Proiectarea Functionala A Produselor PDF

Daniel-Constantin ANGHEL
Alin-Daniel RIZEA
Gina Mihaela SICOE
PROIECTAREA
FUNCȚIONALĂ A PRODUSELOR
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI

- 2018 -
Editura Universitãtii din Pitesti
Str. Târgu din Vale, nr.1,

110040, Piteşti, jud. Argeş
tel/fax: 40348 45.31.23
Copyright © 2018 – Editura Universităţii din Piteşti
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate

Editurii Universităţii din Piteşti.
Nicio parte din acest volum nu poate fi reprodusă
sub orice formă, fără permisiunea scrisă a autorilor.
Editor: lector univ. dr. Sorin FIANU
Referenţi ştiinţifici:
- prof. univ. dr. ing. Nicolae-Doru STĂNESCU
- conf. univ. dr. ing. Ionel VIERU
PROIECTAREA FUNCȚIONALĂ A PRODUSELOR

Daniel-Constantin ANGHEL, Alin-Daniel RIZEA, Gina Mihaela SICOE
e-ISBN: 978-606-560-570-1
CUPRINS
1 INTRODUCERE .................................................................................................7
2 LOCUL ŞI ROLUL PROIECTĂRII ÎN DOMENIUL INGINERIEI ...................9
3 CICLUL DE VIAŢĂ AL UNUI PRODUS ........................................................ 12
3.1 Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-vânzări...................................... 13
3.2 Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-profit .......................................... 14
4 NOŢIUNI ŞI CONCEPTE DEFINITORII ÎN PROIECTAREA
PRODUSELOR ........................................................................................................ 17
4.1 Produsul ............................................................................................................................ 17
4.2 Nevoia................................................................................................................................ 18
4.3 Cerinţa ............................................................................................................................... 19
4.4 Restricţia (Constrângerea) ........................................................................................ 22
4.5 Caracteristica .................................................................................................................. 23
4.6 Funcţia ............................................................................................................................... 25
4.7 Forma produsului .......................................................................................................... 29
4.8 Materialul .......................................................................................................................... 33
5 ELEMENTE DE INGINERIA VALORII........................................................... 37
5.1 Scurt istoric ...................................................................................................................... 37
5.2 Obiectivele ingineriei valorii....................................................................................... 38
5.3 Noţiuni cu care operează analiza valorii .............................................................. 39
5.4 Principiile de bază ale ingineriei valorii ................................................................. 41
5.4.1 Principiul analizei funcţionale .............................................................................................41
5.4.2 Principiul concepţiei integrate ............................................................................................41
5.4.3 Principiul dublei dimensionări a funcţiilor.......................................................................43
5.4.4 Principiul echilibrului între costuri şi valoarea de întrebuinţare.............................44
5.5 Metodologia de realizare a studiului de ingineria valorii ................................ 45
5.5.1 Participanţii în cadrul stadiului de analiza valorii ........................................................45
5.5.2 Etapele de realizare ale studiului de ingineria valorii................................................48
3
5.5.2.1 Măsuri pregătitoare ...................................................................................................................... 48

5.5.2.1.1 Stabilirea temei ....................................................................................................................... 49
5.5.2.1.2 Stabilirea echipei de lucru .................................................................................................. 50
5.5.2.1.3 Pregătirea metodologică ..................................................................................................... 50
5.5.2.1.4 Stabilirea planului de lucru ................................................................................................. 50
5.5.2.2 Culegerea informaţiilor ............................................................................................................... 51
5.5.2.3 Analiza funcţională a produsului ............................................................................................ 54
5.5.2.3.1 Determinarea nomenclatorului de funcţii ale unui produs..................................... 54
5.5.2.3.2 Reguli pentru determinarea nomenclatorului de funcţii ale produsului. .......... 55
5.5.2.3.3 Metode de determinare a nomenclatorului de funcţii a unui produs ................ 57
5.5.2.3.3.1 Metoda intuitiva.............................................................................................................. 58
5.5.2.3.3.2 Metoda FAST (Analiza Funcţiilor Sistemelor Tehnice) ................................. 61
5.5.2.3.4 Determinarea ponderii funcţiilor produsului ................................................................ 67
5.5.2.3.5 Dimensionarea tehnică a funcţiilor produsului ........................................................... 71
5.5.2.3.6 Dimensionarea economică a funcţiilor unui produs ................................................. 73
5.5.2.4 Conceperea sau reconceperea produsului........................................................................ 75
5.5.2.4.1 Elaborarea propunerilor de proiectare a produsului ................................................ 75
5.5.2.4.2 Selecţionarea propunerilor care prezintă interes ...................................................... 83
5.5.2.5 Aprobarea soluţiei optime ......................................................................................................... 89
5.5.2.6 Realizarea şi controlul soluţiei aprobate ............................................................................. 92
5.5.2.6.1 Stabilirea programului de realizare ................................................................................. 92
6 REGULI UTILIZATE ÎN PROIECTAREA PRODUSELOR .......................... 93

6.1 Standardizarea (Design to standards) .................................................................. 93
6.2 Competitivitatea (Design to cost) ............................................................................ 96
7 DIRECTIVELE PROIECTĂRII PRODUSELOR ............................................ 98
7.1 Proiectarea pentru asamblare (Design for assembly) .................................... 98
7.2 Proiectarea pentru fabricaţie (Design for manufacturability) ...................... 102
7.3 Proiectarea pentru logistică (Design for logistics) .......................................... 118
7.4 Proiectarea pentru mentenabilitate (Design for maintainability) ............... 120
7.5 Proiectarea pentru mediu sau eco-proiectarea (Design for environment)
124
8 PROCESUL DE PROIECTARE (CONCEPŢIE) A PRODUSELOR ......... 130
8.1 Aspecte legate de proiectarea produselor......................................................... 130
8.1.1 Tipuri de probleme de concepţie.................................................................................... 130
8.1.1.1 Concepţia rutinieră ..................................................................................................................... 131
8.1.1.2 Concepţia inovativă ................................................................................................................... 131
8.1.1.3 Concepţia creativă .................................................................................................................... 133
8.1.2 Modalităţi de lucru în concepţie ...................................................................................... 136
4
8.1.3 Importanţa concepţiei ......................................................................................................... 136

8.1.3.1 Durata concepţiei ........................................................................................................................ 137
8.1.3.2 Costurile concepţiei ................................................................................................................... 137
8.1.4 Evoluţii în concepţie ............................................................................................................ 139
8.1.4.1 Evoluţii tehnice ............................................................................................................................. 139
8.1.4.2 Evoluţii în organizare ................................................................................................................. 142
8.2 Modelarea procesului de concepţie a produselor ........................................... 142
8.2.1 Modele prescriptive ............................................................................................................. 142
8.2.2 Modele descriptive ............................................................................................................... 143
8.2.3 Modelul elaborat de cercetătorii germani Pahl şi Beitz ......................................... 143
8.2.4 Modelul propus de Roozenberg şi Eekels ................................................................. 144
8.2.5 Modelul FBS ........................................................................................................................... 145
8.3 Iteraţiile în procesul de concepţie ......................................................................... 147
9 TEHNICI DE CREATIVITATE UTILIZATE ÎN PROIECTARE ................... 150
9.1 Tehnica bobocului de lotus...................................................................................... 150
9.2 Analiza câmpului de forțe......................................................................................... 152
9.3 TRIZ - teoria rezolvării creative a problemelor ................................................ 155
9.3.1 Instrumente TRIZ ................................................................................................................. 158
9.3.2 Cele 40 de principii TRIZ................................................................................................... 161
9.3.3 Parametrii de contradicţie ................................................................................................. 176
9.3.4 Etapele de rezolvare a problemelor cu metoda TRIZ............................................ 179
9.3.5 Exemplu de rezolvare a unei probleme aplicând metodologia TRIZ............... 181
9.4 Tehnica asocierii.......................................................................................................... 187
9.5 Analogia și extrapolarea ........................................................................................... 187
9.6 Tehnica input-output (a intrărilor şi ieşirilor)...................................................... 190
10 EXPERIMENTAREA ÎN PROIECTAREA PRODUSELOR ....................... 192
10.1 Aspecte generale ........................................................................................................ 192
10.2 Demersuri de cercetare utilizate la scară internaţională .............................. 192
10.2.1 Design Research Methodology ................................................................................. 192
10.2.2 Ciclul de cercetare CID ................................................................................................. 193
10.3 Demers de cercetare didactic................................................................................. 194
10.4 Observarea experimentelor..................................................................................... 195
10.4.1 Observarea directă a experimentelor ...................................................................... 195
5
10.4.2 Observarea indirectă a experimentelor - întocmirea centralizatoarelor de

date 196
10.4.3 Interviurile ........................................................................................................................... 198
10.5 Analiza experimentelor în concepţie .................................................................... 198
10.5.1 Analiza actelor de concepţie ....................................................................................... 203
10.5.2 Analiza cu modelul FBS ............................................................................................... 204
10.5.3 Analiza obiectelor intermediare ................................................................................. 205
10.6 Reprezentarea derulării procesului de concepţie ........................................... 213
10.7 Aspecte generale ........................................................................................................ 216
10.8 Evaluarea performanţelor procesului de concepţie ....................................... 217
10.9 Indicatorii de rezultat .................................................................................................. 218
10.10 Indicatorii de proces ................................................................................................... 219
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 223
6
1 Introducere
Un rol important în activitatea de pregătire a unui inginer îl au disciplinele

fundamentale pe de o parte ( Rezistenţa materialelor, Studiul şi ingineria
materialelor, Tehnologia materialelor etc), iar pe de altă parte, disciplinele de
specialitate (Prelucrări prin deformare la rece, Tehnologia fabricării produselor,
Fabricaţia integrată a produselor, Tehnologia pieselor din materiale nemetalice
etc.).
În această lucrare sunt tratate aspecte legate de disciplinele de
specialitate, luând în considerare cunoştinţele acumulate şi principiile studiate la
disciplinele fundamentale oferind astfel inginerului un bagaj de cunoştinţe
complex cu scopul de a-l forma în domeniul concepţiei de produs.
În primele capitole, lucrarea tratează noţiunile de bază întâlnite în
domeniul proiectării produselor: noţiunea de produs, noţiunea de formă
(geometrică, tehnologică, constructivă) a produsului, noţiuni legate de
constrângeri, de restricţii, de cerinţe etc.
Capitolul cinci prezintă principalele noţiuni de ingineria valorii. Astfel, sunt
prezentate: Analiza valorii, Proiectarea integrată, Principiul dublei dimensionări
a funcţiilor şi Principiul echilibrului între costuri şi valoarea de întrebuinţare.
Este prezentată de asemenea Metodologia de realizare a studiului de
ingineria valorii.
Capitolul şase prezintă regulile utilizate în proiectarea produselor.
Noţiunile prezentate în acest capitol oferă viitorului inginer o viziune a ceea ce
înseamnă noţiunea de standardizare şi cea de competitivitate.
În capitolul al şaptelea sunt prezentate principalele directive ale
concepţiei produsului. Astfel, viitorul inginer se familiarizează cu concepte ce
iau în considerare particularităţi legate de fabricarea produselor, de asamblare
a acestora, de întreţinere, de logistică, dar şi legate de tehnicile de reducere a
impactului produselor asupra mediului înconjurător.
Capitolul opt prezintă noţiuni legate de procesul de concepţie a
produselor. În acest capitol sunt prezentate principalele tipuri de probleme ce
sunt tratate în cadrul unui proces de concepţie, modalităţile de lucru în
concepţie, importanţa concepţiei şi evoluţiile înregistrate în concepţie de-a
lungul timpului. Spre finalul capitolului opt este prezentată modelarea procesului
7
de concepţie şi principalele modele utilizate. Acest capitol se încheie cu

prezentarea noţiunii de iteraţie în procesul de concepţie şi a mecanismului
acesteia.
În capitolul nouă sunt prezentate câteva dintre tehnicile de creativitate
utilizate la proiectarea unui produs. Aceste tehnici se bazează pe structurarea
gândirii și au ca scop obținerea unor idei și abordări noi, facilitând astfel
inovarea.
Cel de-al zecelea capitol se adresează celor ce au ca preocupare
experimentarea în concepţie. Sunt prezentate demersurile de cercetare
utilizate la scară internaţională, fiind prezentat şi un demers de cercetare
didactic. Acest demers oferă celui ce-l utilizează o „baterie” minimă de metode
şi mijloace cu care să experimenteze şi să analizeze anumite fenomene ce apar
în procesul de concepţie a produselor, dar şi o serie de informaţii pentru
dezvoltarea de indicatori ce pot caracteriza un proces studiat.
Tuturor celor care vor transmite sugestii şi observaţii le mulţumim
anticipat.
Autorii
8
2 Locul şi rolul proiectării în domeniul ingineriei
Ingineria este un termen folosit adeseori, dar având un înţeles destul de

vag, chiar şi pentru practicienii acestui domeniu. O definiţie completă a acestei
profesii este dată de Comisia de Acreditare în domeniul Ingineriei şi Tehnologiei
a SUA şi anume:
„Ingineria este o profesie în care cunoştinţele de matematică şi de ştiinţele
naturii, dobândite prin studiu, experiment sau practică, sunt aplicate cu
discernământ, pentru a dezvolta căi de utilizare, în condiţii economice a
materialelor şi forţelor naturii în beneficiul umanităţii”.
Termenul inginer este adesea asociat fabricaţiei sau asamblării unor
maşini sau componente. Însă, etimologic vorbind, originea termenului provine
din latinescul inginerare care înseamnă a crea. În concluzie, principala menire a
inginerului este de a proiecta. Însă în practică, inginerul este implicat în
rezolvarea unui domeniu foarte larg de probleme, care presupun un spectru
foarte larg de activităţi. Cele mai reprezentative funcţii şi activităţi ale ingineriei
se pot reprezenta după schema din figura 1.
Cercetare
Dezvoltare
Proiectare Preocupare
Aplicarea Producţie pentru discipline
principiilor Fabricaţie financiare şi
ştiinţifice Utilizare/Întreţinere discipline
Marketing/Vânzare administrative
Management
figura 1 – Funcţiile şi activităţile ingineriei

În ordinea descrescătoare a accentului pe aspectele ştiinţifice, funcţiile
majore ale domeniului ingineriei pot fi considerate următoarele:
9
CERCETARE - Inginerii de cercetare utilizează concepte ştiinţifice

matematice şi fizice, tehnici experimentale, raţionamentul inductiv pentru a
descoperi noi principii şi procese.
DEZVOLTARE - Inginerii de dezvoltare aplică rezultatele cercetării în
scopul rezolvării unor nevoi ale societăţii. Acest lucru presupune aplicarea unor
cunoştinţe şi soluţii noi, care vor permite proiectarea, realizarea şi testarea unor
rezolvări noi ca răspunsuri pentru nevoile menţionate.
PROIECTARE (CONCEPŢIE) - Prin proiectare, inginerul proiectant
determină structura unui produs, selectând sau generând metode, materiale
specifice, determinând forme adecvate satisfacerii anumitor cerinţe tehnice sau
atingerii anumitor specificaţii de performanţă.
Pornind de la aceste afirmaţii se poate concluziona că principalele
deosebiri dintre un inginer-cercetător şi un proiectant sunt:
• principala calitate a unui cercetător este de a afla, de a şti, de a
descoperi lumea fizică, pe când a unui inginer este de a face, de a
folosi cunoştinţele;
• inginerul proiectant (conceptorul) nu-şi alege problemele, ci este
obligat să le rezolve pe cele care îi parvin; rezultatele care le obţine
trebuie să satisfacă anumite restricţii, uneori aceste restricţii fiind
chiar conflictuale (de exemplu i se cer caracteristici calitative maxime
ale unui produs obţinute cu costuri minime).
PRODUCŢIE - Inginerul pentru producţie este responsabil de
amplasarea, selecţia sau proiectarea echipamentelor, proceselor, sculelor etc,
având ca responsabilitate şi proiectarea pentru modul de testare şi de verificare
a producţiei.
FABRICAŢIE - Inginerul de fabricaţie controlează şi supraveghează buna
funcţionare a sistemului de producţie, maşinile, utilajele, sursele de energie,
mijloacele de transport şi comunicare, concepe şi controlează realizarea
procedurilor de lucru, supervizează personalul uman implicat în sistemul de
producţie.
UTILIZARE-INTREŢINERE - Inginerii care lucrează în acest domeniu,
asigură documentaţia tehnică care însoţeşte produsul fabricat, asigură
instruirea utilizatorilor (când este cazul) şi de asemenea se preocupă şi de
asigurarea service-ului în garanţie sau post-garanţie.
10
MARKETING - Inginerii pot de asemenea participa la analizarea

cerinţelor clienţilor, formulând concluzii şi specificaţii clare pentru rezolvarea
cerinţelor în condiţii economice.
MANAGEMENT - Reprezintă o funcţie complexă, având atribuţii legate
de organizarea şi realizarea unei conduceri ştiinţifice şi eficiente a tuturor
celorlalte activităţi.
11
3 Ciclul de viaţă al unui produs
Ciclul de viaţă al unui produs reprezintă intervalul de timp cuprins între

momentul apariţiei unui nou bun sub influenţa cererii pieţei şi cel al dispariţiei
acestuia de asemenea la cererea pieţei. Acest interval (mărginit de crearea şi
dispariţia produsului), se subdivide într-un anumit număr de etape diferite ca
lungime, ce alcătuiesc fazele ciclului tehnic de viaţă al produsului.
Ciclul începe cu o idee, dedusă dintr-o necesitate a pieţii sau a
cumpărătorului care asociată cu potenţialul tehnic şi economic al întreprinderii
se poate concretiza într-o idee de produs care să permită ca prin dezvoltare şi
proiectare să poată fi convertită într-un produs realizabil.
Urmează procesul de producţie compus din fabricarea pieselor, montajul
şi controlul calităţii. Desfăşurarea activităţilor legate de produs la fabricantul
acestuia se încheie uneori, cu desfacerea şi vânzarea. Această fază reprezintă
interfaţa dintre fabricantul produsului şi utilizator. Pentru prelungirea duratei de
utilizare se pot intercala etape de întreţinere.
După utilizarea primară (iniţială) urmează reciclarea produsului, care
poate conduce la o utilizare ulterioară cu funcţii identice sau modificate ale
produsului (reutilizare respectiv revalorificare) sau la o utilizare a materialului
vechi cu proprietăţi identice sau modificate ale materialelor secundare.
Componentele care nu se pot recicla sfârşesc în locuri de depozitare
speciale sau în mediul înconjurător. Acest ciclu de viaţă este valabil atât pentru
produse materiale ale construcţiei de maşini, aparate şi echipamente, cât şi cu
excepţia reciclării, respectiv depozitării pentru produse software.
Conceptul de ciclu de viaţă nu trebuie confundat cu intervalul de timp cât
produsul se găseşte în folosinţa utilizatorului. Acest interval de timp se numeşte
durată de utilizare. În general, durata medie de utilizare a produselor variază
între diferitele tipuri de produse, dar în ultima perioadă se constată o scădere
semnificativă a acesteia. Datorită acestui aspect, specialiştii au căutat şi caută
12
metode de scurtare a timpilor afectaţi diferitelor activităţi din ciclul de viaţă al

produsului.
Piaţă/Cerinţă/ Potenţialul/Scopurile
Problemă întreprinderii
Examinarea şi analiza ideilor
Dezvoltare/Proiectare/Testare
Supraveghere produs
Fabricaţie/Montaj/Control
Desfacere/Consultanţă/Vânzare
Utilizare/Consum/Întreţinere
Reciclare
Utilizare ulterioară
Mediul înconjurător/Depuneri
figura 2 – Ciclul tehnic de viaţă al unui produs
3.1 Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-vânzări

