializaţi. Acesta este cazul atelierelor mici: de turnătorie, sculărie,
prelucrări mecanice, în care procedeul de fabricaţie poate fi stabilit cu destulă eficacitate de
maistrul de atelier într-un mod nereglementat, împreună cu executantul. Priceperea muncitorilor
din atelier şi raportul strâns pe care aceştia îl au cu maistrul care conduce procesul de producţie,
elimină necesitatea de a se intra în detalii şi de a se elibera o documentaţie tehnologică în sensul
strict al cuvântului.
b) Concepţia tehnologică la nivelul tehnologiilor de atelier sau secţie cu tehnolog
normator (concepţie tehnologică fără atelier sau colectiv uzinal de concepţie tehnologică)
În cazul fabricaţiei unui produs într-o manieră repetativă când există probabilitatea unei
oarecare stabilităţi a procesului de fabricaţie (producţia de comandă mare care se repetă şi
producţia de serie mică) este raţional ca problema concepţiei tehnologice să se rezolve la nivelul
atelierului sau secţiei cu unul sau mai mulţi specialişti care au sarcini de muncă de concepţie şi
competenţa necesară în tehnologii de fabricaţie.
Sarcina specialistului sau a colectivului de concepţie este de a da amănunte asupra
procesului de fabricaţie care să-i permită muncitorului de calificare medie să realizeze un produs
de calitate la un cost rezonabil. Pentru folosirea raţională a personalului tehnic în asemenea
situaţii de producţie, trebuie ca inginerii tehnologi să aibă şi sarcina proiectării sculelor speciale
a utilajelor din autodotare, de stabilire a normelor de muncă.
c) Concepţia tehnologică specializată pe operaţii tehnologice (cu tehnologi specializaţi
pe operaţii)
La unităţile mari de producţie, care produc în mod repetitiv (serii mijlocii şi serii mari)
unul sau câteva produse în cantităţi mari este raţional să se dispună de tehnologi specializaţi pe
grupe de operaţii.
Posturile de tehnologi sau colectivele de tehnologi pe operaţii pot primi sarcini de a se
ocupa separat de concepţia tehnologică pentru operaţiile de turnătorie, de prelucrări mecanice
prin aşchiere, de asamblare, etc. În mod normal, asemenea ingineri tehnologi nu au altă sarcină
decât aceea de a proiecta un proces de fabricaţie şi o tehnologie care să se poată aplica.
Avantajul unei astfel de soluţii e remarcabil cu condiţia ca activitatea tehnologilor specializaţi să
aibă o conducere corespunzătoare care să compenseze lipsa de continuitate între specialişti.
Trebuie să existe o strânsă legătură între personalul de concepţie tehnologică specializat şi
celelalte categorii de personal: maiştri, reglori, muncitori, operatori care prin funcţiile lor
cooperează la realizarea producţiei.
La precizarea locului pe care-l ocupă funcţia de concepţie a tehnologiilor de fabricaţie
într-o unitate industrială, trebuie să se ţină seama că acest proces de concepţie tehnologică
constituie baza pentru a stabili în continuare costurile de fabricaţie şi pentru alocarea resurselor.
Un proiect de proces de fabricaţie care nu poate fi pus în practică sau care nu poate
defini în mod precis sarcinile de muncă, va conduce la evaluări false ale costurilor de fabricaţie
şi la o apreciere falsă a resurselor necesare. Ca urmare, locul concepţiei tehnologice în cadrul
structurii organizatorice a întreprinderii trebuie fixat la acel nivel de autoritate şi răspundere de
la care se poate dispune respectarea procedeelor tehnologice şi controlarea modificării lor.
8.1.2.5.Executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero
128
În cadrul pregătirii tehnice a fabricaţiei noilor produse, prin executarea, încercarea şi
omologarea prototipului şi a seriei zero se verifică dacă noul produs corespunde documentaţiei
care a fost elaborată în vederea asimilării acestora.
Prototipul este format din unul sau mai multe exemplare din produsul care a fost
asimilat, executate în vederea supunerii unor încercări sau probe pentru a se constata dacă au
fost respectaţi parametrii şi indicatorii tehnologici proiectaţi.
Omologarea reprezintă activitatea de confirmare, pe bază de încercări şi probe, la care
este supus prototipul sau seria zero, a faptului că produsul corespunde cu cel proiectat.
Omologarea este de două feluri:
• omologarea preliminară (de prototip);
• omologarea finală (de serie zero).
Activitatea de omologare se execută de către o comisie de specialişti din care fac parte
reprezentanţii principalilor consumatori ai produsului şi ai unităţii producătoare.
Omologarea preliminară verifică dacă noul produs corespunde documentaţiei pe baza
căruia a fost întocmit, dacă are nivelul prestabilit de calitate, dacă alegerea materialelor din
reţeta de fabricaţie a produsului au justificarea tehnico-economică.
Pe baza rezultatelor omologării preliminare se poate trece la execuţia seriei zero.
Execuţia seriei zero şi omologarea finală are ca scop verificarea menţinerii
performanţei produsului precum şi obţinerea unor informaţii referitoare la parametrii de
anduranţă şi fiabilitate.
Omologarea finală cuprinde activităţi de verificare a următoarelor situaţii:
- dacă operaţiile tehnologice efectuate pentru seria zero, au fost executate pe locurile de
muncă unde urmează să se desfăşoare procesul de producţie al produsului;
- dacă au fost respectate toate etapele de desfăşurare ale omologării preliminare;
- dacă a fost respectată documentaţia tehnologică;
- dacă tehnologia de fabricaţie cuprinde şi operaţiile de control tehnic de calitate etc.
Activitatea de omologare se încheie cu întocmirea unui proces-verbal în care sunt
trecute:
- denumirea fazei de omologare;
- denumirea produsului şi principalele sale caracteristici;
- constatările comisiei şi eventualele propuneri de modificare a tehnologiei de
fabricaţie.
După terminarea acestor activităţi se poate trece la producţie de serie a noilor produse
asimilate în fabricaţie.
TEST DE EVALUARE
1. În etapa de pregătire tehnică a producţiei, proiectarea noilor produse cuprinde:

a) elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
b) elaborarea procesului tehnologic;
c) stabilirea echipamentului tehnologic,
d) elaborarea proiectului tehnic,
e) elaborarea desenelor de execuţie.
Răspuns:
●○ ○ ● ●
2. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizează următoarele metode;

a) compararea indicatorilor în expresie naturală;
b) compararea indicatorilor de cost tehnologic;
129
c) compararea indicatorilor de rentabilitate.
Răspuns:
○ ○ ○
Exerciţii:
Exemplu rezolvat:
1. Noţiunea de pregătire a fabricaţiei noilor produse se referă la măsurile care trebuie
luate pentru punerea în fabricaţie a unor produse noi şi modernizarea tehnologiilor existente;
această activitate nu cuprinde măsuri de modernizare a produselor şi tehnologiilor curente.
○ ○ ●○○
2. Pregătirea fabricaţiei noilor produse are două etape: pregătirea tehnică şi pregătirea
tehnologică; în pregătirea tehnologică este cuprinsă etapa de pregătire material-organizatorică.
○ ○ ○○ ○
8.2 Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei. Posibilităţi de reducere a
duratei pregătirii fabricaţiei.
8.2.1. Pregătirea material-organizatorică a fabricaţiei noilor produse
În cadrul etapei de pregătire material-organizatorică, în care se vor crea condiţiile de
ordin material şi organizatoric pentru fabricarea noilor produse trebuie să se rezolve
următoarele probleme concrete:
- determinarea necesarului de materii prime şi materiale, combustibil şi energie pentru
realizarea procesului de producţie al noilor produse;
- comandarea din timp, la furnizorii interni şi externi, a utilajelor şi echipamentelor
tehnologice necesare;
- modernizarea utilajelor existente sau adaptarea lor la exigenţele
noului proces tehnologic printr-o programare din timp în secţiile proprii de reparaţii;
- asigurarea unui personal specializat în realizarea noului proces
tehnologic, în acest caz impunându-se soluţii asigurate calificării corespunzătoare a acestuia;
- realizarea restructurării fluxurilor tehnologice la termenele stabilite
fără perturbarea fluxurilor tehnologice ale celorlalte produse.
Toate aceste etape trebuie încadrate în graficul general al pregătirii fabricaţiei noilor
produse.
8.2.2. Planificarea pregătirii fabricaţiei noilor produse
Întreaga activitate de pregătire a fabricaţiei se desfăşoară pe baza unui plan
caracteristic, în care vor fi trecute toate etapele de pregătire a fabricaţiei, duratele
calendaristice şi termenele lor de început şi de sfârşit.
În situaţia în care perioada de pregătire a fabricaţiei durează mai mult de un an se
întocmeşte un plan calendaristic de ansamblu, urmând ca acesta să fie defalcat în planuri
calendaristice anuale.
130
Datele de pornire în întocmirea acestor planuri calendaristice sunt următoarele:
- lista noilor produse care urmează să fie asimilate;
- duratele de execuţie ale tuturor etapelor de pregătire-încheiere;
- termenele privind intrarea în fabricaţie a noilor produse.
Activitatea de planificare a pregătirii producţiei se desfăşoară cu ajutorul metodei
„Graficul Gantt”, care în principiu constă în întocmirea unui tabel în care se eşalonează
activităţile componente ale etapei de pregătire a fabricaţiei, duratele de execuţie ale acestora,
lunile calendaristice ale anului defalcate pe decade şi executantul diferitelor etape de pregătire a
fabricaţiei, după modelul din tabelul 8.3.
Durata unei etape de proiectare se stabileşte în zile cu ajutorul următoarei relaţii:
unde:
t - consumul total de timp necesar pentru executarea etapei de pregătire a fabricaţiei;
N - numărul de persoane care lucrează simultan la executarea unei anumite etape de
pregătire a fabricaţiei;
n - coeficientul de îndeplinire a normelor;
K - coeficientul de timp suplimentar necesar pentru avizări sau aprobări ale etapei de
pregătire a fabricaţiei.
La întocmirea graficului Gantt, se recomandă folosirea executării în paralel a unor etape
de pregătire a fabricaţiei ori de câte ori o anumită etapă poate fi începută fără a fi condiţionată
de terminarea etapei anterioare.
8.2.3. Posibilităţi de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse
Una din problemele care trebuie avute permanent în vedere constă în realizarea etapei
de pregătirea fabricaţiei noilor produse într-o perioadă scurtă de timp.
Pentru reducerea duratei de pregătire a fabricaţiei se cunosc următoarele posibilităţi:
- utilizarea proiectelor tip pentru diferitele elemente constructive ale produselor sau
tehnologiilor care vor fi utilizate;
- utilizarea subansamblelor, tehnologiilor şi a echipamentelor tipizate;
- echiparea serviciilor de proiectare cu mijloace moderne de calcul şi proiectare;
- folosirea unor modele moderne de proiectare în paralel a unor activităţi specifice
etapei de pregătire a fabricaţiei noilor produse, cum ar fi teoria grafelor (metoda drumului critic
şi metoda Pert);
- o cale importantă de reducere a duratei de pregătire a fabricaţiei noilor produse o
constituie şi folosirea proiectării asistate de calculator.
Prin folosirea acestor posibilităţi, durata de realizare a etapei de pregătire a fabricaţiei
noilor produse se reduce considerabil, contribuind în acest mod la reducerea ciclului de
asimilare în fabricaţie.
131
TEST DE EVALUARE
1. In planificarea calendaristică a duratei de pregătire a fabricaţiei se pot executa în
paralel mai multe etape ?
a) DA
b) NU
Răspuns:
●○
2. Omologarea noilor produse se realizează numai prin omologarea finală?

a) DA
b) NU
Răspuns:
○ ○
Exerciţii:
Exemplu rezolvat:
1. Proiectarea noilor produse cuprinde elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor de
execuţie; studiul tehnico-economic se regăseşte în cuprinsul etapei de pregătire material-
organizatorică:
○ ○ ○○○●
2. Asimilarea în fabricaţie se face după concepţie proprie şi după licenţa de fabricaţie;
asimilarea după licenţa de fabricaţie oferă cele mai bune rezultate în procesul de vânzare a
noului produs, datorită cunoaşterii a acestuia pe piaţă, anterior producerii sale.
○ ○ ○○ ○
REZUMATUL TEMEI
Prin pregătirea producţiei se înţelege ansamblul măsurilor de creare şi asimilare în

fabricaţie a unor noi produse, modernizarea celor aflate deja în fabricaţie şi de utilizare a celor
mai perfecţionate tehnologii şi metode de organizare în producţie.
Pregătirea producţiei cuprinde două etape: tehnică; material-organizatorică
Pregătirea tehnică cuprinde la rândul său: proiectarea produselor; pregătirea tehnologică;
executarea, încercarea şi omologarea prototipului şi a seriei zero.
Asimilarea în fabricaţie a noilor produse se poate realiza în trei moduri: după concepţie
proprie; pe baza unei licenţe de fabricaţie; după un model de referinţă.
Prin activitatea de proiectare a noilor produse se urmăreşte determinarea formei, a
dimensiunilor şi a caracteristicilor calitative a produselor care urmează să fie asimilate în
fabricaţie.
Proiectarea noilor produse cuprinde următoarele faze principale:
132
- elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
- elaborarea proiectului tehnic;
- elaborarea desenelor de execuţie.
Studiul tehnico-economic se elaborează concomitent cu tema de proiectare.
Proiectul tehnic cuprinde următoarele lucrări principale:
- întocmirea calculelor necesare dimensionării noului produs şi stabilirea formelor
geometrice ale pieselor componente;
- alegerea materialelor din care va fi prelucrat noul produs;
- efectuarea calculelor tehnico-economice justificative pentru soluţia constructivă
aleasă.
In general, proiectarea noilor produse trebuie să rezolve următoarele probleme:
- lărgirea gamei sortimentale a produselor;
- reducerea costului, paralel cu îmbunătăţirea calităţii noului produs, comparativ cu
produsele similare mai vechi;
- prelungirea duratei de funcţionare a noului produs şi reducerea cheltuielilor de
întreţinere şi reparaţii, etc.
In cadrul etapei de pregătire tehnologică are loc elaborarea tehnologiei de fabricaţie a
noilor produse.
Pregătirea tehnologică cuprinde proiectarea unor procese tehnologice noi sau
perfecţionarea celor existente, atât pentru producţia de bază a întreprinderii cât şi pentru
procesele auxiliare sau de control tehnic de calitate. Condiţia principală care se cere îndeplinită
în cadrul pregătirii tehnologice o constituie asigurarea unităţii procesului tehnologic în
totalitatea sa.
Pe lângă pregătirea tehnologică este necesar să se realizeze şi o pregătire material-
organizatorică a fabricaţiei noilor produse.
Întreaga activitate de pregătire a fabricaţiei se desfăşoară pe baza unui plan calendaristic
în care vor fi trecute toate etapele de pregătire a fabricaţiei, duratele calendaristice şi termenele
lor de început şi de sfârşit.
Una dintre problemele care trebuie avute permanent în vedere constă în realizarea etapei
de pregătirea fabricaţiei noilor produse într-o perioadă scurtă de timp.
133
TEMA IX
SISTEME DE ORGANIZARE ÎN TIMP A PRODUCŢIEI. CICLUL DE PRODUCŢIE
• Noţiunea şi structura duratei ciclului de producţie.
• Metode de îmbinare în timp a execuţiei operaţiilor tehnologice.
Obiectivele temei:
• Definirea noţiunii ciclului de producţie;
• Prezentarea structurii duratei ciclului de producţie;
• Cunoaşterea metodelor îmbinare în timp a execuţiei operaţiilor tehnologice.

Bibliografia recomandată:
3. Bărbulescu,C.(coordonator) Economia şi gestiunea întreprinderii. Ed. Economică, Bucureşti,
1999
9.1 Noţiunea şi structura duratei ciclului de producţie
Ciclul de producţie este un indicator de bază în activitatea unei unităţi economice.
Importanţa sa decurge din influenţa pe care o exercită asupra:
- volumului de producţie;
- mărimii capacităţii de producţie;
- necesarul de aprovizionat cu materii prime, materiale, etc.;
- termenelor de livrare a produselor către diferiţi clienţi;
Durata ciclului de producţie reprezintă intervalul de timp necesar obţinerii unui produs
finit, din momentul intrării în fabricaţie a materiei prime şi până la efectuarea controlului final
de calitate şi depozitarea produsului.
În structura duratei ciclului de producţie al unui produs se pot cuprinde următoarele
elemente:
a) perioada de lucru, formată din:
- timpul de pregătire - încheiere:
- timpul necesar efectuării operaţiunilor tehnologice;
- timpul pentru procesele naturale;
- timpul pentru transport intern;
- timpul necesar pentru CTC;
b) perioada de întreprinderi, formată din:
- întreruperi între schimburi;
- întreruperi în cadrul schimbului.
Timpul de pregătire - încheiere este necesar pentru efectuarea diferitelor activităţii
înaintea prelucrării obiectelor muncii, cum ar fi: reglarea utilajelor în vederea prelucrării
produsului respectiv sau după terminarea activităţii, aducerea utilajului la parametri iniţiali,
consultarea documentaţiei, curăţarea locului de muncă etc.
Timpul necesar efectuării operaţiilor tehnologice sau ciclul tehnologic cuprinde timpul
efectiv pentru prelucrarea, asamblarea parţială şi totală a produsului.
Timpul pentru procesele naturale - apare la acele produse la care prin tehnologia de
fabricaţie se prevăd anumite transformări ale obiectelor muncii ca urmare a acţiunii factorilor
naturali (ex. uscarea cherestelei, uscarea peliculei de lac sau a adezivilor pe diferite piese
componente ale mobilierului - industria lemnului).
134
Timpul necesar pentru transport intern este necesar deplasării obiectelor muncii între
diferitele unităţi de producţie ale întreprinderii (depozite de materii prime, secţii sau ateliere,
depozite de produse finite etc.) precum şi între locurile de muncă din secţiile sau atelierele în
care se fabrică produsul.
Timpul necesar efectuării CTC-ului se ia în consideraţie atunci când nu se suprapune
altor elemente din structura ciclului de producţie (ex. uneori controlul se poate efectua în timpul
transportului interoperaţii şi în acest caz, dacă durata transportului este mai mare decât cea a
operaţiei de control, el nu se va regăsi în structura ciclului de producţie).
Întreruperile datorate regimului de lucru apar în cazul unităţilor care lucrează cu
săptămâna de lucru întreruptă.
Aceste întreruperi reprezintă sâmbete şi duminici libere, sărbători legale.
Întreruperile datorate regimului de lucru se înregistrează la unităţile ce-şi desfăşoară
activitatea într-un număr de schimburi mai mic decât numărul maxim. Ele pot fi de 16 sau 18
ore, după cum unitatea lucrează în două sau într-un schimb.
Întreruperile în interiorul schimbului datorate organizării producţiei, pot fi consecinţa
lucrului pe loturi (în acest caz piesele aşteaptă la un loc de muncă până când se execută operaţia
respectivă la ultima piesă, lotul trecând integral de la o operaţie tehnologică la alta) sau pot să
apară în situaţia necorelării capacităţilor de producţie ale diferitelor verigi de producţie.
Structura duratei ciclului de producţie este redată în figura următoare:
Fig. 9.1. Structura duratei ciclului de producţie