Ciclul de viaţă al unui produs poate fi considerat nu numai referitor la
etapele succesive de materializare, de la fabricare până la utilizare şi reciclare
ci şi pe baza datelor economice raportate la fazele corespunzătoare vieţii
13
produsului. În figura 3 este prezentată legătura dintre fazele vieţii produsului şi

volumul de tranzacţii (cifra de afaceri).
vânzări
timp
1 2 3 4
figura 3 – Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-vânzări
Intervalele din figura 3 au semnificaţiile următoare:

1 - introducerea pe piaţă sau lansarea produsului - perioada când apar primele
încasări;
2 - etapa de creştere - caracterizată de o pantă ascendentă atât a veniturilor
realizate din vânzări cât şi a profitului;
3 - zona de maturitate şi saturaţie;
4 - etapa de declin.
Se poate realiza o oarecare similitudine între etapele ciclului economic şi
etapele vieţii unui om. Produsul, la fel ca şi omul, o dată „născut”, parcurge
etapele „copilăriei”, „adolescenţei”, „maturităţii” şi sfârşeşte prin „moarte”.
3.2 Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-profit

Dacă pe ordonată în locul indicatorului economic „cifră de afaceri” va fi
luat în considerare „profitul” întreprinderii din vânzarea unui anumit produs, va
rezulta o curbă în formă de „S” mai mult sau mai puţin alungită, vezi figura 4.
14
Se observă că înainte de începerea tranzacţiilor (prin vânzarea

produsului), întreprinderea ar trebui să procure fonduri (investiţii) pentru
acoperirea costurilor de realizare înainte ca produsul să intre în zona de
beneficiu. După etapa de proiectare şi realizare a produsului, acesta parcurge o
fază de creştere pe piaţă, materializată prin creşterea rapidă a cifrei de afaceri
realizată, dar şi de creşterea profiturilor realizate în ciuda creşterii de asemeni a
costurilor de realizare.
Faza prepiaţă Faza de piaţă

profit
7 8
Cercetare/Dezv. Studiul Vânzări
tehnică pieţii
6
1 timp
2
4
5
LEGENDĂ :
1. Generarea ideii şi evaluarea ideii 6. Creşterea rapidă
2. Analiza fezabilităţii 7. Maturitate produs
3. C&D tehnică şi de piaţă 8. Declin produs
4. Producţia preliminară şi testarea pieţei 9. Abandonare produs
5. Introducerea pe piaţă
figura 4 – Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-profit
Atingându-se perioada de maturitate pe piaţă, se ajunge la perioada de

saturaţie, după care urmează perioada de declin, materializată printr-un regres
al desfacerii precum şi al beneficiului. O reînviorare a cifrei de afaceri şi a
15
profitului, de exemplu prin măsuri speciale de desfacere şi reclamă, este de

cele mai multe ori eficace numai pe termen scurt, astfel încât este necesar ca la
momentul oportun să se atingă prin dezvoltarea produselor noi, o compensare
a curbelor de viaţă descendente ale produselor vechi prin curbele de viaţă
ascendente ale produselor noi.
16
4 Noţiuni şi concepte definitorii în proiectarea

produselor
4.1 Produsul
Una dintre cele mai simple definiţii ale noţiunii de produs este „ceea ce
este vândut de o societate clienţilor săi în scopul satisfacerii nevoilor acestora”.
Noţiunea de produs are un înţeles foarte larg. Astfel se pot întâlni:
• produs material, care poate fi:
o fluid (gaz sau lichid): ulei, gaz metan, apa etc.;
o obiect: automobil, frigider, stilou etc.;
• produs proces, care poate fi:
o proces industrial: prelucrarea unei piese prin aşchiere, montajul
unui obiect, întreţinerea unui autovehicul etc.;
o proces administrativ: eliberarea unui act de identitate, gestiunea
unui magazin, difuzarea unui ordin într-o societate etc.;
• produs serviciu. Prin acest tip de produs se înţeleg toate activităţile care
nu produc direct bunuri concrete. Ex: activitatea unei bănci, activitatea
unui hotel, activitatea într-o universitate, activitatea unui birou juridic etc.
• produs sistem. Prin acest tip de produs se înţelege un ansamblu de
elemente ce formează un tot structural cu scopul de a satisface una sau
mai multe nevoi coerente. În general este vorba de un produs vast
format din toate tipurile de produse enumerate anterior. Ex: o rafinărie,
acolo unde interacţionează toate celelalte tipuri de produse: produse
materiale, produse procese şi produse servicii.
• produs software – creaţia intelectuală (programe, proceduri, articole
etc.).
17
În funcţie de posibilitatea de descompunere în părţi componente,

produsul poate fi:
• produs global (ex: un automobil). În general acesta este un produs
complex (ca în exemplul dat) dar poate fi şi un produs simplu (un pix cu
pastă);
• produs parţial (ex: motorul unui automobil). Acesta poate fi de asemenea
un produs complex sau un produs simplu. În practică un produs parţial
poate fi la rândul său considerat un produs global faţă de subansamblele
care îl compun (motorul este considerat produs global faţă de piesele
care-l compun).
În funcţie de starea produsului în proiectarea produselor se pot deosebi:
• produs existent ce trebuie reproiectat deoarece nu mai satisface nevoile
curente ale utilizatorilor;
• produs nou, este în general un produs necunoscut ce trebuie proiectat
pentru a satisface unele nevoi ale utilizatorilor semnalate de serviciul de
marketing al societăţii. De cele mai multe ori, produsele noi nu apar în
urma unor nevoi noi exprimate de către utilizatori. De exemplu în
înlănţuirea de produse:
gramofon → pick-up → casetofon → cititor de CD → MP3 player,
nevoia a rămas aceeaşi şi anume de „a stoca şi de a reda sunete în momentul
dorit”. Insă exigenţele sporite în ceea ce priveşte calitatea acestor nevoi a
condus la apariţia acestor produse noi.
4.2 Nevoia
Nevoia reprezintă sesizarea de către serviciul de marketing al unei lipse,
necesităţi, insatisfacţii sau a unui neajuns exprimate de către utilizatori.
Ea reprezintă motivaţia generării sau apariţiei unuia sau mai multor tipuri
de produse.
18
Nevoile pot fi exprimate sau implicite, cunoscute sau necunoscute,

latente sau potenţiale.
Principalele tipuri de nevoi sunt:
• nevoile fiziologice (foame, sete, somn, adăpost, mişcare) şi se referă la
nevoile fundamentale ale organismului uman;
• nevoile de siguranţă şi securitate (protejarea împotriva pericolelor);
• nevoile sociale care sunt asociate relaţiilor între indivizi;
• nevoile psihologice, care sunt asociate respectului faţă de sine însuşi.
Materializarea nevoii se realizează prin îndeplinirea de către produs a
mai multor cerinţe.
4.3 Cerinţa
Orice produs este un răspuns la o nevoie foarte generală. Identificarea
cerinţelor este în general un proces dificil şi important la proiectarea unui
produs (este un proces mental). Clasificarea cerinţelor se face după mai multe
criterii:
• după importanţa sau modul de apreciere de către consumator, se
deosebesc:
o cerinţe obligatorii care trebuiesc îndeplinite indiferent de
circumstanţe deoarece, dacă nu sunt satisfăcute, produsul sau
funcţiile acestuia nu îndeplinesc specificaţiile utilizatorului. La
rândul lor acestea se împart în:
▪ cerinţe fixe (care trebuie totuşi îndeplinite într-o anumită
toleranţă). Ex: tensiunea de alimentare la un aparat electric
220-230 V;
▪ cerinţe maximale şi respectiv minimale (cerinţe la care nu
trebuie depăşită o anumită valoare maximă şi respectiv
trebuie obligatoriu depăşită o anumită limită minimă). Ex:
temperatura maximă de lucru a unui calculator 35 °C).
19
o cerinţe neobligatorii care pot fi îndeplinite incomplet, pot fi

revizuite pentru anumite solicitări sau pot fi relaxate în anumite
cazuri;
o cerinţe facultative care exprimă solicitări pentru caracteristici
adiţionale care ar putea fi îndeplinite numai dacă circumstanţele
vor fi favorabile, caracteristici care sunt apreciate prin plăcerea
sau satisfacţia de a le avea ale utilizatorului.
• după modul de exprimare sau de percepţie:
o cerinţe explicite care sunt exprimate şi percepute în mod direct;
o cerinţe implicite care nu sunt exprimate dar se subînţeleg.
• după nivelul de formalizare:
o cerinţe stipulate sau reglementate (reglementări statale,
reglementări contractuale etc);
o cerinţe specificate (specificaţii de cerinţe, caiete de sarcini
funcţionale, liste de cerinţe etc).
• după sursa de formulare:
o cerinţe ale clientului (utilizatorul sau consumatorul);
o cerinţe ale sponsorului (emitetul comenzii sau finanţatorul);
o cerinţe ale producătorului (fabricantului).
Clase de cerinţe ale unui produs:
• Cerinţe de piaţă = acele cerinţe necesare pentru a se garanta o reacţie
favorabilă a pieţei pentru un anumit produs faţă de produsele
concurente. (Ex.: nivel de performanţă, caracteristici ale unor produse
similare, respectarea cerinţelor clienţilor etc);
• Cerinţe de utilizare = acele cerinţe care asigură o întrebuinţare
corespunzătoare a produsului (posibilitatea reglării unor parametri,
menţinerea parametrilor într-un regim optim, siguranţă în exploatare etc);
20
• Cerinţe de mediu = acele cerinţe care ne asigură că produsul se va

comporta corespunzător pe parcursul operării, transportului sau
manipulării (domeniu de temperatură, presiune, umiditate, praf, mediu
coroziv, vibraţii, zgomot, posibilitatea apariţiei unor alte evenimente
neprevăzute (avion-pătrunderea păsărilor în motor));
• Cerinţe ergonomice = cerinţe care asigură o utilizare uşoară a produsului
(siguranţa operatorului, comoditatea în exploatare etc);
• Cerinţe ecologice = cerinţe care scot în evidenţă impactul pe care
produsul îl are asupra mediului ambiant (noxe, zgomot, modalitatea de
eliminare după utilizare etc);
• Cerinţe estetice = cerinţe care scot în evidenţă modul cum pot fi
influenţate favorabil simţurile utilizatorului (formă, culoare, corelaţia între
suprafeţe, dimensiuni, grad de finisare, acoperirea suprafeţelor etc);
• Cerinţe de distribuţie = cerinţe care scot în evidenţă buna desfăşurare a
activităţii de distribuţie a produsului proiectat (cerinţe care prevăd modul
de manipulare, ambalare, depozitare, transport, cerinţe care asigură
buna informare a utilizatorului etc);
• Cerinţe tehnologice şi de fabricaţie = cerinţe legate de utilizarea unor
anumite posibilităţi de fabricaţie existente sau potenţiale (echipamente,
capacităţi şi tehnologii existente, investiţii necesare, furnizori, nivel de
calitate etc);
• Cerinţe de legalitate = cerinţe care asigură respectarea unor
reglementări, norme, convenţii (drepturi de autor, patente, licenţe,
regulamente naţionale şi internaţionale etc);
• Cerinţe de proiectare = cerinţe ce trebuie considerate şi respectate la
proiectare (materiale, forme, dimensiuni, calitatea unor suprafeţe,
toleranţe etc);
• Cerinţe de standardizare = cerinţe ce implică respectarea prevederilor
unor standarde (respectarea unor standarde de domeniu, standarde
naţionale, standarde ISO etc);
21
• Cerinţe de control, verificare, inspecţie, certificare calitate = cerinţe ce

pun în evidenţă cum se verifică şi cum se certifică anumite aspecte de
calitate
• Cerinţe economice = cerinţe care impun anumite caracteristici
economice (cost de fabricaţie, grad de rentabilitate, cost de operare - în
cazul unui serviciu, preţ limită de piaţă etc);
• Cerinţe de lichidare = cerinţe ce scot în evidenţă modul în care se
rezolvă ultimul stadiu de existenţă al produsului (reciclarea, recuperarea,
recondiţionarea, refolosirea, distrugerea, degradarea nepoluantă a
produsului);
4.4 Restricţia (Constrângerea)

La proiectarea oricărui produs, trebuie avută în vedere şi latura
economică a realizării lui, adică trebuie luate în considerare şi implicaţiile legate
de costurile de realizare ale acestuia. În caz contrar, produsul poate deveni
nefavorabil pentru organizaţia respectivă, poate chiar ruinant. Pe de altă parte,
proiectarea unui produs trebuie să ţină seama şi de reacţia pieţei. Astfel, un
produs poate interesa dacă se lansează pe piaţă într-un anumit interval de timp,
altfel el putând să nu mai fie interesant (acest interval de timp variază de la un
domeniu la altul). Aceste două aspecte menţionate anterior sunt exemple de
constrângeri pe care un proiectant trebuie să le aibă în vedere.
Pornind de la aceste aspecte, constrângerea se defineşte ca fiind
„limitarea libertăţii celui care concepe şi/sau realizează produsul”.
Conform acestei definiţii, putem spune că restricţia este un caz particular
de cerinţă, pentru care se limitează libertatea de acţiune a proiectantului.
ATENTIE! Restricţia poate fi o cerinţă, pe când cerinţa nu este
întotdeauna o restricţie.
Restricţiile se manifestă în toate fazele de viaţă ale unui produs
(concepţie, realizare sau utilizare).
După natura lor, restricţiile se clasifică în:
22
• restricţii naturale - impuse de natură (nu se poate proiecta un anumit

produs fără respectarea legilor naturii sau ale fizicii);
• restricţiile legislative sunt acele tipuri de restricţii impuse prin legi, decizii
ale autorităţilor, regulamente, coduri de practică etc;
• restricţii normative - impuse de standarde, norme tehnice, reglementări
interne sau internaţionale (aceste tipuri de restricţii asigură
interschimbabilitatea produselor);
• restricţii ecologice - impuse de condiţii şi reglementări privind protecţia
mediului;
• restricţii tehnologice - impuse de condiţiile specifice de fabricaţie a
produsului (indisponibilitatea unui material, indisponibilitatea unei
tehnologii avansate etc);
• restricţiile economice - impuse de piaţă, de posibilităţile economice ale
executantului, de posibilităţile economice ale utilizatorului;
• restricţiile organizatorice (manageriale) - impuse de condiţii de ordin
organizatoric, de metode şi politici de conducere etc.
Restricţiile depind de loc (ele pot diferi de la o ţară la alta, de la o regiune
la alta) şi evoluează în timp (restricţiile se modifică de la o perioadă de timp la
alta - vezi normele impuse de poluarea automobilelor).
4.5 Caracteristica
Caracteristica semnifică orice trăsătură, proprietate sau parametru al
unui produs. Clasificarea caracteristicilor unui produs se realizează după mai
multe criterii:
• după modul de percepţie a proprietăţilor se disting:
o caracteristici externe care se referă la interacţiunea produsului cu
mediul de operare;
o caracteristici interne care se referă la proprietăţi legate de
structura produsului;
23
• după posibilitatea cuantificării:

o caracteristici cuntificabile (dificil sau uşor cuantificabile) - viteza,
forţa, puterea, etc;
o caracteristici necuantificabile (culoare, gust, miros etc)
• după gradul de importanţă:
o caracteristici foarte importante;
o caracteristici importante;
o caracteristici mai puţin importante;
o caracteristici relativ neimportante.
• după domeniul tehnic:
o caracteristici geometrice, cinematice, mecanice, termice etc.
Astfel, la explicitarea nomenclatorului de cerinţe ale unui produs, pentru
dimensionarea acestora, se pot utiliza următoarele tipuri de caracteristici, cu
următoarele mărimi definitorii:
• caracteristici geometrice - lungime, lăţime, înălţime, gabarit, formă etc.;
• caracteristici de mişcare - legea, tendinţa, acceleraţia, viteza etc.;
• caracteristici de forţă - direcţia, mărimea, greutatea, sarcina, rigiditatea,
stabilitatea, solicitarea etc.;
• caracteristici de energie - puterea, pierderile, frecarea, presiunea,
temperatura, încălzirea, răcirea, înmagazinarea etc.;
• caracteristici de material - sursa de material, transformările la care este
supus etc.;
• caracteristicile de siguranţă - sistemul de protecţie, protecţia mediului
etc.;
• caracteristici ergonomice - mod de folosire, zona de utilizare, poziţia,
iluminarea, culoarea, condiţiile de formă etc.;
24
• caracteristici de realizare - mod de obţinere, prelucrare, montaj, restricţii