Structura duratei ciclului de producţie este influenţată de o serie de factori, cum ar fi:
- caracterul producţiei;
- natura procesului tehnologic;
- nivelul de înzestrare tehnică a procesului de producţie şi a muncii etc.
Având în vedere influenţa acestor factori, se înregistrează diferenţe ale structurii duratei
ciclului de producţie la întreprinderi aparţinând aceleiaşi ramuri industriale sau unor ramuri
industriale diferite. Atunci când durata ciclului de fabricaţie depăşeşte 30 de zile, se consideră
că se înregistrează un ciclu lung de producţie.
Ţinând seama de elementele care intră în structura duratei ciclului de producţie, rezultă
că aceasta se poate exprima astfel:
Dcp = tpi + Dct + tpn + ttr + tCTC + ti
unde:
Dcp = durata ciclului de producţie;
tpi = timpul de pregătire-încheiere pe produs;
Dct = durata ciclului tehnologic;
tpn = durata proceselor naturale;
ttr = durata operaţiilor de transport intern;
tCTC = durata operaţiunilor de CTC;
ti = timpul de întreruperi.
135
9.2. Metode de îmbinare în timp a execuţiei operaţiilor tehnologice
La determinarea duratei ciclului de producţie, problema centrală este legată de
stabilirea duratei operaţiilor tehnologice, deoarece acestea se pot executa simultan la diferite
locuri de muncă iar gradul de simultaneitate depinde de metoda folosită pentru îmbinarea în
timp a operaţiilor tehnologice.
Prin metoda de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice se înţelege modul în care se
organizează fluxul tehnologic (efectuarea operaţiilor şi transportul reperelor dintr-un lot de
fabricaţie).
În practică se utilizează trei tipuri de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice:
- tipul de îmbinare succesivă;
- tipul de îmbinare paralelă;
- tipul de îmbinare paralel - succesivă sau mixtă.
Metoda de îmbinare succesivă a operaţiilor tehnologice presupune executarea
prelucrării tuturor pieselor din lot la o operaţie şi numai după aceea lotul se transportă pentru
prelucrarea la operaţia următoare a fluxului tehnologic.
Pentru a stabili modul de determinare a duratei ciclului tehnologic prin metoda succesivă
vom examina situaţia unui lot de trei produse: acesta parcurge un flux tehnologic format din
şase operaţii cu următoarele durate:
t1 = 1 oră; t2 = 2 ore; t3 = 3 ore; t4 = 1 oră; t5 = 1 oră;
t6 = 1 oră
Fig. 9.2. Determinarea duratei ciclului tehnologic prin metoda succesivă
Din graficul de mai sus rezultă că durata ciclului tehnologic este de 30 de ore. Mărimea
segmentului de dreaptă ce reprezintă această durată totală se poate stabili ca o sumă de segmente
astfel:
unde:
Dct = durata ciclului tehnologic în cazul îmbinării succesive;
np = numărul de produse din lot;
ti = durata operaţiei „i" din fluxul tehnologic;
i = 1 … n operaţii din fluxul tehnologic.
În exemplul nostru:
136
Metoda succesivă de îmbinare se foloseşte în condiţiile producţiei individuale sau de
serie mică. Avantajul acestei metode este acela de a permite urmărire relativ simplă a fabricaţiei
produselor. Dezavantajul folosirii metodei succesive este determinat de:
- durata mare a ciclului tehnologic;
- creşterea volumului de producţie nedeterminată;
- scăderea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante etc.
Metoda paralelă de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice presupune o astfel de
organizare a lucrului, încât să se asigure atât paralelismul în prelucrarea şi transportul fiecărei
piese de la prima operaţie până la ultima operaţie din fluxul tehnologic.
Pentru a respecta cerinţele acestei metode, la determinarea grafică a duratei ciclului
tehnologic se va proceda astfel:
- se va reprezenta prima piesă din lot la toate operaţiile;
- se vor reprezenta apoi următoarele piese la fiecare operaţie în parte.
La operaţia principală (operaţia cu durata cea mai lungă)se asigură continuitatea
funcţionării utilajelor pe toată durata prelucrării lotului. La celelalte operaţii, între piesele
componente ale lotului vor exista staţionări de utilaje. Durata acestor staţionări (întreruperi) se
calculează ca diferenţa între operaţia principală şi durata fiecărei operaţii în parte.
Păstrând datele prezentate pentru metoda anterioară, graficul se prezintă astfel:
Fig. 9.3. Determinarea duratei ciclului de producţie prin metoda paralelă
Din graficul de mai sus rezultă că durata ciclului tehnologic este de 16 ore.
Pentru a stabili analitic durata ciclului tehnologic se observă suma de segmente
componente:
Înlocuind în formulă, obţinem:

DctP = (1+2+3+1+2+1) + (3-1)3 = 16 ore
Generalizând formula de calcul analitic a duratei ciclului tehnologic prin metoda paralelă
obţinem:
unde :
DctP = durata ciclului tehnologic în condiţiile îmbinării paralele;
tp = durata operaţiei principale (max.)
Metoda paralelă se aplică în special la producţia de masă sau serie mare; principalul
ei avantaj constă în faptul că se realizează cea mai scurtă durată a ciclului tehnologic.
137
Dezavantajele se referă la întreruperile în funcţionarea utilajelor şi folosirea forţei de muncă la
operaţiile ale căror durate sunt mai mici decât timpul operaţiei cu durata maximă.
Metoda succesiv-paralelă (mixtă) se caracterizează atât prin paralelismul prelucrării
diferitelor piese din lot la operaţiile de pe fluxul tehnologic - ca în cazul metodei paralele, cât şi
prin continuitatea prelucrării întregului lot la fiecare operaţie - caracteristică a metodei
succesive.
Pentru a se respecta aceste cerinţe ale metodei paralel - succesive, trebuie să se
stabilească în mod corespunzător, la fiecare operaţie tehnologică, momentul începerii lucrului la
prima piesă din lot, astfel încât să se asigure continuitate în prelucrarea tuturor pieselor din lot la
operaţia respectivă.
Momentul trecerii primei piese din lot de la o operaţie la alta este condiţionat la raportul
de mărime între operaţia respectivă şi durata operaţiei următoare. În acest sens pot fi întâlnite
trei situaţii:
- când durata operaţiei următoare este mai mere sau egală cu durata operaţiei anterioare,
deci ti+1 ti ≥ ti;
- când durata operaţiei următoare este mai mică decât durata operaţiei anterioare,
respectiv ti + 1 ti ≤ ti
În primul caz, prima piesă din lot va trece în prelucrare la operaţia următoare imediat ce
ea şi-a terminat prelucrarea la operaţia anterioară. În al doilea caz, prima piesă din lot, după ce
s-a prelucrat la operaţia anterioară, va trece în prelucrare la următoarea operaţie după un decalaj
de timp. Respectarea acestui decalaj între momentul terminării primei piese la operaţia
anterioară şi momentul începerii prelucrării piesei respective la operaţia următoare
condiţionează continuitatea prelucrării tuturor pieselor din lot la operaţia următoare.
Pentru prezentarea grafică a prelucrării lotului la o operaţie a cărei durată este mai mică
decât durata operaţiei anterioare deci, cazul al doilea, se va reprezenta mai întâi ultima piesă din
lot la operaţia respectivă ţinând cont de faptul că momentul terminării prelucrării piesei la
operaţia anterioară; după ce s-a reprezentat prelucrarea ultimei piese se va reprezenta în mod
retroactiv prelucrarea celorlalte piese din lot, până la prima piesă inclusiv.
Fig. 9.4. Determinarea duratei ciclului de producţie prin metoda mixtă
Din grafic rezultă că, prin metoda mixtă, durata ciclului tehnologic este de 16 ore;
segmentele ce reprezintă această durată sunt următoarele:
138
unde:
Dctm = durata ciclului tehnologic în condiţiile îmbinării mixte;
D3-4, D5-6 = decalajele între operaţia 3 şi operaţia 4 respectiv între operaţia 5 şi operaţia
6.
Pentru a calcula segmentele ce reprezintă decalajele dintre diferite operaţii, vom
exemplifica cazul decalajului D3-4.
Din grafic rezultă că segmentul D3-4 rezultă că diferenţa între segmentul ce reprezintă
prelucrarea piesei nr.2 şi a piesei nr.3 la operaţia a 3-a şi segmentul format din prelucrarea piesei
nr.1 şi a piesei nr.2 la operaţia 4. Deci:
D3-4 = (np-1)t3 – (np-1)t4 = (np-1)(t3-t4)
Generalizând, relaţia pentru calculul decalajelor între operaţiile i şi i+1 este:
Di, i+1 = (np-1)[ti-(ti+1)], condiţia fiind ti ≥ ti+1;
Aplicând formula obţinem:
D3-4 = (3-1)(3-1) = 4;
D5-6 = (3-1)(2-1) = 2;
Dctm = (1+2+3+1+2+1) + 4 + 2 + (3-1) = 18 ore
Generalizând relaţia pentru calculul duratei ciclului tehnologic prin metoda mixtă
obţinem:
unde:
tn = durata ultimei operaţii din fluxul tehnologic;
ΣDi, i +1= suma decalajelor ce apar între diferite operaţii "i" şi "i+1", atunci când ti ≥
ti+1.
În practică se mai foloseşte şi o altă relaţie pentru calculul duratei ciclului tehnologic
prin metodă mixtă:
unde:
Σ tl = suma timpilor lungi;
Σ ts = suma timpilor scurţi;
O operaţie "i" se consideră timp lung de execuţie dacă durata ei, respectiv ti, este mai
mare decât operaţia anterioară şi în acelaşi timp este mai mare decât operaţia anterioară şi în
acelaşi timp este mai mare sau egală cu operaţia următoare.
Deci condiţia ca ti să fie operaţie lungă este:
ti -1< ti ≥ ti+1
Operaţia ti are timp scurt dacă îndeplineşte condiţiile:
ti + 1 ≥ t < ti+1
Din formulă rezultă că operaţiile ale căror durate reprezintă timpi intermediari între
duratele operaţiilor alăturate nu se iau în calcul. Pentru a stabili natura primei operaţii, se iau în
considerare operaţii fictive cu timpi egali cu zero atât la începutul fluxului tehnologic cât şi la
sfârşitul lui.
În exemplul nostru, timpii lungi sunt t3 şi t5 iar timp scurt t4.
Aplicând formula respectivă pentru determinarea duratei ciclului tehnologic, obţinem:
Dctm = (1+2+3+1+2+1)(3+2-1)(3-1) = 18 ore
Metoda mixtă se aplică în cazul producţiei de serie mijlocie şi în unele situaţii la
producţia de serie mare şi masă.
Comparând duratele ciclului tehnologic stabilite prin cele trei metode de îmbinare în
timp a operaţiilor tehnologice rezultă că cea mai mică durată se obţine în cazul metodei
139
paralele şi cea mai mare în cazul metodei succesive. Metoda mixtă conduce la o durată
intermediară.
TEST DE EVALUARE
1. Ce se înţelege prin durata ciclului de producţie?

Răspuns:
Durata ciclului de producţie reprezintă intervalul de timp necesar obţinerii

unui produs finit, din momentul intrării în fabricaţie a materiei prime şi până
la efectuarea controlului final de calitate şi depozitarea produsului.
2. Care sunt factorii care pot să influenţeze structura duratei ciclului de fabricaţie?
Răspuns:
Exerciţii
Exerciţii:
Exemplu rezolvat:
1. La determinarea duratei ciclului de producţie, problema centrală este legată de
stabilirea duratei operaţiilor tehnologice; în practică se utilizează următoarele tipuri de îmbinare
în timp a operaţiilor tehnologice:
- tipul de îmbinare paralelă.
○○●○
De rezolvat:
2. Metoda de îmbinare succesivă a operaţiilor tehnologice presupune executarea
prelucrare la operaţia următoare a fluxului tehnologic; Metoda de îmbinare succesivă se aplică
în special la producţia de masă sau serie mare.
○ ○ ○ ○
REZUMATUL TEMEI
Ciclul de producţie este un indicator de bază în activitatea unei unităţi economice.

Durata ciclului de producţie reprezintă intervalul de timp necesar obţinerii unui produs
finit, din momentul intrării în fabricaţie a materiei prime şi până la efectuarea controlului final
de calitate şi depozitarea produsului.
In structura duratei ciclului de producţie al unui produs se pot cuprinde următoarele
elemente:
a) perioada de lucru, ce cuprinde timpul de pregătire-încheiere;
b) perioada de întreruperi.
Structura duratei ciclului de producţie este influenţată de o serie de factori cum ar fi:
140
- caracterul producţiei;
- natura procesului tehnologic;
- nivelul de înzestrare tehnică a procesului de producţie şi a muncii, etc.
La determinarea duratei ciclului de producţie, problema centrală este legată de stabilirea
duratei operaţiilor tehnologice. Prin metoda de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice se
înţelege modul în care se organizează fluxul tehnologic (efectuarea operaţiilor şi transportul
reperelor dintr-un lot de fabricaţie).
In practică se utilizează trei tipuri de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice:
- tipul de îmbinare succesivă
- tipul de îmbinare paralelă;
- tipul de îmbinare paralele-succesivă sau mixtă.
Comparând duratele ciclului tehnologic stabilite prin cele trei metode de îmbinare în
timp a operaţiilor tehnologice rezultă că cea mai mică durată se obţine în cazul metodei paralele
şi cea mai mare în cazul metodei succesive.
TEMA X
CONCEPTE ŞI METODE DE MARE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ FOLOSITE ÎN

MANAGEMENTUL PRODUCŢIEI INDUSTRIALE
•Metoda de organizare „Tocmai la timp” (Just in time sau Juste à temps)
•Metoda Kanban
•Metoda S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies)
•Producţia integrată prin calculator(Computer Integrated Manufacturing-C.I.M.)
Obiectivele temei:
• Cunoaşterea metodei de organizare “Tocmai la timp”
• Cunoaşterea metodei Kanban
• Cunoaşterea metodei S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies)
• Cunoaşterea metodei C.I.M. (Computer Integrated Manufacturing) - producţia
integrată prin calculator.
Bibliografie recomandată:
1. Badea Florica., Bâgu,C., Deac,V. Managementul producţiei, Ed.ALL
3. Bucureşti 2000
4. Militaru, Gh. Comportament organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2005
10.1. Metoda de organizare „Tocmai la timp” (Just in time sau Juste à temps)
Această metodă permite organizarea producţiei în flux continuu cu o fiabilitate
corespunzătoare sub raportul termenelor de execuţie, a calităţii producţiei şi a costurilor.
Folosirea metodei “Tocmai la timp” reprezintă modalitatea de organizare a producţiei
“în flux tras” şi coordonarea desfăşurării producţiei potrivit cererilor formulate în aval către
amonte în fluxul de fabricaţie.
Această metodă impune organizarea producţiei potrivit următoarelor cerinţe:
- diferitele materii prime şi componente ale producţiei trebuiesc aduse la locurile de
muncă pentru prelucrarea tocmai la timp, fără stocări sau aşteptări inutile;
141
- pentru montajul subansamblelor piesele necesare trebuiesc aduse tocmai la timp;
- pentru formarea şi montajul ansamblelor, diferitele subansamble şi alte componente
trebuiesc aduse tocmai la timp;
- produsele finite trebuiesc executate tocmai la timp în strictă coordonare cu termenele
de livrare, pentru a se evita stocările inutile.
10.2. Metoda Kanban
Kanban în limba japoneză înseamnă fişă, etichetă, cartelă.
Metoda Kanban de organizare a fluxurilor de producţie constă în declanşarea
producţiei unui post de lucru situat în amonte în funcţie de cererea de producţie a postului de
muncă situat în aval, folosind pentru aceasta un mijloc vizual simplu.
Folosirea metodei necesită punerea la punct a unui flux de informaţii care merg din aval
către amonte şi, ca răspuns, un flux de reîntoarcere de materii prime, materiale, piese, etc., din
amonte spre aval.
Sistemul de organizare potrivit metodei Kanban se bazează pe folosirea a două fişe,
atunci când posturile de muncă sunt îndepărtate sau când volumul de piese necesită un stocaj
intermediar sau, de regulă, o singură fişă. De asemenea, folosirea metodei necesită punerea
pieselor de acelaşi fel în containere identice, de dimensiuni potrivite pentru a fi manipulate uşor,
pe cât posibil manual şi o organizare a producţiei pe linii de producţie pe obiect de fabricat
(produs).
În esenţă, aplicarea metodei Kanban necesită respectarea următoarelor reguli:
- postul (locul) de lucru din aval semnalează postului de lucru din amonte (de la care
trebuie să primească piese) că a început să prelucreze prima piesă din containerul cu piese care
este în aşteptare;
- în momentul primirii semnalului şi a fişei care menţionează piesele în cantităţile
necesare, postul de lucru situat în amonte execută piesele şi cantităţile solicitate;
- postul de lucru, situat în aval este reaprovizionat cu un nou container la timpul
potrivit, pentru a avea asigurat continuitatea lucrului;
- posturile de lucru situate în amonte trebuie să furnizeze numai piese sau produse de
bună calitate;
- stabilizarea şi adaptarea corespunzătoare a ciclurilor de producţie.
10.3. Metoda S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies)
Această metodă reprezintă un demers de îmbunătăţire a producţiei care are la bază
stabilirea unor loturi de fabricaţie de mărimi mai importante atunci când se estimează că
există timpi prohibitivi de schimbare a utilajelor.
Metoda a fost inventată de profesorul Shigeo Shingo şi a fost experimentată în
numeroase întreprinderi aparţinând firmei Toyota.
Pentru aplicarea acestei metode trebuie făcută o analiză în detaliu a tuturor
operaţiilor care intervin la o schimbare, pentru a identifica operaţiile care trebuie să fie
efectuate în mod obligatoriu atunci când postul de lucru este oprit şi a acelor operaţii care
pot fi executate în afara maşinii, urmărindu-se pe această bază găsirea unor soluţii de
îmbunătăţire.
Potrivit metodei analiza constă, în esenţă, în următoarele:
- inventarierea tuturor operaţiilor de executat, fără a lua în consideraţie, în prima etapă,
costurile implicate;
- cuantificarea costurilor posibile pentru orice modificare care ar avea loc;
- stabilirea priorităţilor şi a unui program calendaristic de aplicare, luând în consideraţie
raporturile care se stabilesc între venituri, costuri şi rentabilitate.
Îmbunătăţirile care pot fi obţinute prin aplicarea metodei sunt multiple, ele putând fi
grupate în îmbunătăţiri ce au loc prin eliminarea sau micşorarea timpilor de aplicare, prin
diminuarea reglajelor pe loc de lucru, prin perfecţionarea metodelor de către o echipă de
142
intervenţie experimentală şi o analiză a timpilor şi a mişcărilor şi prin modificări profunde ale
utilajului, progresiv sau cu ocazia reînnoirii lui.
Eliminarea sau micşorarea timpilor de aplicare se poate obţine prin stocajul în apropiere
a pieselor înainte de terminarea lotului, folosirea de manipulări adaptate, utilajele fiind puse în
ordine şi în apropiere.
Pentru eliminarea reglajelor pe loc se pot folosi dispozitive de centraj, racorduri rapide,
dispozitive de fixare ş.a., iar pentru aducerea unor modificări substanţiale la utilaje pot fi
adoptate soluţii deja verificate cu ocazia schimbărilor de utilaje.
10.4. Producţia integrată prin calculator (Computer Integrated Manufacturing-
C.I.M.)
Producţia integrată prin calculator reprezintă un sistem de organizare a producţiei
prin care se asigură integrarea tuturor elementelor legate de producţie prin mijloace cu
caracter tehnic cât şi prin cele cu caracter economic, social şi uman.
Folosirea acestui sistem de organizare a producţiei reprezintă un demers global, necesar
pentru asigurarea unei productivităţi superioare, în condiţiile adâncirii concurenţei dintre
diferitele întreprinderi. Aplicarea metodei cuprinde ansamblul activităţilor, începând cu
concepţia şi proiectarea produselor şi încheind cu livrarea acestora, folosind metodele şi
mijloacele cele mai potrivite pentru a asigura o creştere puternică a productivităţii muncii,
reducerea costurilor, respectarea termenelor de livrare, o calitate superioară a produselor
precum şi un grad sporit de flexibilitate atât a fiecărei componente a sistemului cât şi a
ansamblului acestuia.
Un sistem de organizare „Producţia integrată prin calculator” cuprinde echipamente
fizice automate – care îi permit folosirea calculatoarelor electronice în proiectare, în activitatea
de design, ateliere flexibile de fabricaţie, echipamente de stocare, transport şi manipulare
automatizate, având la bază o metodologie conceptuală care integrează elementele componente
unui sistem global de informare şi de decizie.
Pentru introducerea în cadrul întreprinderii a sistemului de conducere şi organizare
“Producţia integrată prin calculator” trebuie să se asigure atât o integrare a echipamentelor
şi datelor cât şi integrarea unor metode superioare de organizare, cum sunt metodele “Just in
time – Tocmai la timp”, “Controlul calităţii totale”, “Pilotajul întreprinderii” ş.a.
Pentru introducerea sistemului trebuie stabilit în prealabil arhitectura sistemului, care
cuprinde un ansamblu de metode reprezentând diferitele aspecte, modele care conţin elemente şi
relaţii între ele care permit pe baza aplicării lor o funcţionare sincronizată a tuturor
compartimentelor funcţionale şi de producţie ale întreprinderii.
Punerea în aplicare a sistemului de conducere şi organizare “Producţia integrată prin
calculator” necesită parcurgerea unor etape şi soluţionarea optimă a acestora.
În primul rând trebuie definite de o manieră exhaustivă ansamblul componentelor care
trebuie integrare în cadrul sistemului, din rândul cărora fac parte componentele cu caracter
tehnic, de marketing, organizaţionale, ergonomice, sociale ş.a. şi care să satisfacă cerinţele unui
management global optim.
După definirea acestor elemente trebuie să se elaboreze o schemă funcţională pentru
gestionarea datelor tehnice, care să identifice obiectele industriale care trebuiesc gestionate, de
la produse până la resursele tehnice (maşini, utilaje etc.) şi umane şi elaborarea unor scenarii
tehnice, cu specificarea sistemelor de organizare, a sistemelor de automatizare şi a sistemelor
industriale.
Toate aceste demersuri trebuie să aibă la bază un plan de acţiuni (de integrare) prin care
să se precizeze eşalonarea calendaristică a lucrărilor, a cheltuielilor necesare, a structurilor
necesare realizării şi a mijloacelor tehnice necesare.
Proiectul de introducere a sistemului trebuie să fie condus de un şef de proiect, care
trebuie să aibă calităţi de animator, să fie un adevărat conducător, de recomandat să nu fie un
143
tehnician, care să poată instaura un management participativ în cadrul grupei şi în cadrul
întreprinderii, în general.
La nivelul întreprinderii, trebuie să se pornească de la cele trei subsisteme importante de
gestiune, cum sunt subsistemul de decizie, subsistemul de informare şi subsistemul de operare.
Elaborarea strategiei, definirea obiectivelor şi realizarea pilotajului operaţional şi
strategic este realizat de subsistemul de decizie.
Traducerea în viaţă a prevederilor planurilor întreprinderii referitoare la producţie revine
subsistemului operaţional, care cuprinde atelierele de producţie, liniile de prelucrare sau de
montaj, celulele de fabricaţie ş.a.
Legăturile dintre subsistemul de decizie şi subsistemul operaţional este asigurată de
subsistemul de informare, care are rolul, printre altele, de a informa subsistemul de decizie
asupra realizărilor subsistemului operaţional (modul cum au fost îndeplinite prevederile
programelor de fabricaţie) şi de a comunica, de asemenea, deciziile subsistemului de decizie
către subsistemul operaţional cu privire la sarcinile de fabricaţie care trebuiesc realizate.
TEST DE EVALUARE
1. In ce constă esenţa metodei Kanban?