şi posibilităţi privind mijloacele de prelucrare etc.;
• caracteristici de încercare şi control - posibilităţile de efectuare de probe,
posibilităţi de măsurare, toleranţe, prescripţii conform normelor sau
standardelor;
• caracteristici de montaj - posibilităţi de montaj recomandate sau
nerecomandate, procedee de montaj;
• caracteristici de transport - volum, greutate, tehnica de umplere,
depozitare, siguranţa în transport, gabarit;
• caracteristici de întrebuinţare - siguranţa, durata de viaţă, lipsa
zgomotului, rata uzurii, noxe;
• caracteristici de mentenanţă (întreţinere) - timpul de funcţionare fără
defecţiuni, perioada de întreţinere normată, norme de reparare;
• caracteristici de piaţă - aspect, design;
• caracteristici de cost - costul de producţie, de prelucrare, de vânzare
etc.;
• caracteristici legate de termene - începutul şi sfârşitul ciclului de
dezvoltare al produsului, termenul final, planificarea şi termenele
intermediare etc.
4.6 Funcţia
Funcţiile reprezintă însuşirile elementare ale unui produs, care luate în
ansamblu, constituie valori de întrebuinţare complete. Luate separat, funcţiile
sunt valori de întrebuinţare parţiale, care doar însumate constituie valoarea de
întrebuinţare generală. In consecinţă acestea nu trebuie confundate cu nevoia
socială a produsului respectiv. Funcţiile unui produs sunt îndeplinite de diferitele
părţi fizice ale acestuia. De aceea funcţiile unui produs pot fi determinate numai
atunci când examinăm ce însuşiri trebuie să aibă corpul material al acestuia
pentru a îndeplini nevoia socială.
25
Exemplu: Frigider
Nevoia socială: conservarea alimentelor.
Funcţii:
• a produce „frig”;
• a păstra temperatura din interior constantă;
• a asigura un anumit volum de depozitare;
• a fi durabil;
• a prezenta siguranţă în funcţionare;
• a fi estetic etc.
Întrucât este destul de dificil de a face distincţie între nevoia socială şi
funcţiile produsului, unii autori consideră că nevoia socială este o funcţie
generală a produsului, care poate fi descompusă în una sau mai multe funcţii
principale sau auxiliare (secundare), astfel încât să fie îndeplinite toate cerinţele
exprimate de către client.
Clasificarea funcţiilor se poate realiza după mai multe criterii, după cum
urmează:
• după contribuţia la realizarea valorii de întrebuinţare a produsului:
o funcţii principale:
▪ obiective;
▪ subiective;
o funcţii auxiliare.
Funcţiile principale sunt acele funcţii care participă în mod direct la
rezolvarea cerinţelor clienţilor şi aduc valoare de întrebuinţare percepută în mod
obiectiv de către client. Aceste funcţii pot fi obiective sau subiective.
Funcţiile obiective contribuie direct la valoarea de întrebuinţare a
produsului şi sunt obiectiv măsurabile cu ajutorul uneia sau mai multor unităţi de
măsură. Caracterul obiectiv al acestora provine tocmai de la faptul că pot fi
26
exprimate prin intermediul unor mărimi fizice măsurabile, acestea neputând fi

subiective.
Exemplu: Frigider
Funcţie obiectivă: a produce „frig”;
Această funcţie este obiectivă deoarece întruneşte cele două proprietăţi
ale acestor tipuri de funcţii şi anume: participă la creşterea valorii de
întrebuinţare a produsului şi de asemeni este măsurabilă cu ajutorul unor unităţi
de măsură °C.
Funcţiile subiective contribuie direct la valoarea de întrebuinţare a
produsului însă nu sunt obiectiv măsurabile. În această clasă de funcţii, pot intra
funcţiile care se referă la aspectul estetic al bunului, (culoarea, forma, gradul de
finisare a suprafeţelor etc). Aceste funcţii contribuie la creşterea valorii de
întrebuinţare (culoarea, forma, gradul de finisare a unui automobil contribuie
foarte mult la creşterea valorii de întrebuinţare a produsului) dar ele sunt
percepute în mod diferit de către utilizatori, de unde şi caracterul obiectiv.
Pentru a exprima prin punctaje cifrice aceste funcţii, întrucât ele nu sunt
dimensionabile printr-o mărime fizică, în practică se recurge la rezultatele unor
sondaje de opinie printre utilizatori.
Funcţiile auxiliare, servesc la realizarea funcţiilor principale, dar nu
contribuie direct la realizarea valorii de întrebuinţare a produsului. Acest lucru
nu înseamnă că aceste funcţii sunt funcţii inutile, deoarece ele condiţionează
realizarea funcţiilor principale.
Exemple:
Produsul Automobil
Una dintre funcţiile auxiliare ale unui motor de automobil este aceea de
„a evacua căldură în mediul înconjurător”. Această funcţie nu este percepută de
către utilizator ca o funcţie utilă, ci din contră ca o funcţie care scumpeşte
motorul (radiator, pompă de apă, termostat etc.) şi care îi provoacă bătaie de
cap pentru întreţinerea ei în bune condiţii. Dar totuşi această funcţie nu este
inutilă, deoarece existenţa ei condiţionează o funcţie foarte importantă a
motorului şi anume „a debita energie”.
27
Analizând aceste aspecte, se poate pune întrebarea de ce trebuie ca

aceste funcţii auxiliare să fie nominalizate separat de funcţiile principale pe care
le condiţionează. Pentru a avea un răspuns corect, putem analiza următorul
exemplu:
Produsul Bec electric cu incandescenţă

Funcţia principală: a transforma energia electrică în energie luminoasă.
Funcţia auxiliară: a emite căldură în mediul înconjurător.
Această funcţie auxiliară condiţionează realizarea funcţiei principale
deoarece inexistenţa ei conduce la topirea filamentului. Dacă se utilizează un
alt tip de produs care transformă energia electrică în energie luminoasă printr-
un alt procedeu decât cel prin incandescenţă de exemplu prin descărcări în
gaze rarefiate, funcţia auxiliară amintită nu mai este necesară şi dispare cu
totul. În concluzie, funcţiile auxiliare sunt legate de soluţiile tehnice adoptate
pentru realizarea produsului care să aibă funcţiile cerute de către utilizatori. Din
acest motiv, la proiectarea unui produs se încearcă găsirea unor soluţii tehnice
care să conducă la eliminarea pe cât posibil a acestor funcţii auxiliare pentru a
reduce costurile.
• după momentul efectuării studiului asupra produsului:
o funcţii existente;
o funcţii noi.
Funcţiile existente sunt acele funcţii pe care produsul care se analizează
le are în momentul studiului şi care la rândul lor pot fi necesare sau inutile.
Funcţiile noi sunt acele funcţii care sunt atribuite produsului, după
efectuarea studiului. Ele trebuie să fie funcţii necesare şi să satisfacă o anumită
cerinţă exprimată de către utilizatori.
• în funcţie de raportul dintre ele deosebim:
o funcţii de serviciu;
o funcţii tehnice.
28
O funcţie de serviciu este o funcţie aşteptată de la un produs (sau

realizată de acesta) pentru a răspunde unei cerinţe a utilizatorului. În mod
obişnuit, sunt necesare mai multe funcţii de serviciu pentru a răspunde unei
nevoi.
O funcţie tehnică este o funcţie internă a produsului (care se manifestă
între elementele sale componente), aleasă de către proiectantul produsului, în
cadrul unei soluţii, pentru asigurarea funcţiilor de serviciu. Acest tip de funcţie
ajută la realizarea unei funcţii de serviciu şi ea poate fi ignorată de către
utilizatorul produsului.
Exemplu: Pentru produsul aspirator, considerăm următoarea înlănţuire
de funcţii:
Îndepărtarea Aspirarea Crearea unui Pomparea aerului cu

prafului prafului flux de aer ajutorul unei turbine
Funcţie de Funcţii tehnice

serviciu
figura 5 – Funcţiile produsului aspirator
Funcţiile tehnice ale unui constituent ce intră în componenţa unui produs

sau sistem complex pot fi funcţii de serviciu ale acestui constituent pentru
propria sa proiectare. În acest sens se poate remarca faptul că funcţia
„pomparea aerului cu ajutorul unei turbine” este una dintre funcţiile tehnice ale
produsului aspirator, dar devine funcţie de serviciu la proiectarea produsului
turbină, piesă ce face parte din aspirator.
4.7 Forma produsului

Forma este considerată de foarte mulţi ingineri ca fiind elementul central
în proiectarea constructivă. Astfel, prin formă se înţelege „modalitatea de
definire a configuraţiei geometrice spaţiale a unui produs sau reper component”.
La caracterizarea formei unui produs se pot întâlni mai multe categorii de forme:
29
• Forma geometrică. În practică, piesele, din punct de vedere al formei

geometrice sunt alcătuite din forme geometrice simple sau compuse.
Formele geometrice simple pot fi delimitate de suprafeţe plane sau
curbe. De asemenea, în cadrul unei piese, formele geometrice simple se pot
compune ca forme pline sau ca forme cu goluri (găuri, orificii, cavităţi etc).
Piesele prevăzute numai cu suprafeţe plane au avantajul că se pot
prelucra relativ uşor prin orice procedeu de prelucrare, mai ales dacă
suprafeţele sunt paralele sau perpendiculare una pe cealaltă. Dintre formele
geometrice simple, delimitate de suprafeţe plane, cel mai des în practică este
întâlnită prisma dreptunghiulară (barele, grinzile etc) şi mai rar cea hexagonală
sau cea octogonală (se confecţionează mai greu, de aceea trebuiesc evitate).
Trunchiul de piramidă serveşte ca formă simplă pentru trecerea de la secţiuni
transversale mari, la secţiuni transversale mici.
Piesele prevăzute cu suprafeţe curbe se pot realiza relativ uşor, fie prin
aşchiere, fie prin deformare plastică, dacă sunt corpuri de rotaţie cu o singură
axă şi dacă curba generatoare este o linie dreaptă (cilindrul, conul). Spre
deosebire de acestea curbele concave şi convexe (elipsoidul şi hiperboloidul)
trebuie, pe cât posibil, evitate, deoarece prelucrarea acestora prin aşchiere sau
realizarea matriţelor pentru prelucrarea prin deformare plastică este dificilă.
Forma geometrică din această categorie care se întâlneşte cel mai des este
cilindrul (arbori, axe, ţevi, plăci circulare, inelele etc). Conul şi trunchiul de sferă
servesc ca trecere de la secţiuni circulare transversale mari la secţiuni circulare
transversale mici. Sfera goală la interior se întâlneşte la rezervoarele de lichide.
Piesele care au forma unei sfere cu un gol sferic interior sunt dificil de realizat,
deci trebuie evitate.
Formele geometrice compuse se obţin prin combinarea a două sau a mai
multor forme geometrice simple.
Exemple:
o corpurile prismatice cu diferite secţiuni obţinute prin combinarea
formelor geometrice cu suprafeţe plane (grinzi, săniile ghidajelor,
partea activă a cuţitelor de strung etc);
30
o piese rezultate în urma combinării numai a formelor geometrice cu

suprafeţe curbe (arborii cu diferite trepte de diametru)
o piese a căror formă rezultă prin combinarea formelor geometrice
cu suprafeţe plane şi a celor cu suprafeţe curbe (arborii cotiţi
formaţi din prisme şi cilindri).
• Forma funcţională. Formele funcţionale sunt obţinute din forme

geometrice pe baza temei de proiectare, ţinând seama de destinaţie şi
de rolul funcţional. Astfel, formele funcţionale provin din combinarea
diverselor forme geometrice.
În practica stabilirii formei funcţionale se pot ivi două cazuri diferite:
o asigurarea aceluiaşi rol funcţional se poate realiza cu diferite
forme ale suprafeţelor componente ale piesei. Ca exemplu, vom
putea alege trei şuruburi identice ca dimensiuni, care pot avea
acelaşi scop, de a asambla două piese între ele, dar care au capul
de diferite forme: cap hexagonal, care se poate acţiona cu cheia şi
se utilizează atunci când se doreşte utilizarea unui moment mai
mare de strângere; cap crestat, care poate fi acţionat cu
şurubelniţa şi se utilizează atunci când se doreşte "îngroparea"
şurubului în material; cu cap fluture, care poate fi acţionat cu
mâna, şi care se utilizează la asamblările nepretenţioase şi care
se manevrează frecvent;
o asigurarea mai multor scopuri funcţionale se poate realiza cu
aceeaşi formă a pieselor în contact. Pentru a elucida acest caz se
poate prezenta exemplul unui cep cilindric a cărui suprafaţă vine
în contact funcţional cu alezajul piesei conjugate. Dacă acest
contact are numai rolul unei blocări, atunci primează numai
condiţiile dimensionale şi anume asigurarea unei strângeri între
cele două suprafeţe. In cazul în care cepul trebuie să se rotească
în alezaj, sau un fus într-un lagăr, atunci primează condiţiile de
formă cilindrică ale celor două suprafeţe, ajustajul capătă un alt
31
caracter (cu joc), iar rugozitatea suprafeţelor trebuie să fie

suficient de mică pentru a micşora uzura, dar trebuie să fie totuşi
suficient de mare pentru a reţine pelicula de lubrifiant.
• Forma constructivă. Forma constructivă rezultă în urma prelucrării formei
funcţionale. Există cazuri când forma constructivă coincide cu forma
funcţională, însă în majoritatea cazurilor dintr-o singură formă funcţională
pot deriva mai multe forme constructive, din care proiectantul, pe baza
unui studiu comparativ, alege pe cea optimă, care corespunde cel mai
bine condiţiilor tehnice de execuţie concrete.
• Forma tehnologică. Formele tehnologice sunt forme constructive
(eventula optime) la care s-au luat în considerare elementele tehnologice
necesare pentru determinarea şi obţinerea lor (procedeu, proces
tehnologic). La elaborarea formei constructive, pe baza formei
funcţionale, proiectantul trebuie să evite pericolul de a elabora forme de
piese a căror execuţie în atelier să fie dificilă sau chiar imposibilă.
Proiectantul trebuie de asemenea să ştie la proiectarea formei
constructive că fiecărui procedeu tehnologic îi corespunde numai o
anumită categorie de forme constructive şi adeseori numai anumite
materiale.
Realizarea explicită a formei se realizează prin intermediul prezentării
grafice (a desenului). Această operaţie se realizează prin intermediul mai multor
parametri şi anume:
o parametri dimensionali (dimensiuni, toleranţe);
o parametri macrogeometrici (toleranţe de formă, de orientare, de
poziţie şi bătaie);
o parametri microgeometrici (rugozitatea suprafeţei);
o parametri de stare a suprafeţei (tratamente, acoperiri etc.).
32
4.8 Materialul
Materialul este de asemenea un factor important în proiectarea unui
produs. Proprietăţile materialelor sunt o rezultantă a două categorii distincte de
proprietăţi.
Proprietăţi legate de PROPRIETĂŢILE Proprietăţi legate de

compoziţie şi de MATERIALELOR performanţele în
structură exploatare
• Structură atomică • Solicitare

• Structură cristalină • Coroziune
• Defecte de structură • Temperatură
• Microstructură • Radiaţie
• Vibraţie
figura 6 – Proprietăţile materialelor
Alegerea materialului pentru un produs este în strânsă dependenţă cu

caracteristicile de performanţă ale acestuia, dar aceasta trebuie să se realizeze
în condiţii economice acceptabile. Astfel, la alegerea unui material se are în
vedere parcurgerea unei scheme detaliate de clasificare a acestora. Conform
acesteia, materialele utilizate în proiectarea produselor pot fi:
METALICE NEMETALICE
Feroase Neferoase Organice Anorganice
fontă aluminiu polimeri elastomeri altele ceramice sticla minerale

oţel cupru polietilenă cauciuc carbon alumină bazalt
carbon bronz polistiren silicon lemn magnezia calcar
oţel aliat alamă vinil etc hârtie zirconia
oţel inox zinc etc nylon etc piele etc nitride
figura 7 – Clase de materiale
33
Una dintre problemele foarte importante în proiectarea unui produs este

aceea a stabilirii modalităţii de selecţie a materialelor. Aceasta urmăreşte două
obiective principale:
• optimizarea costului;
• optimizarea performanţelor funcţionale.
Acest proces de optimizare este restricţionat de o serie de constrângeri
care au la bază atât cerinţele de proiectare dar şi cerinţele de fabricaţie.
Principalele metode folosite în selecţia materialelor sunt:
• compararea costului în raport cu indicii de performanţă;
• metoda indicelui ponderat al proprietăţilor materialului (se au în vedere
atât proprietăţile materialului dar şi costurile lui);
• metoda analizei valorii;
• metoda analizei defectelor;
• metoda analizei beneficiu-cost;
• metoda criteriului de livrare a semifabricatului (la această metodă se are
în vedere forma de livrare a semifabricatului disponibilă pe piaţă sau
tehnologic pentru un anumit material.
În timpul exploatării produselor pot apărea o serie de inconveniente. O
parte a acestora este datorată materialelor sau cuplelor de materiale folosite.
Principalele inconveniente ce pot apărea sunt: ruperea, uzarea
prematură, coroziunea.
Ruperea materialelor metalice poate fi ductilă (tenace) şi fragilă
(casantă). Caracterul ruperii depinde de doi factori:
• condiţiile de solicitare;
• proprietăţile materialelor metalice.
Uzarea materialelor aflate în contact şi în mişcare relativă poate fi:
• mecanică (datorită contactului direct metal-metal);
34
• abrazivă (datorită prezenţei particulelor abrazive între suprafeţele de

contact);
• de aderenţă sau prin gripare(determinată de viteze şi presiuni de contact
mari) şi corozivă.
Uzura aderentă minimă prezintă cuplele de frecare realizate cu materiale
antagoniste care nu formează soluţii solide şi sunt practic insolubile reciproc:
Fe-Pb, Fe-Sn, Al-Sn, Cu-Pb, fontă-oţel, oţel-Al.
În exemplul din figură, cazul unui arbore, uzura apare la nivelul garniturii
de etanşare, unde se acumulează particule abrazive ce provoacă distrugerea
materialului.
35
Coroziunea este un proces electrochimic şi se manifestă prin reducerea

în greutate, modificarea structurii, compoziţiei chimice, dimensiunilor, culorii
suprafeţelor şi proprietăţilor fizice, mecanice şi tehnologice ale materialelor.
Practic toate materialele metalice se oxidează în prezenţa oxigenului.
În toate situaţiile, materialul care se corodează este cel cu potenţial de
electrod „mai negativ” şi joacă rol de anod.
În literatura de specialitate, proiectanţii au la dispoziţie tabele cu formele
comerciale existente pentru fiecare material, împărţite în mai multe clase:
• disponibile uzual;
• disponibile limitat;
• rar sau deloc disponibile.
Exemplu: Pentru un material pe bază de cupru:
• forme disponibile uzual: lingouri, bare rotunde, bare rectangulare, tuburi,
plăci, foi, fire, pulberi pentru piese sinterizate;
• forme disponibile limitat: folii sau film;
• forme rar sau deloc disponibile: componente pentru turnare.
36
5 Elemente de ingineria valorii
5.1 Scurt istoric

Metoda a fost dezvoltată în timpul şi după terminarea celui de-al doilea
război mondial, ea fiind apoi mereu îmbunătăţită. În acea perioadă producţia de
război cerea o foarte mare cantitate de materiale din care unele erau deficitare,
şi care deveneau din ce în ce mai greu de procurat şi din ce în ce mai scumpe.
De aceea, inginerii vremii erau puşi în situaţia de a căuta alte materiale, mai
puţin deficitare şi mai puţin scumpe, care să substituie materialele clasice
utilizate. Pentru a putea utiliza noile materiale, trebuia să se reproiecteze
produsele respective.
După război, s-a constatat că revenirea la vechile proiecte nu mai era
necesară, deoarece noile produse funcţionau la fel de bine şi în plus erau mai
ieftine. Astfel, s-a propus crearea unei metode de reproiectare care să se aplice
şi altor produse şi care să se conducă după principiul "dacă nu pot obţine un
anumit produs, trebuie să obţin funcţiile acestuia". In plus prin această metodă
de analiză, datorită faptului că analiza se face asupra funcţiilor produsului, se
pot şi elimina eventualele funcţii inutile care nu fac decât să crească costul
produsului.
În acest mod procesul de proiectare nu va mai fi desfăşurat după
schema:
Funcţii utile
NEVOIE PRODUS Funcţii inutile
ci după noua schemă:
NEVOIE Funcţii utile PRODUS
37
După ce sunt puse bazele acestei metode, metoda se dezvoltă rapid în

lume:
• 1950 - 1955 - folosirea metodei este obligatorie pentru toată industria de
apărare a SUA;
• 1955 - 1960 - metoda este introdusă în toată industria americană, în
Marea Britanie şi în Japonia;
• 1960 - 1970 - metoda a fost introdusă în Germania, Franţa şi alte ţări
europene (chiar şi în ţări estice).
5.2 Obiectivele ingineriei valorii