Răspuns:
Metoda Kanban de organizare a fluxurilor de producţie constă în

declanşarea producţiei unui post de lucru situat în amonte în funcţie de
cererea de producţie a postului de muncă situat în aval, folosind pentru
aceasta un mijloc vizual simplu.
2. In ce constă esenţa metodei S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies)?

Răspuns:
Exerciţii
Exerciţii:
Exemplu rezolvat:
1.Metoda de organizare a producţiei „Just in time” (Tocmai la timp) constă în
declanşarea producţiei unui post de lucru situat în amonte în funcţie de cererea de producţie a
postului de muncă situat în aval.
Metoda Kanban de organizare a fluxurilor de producţie reprezintă modalitatea de
organizare a producţiei „în flux tras” şi coordonarea desfăşurării producţiei potrivit cerinţelor
formulate în aval către amonte în fluxul de fabricaţie.
○● ○ ○
De rezolvat:
2. In cadrul metodei S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies) se urmăreşte:
- inventarierea tuturor operaţiilor de executat, fără a lua în consideraţie, în prima etapă,
- stabilirea priorităţilor şi a unui program calendaristic de aplicare, luând în consideraţie
144
Metoda Kanban de organizare a fluxurilor de producţie constă în declanşarea producţiei
unui post de lucru situate în amonte în funcţie de cererea de producţie a postului de muncă
situate în aval, folosind pentru aceasta un mijloc vizual simplu:
○ ○ ○ ○
REZUMATUL TEMEI
In această temă sunt prezentate conceptele de metode de mare eficienţă economică

folosite în managementul producţiei.
Sunt prezentate următoarele metode:
- Metoda de organizare „Tocmai la timp” (Just in time sau Juste à temps)
- Metoda Kanban
- Metoda S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies)
- Producţia integrată prin calculator (Computer Integrated Manufacturing-C.I.M.)
Metoda de organizare „Tocmai la timp” (Just in time sau Juste à temps) permite
organizarea producţiei în flux continuu cu o fiabilitate corespunzătoare sub raportul termenelor
de execuţie, a calităţii producţiei şi a costurilor.
Folosirea metodei ”Tocmai la timp” reprezintă modalitatea de organizare a producţiei
“în flux tras” şi coordonarea desfăşurării producţiei potrivit cererilor formulate în aval către
amonte în fluxul de fabricaţie.
unui post de lucru situat în amonte în funcţie de cererea de producţie a postului de muncă situat
în aval, folosind pentru aceasta un mijloc vizual simplu.
Folosirea metodei necesită punerea la punct a unui flux de informaţii care merg din aval
către amonte şi, ca răspuns, un flux de reîntoarcere de materii prime, materiale, piese, etc., din
amonte spre aval.
Sistemul de organizare potrivit metodei Kanban se bazează pe folosirea a două fişe,
atunci când posturile de muncă sunt îndepărtate sau când volumul de piese necesită un stocaj
intermediar sau, de regulă, o singură fişă.
Metoda S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies) reprezintă un demers de
îmbunătăţire a producţiei care are la bază stabilirea unor loturi de fabricaţie de mărimi mai
importante atunci când se estimează că există timpi prohibitivi de schimbare a utilajelor.
Pentru aplicarea acestei metode trebuie făcută o analiză în detaliu a tuturor operaţiilor
care intervin la o schimbare, pentru a identifica operaţiile care trebuie să fie efectuate în mod
obligatoriu atunci când postul de lucru este oprit şi a acelor operaţii care pot fi executate în afara
maşinii, urmărindu-se pe această bază găsirea unor soluţii de îmbunătăţire.
Producţia integrată prin calculator (Computer Integrated Manufacturing-C.I.M.)
reprezintă un sistem de organizare a producţiei prin care se asigură integrarea tuturor
elementelor legate de producţie prin mijloace cu caracter tehnic cât şi prin cele cu caracter
economic, social şi uman.
Aplicarea metodei cuprinde ansamblul activităţilor, începând cu concepţia şi proiectarea
produselor şi încheind cu livrarea acestora, folosind metodele şi mijloacele cele mai potrivite
pentru a asigura o creştere puternică a productivităţii muncii, reducerea costurilor, respectarea
termenelor de livrare, o calitate superioară a produselor precum şi un grad sporit de flexibilitate
atât a fiecărei componente a sistemului cât şi a ansamblului acestuia.
Pentru introducerea sistemului trebuie stabilit în prealabil arhitectura sistemului, care
cuprinde un ansamblu de metode reprezentând diferitele aspecte, modele care conţin elemente şi
145
relaţii între ele care permit pe baza aplicării lor o funcţionare sincronizată a tuturor
compartimentelor funcţionale şi de producţie ale întreprinderii.
146
TEST AUTOEVALUARE III
TEMELE 7-10
1. O întreprindere desfăşoară procese de producţie sau servicii. Rezultatul obţinut în
urma acestor procese/servicii este dat de ansamblul bunurilor materiale destinate satisfacerii
necesităţilor de consum ale diferiţilor beneficiari.
e) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare-cauză efect;
f) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect;
2. Procesele de producţie nu conţin şi procese naturale pentru transformarea fizico-
chimică a materiilor prime. Ele conţin doar procesele de muncă de transformare a obiectelor
muncii în produse finite:
h) Prima afirmaţie este falsă iar a doua adevărată.
3. Procesele de producţie , după modul în care participă la realizarea produsului finit
sunt procese de bază, auxiliare, de servire şi anexe.
În urma participării lor corelate la realizarea procesului de producţie se obţin produsele
finite sau lucrările programate, care au fost contractate cu diferiţi beneficiari.
4. Procesele auxiliare conduc la obţinerea de produse sau servicii necesare celorlalte
tipuri de procese de producţie.
Procesele de producţie auxiliare servesc la obţinerea de produse care nu constituie
obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar asigură şi condiţionează buna desfăşurare a
proceselor de bază.
5. Procesele de producţie se clasifică, în raport cu modul de obţinere a produselor finite
din materia primă în procese directe, sintetice şi analitice. Procesele sintetice sunt caracterizate
prin faptul că dintr-un singur fel de materie primă se obţine o gamă largă de produse.
6. În categoria proceselor directe intră procesele de producţie caracterizate prin faptul că
produsul finit se obţine ca urmare a efectuării unor operaţii succesive asupra aceleiaşi materii
prime.
Procesele analitice se caracterizează prin faptul că produsul finit se obţine ca urmare a
folosirii mai multor feluri de materii prime, care, după diferitele prelucrări succesive şi
transformarea în piese, subansamble sau semifabricate necesită operaţii de asamblare sau
montaj.
b) Ambele afirmaţii, sunt adevărate;
147
7. După gradul de periodicitate, procesele de producţie sunt procese ciclice şi neciclice.
Procesele de producţie neciclice sunt specifice întreprinderilor cu producţie de unicate;
8. Procesele de producţie se pot grupa, sub raportul materiilor prime folosite în procese
extractive şi procese prelucrătoare.
Procesele de producţie extractive se caracterizează prin aceea că nu au materii prime ci
numai obiecte ale muncii, datorită faptului că diferitele bunuri extrase (cărbune, ţiţei, minereuri,
lemn, etc.) constituie un dar nemijlocit al naturii.
a) Ambele afirmaţii sunt adevărate cu valoare cauză-efect,
b) Ambele afirmaţii sunt adevărate fără valoare cauză-efect,
c) Prima, afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
9. Produsele rezultate din procesele de producţie de bază sunt produse omogene şi
eterogene.
Produsele omogene se caracterizează prin aceea că au proprietăţi identice în totalitatea
corpului lor fizic.
10. Secţia de producţie este veriga de bază a întreprinderii. În cadrul unei secţii de
producţie se desfăşoară numai faze de proces tehnologic ale produselor care urmează a fi
prelucrate în cadrul întreprinderii.
11. Secţiile de producţie sunt: de bază, auxiliare, de servire şi anexă. Un exemplu de
secţie auxiliară este secţia de montaj, într-o întreprindere constructoare de maşini.
c) Prima afirmaţie, este falsă, iar a doua adevărată;
12. Un atelier de producţie este întotdeauna o subunitate de producţie componentă a unei
secţii de producţie de bază. Atelierul de producţie nu poate exista ca entitate organizatorică
independentă;
13. Locul de muncă este veriga organizatorică de producţie a unei structuri de producţie
şi concepţie.
Locurile de muncă pot fi universale, specializate şi mixte.
148
14. Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic este specifică tipului de
producţie de serie mare sau de masă.
Principalul ei dezavantaj constă în gradul redus de flexibilitate.
d) Prima, afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată:
15. Structura de producţie şi concepţie de tip „pe obiect” este specifică tipului de
producţie de serie mare sau de masă.
Principalul său avantaj constă în asigurarea unui grad ridicat de productivitate a muncii:
16. Gradul de specializare al locurilor de muncă în structura de tip tehnologic este foarte
ridicat. Calificarea muncitorilor este de asemenea ridicată în cadrul acestui tip de structură.
17. Întreprinderea industrială desfăşoară procese de producţie industrială; rezultatul
obţinut în urma acestor procese este dat de ansamblul bunurilor materiale destinate satisfacerii
necesităţilor de consum ale diferiţilor beneficiari.
18. Activitatea de producţie propriu-zisă conţine procese de fabricaţie a produselor;
alături de aceste procese de fabricaţie mai există şi activităţi de cercetare, laborator şi asimilare
de noi produse.
19. Intrările unui sistem de producţie sunt constituite din resurse umane, energie, materii
şi materiale; ieşirile unui sistem de producţie sunt constituite din produse, lucrări sau servicii şi
energie.
20. Procesele de producţie de servire sunt destinate obţinerii de bunuri de producţie care
nu constituie obiectul de bază al întreprinderii; aceste produse pot fi bunuri de larg consum,
obţinute din materiale recuperabile.
149
21. Procesele de producţie mecanice sunt acele procese de producţie executate parţial
manual şi parţial mecanizat; în acest caz, muncitorul conduce în mod direct acţiunea diferitelor
maşini şi utilaje.
22. Procesele de aparatură sunt numai procese de producţie continue; în urma
desfăşurării acestor procese de aparatură continue producţia se obţine sub formă de şarje.
23. Un criteriu de clasificare a proceselor de producţie este dat de modul de obţinere al
produselor din materiile prime; după acest criteriu procesele de producţie sunt directe, sintetice
şi analitice.
24 Procesele de producţie analitice sunt acele procese de producţie în care produsul finit
se obţine din mai multe materii prime; procesele de producţie directe sunt acele procese de
producţie în care produsul finit se obţine prin prelucrări succesive ale materiilor prime.
25. Procesele de producţie naturală din componenta unui proces de producţie măresc
durata ciclului de fabricaţie al produselor; efectul acestora nu poate fi realizat de nici o instalaţie
industrială care şi-ar propune să înlocuiască un proces natural.
26. Felul materiilor prime utilizate în procesul de producţie este un factor care
influenţează organizarea procesului de producţie; din acest punct de vedere, procesele de
producţie sunt extractive şi prelucrătoare.
27. Un factor de influenţă a procesului de producţie este dat de felul procesului
tehnologic utilizat; din acest punct de vedere se pune problema a alegerii procedeului optim de
fabricaţie (calitate superioară a produselor, investiţii minime, costuri reduse).
150
28. Structura de producţie şi concepţie este componentă de bază a structurii funcţionale;
structura funcţională reflectă pe plan organizatoric locul de desfăşurare a activităţii din cadrul
diferitelor compartimente funcţionale.
29. Structura de producţie şi concepţie cuprinde numărul şi componenta unităţilor de
producţie, de control şi cercetare; structura de producţie şi concepţie nu se referă şi la modul de
amplasare al acestora sau relaţiile care se stabilesc între ele în desfăşurarea procesului de
producţie.
30. Structura de producţie şi concepţie cuprinde structura organizatorică şi cea
funcţională a unei întreprinderi; Laboratorul de control şi cercetare este o componentă a
structurii funcţionale.
31. O structură organizatorică cuprinde şi unităţi cu caracter social-cultural; aceste
unităţi pot fi considerate ca secţii anexă ale întreprinderii.
32. Secţiile de bază sunt secţii pregătitoare, prelucrătoare şi de montaj-finisaj; secţiile
pregătitoare dintr-o întreprindere constructoare de maşini sunt secţiile de turnătorie, forja şi
debitare.
33. Organizarea secţiilor de bază se poate face după principiul obiectului de fabricaţie;
conform acestui principiu o parte a secţiilor execută faze de proces tehnologic, iar altele execută
produse sau piese componente ale acestora.
34. Atelierul de proiectare este o verigă componentă a secţiei de bază; în cazul unei
151
activităţi reduse de cercetare-proiectare poate fi înlocuit de un colectiv de cercetare.
35. Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic cuprinde secţii de producţie
organizate pentru executarea de faze de proces tehnologic; exemple de astfel de secţii pot fi într-
o întreprindere constructoare de maşini: secţia turnătorie, secţia motor, secţia şasiu, secţia
montaj-finisaj.
36. Structura de producţie şi concepţie de tip tehnologic este specifică tipului de
producţie de serie mare sau de masă; principalul ei dezavantaj constă în gradul redus de
flexibilitate.
37. Pentru structura de tip mixt secţiile pregătitoare sunt organizate după principiul pe
obiect, iar secţiile prelucrătoare sunt organizate după principiul tehnologic.
38. Structura de tip tehnologic are cel mai ridicat volum al transporturilor din cadrul
întreprinderii; structura de tip pe obiect are cel mai ridicat nivel de specializare al locurilor de
muncă.
a) transformarea materiilor prime în produse finite;
b) asigurarea unui control riguros a calităţii produselor şi produselor;
c) asigurarea unei aprovizionări corespunzătoare cu materii prime şi materiale;
d) calificarea forţei de muncă necesare.
40. Procesele de producţie se compun din
a) procese de producţie naturale;
b) procese de muncă.
41. Pot fi considerate ieşiri în cadrul unui proces de producţie
a) resursele umane;
b) diferite tipuri de energie;
c) produse finite;
d) diferite lucrări sau servicii;
e) resurse financiare.
152
42) După gradul de continuitate al proceselor de producţie acestea pot fi:
a) procese continue;
b) procese intermitente;
c) procese periodice (ciclice);
d) procese discontinue;
e) procese de aparatură.
43) În funcţie de modalitatea de obţinere a produsului finit în procesele de producţie,
acestea pot fi:
a) procese directe;
b) procese omogene;