Obiectivul fundamental care trebuie urmărit la proiectarea sau
reproiectarea unui produs este stabilirea unui raport optim, între valoarea de
întrebuinţare a bunului proiectat (atunci când se proiectează un produs nou),
sau a bunului analizat (atunci când se urmăreşte reproiectarea unui produs
existent) şi costurile de producţie directe şi indirecte pe care le generează.
Acest obiectiv poate fi exprimat matematic cu ajutorul relaţiei:
VI
= optim ,
Ct
în care VI, reprezintă valoarea de întrebuinţare a produsului şi Ct reprezintă
costul total.
Ţinând cont că valoarea de întrebuinţare a unui produs este dată de mai
multe funcţii pe care acesta le îndeplineşte, şi pentru fiecare din aceste funcţii
se consumă bani pentru a le crea, relaţia anterioară se mai poate scrie:
n
F i
i =1
n
= optim ,
C
i =1
i
unde Fi reprezintă funcţia „i” a produsului, iar Ci reprezintă costul corespunzător

funcţiei respective.
Un alt obiectiv este generalizarea soluţiilor tehnologice, constructive,
organizatorice etc. demonstrate ca fiind optime din punct de vedere economic
38
într-un alt studiu, la toate produsele sau serviciile similare realizate în societatea
respectivă.
În concluzie, printr-o proiectare metodică nu se urmăreşte numai
reducerea costurilor de fabricaţie ale unui produs. Bunurile care se doresc
proiectate sau reproiectate, se studiază pornind de la nevoia socială, de la
funcţiile lor, de la serviciile pe care trebuie să le aducă utilizatorului. Aşadar prin
proiectare metodică, se concepe sau se reconcepe bunul în funcţie de
necesităţi, astfel încât produsul respectiv să îndeplinească anumite funcţii
cerute de utilizator. In consecinţa nu vom fi interesaţi neapărat de costul
produsului ci de costul funcţiilor pe care le îndeplineşte produsul respectiv.
5.3 Noţiuni cu care operează analiza valorii

• valoarea produsului
• valoarea de întrebuinţare a produsului
• calitatea produsului
Valoarea produsului. În mod obişnuit, valoarea unui produs este legată

de preţul plătit şi se apreciază că valoarea acestuia este cu atât mai mare cu
cât bunul se vinde mai scump. Însă pentru proiectant, conceptul de valoare
trebuie să aibă alt sens, diferit de cel din vorbirea curentă. Astfel, valoarea unui
produs, creşte când acesta realizează mai bine funcţiile utile şi aceasta la un
cost cât mai redus. Pornind de la această afirmaţie, putem spune că valoarea
unui produs se poate exprima cu ajutorul relaţiei:
functiile produsului
valoare =
cos t
Pentru utilizatorul produsului sunt importante numai funcţiile care
acoperă nevoia socială pentru care a fost creat, dar şi gradul de satisfacere al
acestei nevoi, se poate scrie,
nivel desatisfacereal nevoii
valoare =
cos t
39
După cum se observăm valoarea unui produs creşte direct proporţional

cu satisfacţiile aduse utilizatorului şi scade odată cu costul acestuia, contrar
afirmaţiei făcute la început.
Cum în general nivelul de satisfacere al nevoii de cele mai multe ori
înseamnă calitate, relaţia anterioară devine:
calitate
valoare =
cos t
Această relaţie nu este o relaţie cuantificabilă, dar ne permite să asociem
doi parametri foarte importanţi ai produsului şi anume calitatea şi preţul
acestuia.
Valoarea de întrebuinţare a produsului. Exprimă însuşirile unui produs de
a satisface o anumită nevoie socială şi este determinată de caracteristicile
acestuia. Aceste caracteristici sunt influenţate atât de proprietăţile corpului
material al produsului dar şi de manopera care l-a modelat.
Analizând definiţia, se remarcă dublul caracter al valorii de întrebuinţare:
• cel obiectiv, deoarece această noţiune poate fi cuantificată cu ajutorul
unor mărimi care măsoară proprietăţile produsului respectiv (ex: viteză,
consum, volum etc la un automobil);
• cel subiectiv, deoarece nivelul de satisfacere al nevoii este determinat de
fiecare individ în parte (Ex: - culoare, formă etc la un automobil).
Valoarea de întrebuinţare a produsului are o deosebită importanţă
economică pentru producător, ea fiind factorul cel mai important în vânzarea
produselor. Rezultă deci, că în procesul de proiectare, proiectantul trebuie să
acţioneze pentru creşterea acestui parametru fie prin realizarea funcţiilor
principale ale produsului, fie prin eliminarea funcţiilor inutile ceea ce conduce la
o scădere a costului.
Calitatea produsului. Calitatea unui produs este dată de proprietăţile şi
caracteristicile care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface nevoile
beneficiarilor. In cazul ideal, există următorul raport:
40
satisfactieoferita
calitate = =1
satisfactiedorita
Din punct de vedere al beneficiarului, calitatea unui produs este

exprimată în primul rând în perioada de utilizare a acestuia. Din punctul de
vedere al producătorului, pentru a obţine o apreciere maximă din partea
beneficiarului, trebuie să urmărească calitatea produsului în toate etapele de
viaţă ale acestuia, de la stadiul de idee, trecând prin procesul de concepţie,
fabricaţie, comercializare, utilizare şi ajungând până la reciclare.
5.4 Principiile de bază ale ingineriei valorii
5.4.1 Principiul analizei funcţionale

Funcţiile unui produs reprezintă valori de întrebuinţare elementare care
compun valoarea de întrebuinţare a produsului. Aceste valori de întrebuinţare
derivă din necesitatea socială a produsului şi sunt exprimate prin anumite
însuşiri ale produsului. Având în vedere aceste aspecte, acest principiu se
poate formula astfel:
Proiectarea constructivă a unui produs este rezultatul soluţiilor adoptate pentru
materializarea fiecărei din funcţiile sale în parte.
Pentru aceasta, la început se identifică nomenclatorul de funcţii al
produsului, după care se proiectează modalităţile de materializare a fiecărei
funcţii în parte, ca şi cum ar fi vorba de produse elementare diferite. Aceste
proiecte parţiale se asamblează apoi într-un tot, rezultând în final proiectarea de
ansamblu a produsului. Această abordare a procesului de proiectare, anulează
diferenţa între a concepe un produs nou sau de a reproiecta un produs existent.
5.4.2 Principiul concepţiei integrate

Acest principiu se poate enunţa astfel: Obiectul ingineriei valorii este
produsul.
41
Potrivit acestui principiu se poate spune că obiectele de studiu ale

ingineriei valorii sunt produsele în ansamblul lor, excluzând posibilitate analizei
unor piese sau subansamble izolate. Chiar şi în cazul unor produse complexe,
acest principiu poate fi aplicat. De exemplu, în cazul unei întreprinderi care
produce carburatoare pentru automobile ar putea exista obiecţii privind
aplicarea acestui principiu, deoarece carburatorul constituie un subansamblu al
automobilului. In această situaţie, pentru societatea respectivă, carburatorul
reprezintă produsul final, deci el răspunde unei necesităţi. Din acest motiv,
societatea respectivă va putea iniţia un studiu de ingineria valorii pentru studiul
său, iar întreprinderea constructoare de automobile va face studiul pentru
automobil considerând carburatorul ca fiind un subansamblu al acestuia. Dar în
aplicarea acestui principiu, pot exista şi constrângeri.
Presupunem că întreprinderea A produce remorci auto, primind punţile
de remorcare de la întreprinderea B, iar pneurile de la întreprinderea C. Însă B
produce punţile numai pentru A, pe când C livrează pneuri atât pentru A cât şi
pentru alţi beneficiari.
remorci
Alţi A
beneficiari
punţi
C B
pneuri
figura 8 – Exemplu de legături între întreprinderi

În aceste condiţii, A va putea face studiul de analiza valorii la produsul
său "remorcă" în ansamblul său. B va putea de asemenea face studiul la
produsul său "punte" însă va avea puternice constrângeri din partea lui A care
este beneficiar unic şi care îi va defini datele de bază conform dorinţelor sale.
Dacă A ar integra fabricaţia punţii renunţând la colaborarea cu B, atunci va
studia şi acest subansamblu dar nu izolat ci ca făcând parte din produsul său.
42
La rândul său C poate studia produsul său, dar de data aceasta constrângerile
sunt reciproce. C va trebui să ţină seama de necesităţile lui A dar şi de cele ale
restului beneficiarilor. De asemenea A va trebui să se adapteze construcţiei
rezultate în urma studiului lui C. Pentru a evita aceste constrângeri reciproce,
una dintre soluţii este realizarea unui studiu care să conducă la o diversificare a
gamei de pneuri: unele pentru A şi altele pentru ceilalţi beneficiari.
O excepţie de la acest principiu pot face produsele foarte complexe
(vapoare, locomotive etc.). În aceste situaţii, datorită complexităţii foarte mari a
produselor, studiile de ingineria valorii pot dura foarte mult timp (uneori ani de
zile). In aceste situaţii, analiza valorii se poate realiza pe etape. Astfel, se
identifică şi se analizează funcţiile produsului, după care acestea sunt ordonate
în funcţie de ponderea lor în valoarea de întrebuinţare a produsului. În
continuare acestea pot fi analizate în ordine, iar subansamblele care le
materializează vor fi considerate indivizibile.
5.4.3 Principiul dublei dimensionări a funcţiilor

Funcţiile unui produs au două dimensiuni: o dimensiune tehnică,
exprimată printr-o unitate de măsură tehnică adecvată şi o dimensiune
economică, exprimată prin cost.
Acest principiu a apărut pentru a exprima mult mai explicit decât costul
total al unui produs, legătura dintre ceea ce se consumă (cost) şi ceea ce se
obţine (satisfacţia beneficiarului). Reamintim că un produs este o sumă de
funcţii elementare, care participă la satisfacerea nevoii sociale într-un grad mai
mare sau mai mic. Dar în acelaşi timp, pentru realizarea acestor funcţii se
plăteşte un anumit preţ (materiale, manoperă), preţ care trebuie să fie în
concordanţă cu gradul de participare al fiecărei funcţii la satisfacerea nevoii
sociale pentru care a fost creat produsul. De aceea în analiza valorii se va lucra
nu cu costurile generate de fabricarea întregului produs, ci cu costurile
necesare realizării fiecărei funcţii în parte. Pentru aceasta, pe lângă
dimensiunea tehnică a fiecărei funcţii (exprimată printr-o unitate de măsură
adecvată), va fi introdusă şi o dimensiune economică exprimată în unităţi
monetare ce va reflecta costurile (materiale şi cu manopera) necesare
materializării funcţiei respective.
43
5.4.4 Principiul echilibrului între costuri şi valoarea de întrebuinţare

Analiza valorii acţionează în direcţia maximizării raportului dintre
valoarea de întrebuinţare a produsului şi costul acestuia.
Această maximizare trebuie urmărită pentru fiecare funcţie în parte dar şi
în ansamblul produsului.
Există mai multe posibilităţi de îmbunătăţire a acestui raport şi anume:
• Utilitatea produsului creşte şi costul de producţie scade (cazul ideal),
figura 9a;
• Utilitatea produsului creşte şi costul rămâne constant, figura 9b;
• Utilitatea bunului creşte şi de asemenea costul creşte, dar într-o măsură
mai mică, figura 9c;
• Utilitatea produsului rămâne neschimbată şi costul produsului scade,
figura 9d;
• Utilitatea produsului micşorată şi costul de asemenea micşorat dar într-o
proporţie mai mare decât VI (valoarea de întrebuinţare), figura 9e.
Asupra acestei ultime variante există controverse, deoarece unii dintre
cercetători neagă existenţa ei şi susţin că în timp apelând la această metodă
pot apărea consecinţe asupra nivelului tehnic şi calitativ al produselor. Acest
lucru în mare parte este adevărat, însă în practică există multe exemple care
susţin şi acest mod de creştere al raportului.
Acest principiu al analizei valorii are o importanţă deosebită la stabilirea
raportului între calitate şi supracalitate. Un produs se găseşte în domeniul
supracalităţii (al calităţii neraţionale), atunci când costurile încep să crească mai
repede decât VI. Analizând în permanenţă acest raport putem să ne dăm
seama dacă încă suntem în domeniul calităţii dorite de client şi nu cumva s-a
alunecat în domeniul supracalităţii.
44
figura 9 – Raporturi posibile între costuri şi valoarea de întrebuinţare
5.5 Metodologia de realizare a studiului de ingineria valorii
5.5.1 Participanţii în cadrul stadiului de analiza valorii

Realizarea unui studiu de Analiza Valorii presupune parcurgerea unor
etape. Acest studiu se realizează de o echipă formată din:
• factorul de decizie, este o persoană împuternicită să ia decizii, într-un
studiu de AV, precum şi să aplice aceste decizii. Face parte din
organizaţia care produce produsul care se va supune studiului şi poate fi:
directorul general, directorul de producţie, directorul tehnic sau orice altă
persoană împuternicită de conducerea organizaţiei în acest scop. Pe
parcursul acestui studiu, factorul de decizie are următoarele atribuţii:
o alege animatorul grupului de studiu,
45
o defineşte împreună cu animatorul grupului de studiu obiectul şi

obiectivele studiului;
o îşi dă acordul asupra componenţei echipei ce va realiza studiul;
o îşi dă acordul asupra calendarului de desfăşurare al acţiunii;
o stabileşte bugetul necesar acţiunii;
o ia diverse decizii pe parcursul studiului dar şi decizii finale;
• animatorul grupului de studiu, este o persoană cu personalitate
recunoscută în organizaţie şi competenţe metodologice pentru a asigura
desfăşurarea studiului de AV (poate fi extern sau intern). El trebuie să
cunoască bine produsul supus studiului, să bine tehnologia de fabricaţie
a acestuia, să aibă atât cunoştinţe tehnice cât şi economice. El trebuie
de asemenea să poată stabili relaţii bune cu toţi membrii echipei cu care
lucrează. Rolul animatorului este:
o să ajute factorul de decizie pentru a stabili obiective realiste ale
studiului;
o să creeze legătura dintre membrii echipei şi alte servicii
operaţionale pentru ca aceştia să poată dispune de toate datele
necesare studiului lor;
o să aleagă membrii grupului de studiu;
o să conducă activitatea grupului pe toată durata efectuării studiului
de A V,
o să prezinte informări parţiale şi finale privind activitatea echipei de
studiu;
o să respecte programul întocmit la început împreună cu factorul de
decizie:
• grupul de studiu (poate fi extern sau intern şi este pluridisciplinar. De
preferat ca acest grup să fie alcătuit din persoane competente care
lucrează în departamente care au legătură cu produsul respectiv pentru
46
a-1 cunoaşte cât mai bine); Persoanele care vor fi alese să facă parte din
grupul de studiu trebuie să:
o cunoască foarte bine produsul analizat;
o să aibă aptitudini creative;
o să aibă capacitate de muncă şi eficacitate;
o să aibă aptitudini pentru munca în echipă;
o să aibă aproximativ acelaşi nivel ierarhic în organizaţie. In caz
contrar, animatorul grupului trebuie să dea dovadă de multă
diplomaţie pentru ca munca în echipă să se desfăşoare în bune
condiţii;
o să aparţină tuturor sectoarelor de activitate care participă la
realizarea produsului analizat;
Se recomandă ca persoana care a proiectat iniţial produsul să facă parte
şi din echipa care va realiza acest studiu. Din motive de eficacitate, numărul de
membrii ai grupului de studiu este limitat la max. 10 persoane. Numărul ideal de
membrii care participă la acest studiu este de 5-8 persoane. In general, aceste
persoane fac parte din următoarele departamente:
o marketing;
o organizare;
o cumpărări;
o proiectare;
o fabricaţie;
o comercial;
o service.
Dacă echipa de studiu provine din afara organizaţiei, aceasta va trebui
să atragă colaboratori din interiorul organizaţiei pentru a facilita accesul
membrilor echipei la anumite informaţii.
47
Grupul de studiu este constituit pentru o anumită perioadă de timp şi în

cadrul acestuia nu există nici-un fel de ierarhie pentru a facilita o exprimare
liberă a fiecăruia.
• alte servicii operaţionale care au legătură cu produsul respectiv (serviciul
financiar-contabil pentru a putea prezenta date legale de costuri, serviciul
juridic pentru a putea prezenta date legate de respectarea anumitor legi,
tratate sau norme etc).
De asemenea, aceste servicii analizează şi pun în practică ideile lansate
de către grupul de studiu şi de asemenea urmăresc realizarea acestora şi
rezultatele obţinute.
5.5.2 Etapele de realizare ale studiului de ingineria valorii
Nr. Responsabilitate (+) şi participare (-)

crt. Denumirea etapei factorul de grupul de serv.
animatorul
decizie studiu operat.
1. Măsuri pregătitoare + -
2 Culegerea informaţiilor + - -
3. Analiza funcţională a
+ - -
produsului
4. Conceperea sau
+ - -
reconceperea produsului
5. Aprobarea soluţiei optime + -
6. Realizarea şi controlul
+ -
soluţiei aprobate
5.5.2.1 Măsuri pregătitoare

Această etapă a studiului de analiza valorii este formată la rândul ei din
mai multe faze:
48
• Stabilirea temei;
• Stabilirea echipei de lucru;
• Stabilirea planului de lucru;
• Pregătirea metodologică.
5.5.2.1.1 Stabilirea temei

În această fază a studiului trebuie definită tema acţiunii de analiză a
valorii. Această temă trebuie să precizeze:
• obiectul studiului;
• obiectivele care trebuie atinse;
• restricţiile care trebuie respectate.
Obiect de studiu poate fi orice fel de produs (produs material, produs
serviciu, produs proces etc). În funcţie de starea acestora se deosebesc:
o produs existent - care nu mai corespunde exigenţelor şi care
trebuie reproiectat;
o produs nou - în acest caz nevoia socială este stabilită prin
cercetări de marketing.
Între cele două tipuri de analize există deosebiri importante. Obiectivele
urmărite în cadrul AV se referă la:
• limita minimă a valorii de întrebuinţare a produsului. În acest sens se vor
avea în vedere nivelurile minime ale parametrilor tehnico-funcţionali ce
trebuie atinşi de produs. La stabilirea acestor valori este necesar să fie
consultaţi, specialişti care cunosc atât cerinţele beneficiarilor şi
tendinţele acestor parametri pe plan mondial;
• limita maximă a costului produsului. Această valoare se referă la costul
maxim admisibil pentru fabricarea produsului după stadiul de analiza
valorii şi se stabileşte astfel încât să asigure organizaţiei producătoare un
anumit profit;
49
• îmbunătăţirea anumitor categorii de funcţii;