c) procese sintetice;
d) procese analitice;
e) procese eterogene;
f) procese de bază.
44) În funcţie de natura operaţiilor tehnologice procesele de producţie pot fi:
a) procese chimice;
b) procese de schimbare a configuraţiei;
c) procese de asamblare;
d) procese de transport.
45) Factorii care influenţează modul de organizare a procesului de producţie pot fi:
a) felul materiilor prime utilizate;
b) felul produsului fabricat;
c) gradul de complexitate al produselor fabricate;
d) felul procesului tehnologic utilizat.
46) Structura general organizatorică are următoarele componente:
- structura de producţie şi concepţie;
- structura funcţională.
a) DA; b) NU
47) Structura funcţională cuprinde în alcătuirea sa :
a) servicii;
b) ateliere;
c) birouri;
d) laboratoare de control a calităţii produselor .
48) În funcţie de felul proceselor tehnologice care se desfăşoară în cadrul secţiilor de
producţie acestea pot fi:
a) secţii pregătitoare;
b) secţii auxiliare;
c) secţii prelucrătoare;
d) secţii de bază;
e) secţii de servire;
f) secţii de montaj-finisaj;
g) secţii anexa.
49) Este secţia de depozite o secţie auxiliară a întreprinderii?
a) DA b)NU
50) Care din următoarele secţii ale unei întreprinderi constructoare de maşini sunt secţii
auxiliare?
a) secţia de SDV-uri;
b) secţia reţele energetice;
c) centrală energetică;
d) secţia de transport intern;
e) secţia de reparaţii.
f) secţia de valorificare a deşeurilor;
153
g) magazinul propriu de desfacere a produselor.
51) Este atelierul de proiectare de produse şi tehnologii o componentă a unei structuri de
producţie şi concepţie organizată după principiul obiectului de fabricaţie?
a) DA b) NU
52) Sectorul de producţie este o subunitate a atelierului de producţie delimitată din punct
de vedere teritorial şi unde se execută:
a) un anumit tip de operaţie tehnologică;
b) o anumită piesă componentă a unui produs.
53) Atelierul de producţie este o subunitate a secţiei de producţie care poate fi:
a) delimitată teritorial;
b) delimitată administrativ.
54) Structura de producţie şi concepţie de tip „pe obiect” are următoarele dezavantaje:
a) transport intern foarte dezvoltat;
b) stocuri mari de producţie neterminată;
c) flexibilitate redusă la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie;
d) durata mare a ciclului de fabricaţie.
55) Dintre indicatorii care sunt influenţaţi direct de o structură de producţie şi concepţie
raţională pot fi menţionaţi:
a) volumul, conţinutul şi costurile aferente transporturilor interne;
b) gradul de utilizare a timpului disponibil al muncitorilor;
c) numărul de utilaje necesare desfăşurării procesului de producţie;
d) numărul de personal ocupat în administraţia întreprinderii şi fondul de salarii aferent.
a) Transformarea materiilor prime în produse finite;
b) Asigurarea unui control riguros a calităţii produselor;
c) Asigurarea unei aprovizionări corespunzătoare cu materii prime şi materiale;
d) Calificarea forţei de muncă necesare.
57. Pregătirea fabricaţiei prezintă două laturi distincte şi interdependente: pregătirea
tehnică şi pregătirea tehnologică. În pregătirea tehnologică este cuprinsă etapa de pregătire
material-organizatorică.
58. Asimilarea în fabricaţie se face după concepţie proprie şi după licenţa de fabricaţie.
Asimilarea după licenţa de fabricaţie oferă cele mai bune rezultate în procesul de vânzare a
noului produs întrucât acestea este cunoscut pe piaţă înaintea producerii sale.
59. Materialele se aleg încă din faza proiectării constructive, iar genurile de tehnologie
tot din faza de proiectare.
În alegerea materialului şi a procesului de prelucrare, de regulă, trebuie să se facă
optimizări concomitente, nu alegeri separate material şi apoi metodă pentru că un material foarte
ieftin poate necesita o prelucrare foarte scumpă.
60. În alegerea material-metodă, factorul hotărâtor este volumul de fabricaţie, iar
criteriul folosit este cel al costurilor influenţate.
154
Între costurile influenţate şi costurile totale nu există nici o diferenţă.
61. Toleranţele prea strânse au efecte economice negative. Prescrierea de toleranţe largi
are de asemenea efecte economice negative.
62. În activitatea de concepţie a procesului de fabricaţie se desprind următoarele soluţii
organizatorice:
- Concepţie tehnologică la nivel de “executant –maistru”
- Concepţie tehnologică la nivelul tehnologiilor de atelier sau secţie cu tehnolog-
normator.
La unităţile mari de producţie, care produc unul sau câteva produse în cantităţi mari şi
foarte mari este raţional să se aplice concepţia tehnologică la nivel de “executant-maistru”
b) Ambele afirmaţii sunt false
63. Procesul tehnologic este complet elaborat numai în momentul în care au fost stabilite
toate maşinile, utilajele, sculele şi normele de muncă aplicabile. Compartimentul care are
atribuţii de normare a muncii stabileşte timpii necesari pentru fiecare operaţie, dacă dispune de
date normative prestabilite, conţinute de caietele de norme şi normative aprobate pentru
întreprinderea respectivă.
64. Cheltuielile variabile sunt influenţate în mod direct de variaţia volumului de
producţie. Cheltuielile convenţional constante nu se modifică proporţional cu volumul
producţiei.
65.Costul tehnologic unitar este un indicator de apreciere a variantei tehnologice
optime. Costul tehnologic total nu poate fi folosit în aprecierea variantei tehnologice optime.
c) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată,
d) Prima afirmaţie este adevărată iar a doua falsă;
66. În costul tehnologic nu se includ cheltuielile muncitorilor direct productivi. Se includ
însă cheltuielile cu amortizarea utilajelor.
67. În costul tehnologic se includ cheltuielile cu combustibilul şi energia. Nu se includ
însă cheltuielile cu reglarea utilajului.
155
68. Cheltuielile care compun costul tehnologic, din punct de vedere al variaţiei lor cu
volumul producţiei, se împart în: cheltuieli variabile şi cheltuieli constante.
Cheltuielile cu materiile prime şi cele cu energia tehnologică se includ în grupa
cheltuielilor constante.
69. Pentru analiza economică a variantei tehnologice optime în cazul existenţei a două
variante de proces tehnologic, trebuie cunoscută cantitatea critică pentru care costul tehnologic
este acelaşi în ambele variante.
Mărimea cantităţii critice poate fi determinată numai prin procedeul grafic.
70. Pregătirea materială a fabricaţiei are ca obiect asigurarea procesului de producţie cu
mijloacele materiale necesare desfăşurării sale în condiţii cât mai favorabile.
Pregătirea organizatorică constă în determinarea metodelor şi parametrilor care
reglementează desfăşurarea procesului de producţie, în scopul realizării sarcinilor de producţie
şi a obligaţiilor contractuale la termenele prevăzute în plan, cu eforturi minime.
71. O întreprindere de producţie industrială este o mare consumatoare de SDV-uri.
Asigurarea cu SDV-urile necesare este posibilă numai prin executarea acestora în subunităţile
proprii de producţie.
a) Ambele afirmaţi sunt false;
c) Prima afirmaţie este falsă; iar a doua adevărată;
72. Depozitarea SDV-urilor în cadrul întreprinderii se face numai în depozitul central de
SDV-uri al întreprinderii. La nivelul secţiilor de producţie există magazii de SDV-uri destinate
numai pentru activităţi de întreţinere a SDV-urilor.
73. Noţiunea de pregătire a fabricaţiei noilor produse se referă la măsurile care trebuie
luate pentru punerea în fabricaţie a unor produse noi şi modernizarea tehnologiilor existente;
această activitate nu cuprinde măsuri de modernizare a produselor şi tehnologiilor curente.
156
74. Proiectarea noilor produse cuprinde elaborarea proiectului tehnic şi a desenelor de
execuţie; studiul tehnico-economic se regăseşte în cuprinsul etapei de pregătire material-
organizatorică.
75. Cheltuielile variabile sunt influenţate în mod direct de variaţia volumului de
producţie; cheltuieli convenţional constante nu se modifică proporţional cu volumul producţiei.
76. Prototipul este executat în vederea verificării comportării produsului în probele de
anduranţă şi fiabilitate; seria zero este executată pentru a verifica respectarea îndeplinirii
parametrilor tehnico-economici proiectaţi.
77. În etapa de pregătire tehnică a producţiei, proiectarea noilor produse cuprinde:
a) elaborarea temei de proiectare şi a studiului tehnico-economic;
b) elaborarea procesului tehnologic;
c) stabilirea echipamentului tehnologic,
d) elaborarea proiectului tehnic,
e) elaborarea desenelor de execuţie.
78. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizează următoarele metode;
a) compararea indicatorilor în expresie naturală;
c) compararea indicatorilor de rentabilitate.
79. În aprecierea variantei tehnologice optime se utilizează următoarele metode:
a) compararea indicatorilor de fiabilitate a instalaţiilor tehnologice;
c) compararea indicatorilor de rentabilitate;
d) compararea indicatorilor de cheltuieli la 1.000 lei cifră de afaceri;
e) compararea cheltuielilor directe pe produs.
80. Omologarea noilor produse se realizează numai prin omologarea finală?
a) Da;
b) Nu.
81. Alegerea variantei tehnologice optime se realizează prin folosirea următoarelor
metode:
a) metoda costului tehnologic unitar, varianta analitică;
b) metoda costului tehnologic total, varianta analitică;
c) metoda costului tehnologic unitar varianta grafică;
d) metoda costului tehnologic total, varianta grafică.
82. În planificarea calendaristică a duratei de pregătire a fabricaţiei se pot executa în
paralel mai multe etape?
a) Da; b) Nu.
157
83. La determinarea duratei ciclului de producţie, problema centrală este legată de
stabilirea duratei operaţiilor tehnologice; în practică se utilizează următoarele tipuri de îmbinare
de timp a operaţiilor tehnologice:
- tipul de îmbinare paralelă.
h) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
prelucrarea la operaţia următoare a fluxului tehnologic. Metoda de îmbinare succesivă se aplică în
special la producţia de masă sau serie mare.
85. Ciclul de producţie influenţează asupra: volumului de producţie, mărimii capacităţii
de producţie, necesarul de aprovizionat cu materii prime, materiale; termenelor de livrare a
produselor către diferiţi clienţi.
In structura duratei ciclului de producţie se include timpul de pregătire-încheiere, dar nu
şi perioada de întreruperi:
prelucrarea la operaţia următoare a fluxului tehnologic. Durata ciclului tehnologic în această
îmbinare este cea mai lungă.
87. Metoda paralelă a operaţiilor tehnologice se aplică în special la producţia de masă
sau serie mare. Întreruperile în funcţionarea utilajelor nu afectează asupra duratei ciclului
tehnologic.
88.La metoda mixtă a operaţiilor tehnologice, determinarea duratei ciclului operativ de
producţie ţine cont de respectarea unor decalaje între momentul terminării primei piese la
operaţia anterioară şi momentul începerii prelucrării piesei respective la operaţia următoare.
Durata ciclului tehnologic în această îmbinare este cea mai scurtă.
d) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată
89. In cadrul metodei S.M.E.D. (Single Minute Exchange of Dies) se urmăreşte:
- inventarierea tuturor operaţiilor de executat, fără a lua în considerare, în prima etapă,
158
- stabilirea priorităţilor şi a unui program calendaristic de aplicare luând în considerare
unui post de lucru situate în amonte în funcţie de cererea de producţie a postului de muncă
situate în aval, folosind pentru aceasta un mijloc vizual simplu:
h) Prima afirmaţie este falsă, iar a doua adevărată;
90. Metoda de organizare a producţiei „Just in time” (Tocmai la timp) constă în
declanşarea producţiei unui post de lucru situat în amonte în funcţie de cererea de producţie a
postului de muncă situat în aval.
Metoda Kanban de organizare a fluxurilor de producţie reprezintă modalitatea de
organizare a producţiei „în flux tras” şi coordonarea desfăşurării producţiei potrivit cerinţelor
formulate în aval către amonte în fluxul de fabricaţie.
159
RASPUNSURI TESTE EVALUARE
TEST AUTOEVALUARE I
TEMELE 1-4
RĂSPUNSURI
1 a 26 c 51 d
2 b 27 b 52 c
3 b 28 d 53 b
4 d 29 b 54 a,d
5 a 30 c 55 a,b,c
6 b 31 b 56 a,c,f
7 a 32 d 57 a,b,e,f
8 d 33 b
9 c 34 a
10 d 35 b
11 b 36 c
12 a 37 a
13 d 38 b
14 a 39 d
15 d 40 d
16 c 41 a
17 a 42 b
18 d 43 b,c,e
19 a 44 a,c
20 c 45 c
21 d 46 c
22 c 47 e
23 a 48 e
24 b 49 d
25 b 50 a
160
TEST AUTOEVALUARE II
TEMELE 5-6
RĂSPUNSURI
1 d 26 d 51 d
2 b 27 d 52 a,b
3 a 28 c 53 c
4 d 29 b 54 e
5 a 30 b 55 a,c,d
6 c 31 c 56 a,e
7 c 32 a 57 d
8 a 33 e 58 c
9 a 34 c 59 a
10 b 35 b 60 d
11 c 36 c 61 c
12 d 37 e 62 d
13 a 38 c 63 a
14 d 39 d 64 d
15 b 40 e 65 d
16 e 41 d 66 b
17 d 42 e 67 b
18 e 43 c 68 c
19 d 44 b 69 d
20 c 45 d 70 b
21 e 46 c
22 d 47 e
23 a 48 e
24 e 49 b,e
25 a 50 a,d
161
TEST AUTOEVALUARE III
TEMELE 7-10
RĂSPUNSURI
1 a 26 a 51 a 76 e
2 b 27 a 52 a,b 77 a,d,e
3 a 28 d 53 a 78 a,b
4 d 29 c 54 c 79 b
5 c 30 e 55 a,d 80 b
6 c 31 e 56 a 81 a,b,c,d
7 b 32 b 57 b 82 a
8 b 33 c 58 d 83 c
9 b 34 d 59 a 84 d
10 c 35 c 60 d 85 d
11 d 36 e 61 b 86 a
12 b 37 e 62 b 87 c
13 d 38 b 63 a 88 c
14 b 39 a 64 b 89 a
15 a 40 a,b 65 d 90 b
16 d 41 c,d 66 c
17 a 42 a,c 67 d
18 b 43 a,c,d 68 d
19 c 44 a,b,c,d 69 c
20 d 45 a,b,c,d 70 a
21 d 46 b 71 d
22 e 47 a,c 72 b
23 a 48 b,d,e,g 73 c
24 d 49 b 74 e
25 c 50 a,c,e 75 b
162

Curs Managementul Productiei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Managementul Productiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DOLEA GABRIEL-GHEORGHE

INTREPRINDEREA INDUSTRIALĂ. OBIECT DE REALIZARE A PRODUSELOR ŞI

• Definirea conceptului de întreprindere. Elemente. Caracteristici

1. Definiţi conceptul de întreprindere?

2. Care sunt elementele care îi sunt caracteristice unei întreprinderi industriale?

1.2.1.2 Noţiuni de analiză a structurii compartimentale

Structura compartimentală a întreprinderii are un sistem de organe efectorii rezultate

1. Intr-o economie centralizată, care era funcţiunea declanşatoare a tuturor

1. Ce obiective urmăreşte să realizeze o întreprindere în cadrul oricărei economii?

MEDIUL ÎNCONJURĂTOR AL ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE ŞI INFLUENŢA

• Definirea conceptului de mediu înconjurător al întreprinderii industriale şi

• Definirea conceptului de mediu înconjurător al unei întreprinderi industriale;

Timpul alocat temei : 2 ore

1. Bărbulescu,C., Managementul producţiei industriale Ed. Sylvi Bucureşti 1997

2. Care sunt caracteristicile principale ale mediului înconjurător ale unei

Activitatea unei întreprinderi este influenţată de o manieră complexă de mediul

INTRODUCERE ÎN SISTEMELE DE PRODUCŢIE INDUSTRIALE

• Noţiuni de bază referitoare la studiul sistemelor.

• Definirea conceptului de sistem;

Timpul alocat temei : 2 ore

2. Prezentaţi o clasificare a sistemelor după următoarele criterii:

1. Proiectarea unui sistem de producţie reprezintă o activitate complexă care se

2. In analiza şi punerea la punct a sistemului de producţie se poate utiliza

Proiectarea unui sistem de producţie reprezintă o activitatea complexă, care se

• Sistemul de producţie: obiective, structură, funcţii. Activităţile specifice sistemului de

• Cunoaşterea sistemului de producţie (obiective, structură, funcţii);

Timpul alocat temei : 4 ore

1. Badea Florica., Bâgu,C., Deac,V. Managementul producţiei, Ed.ALL Bucureşti 2000

4.1.Sistemul de producţie: obiective, structură, funcţii. Activităţile specifice

Sistemul de producţie are o structură complexă în care se delimitează

Fig.4.1. Funcţiile costurilor

Fig. 4.2. Diagrama pragului de rentabilitate

Fig. 4.3. Diagrama pragului de eficacitate

c) Analiza producţiei şi productivităţii marginale se bazează pe legea descreşterii

1. In ce constă problema esenţială a conducerii sistemului de producţie?

Problema esenţială a conducerii sistemului de producţie o reprezintă structura

2.Ce înţelegeţi prin eficienţa procesului de producţie?

Datorită varietăţii şi complexităţii situaţiilor concrete din industrie, uneori frecvenţa cu

unde: Γ g,i, reprezintă indicele constanţei fabricaţiei la locul i de muncă;

Pornind de la considerentele expuse, rezultă că se poate opera cu noţiunea de constanţă

Încadrarea unei anumite operaţii i a reperului g ce se efectuează la un loc de muncă într-

1. In ce constă particularitatea metodei indicilor globali?

2. In ce constă metoda indicilor de constanţă?

Întreprinderea este un sistem care funcţionează în cadrul sistemului supercomplex al

• Capacitatea de producţie: definirea noţiunii.

• Definirea noţiunii de capacitate de producţie;

Timpul alocat temei : 4 ore

1. Badea Florica., Bâgu,C., Deac,V. Managementul producţiei, Ed.ALL Bucureşti 2000

1. Definiţi noţiunea de capacitate de producţie.

Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă de o anumită

2. Care sunt indicatorii care caracterizează capacitatea de producţie şi care este

Această relaţie se poate utiliza cu bune rezultate, dacă structura

Se consideră schimb de bază, schimbul cu cel mai mare număr de

unde notaţiile au aceeaşi semnificaţie.

1. Din punctul de vedere al metodologiei de calcul a capacităţii de producţie,

Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă de o a numită

ELEMENTE DE ORGANIZARE TEHNICĂ A UNEI ÎNTREPRINDERI INDUSTRIALE

• Proiectarea întreprinderii; metode şi tehnici posibil de folosit.

Timpul alocat temei : 4 ore

1. Ce metode pot fi folosite pentru proiectarea unei întreprinderi ?

Fig.6.2. Amplasarea pe proces tehnologic sau pe grupe de maşini

Fig.6.3. Amplasament tipic pe produs

În privinţa volumului fabricaţiei nu se poate vorbi de o cantitate limită de la care ar fi

1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de „amplasare” ?