• crearea unor tipodimensiuni ale produsului.
Restricţiile urmărite în cadrul temei se referă la:
• termenele de elaborare a studiului;
• termenele de introducere în fabricaţie a produsului şi de lansare pe piaţă;
• utilizarea anumitor materii prime etc.
Termenele fixate pentru elaborarea studiului trebuie să fie realiste astfel
încât echipa să le poată respecta.
5.5.2.1.2 Stabilirea echipei de lucru

Este etapa în care se stabileşte componenţa echipei care va efectua
studiul de A V. Această echipă de lucru este compusă din animatorul grupului şi
5-8 membri. La alegerea acestora se vor ţine seama de anumite recomandări
(vezi începutul capitolului curent).
5.5.2.1.3 Pregătirea metodologică

Această etapă are rolul de a pregăti din punct de vedere metodologic
atât membrii echipei, dar şi persoanele din alte departamente cu care aceştia
vor conlucra astfel încât aceştia să poată participa activ la realizarea studiului.
În cadrul acestei etape se prezintă conţinutul, scopul şi posibilităţile
studiului. De asemenea se vor prezenta modul concret de realizare a studiului
şi vor fi menţionate şi datele necesare şi compartimentele de unde acestea vor
fi obţinute. Această etapă este realizată de către animatorul echipei sub formă
de prelegeri, conferinţe, editarea unor publicaţii interne, instruirea membrilor
sau a celorlalte persoane.
5.5.2.1.4 Stabilirea planului de lucru

Planul de lucru se întocmeşte în legătură cu etapele de realizare a
studiului. Pentru fiecare etapă şi fază se definesc sarcinile, termenele şi
responsabilităţile. Acesta se întocmeşte de către conducătorul echipei de lucru,
în colaborare cu factorii de decizie din organizaţia care realizează studiul. Acest
50
plan de lucru poate fi realizat sub forma unui grafic calendaristic, în care se
evidenţiază toate etapele şi fazele de studiu precum şi termenele de realizare
ale acestora.
Etape şi
martie aprilie mai iunie iulie august septembrie
faze
Măsuri
pregătitoare
Culegerea
informaţiilor
Analiza
necesităţii
sociale
Conceperea sau
reconceperea
produsului
Aprobarea
soluţiei
optime
Realizarea
Obiective:… şi controlul
Cine raspunde? soluţiei
aprobate
figura 10 – Planul de lucru calendaristic
5.5.2.2 Culegerea informaţiilor

Obiectivul principal al acestei etape este culegerea informaţiilor necesare
desfăşurării celorlalte etape astfel încât obiectivele stabilite în faza anterioară să
fie îndeplinite. Informaţiile pot fi de două feluri:
• informaţii externe;
• informaţii interne.
51
Caracterul extern sau intern este în legătură cu existenţa acestora în

cadrul sau în afara organizaţiei care a iniţiat studiul.
Informaţii externe pot fi de genul următor:
• în cazul în care produsul supus studiului este absolut nou pe piaţă. In
acest caz trebuie consultate brevete de invenţii din domeniul acestui
produs;
• în cazul în care produsul este existent pe piaţă se analizează,
produse ale concurenţei, caracteristicile şi performanţele acestora, se
estimează costul lor etc.
Informaţii interne. Aceste informaţii se pot împărţi in trei categorii:
• Informaţii privind nevoia socială. Aceste informaţii se referă la:
o volumul cererii produsului pe piaţă;
o categoriile de beneficiari care utilizează produsul şi ponderea
fiecărei categorii în totalul utilizatorilor;
o funcţionalitatea produsului şi aprecierea asupra acesteia de către
fiecare categorie de beneficiari;
o gradul de competitivitate pe piaţă;
Pentru culegerea acestor informaţii se folosesc cercetări de marketing şi
studii de prognoză a pieţei pe un anumit interval calendaristic.
• Informaţii tehnice. Acestea sunt legate de fabricarea produsului. Dintre
acestea, cele mai importante sunt:
o date tehnice cu privire la istoricul produsului;
o desenele produsului şi ale reperelor componente;
o dificultăţi întâmpinate în procesul de concepere şi realizare a
produsului, dar şi în exploatare;
o soluţiile constructive şi tehnologice utilizate;
o modul de organizare şi desfăşurare a producţiei;
52
Documentele din care se extrag aceste informaţii sunt:

• tema de proiectare;
• desenele;
• fişele tehnologice;
• planurile de operaţii;
• desenele SDV-urilor utilizate în procesul de fabricaţie şi
control;
• fişa cu informaţii privind comportarea produsului în
exploatare (se întocmeşte de către cei responsabili cu
urmărirea funcţionării produsului);
• lucrări de specialitate;
• prospecte şi cataloage cu produse similare realizate în ţară
şi străinătate.
Aceste informaţii pot fi de asemenea culese şi prin chestionarea
utilizatorilor, a furnizorilor de piese şi subansamble.
• Informaţii pe plan economic sunt acele informaţii necesare la stabilirea
costurilor atât materiale cât şi a celor legate de manoperă. Aceste
informaţii trebuie culese de la următoarele departamente:
o departamentul tehnic - cele legate de consumul de materii prime
pe fiecare produs, cele legate de SDV-urile utilizate;
o departamentul producţie - cele legate de operaţiile necesare
fabricării fiecărui reper, norma de timp şi categoria de încadrare
pentru fiecare reper;
o departamentul de resurse umane - cele legate de salariile de
încadrare;
o departamentul de aprovizionare - pentru cunoaşterea preţurilor de
aprovizionare ia materialele folosite şi la reperele obţinute de ia
alţi furnizori.
53
5.5.2.3 Analiza funcţională a produsului

Această etapă cuprinde la rândul ei două faze şi anume:
• determinarea nomenclatorului de funcţii a produsului;
• stabilirea ponderii funcţiilor în valoarea de întrebuinţare.
5.5.2.3.1 Determinarea nomenclatorului de funcţii ale unui produs

Etapa de determinare a nomenclatorului de funcţii este etapa în care se
caută, se ordonează şi se caracterizează funcţiile unui produs. Un nomenclator
de funcţii nu trebuie să omită nici-una dintre calităţile care determină V.I. a
produsului. Acest lucru este posibil doar dacă, cel care realizează A.V.:
• cunoaşte necesitatea socială a respectivului produs asupra căruia se
realizează studiul, cunoaşte principiul de funcţionare al acestuia (deci are
suficiente cunoştinţe tehnice în acest sens);
• are noţiuni de fiabilitate, mentenanţă;
• cunoaşte mediul de utilizare al produsului;
Obiectivele urmărite în această fază sunt:
• stabilirea şi definirea funcţiilor care vor realiza nevoia socială;
• clasificarea funcţiilor după rolul pe care îl au în realizarea V.I. a
produsului în:
o funcţii de serviciu (care pot fi obiective, subiective, auxiliare);
o funcţii de vânzare (ambalaj, informaţii, reclamă).
şi de asemenea în:
o funcţii principale;
o funcţii constrângeri.
• dimensionarea tehnică a acestor funcţii în funcţie de diferite criterii.
54
Stabilirea şi definirea corectă a funcţiilor este activitatea cea mai dificilă a

acestei etape, deoarece de aceasta depinde întreaga activitate viitoare a
echipei de proiectare. Pentru simplificarea acestei operaţii, este indicat ca mai
întâi să se definească nevoia socială a produsului.
Definirea nevoii sociale se face printr-o descriere detaliată a produsului,
care să permită înţelegerea corectă a destinaţiei acestuia, a necesităţilor pe
care acesta le satisface utilizatorului, urmărindu-se totodată, departajarea clară
de alte produse care au aceeaşi utilitate.
Exemplu: produsul „bec electric”
O exprimare sumară de genul „furnizează lumină”, poate crea confuzie,
deoarece şi lampa cu gaz sau lumânarea pot avea aceeaşi valoare de
întrebuinţare. Din acest motiv, o formulare de genul „asigură, prin acţionare
electrică, condiţii bune de luminozitate pentru desfăşurarea unor activităţi”,
permite înţelegerea corectă a destinaţiei produsului şi de asemenea,
individualizează produsul. După definirea nevoii sociale (a valorii de
întrebuinţare), se poate continua cu stabilirea şi definirea funcţiilor pe care
trebuie să le aibă produsul ce va fi proiectat, pentru satisfacerea acestei nevoi.
5.5.2.3.2 Reguli pentru determinarea nomenclatorului de funcţii ale

produsului.
Regula 1: O funcţie este distinctă de altă funcţie dacă:
• adaugă prin sine însăşi V.I. produsului;
• poate exista independent de altă funcţie;
Observaţie: această regulă se aplică funcţiilor obiective şi subiective, dar
nu se aplică funcţiilor auxiliare care prin definiţie nu adaugă V.I. unui produs.
Exemplu: Să presupunem că pentru o cutie de carton (folosită ca
ambalaj), avem următoarele formulări pentru două din funcţiile sale:
• conţine produsul X;
• protejează produsul X în cursul depozitării şi transportului.
55
Aceste formulări contravin regulii „poate exista independent de altă

funcţie” deoarece ambalajul nu poate proteja produsul fără să-l conţină. În
concluzie, prima funcţie este în plus definită, deci avem de-a face cu o singură
funcţie definită corect şi anume cea de-a doua.
Regula 2: A se evita enunţuri cu caracter global, care nu definesc funcţii,
ci grupe de funcţii. Reprezintă funcţii, numai enunţurile care în conformitate cu
prima regulă nu se mai pot descompune în mai multe funcţii.
Exemplu: În cazul produsului "pantof". Enunţul "protejează piciorul", nu
este o funcţie ci, un enunţ global care trebuie descompus în:
• izolare termică;
• izolare contra umidităţii;
• protecţie mecanică etc.
Fiecare dintre aceste funcţii pot exista independent una de alta, fiecare
adaugă V.I. produsului.
Regula 3: O funcţie este auxiliară dacă:
• nu adaugă prin sine însăşi valoare de întrebuinţare produsului;
• condiţionează existenţa unor funcţii obiective sau subiective;
• exprimă relaţii între produs şi mediul înconjurător.
Obs. Cele trei condiţii trebuie să existe simultan!
Exemplu: În cazul produsului „automobil”, una din funcţiile auxiliare ale
motorului acestuia este aceea de a evacua un anumit debit de căldură în mediul
înconjurător prin sistemul de răcire. Această funcţie, nu adaugă V.I. motorului.
Această funcţie nu este inutilă deoarece ea condiţionează o funcţie obiectivă
foarte importantă şi anume de „a debita energie mecanică”. Dacă această
funcţie auxiliară nu ar exista, motorul s-ar defecta şi nu ar mai funcţiona.
Regula 4: A nu se confunda necesitatea socială sau domeniul de utilizare
al produsului cu funcţiile sale.
56
Exemplu: În cazul produsului „întrerupător electric” utilizat la o veioză,

dacă se formulează una din funcţiile sale astfel: „permite aprinderea şi stingerea
lămpii”, încălcăm tocmai regula amintită, deoarece acest întrerupător poate fi
folosit şi pentru a porni sau a opri un ventilator. În această situaţie, formularea
corectă ar fi: „deschide şi închide un circuit electric”.
Regula 5: A nu se confunda funcţiile cu modul lor de realizare tehnică
Exemplu: Produsul „yală pentru uşă”. Regula 5 se încalcă dacă se
formulează astfel două din funcţiile sale:
• este rezistentă;
• nu poate fi demontată din exterior.
Aceste formulări nu sunt funcţii, ci moduri de realizare ale funcţiei
„asigură siguranţă contra încercărilor de efracţie”.
Regula 6: A nu se confunda funcţiile cu efectul lor.
Exemplu: Pentru produsul „calorifer electric”, formularea, „realizează o
temperatură de funcţionare de aproximativ 80 °C”, nu este o funcţie, ci este
efectul funcţiei „debitează căldură în mediul înconjurător”.
Regula 7: A nu se confunda funcţiile cu dimensiunile lor tehnice.
Exemplu: Pentru un aparat de radio, sensibilitatea nu reprezintă o
funcţie. Ea reprezintă dimensiunea tehnică a funcţiei „transformă undele
electromagnetice în semnale audio ce pot fi receptate de om”.
5.5.2.3.3 Metode de determinare a nomenclatorului de funcţii a unui

produs
Stabilirea si definirea funcţiilor unui produs se poate realiza în practica în
diferite moduri:
• metoda intuitiva;
• metoda FAST (Function Analysis and System Technique);
• metoda inventarului sistematic al mediului exterior (APTE).
57
5.5.2.3.3.1 Metoda intuitiva

Această metodă se poate aplica atât în cazul unui produs nou ce trebuie
proiectat cât si în cazul unui produs existent care trebuie reproiectat. Această
metodă poate fi descompusa în doua etape:
• Căutarea intuitiva a nevoii sociale si a funcţiilor de serviciu;
• Efectuarea de analize care vor completa nomenclatorul de funcţii. Aceste
analize se referă la:
o analiza modului de utilizare al produsului;
o analiza mişcărilor si eforturilor;
o analiza mediului înconjurător;
o analiza produsului tip;
o analiza reglementarilor si normelor.
Căutarea intuitiva a nevoii sociale si a funcţiilor de serviciu
Căutarea nevoii sociale: Orice analiza funcţională începe întotdeauna
prin formularea nevoii sociale. Formularea corectă este dificil de realizat mai
ales daca produsul face parte dintr-un sistem vast. Un sistem reprezintă un
ansamblu de elemente care permit satisfacerea uneia sau mai multor nevoi
(necesităţi). Din aceasta definiţie rezulta ca nu trebuie sa se confunde
întotdeauna nevoia sistemului cu nevoia produsului.
Pentru a căuta si valida nevoia sociala, trebuie parcurse următoarele
etape si răspuns la următoarele întrebări:
Legat de produs: La ce serveşte produsul ?
Din ce sistem face parte acesta ?
Răspunzând la aceste întrebări se deduce atât nevoia sociala specifica a
produsului cât si sistemul din care acesta face parte.
Legat de sistemul din care face parte acesta: În ce scop exista sistemul
?
58
Răspunzând la aceasta întrebare se deduce nevoia sociala a sistemului

din care face parte produsul.
Se verifică daca nevoia specifică identificată pentru produs, contribuie la
satisfacerea nevoii sistemului din care acesta face parte.
Exemplu: În cazul produsului „scrumieră”:
La ce serveşte scrumiera ? Scrumiera serveşte pentru a depune scrumul
de ţigara sau mici gunoaie.
Din ce sistem face parte acesta ? Scrumiera face parte din sistemul de
strângere a gunoiului sau si mai mult de asigurare a curteniei unui spaţiu.
În ce scop exista sistemul de strângere a gunoiului ? Acest sistem există
pentru a elimina gunoiul (prin ardere, îngropare etc.)
Strângerea si depunerea scrumului de ţigară sau a unor gunoaie de
dimensiuni mici (nevoia sociala specifica a produsului), contribuie la
satisfacerea nevoii sociale a sistemului de strângere a gunoiului (nevoia sociala
a sistemului).
Căutarea funcţiilor de serviciu (FS): Funcţiile de serviciu se împart în
doua categorii:
• funcţii de utilizare (FU). Aceste funcţii de utilizare sunt funcţii obiective.
Sunt acele funcţii ale produsului care exprima caracteristici şi proprietăţi
ale produsului, necesare utilizării acestuia. Acestea se pot exprima prin
mărimi fizice cuantificabile. Exemplu: În cazul produsului menghină,
funcţii de serviciu pot fi:
o a asigura fixarea pieselor prin strângere
o asigura precizia fixării pieselor
• funcţii de vânzare (FV) (de stima). Sunt în general funcţii subiective care
nu pot fi exprimate prin intermediul unor mărimi fizice cuantificabile.
(funcţia estetica este o funcţie de vânzare, care este subiectiva). Aceste
funcţii de vânzare pot fi hotărâtoare în alegerea produsului, atunci când
celelalte funcţii de serviciu sunt asemănătoare sau mai ales în cazul
produselor de lux.
59
În cazul produsului frigider, funcţiile de vânzare pot fi:

• a fi estetic;
• a rezista la acţiunea agenţilor externi;
• a fi ieftin etc.
Efectuarea de analize care vor completa nomenclatorul de funcţii. Aceste

analize se refera la:
• Analiza modului de utilizare a produsului. Pe parcursul acestei etape se
analizează secvenţele de utilizare a produsului si pentru fiecare dintre
acestea se pot exprima funcţii de serviciu prin care aceste secvenţe sunt
realizate. În cazul aceluiaşi produs menghina, o funcţie reieşita din
aceasta analiza poate fi formulata astfel: „a putea fi montata pe bancul
de lucru” sau „a fi ergonomica”. În cazul produsului stilou, funcţiile
reieşite din aceasta analiza pot fi formulate astfel: „a permite agitarea în
diverse suporturi” sau „a permite protejarea vârfului” etc.
• Analiza mişcărilor si a eforturilor. Aceasta analiză se realizează în
continuarea analizei secvenţelor de utilizare ale produsului si are drept
scop de a căuta mişcările pe care eventual le executa produsul dar si
eforturile la care acesta este supus. Conform acestei analize, pentru
produsul menghina, se poate defini funcţia „a suporta şocuri statice si
dinamice”.
• Analiza mediilor exteriore. Relaţiile produsului cu mediul înconjurător în
timpul utilizării acestuia sau în repaus, pot scoate în evidenta de
asemenea funcţii ale produsului (daca bineînţeles aceste funcţii nu sunt
determinate deja în celelalte etape). Pentru aceasta se reprezintă în jurul
produsului, mediile cu care acesta intra în contact precum în figura 11.
Pe lângă funcţiile deja formulate până în prezent, se mai pot formula: „a
rezista la acţiunea mediului înconjurător”, „a rezista la acţiunea lichidului
de răcire”, „a permite eliminarea aşchiilor” etc.
60
omul
maşina
unealtă
scula de
prelucrat
piesa
menghina
aşchii
lichidul
de răcire
mediul
ambiant
figura 11 – Reprezentarea relaţiilor dintre produs şi mediile exterioare
• Analiza produsului tip. Această etapă de analiză se realizează atunci

când studiul de analiza valorii se aplică unui produs nou. În acelaşi timp,
concurenta produce un produs asemănător cu cel care se doreşte a fi
analizat si produs de organizaţia care a comandat studiul. Daca este
vorba despre un produs cu totul nou, se va analiza un produs
asemănător care face parte din aceeaşi familie. De exemplu în timpul
studiului produsului „walkman”, s-a analizat produsul „casetofon”,
deoarece fac parte din aceeaşi familie.
• Analiza reglementarilor si normelor. Analizând normele în vigoare se pot
găsi şi formula noi funcţii. Astfel în cazul produsului stilou, componentele
externe ale acestuia nu trebuie sa fie toxice. În acest mod, o noua funcţie
a acestui produs este „a nu fi toxic”.
5.5.2.3.3.2 Metoda FAST (Analiza Funcţiilor Sistemelor Tehnice)

61
Este o metoda interogativa de stabilire a funcţiilor tehnice ale unui

produs, considerat ca un sistem de funcţii înlănţuite.
Această metodă permite organizarea funcţiilor unui produs pornind de la
una dintre ele. Procedura utilizează de un set de întrebări aplicabile pe cele
patru direcţii de acţiune din cadrul schemei:
Funcţie
Astfel:
• spre stânga se defineşte abordarea dinspre particular spre general si se
răspunde la întrebarea „în ce scop?”;
• spre dreapta se defineşte abordarea dinspre general înspre particular şi
răspunde la întrebarea „cum?”.
În ce scop? Cum?
Funcţie
Exemplu: Pentru produsul „aspirator”, funcţia "aspirarea prafului" este

una dintre funcţiile acestuia. Punând întrebările „în ce scop?” şi „cum?”, se pot
determina o parte din celelalte funcţii ale aspiratorului, conform următoarei
scheme:

• pe verticală, în sus sau în jos, se abordează un nivel echivalent al

funcţiei si se răspunde la întrebarea „Ce se întâmpla în acelaşi timp?”
62
Ce se întâmpla în acelaşi timp?
Funcţie
Ce se întâmpla în acelaşi timp?
Exemplu: Pentru acelaşi produs aspirator, combinând întrebările „în ce

scop?”, „cum?” şi „Ce se întâmpla în acelaşi timp?”, se poate realiza diagrama:

Eliminarea Separarea
prafului prafului
În acest mod se poate construi diagrama funcţională a produsului.

Diagrama funcţională propriu-zisa este delimitată de două frontiere verticale la
stânga şi la dreapta denumite linii scop. Acestea delimitează legăturile cu
exteriorul ale produsului la nivelul funcţiilor finale în stânga (nevoia socială) şi
respectiv a funcţiilor de operare în dreapta. Între aceste două frontiere se
realizează descompunerea funcţională de la nivelul funcţiilor generale până la
nivelul funcţiilor elementare care se manifesta la nivel de component al
produsului prin utilizarea tehnicilor interogative menţionate anterior.
63
subfuncţie
subfuncţie elementară la
Funcţie Subfuncţii elementară
generală nivel de elem
de concepţie constructiv
subfuncţie
subfuncţie Funcţii
Nevoia Funcţie elementară la
Subfuncţii elementară operare
socială generală nivel de elem
de concepţie utlizator
constructiv
subfuncţie subfuncţie
Funcţie elementară la
Subfuncţii elementară
generală nivel de elem
de concepţie
constructiv
linie scop linie scop
figura 12 – Diagrama funcţională a produsului
Tehnica FAST permite atât determinarea funcţiilor unui sistem nou, cât
mai ales identificarea funcţiilor până la nivel de element constructiv al unui
produs existent în vederea îmbunătăţirii funcţionale a acestuia.
Diagrame funcţionale ramificate. În anumite situaţii, pot exista mai multe
răspunsuri la cele trei întrebări care stau la baza dezvoltării diagramei
funcţionale conform metodei FAST (cum? , în ce scop? ce se întâmpla în
acelaşi timp?). în aceste situaţii diferitele variante de răspuns sunt separate prin
„sau” sau „şi”.
În aceste situaţii, schemele funcţionale se întocmesc luând în
considerare toate variantele posibile si anume:
• Atunci când se doreşte exprimarea mai multor scopuri care sa fie
îndeplinite de o funcţie (răspunzând la întrebarea „în ce scop?”), dar nu
toate aceste scopuri sa fie realizate în acelaşi timp, se va utiliza
următoarea schema:
64
Permite curăţarea
unui local
sau
Permite curăţarea Permite aspirarea
unui obiect rigid prafului
Permite curăţarea sau

unui obiect flexibil
Această schemă se poate traduce în felul următor: Permite aspirarea

prafului:
o pentru a curata un local;
sau,
o pentru a curata un obiect rigid;
sau,
o pentru a curata un obiect flexibil.
• Atunci când există mai multe moduri de realizare a unei funcţii
(răspunzând la întrebarea „cum ?”), la final fiind aleasă numai una dintre
acestea, se va utiliza reprezentarea următoare :
Cum?
Permite depozitarea
prafului într-un sac
Permite recuperarea sau de unică folosinţă
prafului
Permite depozitarea
prafului într-un
rezervor
Aceasta schema se poate traduce în felul următor: Permite recuperarea

prafului:
o introducându-l într-un sac de unica folosinţa;
sau,
o introducându-l într-un rezervor.
65
• Atunci când se doreşte realizarea în acelaşi timp a mai multor scopuri de

către o anumita funcţie, se utilizează următoarea reprezentare:
Permite răcirea
motorului În ce scop?
şi
Permite crearea unui
flux de aer
Permite aspirarea
prafului
Aceasta schema se poate traduce în felul următor: Permite crearea unui

flux de aer:
o pentru a raci motorul;
şi
o pentru a aspira praful.
• Atunci când există mai multe mijloace care sunt necesare simultan
pentru a realiza o funcţie, se utilizează reprezentarea următoare:
Cum? Permite separarea

prafului de aer
Permite eliminarea şi
prafului
Permite recuperarea
prafului
Aceasta schema se poate traduce în felul următor: Permite eliminarea

prafului:
o separând praful de aer;
şi
o recuperând praful.
66
5.5.2.3.4 Determinarea ponderii funcţiilor produsului

Determinarea ponderii, a „greutăţii specifice” a funcţiilor în valoarea de
întrebuinţare totală a produsului este una dintre cele mai importante probleme
de metodologie a Analizei Valorii.
Pentru a stabili ponderile diferitelor funcţii ale unui produs în valoarea sa
de întrebuinţare totală trebuie să comparăm valori de întrebuinţare de natură
diferită, măsurabile tehnic prin unităţi de măsură diferite. Deci, prin parcurgerea
acestei etape nu se urmăreşte o cuantificare a valorilor de întrebuinţare ale
funcţiilor unui produs, ci se urmăreşte o comparare a lor din punct de vedere al
gradului în care fiecare dintre ele contribuie la valoarea de întrebuinţare a
produsului în totalitatea sa, deci din punct de vedere al efectului lor util, al
satisfacţiei pe care fiecare în parte o procură utilizatorului. Prin urmare, această
comparaţie trebuie să reflecte punctul de vedere al consumatorilor, al celor care
utilizează produsul, ceea ce poate conferi metodei un caracter subiectivist.
Ca mijloc practic de efectuare a acestui studiu se foloseşte o matrice
pătratică (figura 13) în care atât pe orizontală cât şi pe verticală sunt notate
funcţiile produsului (în exemplu sunt considerate şase funcţii notate de la A la
F).
Sensul de comparaţie
A B C D E F
A 1 1 0 1 0 1
B 0 1 0 0 0 0
C 1 1 1 1 1 1
D 0 1 0 1 0
E 1 1 0 1 1
F 0 1 0
Nivel de importanţă 3 5 1 4 2
figura 13 – Matricea cu funcţiile produsului
67
Această matrice ne permite să comparăm funcţiile produsului între ele

două câte două, din punctul de vedere al importanţei, al ponderii lor în valoarea
de întrebuinţare a produsului. Pentru micşorarea dozei de subiectivism, nu se
cere decât să se stabilească ordinea de importanţă relativă a celor două funcţii
care se compară şi nu mărimea ecartului dintre ele. De exemplu, comparând o
funcţie notată A cu altă funcţie notată B, se cere să se aprecieze numai dacă A
este mai importantă sau mai puţin importantă decât B în valoarea de
întrebuinţare a produsului, fără a se aprecia ecartul dintre A şi B, deci fără a se
cere să se răspundă şi la întrebarea de câte ori A intervine mai mult sau mai
puţin ca B la constituirea valorii de întrebuinţare totală a produsului.
Matricea se completează numai pentru funcţiile obiective şi subiective ale
produsului. In matrice nu vor figura funcţiile auxiliare deoarece acestea nu
contribuie prin ele însele la valoarea de întrebuinţare a produsului. Contribuţia
indirectă a funcţiilor auxiliare este totuşi luată în considerare deoarece, după
cum se cunoaşte, ele condiţionează (din motive tehnico-constructive) existenţa
unor funcţii obiective sau subiective, care figurează în matrice. Acestor funcţii li
se va atribui acelaşi nivel de importanţă ca şi cel al funcţiilor subiective sau
obiective pe care le condiţionează.
Înainte de a începe completarea matricei, se atribuie tuturor funcţiilor
nivelul de importanţă 1 (nivelul cel mai scăzut) notând cifra 1 pe diagonala
principală a matricei.
În continuare, sistemul de notaţii este următorul:
• dacă se apreciază că o funcţie are o pondere mai mare, (este mai
importantă decât cea cu care este comparată), se notează cifra 1 în
căsuţa corespunzătoare a matricei;
• dacă se apreciază că o funcţie are o pondere mai mică (este mai puţin
importantă decât cea cu care este comparată), se notează cifra 0 în
căsuţa corespunzătoare;
• dacă se apreciază că două funcţii au aceeaşi pondere în valoarea de
întrebuinţare, (sunt la fel de importante), se şterge din matrice linia şi
68
coloana uneia dintre ele, utilizând o singură linie şi coloană pentru

ambele funcţii.
Matricea din figura 13 este completată cu un exemplu în care s-a
presupus că:
• funcţia A este mai importantă decât funcţiile E şi C şi mai puţin
importantă decât funcţiile B, D şi F;
• funcţia B, este mai importantă decât toate celelalte funcţii;
• funcţia C este mai puţin importantă decât toate celelalte funcţii;
• funcţia D este mai puţin importantă decât funcţia B, este la fel de
importantă cu funcţia F şi mai puţin importantă decât funcţiile A, E şi C;
• funcţia E este mai importantă decât funcţia C şi mai puţin importantă
decât funcţiile A, B, D şi F;
• funcţia F are aceeaşi importanţă cu funcţia D, este mai puţin importantă
decât B şi mai importantă decât funcţiile A, E şi C.
După ce au fost completate în modul expus toate căsuţele matricei, se
însumează pe coloană, obţinându-se nivelurile de importanţă ale funcţiilor
respective.
În cazul exemplului prezentat s-au obţinut:
• pentru funcţia C, nivelul de importanţă 1 (cel mai scăzut);
• pentru funcţia E, nivelul de importanţă 2;
• pentru funcţia A, nivelul de importanţă 3;
• pentru funcţiile D şi F, nivelul de importanţă 4;
• pentru funcţia B, nivelul de importanţă 5 (cel mai ridicat);
În cazul unei completări corecte a coloanelor matricei, nivelurile de
importanţă obţinute prin însumarea coloanelor trebuie să fie un şir de cifre de la
1 la n, fără a lipsi nici o cifră între 1 şi n şi fără a se obţine două cifre identice în
două coloane diferite. In cazul în care din şirul nivelurilor de importanţă lipseşte
o cifră sau se obţin două cifre identice, înseamnă că în compararea funcţiilor a
69
existat o inconsecvenţă de gândire şi operaţia trebuie reluată. Aceste

inconsecvenţe de gândire sunt destul de des întâlnite, cu atât mai frecvent cu
cât avem de comparat un număr mai mare de funcţii.
În continuare se va calcula ponderea tuturor funcţiilor în valoarea de
întrebuinţare a produsului analizat ( tabelul1), cu ajutorul formulei:
ni
pi = 100 %, în care:
 ni
• pi reprezintă ponderea funcţiei i în valoarea de întrebuinţare a produsului;
• ni reprezintă nivelul de importanţă al funcţiei „i”.
Funcţia A B C D E F Total
Nivel de importanţă 3 5 1 4 2 4 19
Ponderea în valoarea de întrebuinţare a
produsului % 15.7 26.3 5.3 21.1 10.5 21.1 100
tabelul1 - Ponderea funcţiilor în valoarea de întrebuinţare a produsului
Metoda expusă mai sus utilizează date care exprimă punctul de vedere
al consumatorilor, al celor care utilizează sau vor utiliza produsul care se
studiază. Prin urmare, matricea trebuie completată de un eşantion de
consumatori, care trebuie astfel ales încât să cuprindă consumatori de diferite
categorii. Mărimea eşantionului depinde de mărimea masei de consumatori.
Răspunsurile consumatorilor vor trebui analizate statistic, realizându-se o
analiză critică a dispersiei răspunsurilor. Pentru început se examinează şirul de
cifre care reprezintă ponderile atribuite fiecărei funcţii în parte şi se elimină
cifrele extreme, care se detaşează net spre minim sau maxim, ca reprezentând
anomalii sau greşeli de apreciere. Cifrele eliminate nu trebuie să depăşească
5% din numărul total de cifre obţinute pentru fiecare funcţie. In continuare, cu
cifrele rămase , se calculează pentru fiecare funcţie în parte media ponderilor
atribuite de consumatorii consultaţi pi , cu ajutorul formulei:
pi =
p ij
n
70
în care pij reprezintă ponderea funcţiei „i” atribuită de consumatorul „j” (j = 1 ...
n), iar „n” reprezintă numărul de consumatori care formează eşantionul testat.
Mediile obţinute nu vor fi acceptate ca atare decât după o analiză critică
a dispersiei acestora. Dacă dispersia depăşeşte o anumită valoare limită,
aceasta este un indiciu că produsul va trebui diversificat în două, trei sau mai
multe tipodimensiuni care să răspundă necesităţilor diferitelor grupe de
consumatori. Diversificarea unui produs înseamnă crearea de tipodimensiuni
paralele care diferă între ele prin amplificarea sau diminuarea anumitor funcţii,
prin dimensiunile tehnice ale acestora (diminuarea dimensiunilor tehnice ale
unor funcţii poate însemna chiar eliminarea lor din nomenclatorul de funcţii al
produsului dacă o parte însemnată de consumatori acordă o pondere mică
acestei funcţii).
5.5.2.3.5 Dimensionarea tehnică a funcţiilor produsului

Activitatea prin care se determină nivelul tehnic al funcţiilor cu ajutorul
unor unităţi de măsură specifice se numeşte dimensionarea tehnică a funcţiilor.
Dimensiunile tehnice ale funcţiilor cuprind:
• denumirea parametrului;
• unitatea de măsură;
• valoarea parametrului.
Exemplu: viteza de deplasare - X km/h; forţa de acţionare - Y daN,
zgomotul de funcţionare Z decibeli etc.
Dimensionarea funcţiilor subiective se face prin estimare, utilizând
diverse tehnici şi procedee statistico-matematice, sociologice, psihologice,
experimentale etc.
Când studiul se aplică unui produs existent cu scopul modernizării
acestuia, dimensiunile tehnice ale funcţiilor vor exprima performanţele pe care
trebuie să le aibă produsul după reproiectare. Aceste performanţe sunt
71
prevăzute în documentaţia tehnică, sau sunt determinate prin măsurători

tehnice.
În cazul unui produs nou, dimensiunile tehnice ale funcţiilor se stabilesc
pe baza confruntării datelor rezultate din investigarea cerinţelor utilizatorilor cu
parametri tehnici şi constructivi ai unor produse similare existente, precum şi cu
literatura de specialitate.
Aceste dimensiuni tehnice sunt însoţite întotdeauna de o indicaţie a
flexibilităţii, care se poate exprima în două moduri:
• sub formă de limite acceptate;
• sub formă de raport de revenire.
Limita acceptată este acel nivel al dimensiunii tehnice de la care sau
până la care nevoia socială este acoperită. Această limită poate fi definită ca un
interval exprimat în mărimi absolute sau relative, în interiorul căruia se
consideră că nivelul criteriului de apreciere este corespunzător. De exemplu în
cazul unei combine frigorifice, dimensiunea tehnică a funcţiei „asigurarea unui
consum minim de energie electrică” poate fi dată sub forma:
• 1 kW ± 0.1 - pentru 24 de ore;
• 1 kW ± 10% - pentru 24 de ore.
Raportul de revenire este raportul declarat acceptabil de către utilizator
(sau cel care comandă studiul de analiza valorii) între variaţia preţului (sau a
costului) şi variaţia corespunzătoare a unei dimensiuni tehnice (în acest caz
numindu-se raport de revenire utilitate-cost), sau între variaţia nivelurilor a două
dimensiuni tehnice. Acest raport de revenire poate fi negativ sau pozitiv.
Exemplu: în cazul unui acumulator utilizat în cazul telefoanelor mobile,
funcţia „a asigura o anumită durată de funcţionare”, are dimensiunea tehnică
nominală de 120 ore funcţionare, iar limita acceptată în acest caz fiind de 114
ore adică -5%. În acest caz raportul de revenire poate fi:
• aprobarea limitei de acceptare de 114 ore funcţionare (adică -5%), doar
dacă costul de fabricaţie se diminuează cu 10% (raport de revenire
negativ);
72
• aprobarea unei creşteri a costului de 5% dacă se obţine o creştere a

duratei de funcţionare de 10% (raport de revenire pozitiv).
Acest raport de revenire se stabileşte prin discuţii între cel care a
comandat studiul şi proiectant (propunerile pot veni şi din partea proiectantului
dar şi din partea celui care a comandat studiul). Dacă aceste propuneri convin
beneficiarului studiului, atunci ele sunt acceptate.
5.5.2.3.6 Dimensionarea economică a funcţiilor unui produs

Dimensionarea economică înseamnă a măsura prin intermediul
costurilor, cheltuielile necesare pentru materializarea funcţiilor unui produs.
Astfel, în această etapă se determină costul fiecărei funcţii a produsului
analizat.
Determinarea costului funcţiilor se face pentru fiecare reper din
componenţa produsului, prin însumarea a două categorii de costuri:
• costurile materiilor prime şi a materialelor;
• costurile cu manopera şi regia de fabricaţie.
În demersul de analiză a valorii nu se includ în costuri cheltuielile
generale ale întreprinderii, deoarece schimbând soluţia constructivă a unei
funcţii sau chiar a întregului produs, cheltuielile generale totale ale întreprinderii
nu se modifică.
În cazul funcţiilor auxiliare, (care nu au o pondere propriu-zisă în
valoarea de întrebuinţare), li se atribuie, dar numai pentru efectuarea defalcării
costurilor, aceeaşi pondere pe care o au funcţiile obiective sau subiective
condiţionate de respectivele funcţii auxiliare.
Repartizarea cheltuielilor materiale asupra funcţiilor pe care le asigură se
face proporţional cu nivelul de importanţă al acestora. Prin costul materialelor
pentru o anumită piesă componentă a produsului analizat, se înţelege costul
semifabricatului.
Pentru a determina costul materialelor corespunzător fiecărei funcţii în parte se
determină prin raţionament funcţiile în materializarea cărora intervine fiecare
piesă. Pentru aceste funcţii se determină suma nivelurilor de importanţă ni.
73
Având în vedere costul material al reperului i, Cmi, se determină cheltuielile

Cmi
materiale pe nivel de importanţă, cu ajutorul formulei . Ţinând cont de
 ni
nivelul de importanţă al fiecărei funcţii, se pot repartiza proporţional, cheltuielile
materiale pe fiecare funcţie în parte.
Repartizarea cheltuielilor cu manopera, cumulată cu cota parte din regia
de fabricaţie se realizează parcurgând următoarele etape:
• se repartizează aceste cheltuieli pe operaţiile care contribuie la execuţia
reperului respectiv (conform procesului tehnologic de execuţie al
reperului);
• se stabilesc funcţiile în materializarea cărora intervin operaţiile
respective, printr-un raţionament logic legat de execuţia tehnologică a
reperului. De exemplu o operaţie de vopsire intervine în funcţii de genul
„aspect estetic” sau „rezistenţă la coroziune”; o operaţie de finisare a
unei suprafeţe poate interveni atât în funcţii care exprimă rolul funcţional
cât şi în funcţii estetice. În cazul în care în cursul acestei analize se
descoperă operaţii inutile, care nu intervin în materializarea nici uneia
dintre funcţiile produsului, costul lor se trece separat, avându-se în
vedere eliminarea acestei operaţii ulterior;
• se stabileşte pentru fiecare operaţie, nivelul de importanţă al funcţiilor,
determinate de operaţia respectivă, după metodologia cunoscută;
• se repartizează costurile operaţiei respective, pe funcţii în raport cu
nivelul de importanţă al acestora.
După parcurgerea acestor etape, se fac totalurile costurilor pe funcţii.
Aceste totaluri reprezintă dimensiunile economice ale funcţiilor şi vor fi utilizate
în continuare pentru compararea ponderii funcţiilor în preţul de cost şi în
valoarea de întrebuinţare a produsului.
74
5.5.2.4 Conceperea sau reconceperea produsului
5.5.2.4.1 Elaborarea propunerilor de proiectare a produsului

Această etapă are drept scop de a determina pentru fiecare funcţie în
parte un număr cât mai mare de soluţii tehnologice. Pentru rezolvarea acestei
cerinţe se pot utiliza metode de anumite creaţie.
• Asocierea, reprezintă o funcţie a intelectului uman care stabileşte legături
între imaginaţie şi memorie, în aşa fel încât o idee o antrenează pe alta.
Asociaţia se dezvoltă în special la persoanele cu o puternică imaginaţie
dar dublată de cunoştinţe bogate în domeniu. Cu cât memoria este mai
bogată, cu atât probabilitatea apariţiei asociaţiilor este mai mare.
Exemplu: Un foarte bun exemplu este dat de Alex OSBORN, inventatorul
brainstormingului: Avea un prieten care era inginer la o fabrică unde se fabricau
manechinele care se expun în vitrinele magazinelor de confecţii. In timp ce era
la dentist, a atins cu mâna, un tub de cauciuc moale şi fin. Întrucât atingerea
fusese plăcută, imediat prietenul a făcut asocierea:
CAUCIUC → ATINGERE MOALE Şi FINA → JUCĂRIE DE COPIL → PĂPUŞĂ,
după care şi-a pus întrebarea: Oare nu se poate fabrica manechinul de vitrină,
din cauciuc, ceea ce ar permite transportul comod al acestuia (mai uşor şi
ocupând un volum mai mic), în locul materialului plastic greu şi uneori fragil?
• Analogia şi extrapolarea, reprezintă tot forme de asociere, dar presupun
un transfer de însuşiri de la un lucru la altul. Împrumutul de idei de la o
soluţie analogă, mai mult sau mai puţin apropiată, reprezintă una dintre
tehnicile de creaţie cele mai eficiente.
Exemplu: în domeniul sculelor aşchietoare, soluţia de dinte de sculă
autoascuţibil, a fost creată prin analogia şi extrapolarea soluţiei naturale a
dinţilor rozătoarelor. După cum se ştie, dinţii rozătoarelor se autoascut în timpul
utilizării, deoarece duritatea acestora nu este aceeaşi în toată secţiunea lor.
Astfel au fost construiţi dinţi de sculă aşchietoare care sunt placaţi pe suprafaţa
de aşezare cu un strat superficial, foarte dur. Astfel, în timpul aşchierii, se
produce uzură numai pe faţa de degajare, sub formă eliptică care rămâne
75
constantă în timp ca formă, deoarece se elimină straturi succesive paralele între

ele. In acest timp, datorită durităţii mai mari, faţa de aşezare rămâne neuzată şi
ca urmare tăişul dintelui rămâne permanent ascuţit. Cu ajutorul unui mecanism
cu şurub, dintele sculei aşchietoare este permanent repoziţionat.
Un alt utilizator al analogiei şi al extrapolării a fost Leonardo da VINCI,
inventatorul planorului şi al deltaplanului prin analogie cu modul de zbor al
păsărilor.
• Inversia. De foarte multe ori abordarea stereotipă (fixistă) a problemelor
în proiectare poate conduce la o lipsă totală de idei. Dimpotrivă,
schimbarea unghiului de abordare al temei de creaţie, poate duce la
rezultate spectaculoase. Din acest punct de vedere, inversia, constă în
abordarea inversă a problemei (acolo unde este posibil). De exemplu, la
proiectarea unui mecanism în care piesa A se mişcă în raport cu piesa B
care este fixă, uneori schimbarea soluţiei ca piesa A să fie fixă şi piesa B
să fie în mişcare relativă faţă de piesa A poate conduce la rezultate
spectaculoase. De asemenea, dacă într-un produs o anumită piesă este
poziţionată orizontal, uneori merită analizată şi situaţia cu poziţionarea
acesteia vertical.
• Combinarea, ca metodă de creaţie se utilizează atunci când numărul de
elemente care se vor combina este relativ redus. In caz contrar, datorită
numărului foarte mare de cazuri posibile combinaţia se va face doar cu
ajutorul analizei combinatorice. In practică, majoritatea ideilor noi apar
prin combinare. Folosirea combinării presupune punerea şi răspunderea
la anumite întrebări de genul:
o ce materiale s-ar putea combina pentru ..... ?
o ce mişcări s-ar putea combina pentru .... ?
o dacă am realiza un aliaj ?
o dacă am realiza un amestec între .... şi între .... ? etc.
Exemplu: Pneurile actuale ale maşinilor reprezintă rezultatul unui şir
întreg de invenţii de-a lungul timpului. Astfel în cauciucul iniţial au fost introduse
o serie de substanţe care încetinesc procesul de îmbătrânire, care măresc
76
rezistenţa la uzură abrazivă, care măresc rezistenţa mecanică (ţesăturile care

au evoluat şi ele la rândul lor: din bumbac, din mătase artificială, din nailon sau
din fibre de oţel etc).
Un alt exemplu în acest caz ar putea fi şi materialele compozite.
• Modificare ameliorarea-dezvoltarea. După cum o parte dintre produsele
noi reprezintă combinaţii între diverse elemente cunoscute obţinându-se
produse superioare, o altă bună parte nu reprezintă decât modificări-
ameliorări-dezvoltări ale acelora din prima categorie. Stimularea în
vederea aplicării acestei tehnici se realizează prin formularea şi
răspunsurile la întrebări de tipul:
o ce se poate modifica?; ce se poate ameliora? ce se poate
dezvolta?
dar şi întrebări de tipul:
o cum se poate reduce greutatea?
o cum se poate îmbunătăţi aspectul comercial?
o ce i se poate adăuga? etc
De aceea uneori, până când reuşeşte să scoată pe piaţă un produs
efectiv nou, o anumită societate trebuie să se preocupe de îmbunătăţirea
permanentă a produselor existente.
• Tehnica input-output (a intrărilor şi ieşirilor). Această tehnică se poate
aplica acolo unde pe lângă fenomenul sau procesul care se analizează
se cunosc atât datele de intrare ale fenomenului (input-ul) cât şi cele de
ieşire (output-ul). Această tehnică este destinată în primul rând
specialiştilor din domeniu (ei sunt singurii care o pot aplica deoarece ei
cunosc cel mai bine produsul sau fenomenul analizat), dar în procesul de
găsire a soluţiei, trebuie îmbinată cu alte tehnici (prezentate anterior).
77
Exemplu:
o Tema de studiat: Să se găsească soluţia pentru evitarea creşterii
uzurii unui burghiu elicoidal peste limita uzurii catastrofale. (deci
trebuie proiectat sau găsit un aparat care să ne semnaleze
apropierea de momentul uzurii catastrofale);
o Input: pe baza legilor aşchierii, proiectanţii trebuie să cunoască
manifestările unui burghiu a cărei uzură se apropie de uzura
catastrofală (creşterea forţelor şi momentelor de aşchiere, apariţia
unor autooscilaţii care se manifestă prin apariţia unui zgomot
specific de intensitate mare etc);
o Output: De asemenea ei trebuie să cunoască principalele aparate
utilizate pentru măsurarea diferitelor mărimi (în cazul nostru forţe,
zgomot etc);
o Soluţia: Se vor utiliza aparate adecvate dinamometrice care vor
măsura forţa sau momentul în timpul aşchierii (sau aparate
sonometrice pentru zgomot) şi care pot declanşa oprirea
automată a procesului de aşchiere la atingerea unei valori
prestabilite a uzurii burghiului.
• Brainstorming-ul (furtuna de idei). Este o metodă practică de stimulare a
gândirii, în scopul obţinerii de idei pentru rezolvarea problemei puse în
discuţie. De fapt, în mod practic, prin această metodă se emit o serie de
idei de rezolvare a temei studiate, idei care se notează de către
conducătorul echipei şi apoi la încheierea şedinţei acestea se analizează
şi se alege soluţia optimă. O şedinţă de brainstorming are în general
cinci etape:
o pregătirea şedinţei - în care se stabileşte tematica discuţiilor
pentru care se caută soluţii;
o discuţii pe tema propusă - această etapă debutează cu o
intervenţie scurtă a conducătorului echipei de cercetare, care
prezintă problematica şedinţei, fixează regulile desfăşurării
discuţiilor, inclusiv durata, după care urmează discuţiile propriu-
78
zise. In această parte, participanţii vor emite soluţii concrete de

rezolvare ale problemei analizate;
o selectarea ideilor emise şi înregistrarea acestora - această etapă
se poate confunda cu cea dinainte întrucât sunt una în
continuarea celeilalte. In acest moment soluţiile emise de membrii
echipei de proiectare sunt notate de conducătorul echipei fără a
se face nici-un fel de analiză a fiabilităţii acestora;
o analiza ideilor emise - în această etapă se analizează valabilitatea
şi fiabilitatea ideilor emise se selectează cele mai bune şi eventual
se emit noi idei prin combinarea elementelor fezabile de la ideile
respinse;
o elaborarea soluţiei finale - în urma desfăşurării activităţilor din
celelalte etape, în această etapă se poate lua decizia privind
soluţia finală ce va fi adoptată.
Reguli de bază care trebuiesc respectate pentru a obţine o eficienţa
maximă în cadrul unei şedinţe de brainstorming:
o selectarea atentă a participanţilor (este indicat ca numărul de
persoane participante să fie cuprins între 6 şi 12);
o exprimarea clară şi concisă a problemei care trebuie rezolvată;
o eliminarea oricărui argument de evaluare în timpul şedinţei, toate
propunerile fiind luate în considerare (în timpul şedinţei nu se
analizează nici-o propunere din punct de vedere critic, toate
propunerile oricât de fanteziste ar fi, fiind luate în considerare);
o propunerile trebuie să fie scurte şi concise (trebuie eliminate
discursurile lungi care obosesc);
o crearea unui climat destins în desfăşurarea şedinţei (această este
indicat să se desfăşoare aproximativ la o oră după începerea
programului de lucru astfel încât oboseală deplasării de la
domiciliu la serviciu să dispară; fiecare participant este liber să se
aşeze unde vrea şi de asemenea este important ca el să poată să
79
facă ce doreşte în timpul şedinţei: să bea o cafea, să fumeze etc);

durata şedinţei să nu depăşească cu mult o oră;
o participanţii să fie încurajaţi să emită idei noi pe baza celor
prezentate. Astfel, este important ca în timpul şedinţei să se emită
cât mai multe idei, pe principiul transformării cantităţii în calitate.
Statistic s-a demonstrat că probabilitatea apariţiei unei idei
eficiente creşte rapid cu cantitatea totală de idei elaborate;
o la şedinţa de creativitate nu trebuie să participe şefii ierarhici ai
participanţilor pentru a nu se produce inhibarea acestora (a
participanţilor).
• Metoda carnetului colectiv. Desfăşurarea metodei se realizează pe mai
multe faze:
o constituirea unui grup de proiectare şi repartizarea fiecărui
membru a unui carnet în care este înscrisă problema ce trebuie
rezolvată;
o timp de o lună de zile fiecare participant îşi notează în carnet
ideile sale cu privire la rezolvarea problemei; In acest timp în mod
normal fiecare proiectant este obligat să parcurgă următoarele
etape necesare bunei desfăşurări a procesului de creaţie:
▪ documentarea şi informarea (etapa în care el se
informează despre soluţii similare existente, deci etapa de
studiu în care studiază atent problema)
▪ incubarea (etapa în care specialistul se concentrează
asupra problemei mobilizându-şi la maxim resursele
intelectuale pe care le posedă)
▪ iluminarea se referă la materializarea unei idei, idee
apărută după perioada de concentrare asupra problemei;
▪ verificarea este etapa în care acesta validează (verifică
validitatea) soluţia de rezolvare a problemei apărută în
etapa anterioară.
80
o la sfârşitul perioadei, fiecare participant întocmeşte un rezumat

care cuprinde cea mai bună ideea a sa în legătură cu rezolvarea
problemei, dar şi idei asociate cu ideea de bază.
o carnetul este predat coordonatorului grupului la sfârşitul
intervalului de timp. Acesta va studia cu atenţie fiecare idee emisă
de participanţi şi va întocmi un rezumat detaliat cu privire la
soluţiile emise;
o redistribuirea carnetelor, inclusiv a rezumatelor de idei, tuturor
membrilor echipei;
o organizarea unei discuţii în grup cu participarea întregii echipe în
care să se aleagă cea mai bună idee de rezolvare a problemei.
• Concasarea. Această tehnică se bazează pe ideea că pentru a fi creativi
în emiterea unor idei care să îmbunătăţească o anumită problemă este
necesară „dizolvarea”(distrugerea) imaginilor întipărite pentru a lăsă loc
noilor imagini. Această schimbare se poate realiza prin
„spargerea”acestor imagini şi construirea unora noi.
Practic pentru realizarea practică a acestei metode se utilizează un tabel
de cercetare în care pe linii sunt înscrise reperele componente ale unui produs
analizat, iar pe coloane întrebări privind posibilităţile de modificare a acestora.
Exemplu:
Nr. Denumire Întrebări
crt. reper Se poate fabrica Se poate folosi şi alt Se poate Se poate folosi
din alt material? procedeu tehnic? modifica un reper tipizat?
reperul?
1. Reper A
2. Reper B
.... ....
Parcurgând această listă împreună cu un număr mare de specialişti, se

pot obţine idei valoroase privind modificarea anumitor repere şi implicit
81
îmbunătăţirea performanţelor produsului şi/sau reducerea costurilor de

fabricaţie.
• Benchmarking-ul, (potrivit dicţionarului acest lucru înseamnă „un
standard în baza căruia ceva poate fi măsurat sau apreciat”). Potrivit
proiectării produselor, bechmarking-ul este utilizat pentru compararea
proceselor şi performanţelor produselor cu cele ale liderilor recunoscuţi
ca atare pe piaţă în domeniul respectiv, în scopul obţinerii de informaţii
care să ajute organizaţia să ia măsuri de dezvoltare a performanţelor
sale. Scopul acestei metode este de a învăţa de la aceşti lideri şi de a
aplica cele învăţate pentru îmbunătăţirea performanţelor proprii.
În concluzie, benchmarking-ul cuprinde următoarele etape:
o identifică direcţiile cheie pentru a fi dezvoltate; se recomandă să se
acorde prioritate factorilor principali de succes, adică cei care
influenţează cel mai mult satisfacerea clienţilor şi care au un impact
pe termen lung asupra afacerilor
o pentru fiecare dintre aceste direcţii identifică cele mai bune practici pe
care o altă firmă le-a aplicat (în general caută un lider în domeniu,
sau caută mai multe firme); Acest lucru se face utilizând toate sursele
de informare disponibile (rezultatele unor cercetări publicate în
literatura de specialitate, materiale publicate cu prilejul unor
conferinţe, contacte cu experţi în domeniu, schimburi de experienţă
etc).
o identifică şi analizează datele culese; Această activitate are ca scop
evidenţierea decalajelor existente faţă de organizaţia de referinţă
aleasă şi stabilirea cauzelor acestora.
o aplicarea rezultatelor etapei anterioare în propria firmă. La rândul ei,
această etapă presupune parcurgerea unor noi etape:
▪ comunicarea rezultatelor la toate nivelurile organizaţiei
astfel încât procesul de îmbunătăţire să fie bine înţeles;
▪ stabilirea obiectivelor care vor trebui atinse prin
îmbunătăţire;
82
▪ stabilirea şi aplicarea planurilor care vor conduce la

realizarea obiectivelor propuse;
▪ evaluarea permanentă a progreselor înregistrate în
realizarea obiectivelor;
▪ stabilirea de noi obiective pentru consolidarea nivelului de
calitate atins.
După obiectul analizei, bencmarking-ul poate fi:

o intern, care presupune efectuarea de comparaţii între departamente,
secţii, fabrici ale aceleiaşi companii, dacă se constată că unele au
performanţe mai bune;
o competitiv, prin care se compară performanţele proprii faţă de
competitorii direcţi care produc aceleaşi produse;
o general, presupune efectuarea de comparaţii între diferite firme, din
diferite sectoare, care prezintă cele mai bune performanţe.
5.5.2.4.2 Selecţionarea propunerilor care prezintă interes

Această fază urmează şedinţelor de creativitate şi are ca obiectiv
selectarea propunerilor emise, care se face după criterii economice şi tehnice.
Fiind vorba de o primă apreciere a acestora, în această fază nu se
pretinde o caracterizare foarte exactă a soluţiilor propuse. Scopul urmărit este
de a le diferenţia în vederea selectării celor mai avantajoase. Variantele
irealizabile sau neeficiente vor fi eliminate, dar şi în cazul acestora vor fi reţinute
elementele bune care, prin asociere pot genera alte idei utile.
Metode utilizate pentru selectarea propunerilor:

• Metoda T. Este o metodă foarte des utilizată. Metoda constă în
evidenţierea pentru fiecare propunere făcută a avantajelor şi
dezavantajelor utilizării acesteia. Acestea sunt trecute de o parte şi de
alta a propunerii respective, astfel încât ne este sugerată o balanţă.
83
P
Avantajele propunerii R Dezavantajele propunerii
1. ........... O 1. ................
2. ........... P 2. ................
3. ........... U 3. ................
N
E
R
E
În funcţie de ponderea avantajelor sau dezavantajelor, propunerea poate

fi reţinută sau nu. Astfel, vor fi reţinute propunerile la care avantajele sunt
predominante. In plus, această metodă asigură posibilitatea reţinerii avantajelor
la propunerile eliminate în vederea asocierii şi creării de noi idei. În balanţă vor
fi tratate printre altele şi aspecte privind numărul pieselor componente ale
produsului, costul proiectării, costul de fabricaţie etc.
• Metoda sortării propunerilor. Conform acestei metode sunt analizate
toate propunerile făcute de către echipa de studiu, propunere cu
propunere, prin parcurgerea următoarei scheme logice:
84
Variantele alese conform acestei metode pot fi clasificate în trei grupe:

o propuneri care pot fi introduse imediat în fabricaţie, fără a perturba
desfăşurarea producţiei. In acest caz nu sunt necesare schimbări
în dotarea tehnică, calificarea personalului etc. Nu întotdeauna
varianta cea mai bună este şi imediat aplicabilă. Uneori trebuie să
85
se analizeze dacă se introduce o variantă de asemeni bună în

fabricaţie, sau se aşteptă crearea de condiţii pentru varianta cea
mai bună.
o în grupa a doua se includ acele variante a căror introducere în
producţie presupune îndeplinirea unor condiţii prealabile, cum ar
fi:
▪ achiziţionarea unor utilaje;
▪ achiziţionarea unor SDV-uri noi sau modificarea unora
existente;
▪ calificarea personalului;
▪ schimbări în organizarea producţiei;
▪ aprovizionarea unor materiale şi semifabricate etc.
o în grupa a treia intră variabilele a căror aplicabilitate necesită
condiţii ce se pot crea într-o perioadă mai lungă cum ar fi:
▪ investiţii noi importante;
▪ utilizarea unor tehnologii noi şi care nu sunt disponibile în
acel moment;
▪ asimilarea unor noi materiale sau a unor noi semifabricate
etc.
• Metoda notării propunerilor. Metoda este utilizată pentru departajarea a

două sau trei soluţii care corespund din punct de vedere al realizării
nevoii sociale şi care pot fi materializate la un cost asemănător,
neexistând alte criterii de departajare.
Metoda costă în parcurgerea următoarelor etape de analiză:
o stabilirea pentru fiecare variantă analizată a nomenclatorului de
funcţii tehnice;
86
o alocarea pentru fiecare funcţie tehnică analizată a unui coeficient

de importanţă. Coeficientul de importanţă poate fi identic cu
ponderea funcţiei în valoarea de întrebuinţare a produsului sau
poate fi diferit;
o acordarea unei note (de la 1 la 10, sau de la 1 la cinci) fiecărei
funcţii din nomenclatorul stabilit anterior. Aceste note se acordă în
funcţie de modul de realizare al fiecărei funcţii de către varianta
respectivă;
o stabilirea punctajului pentru fiecare funcţie în parte prin înmulţirea
notei primite de aceasta cu coeficientul de importanţă al acesteia;
o stabilirea punctajului final prin însumarea punctajelor fiecărei
funcţii.
La final se întocmeşte un tabel precum cel de mai jos. În exemplul
următor este prezentat cazul în care au fost propuse trei variante constructive
notate A, B şi C, iar produsul are în nomenclatorul de funcţii cinci funcţii tehnice
notate x, y, z, u, w.
Nr. Denumirea funcţiei Coeficient Varianta A Varianta B Varianta C
crt. de Notă Punctaj Notă Punctaj Notă Punctaj

importanţă
1. Funcţia x 5 7 35 8 40 6 30
2. Funcţia y 2 9 18 8 16 8 16
3. Funcţia z 4 5 20 6 24 5 20
4. Funcţia u 3 8 24 9 27 9 27
5. Funcţia w 1 8 8 8 8 8 8
TOTAL 105 115 101
După cum rezultă din analiza punctajelor obţinute de cele trei variante
constructive, varianta cea mai bună şi care va fi aleasă este varianta B care a
obţinut punctajul cel mai mare.
87
Notele din tabel, reprezintă de fapt mediile notelor acordate pentru

fiecare funcţie în parte, de către fiecare membru al echipei care realizează
studiul.
• Metoda Delphi. Această metodă este tot o metodă de notare, prin care
fiecare funcţie primeşte o notă de la fiecare membru al echipei. Metoda
prezintă avantajul că încercă să elimine discrepanţele între notele cele
mai mici şi notele cele mai mari acordate de către membrii echipei,
pentru aceeaşi funcţie. Astfel, pentru fiecare funcţie şi pentru fiecare
variantă propusă, se întocmeşte o fişă de notare. În cazul în care se
analizează trei variante a câte 6 funcţii fiecare, vor fi întocmite 18 fişe de
notare.
Fiecare fişă va circula pe la fiecare membru al echipei şi fiecare membru
va trece pe aceasta, o notă de la 1 la 20 sub forma unui număr notat pe o axă.
După terminarea turului, fişa ajunge la conducătorul grupului, care figurează pe
aceasta, dispersia valorilor acordate de către membrii echipei precum şi media
notelor.
media
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
1
Pentru a micşora dispersia notelor acordate de către membrii grupului se

organizează alte tururi de notare. Astfel în al doilea tur, pe aceeaşi fişă, membrii
grupului pot analiza notele date de colegii lor şi pot să-şi modifice propria notă
sau pot să o păstreze pe cea acordată în turul anterior.
La sfârşitul acestui de-al doilea tur, conducătorul grupului figurează noua
valoare a dispersiei şi a mediei. In plus, acesta figurează pe fişă şi deplasarea
mediei notelor faţă de turul precedent .
88
Media acestui tur Media turului 1
0 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
2 Δ
În general, în urma parcurgerii mai multor astfel de tururi de notare,

notele acordate de membrii echipei se regrupează din ce în ce mai mult, ceea
ce înseamnă o micşorarea a lui σ (notele se adună în jurul unei valori medii) şi
a lui Δ (media se deplasează din ce în ce mai puţin).
Aceste tururi de notare se organizează până în momentul în care după
două tururi succesive, valoarea medie a notelor nu se mai modifică. Această
valoare va fi reţinută pentru continuarea studiului.
5.5.2.5 Aprobarea soluţiei optime

Obiectivul etapei este de a prezenta conducerii organizaţiei o propunere
practică de realizare a noului produs. Este o etapă foarte importantă deoarece
în această etapă există riscul respingerii studiului şi anulării întregului efort
depus până în acest punct al analizei.
Raportul va conţine referiri cu privire la variantele studiate şi o descriere
detaliată a variantei alese, inclusiv a riscurilor pe care le presupune şi a
propunerilor pentru eliminarea acestora.
Raportul de prezentare a rezultatelor studiului cuprinde în general
următoarele aspecte:
• Analiza situaţiei actuale din care nu trebuie să lipsească aprecierile cu
privire la performanţele actuale, fiabilitate, cost şi profit, graficul dreptei
de regresie care prezintă situaţia raportului de proporţionalitate dintre
ponderea în valoarea de întrebuinţare şi costul total pentru fiecare
funcţie;
89
• Prezentarea deficienţelor produsului analizat în raport cu evoluţia nevoii

sociale în cazul produselor existente care se doresc a fi reproiectate sau
a nevoii sociale apărute în cazul produselor noi;
• Descrierea variantelor de soluţii alese şi a variantei considerate de către
echipă ca fiind cea optimă. In cadrul acestei descrieri se vor prezenta
mai multe direcţii şi anume:
o Investiţiile care trebuiesc realizate (această direcţie reprezintă
criteriul economic):
• investiţii necesare pentru dezvoltarea produsului;
• investiţii necesare pentru fabricarea produsului;
• investiţii necesare pentru comercializarea produsului;
• posibilităţile de realizare ale acestor investiţii (posibilităţile
de obţinere a unor credite, suma creditelor necesară pentru
aceste investiţii, durata de rambursare a acestora etc).
o Posibilităţile de fabricare ale produsului:
• necesitatea sau nu a formării personalului implicat în
producerea noului produs; în caz afirmativ trebui precizat
numărul de personal necesar a fi format, direcţiile de
formare necesare, durata studiului etc;
• utilizarea unei anumite tehnologii. În acest caz se
precizează dacă tehnologia este prezentă în cadrul
întreprinderii care a realizat studiul iar în cazul în care
aceasta nu posedă această tehnologie se va prezenta
tehnologia necesară, modalitatea de a intra în posesia
acesteia etc;
o Costurile necesare realizării produsului:
• costurile legate de realizarea produsului (în fiecare variată
propusă conducerii);
90
• costurile legate de comercializarea produsului (în fiecare

variată propusă conducerii).
o Influenţa produsului asupra politicii sociale a întreprinderii şi
consecinţele acesteia asupra personalului. Fiecare dintre aceste
direcţii de prezentare poate fi descompusă la rândul ei în mai
multe subclase:
• categoriile de personal asupra cărora este necesară
instruirea în vederea fabricării noului produs;
• personalul ce trebuie reorientat spre alte sectoare de
activitate ale întreprinderii întrucât în urma realizării
studiului aceştia nu se mai regăsesc în noua schemă de
producţie;
• personalul ce trebuie disponibilizat.
În continuare se pot prezenta modalităţile de alegere a diferitelor
variante. Aceste modalităţi pot fi asemănătoare cu cele prezentate la alegerea
soluţiilor, bineînţeles ţinând cont de cele patru criterii prezentate anterior.
• Prezentarea riscurilor ce pot apărea la realizarea fiecărei soluţii precum
şi a propunerilor pentru evitarea acestora;
• Prezentarea unor concluzii în legătură cu dificultăţile întâmpinate la
realizarea studiului, acestea urmând să servească pentru alte studii de
analiza valorii;
• Programul de implementare care conţine acţiunile ce vor fi întreprinse
pentru realizarea practică a propunerilor şi costurile acestora. In mod
concret, programul include acţiuni legate de aprobarea finanţării, date
calendaristice care marchează începerea şi finalizarea implementării şi
termenele de raportare a situaţiei desfăşurării acţiunii de implementare.
Pentru reuşita etapei este necesară o pregătire minuţioasă a susţinerii
raportului în cadrul comisiei de avizare. Conducătorul echipei de lucru va stabili
sarcini precise fiecărui membru al echipei în susţinerea raportului.
91
5.5.2.6 Realizarea şi controlul soluţiei aprobate
5.5.2.6.1 Stabilirea programului de realizare

Rolul hotărâtor în desfăşurarea acestei etape, spre deosebire de etapele
precedente, îi revine organizaţiei care a organizat studiul. În această fază
conducerea organizaţiei trebuie să stabilească sarcini precise pe fiecare
compartiment care participă la realizarea variantei aprobate, astfel:
o serviciul tehnic să efectueze modificările necesare în documentaţia
tehnologică, în dotarea tehnică şi SDV-uri;
o aprovizionarea tehnico-materială să asigure necesarul de materiale şi
subansamblele care provin din cooperare;
o sectorul producţie să modifice organizarea producţiei, să ia măsuri
pentru pregătirea de specialitate şi psihologică a oamenilor
corespunzător modificărilor aduse condiţiilor de lucru, să asigure
controlul încadrărilor în termenele fixate;
o sectorul desfacere trebuie să informeze beneficiarii asupra modificărilor
preconizate şi să asigure noile condiţii de desfacere.
92
6 Reguli utilizate în proiectarea produselor
În proiectarea produselor întâlnim două reguli: standardizarea şi

competitivitatea.
6.1 Standardizarea (Design to standards)

Standardizarea produselor este o tehnică de concepţie utilizată în
domeniul ingineriei şi are ca scop reducerea numărului de componente ale unui
produs.
Avantajele acestei tehnici sunt următoarele:
• Reducerea costurilor legate de aprovizionare;
• Reducerea timpului cu proiectarea produsului;
• Posibilitatea realizării de produse „platformă” şi produse modulare;
• Reducerea timpilor şi a costurilor necesare pentru fabricaţia, asamblarea
şi întreţinerea produsului.
Reducerea costurilor cu aprovizionarea se poate obţine datorită:
• Reducerii numărului de furnizori;
• Reducerii numărului de produse aflate în stoc;
• Reducerii numărului de activităţi legate de aprovizionare;
• Reducerea personalului.
Reducerea timpului cu proiectarea produsului este posibilă datorită:
• Posibilităţii de utilizare a informaţiilor existente într-o bază de date
referitoare la anumite componente standardizate ce intră în componenţa
produsului ce se doreşte a fi conceput;
• Faptului că anumite părţi ale unui produs, o dată standardizate nu mai
necesită un nou ciclu de concepţie.
93
Produsele „platformă” se pot obţine ca efect al:

• Standardizării pieselor ce pot fi reutilizate într-o familie (clasă) de
produse;
• Standardizării pieselor ce pot fi reutilizate de-a lungul mai multor
generaţii de produse.
Automobil, componente standardizate:

Calculator, componente standardizate: porturi
anvelope, elemente de iluminat, diverse organe de
de legătură (USB, PS1), organe de asamblare etc.
asamblare etc.
figura 14 – Produse ce conţin componente standardizate
Reducerea timpilor şi a costurilor necesare pentru fabricaţia, asamblarea

şi întreţinerea produsului se realizează prin:
• Reducerea pe cât posibil a diversităţii elementelor de asamblare utilizate.
De exemplu, la asamblarea unei cutii de viteze, utilizarea de şuruburi de
tipuri şi dimensiuni diferite necesită utilizarea unui număr ridicat de scule
aşchietoare pentru efectuarea găurilor de prindere, utilizarea unui număr
mare de chei pentru strângerea/desfacerea şuruburilor. Din punct de
vedere ergonomic operatorul este solicitat la maximum deoarece trebuie
să acorde o atenţie ridicată pentru a corela elementele: gaură de
prindere, şurub, piuliţă şi sculă pentru realizarea strângerii.
94
• Codificarea anumitor componente uşurează considerabil sarcina celui

care realizează acţiuni de întreţinere şi reduce timpul de lucru.
Standardizarea poate fi realizată în două moduri:
• La nivel industrial, crearea de standarde naţionale sau internaţionale
(SR ISO, ISO, EN, AFNOR etc.);
• La nivel intern, prin crearea de norme interne pentru o întreprindere sau
un grup de întreprinderi.
95
6.2 Competitivitatea (Design to cost)

Această regulă este fondată pe necesitatea de a menţine sau chiar
creşte competitivitatea unei întreprinderi prin produsele sale cât şi prin
experienţa şi competenţele specialiştilor săi.
Ea poate fi privită chiar ca o metodă de concepţie competitivă ce permite
optimizarea lanţului valoric, de la primirea comenzii până la întreţinerea
produsului. Permite de asemenea întreprinderilor să găsească soluţii creative şi
de optimizare a produsului; permite punerea la dispoziţia clienţilor a produselor
ce prezintă cel mai competitiv preţ (preţ de achiziţie, costuri de exploatare,
consum redus de energie, consumabile ieftine, costuri reduse cu întreţinerea
produsului etc.).
Această regulă este adesea utilizată la reproiectarea produselor
existente cu scopul de a le creşte valoarea.
Pentru a putea aplica eficient această regulă de concepţie sunt
necesare:
• O disponibilitate ridicată a celor implicaţi, în special a persoanelor din
conducere;
• Sensibilizarea persoanelor cu putere de decizie;
• Constituirea, pentru fiecare gamă de produse, a unei echipe tripol (5
până la 8 persoane), fiecare pol având una sau chiar două reprezentări
ale funcţiilor:
o Marketing strategic: Nevoie, piaţă, concurenţă;
o Cercetare/Dezvoltare;
o Analiza valorii: cumpărări, fabricaţie, calitate, întreţinere.
Fiecare echipă trebuie să fie animată de către un specialist în
competitivitate, vezi figura 15.
96
Nevoie
Piaţă Marketing strategic
Concurenţă
Scenarii preproiect
Calitate
Fabricaţie
Cercetare/Dezvoltare Analiza valorii Cumpărări
Întreţinere
figura 15 – Schema unei echipe tripol de competitivitate
97
7 Directivele proiectării produselor
În activitatea de concepţie a produselor întâlnim următoarele directive:

• Proiectarea pentru asamblare (Design for assembly);
• Proiectarea pentru fabricaţie (Design for manufacturability);
• Proiectarea pentru logistică (Design for logistics);
• Proiectarea pentru mentenabilitate (Design for maintainability).
• Proiectarea pentru mediu sau eco-proiectarea (Design for environment);
• Proiectarea pentru calitate (Design for quality);
7.1 Proiectarea pentru asamblare (Design for assembly)

Proiectarea pentru asamblare este o abordare prin care produsele sunt
concepute astfel încât să se faciliteze asamblarea acestora. Dacă un produs
conţine mai puţine componente, timpul necesar asamblării acestuia va fi mai
redus faţă de timpul necesar asamblării unui produs realizat dintr-un număr mult
mai mare de componente. De asemenea şi costurile cu asamblarea vor fi mai
mici. În plus, dacă componentele posedă caracteristici ce le fac uşor de
identificat, de deplasat, de orientat şi fixat duratele şi costurile de asamblare vor
fi mult diminuate.
Proiectarea pentru asamblare poate fi privită sub diverse aspecte. Între
anii 1960-1970 diverse reguli şi recomandări au fost propuse cu scopul de a
ajuta conceptorii de produse să examineze problemele de asamblare în cursul
procesului de concepţie. Multe dintre aceste reguli şi recomandări au fost
prezentate cu ajutorul unor exemple practice care arătau cum putea fi ameliorat
un mod dificil de asamblare. La sfârşitul anilor 70 au început să fie dezvoltate
primele metode analitice de evaluare a diverselor moduri de asamblare a
produselor.
98
Prima metodă de evaluare a fost dezvoltată de compania Hitachi şi a

avut numele „Assembly Evaluation Method”. Această metodă se bazează pe
principiul „o mişcare pentru fiecare component”. Metoda a fost dezvoltată cu
scopul îmbunătăţirii procesului de asamblare automată a produselor.
Începând cu anul 1977, Geoff Boothroyd, a dezvoltat metoda „Design for
Assembly method” (DFA) în cadrul unui grant oferit de către Universitatea din
Massachusetts. Această metodă oferea posibilitatea de a estima durata şi
costul de asamblare a unui produs prin procedee manuale cât şi prin procedee
automate.
Considerând că la reducerea costurilor de asamblare cel mai important
factor este reducerea numărului de componente, el a prezentat trei criterii
simple ce puteau fi utilizate pentru identificarea componentelor sau a anumitor
părţi ale acestora ce pot fi eliminate sau combinate între ele. În cazul asamblării
automate metoda poate fi utilizată la estimarea costurilor şi duratelor de
alimentare automată, de orientare şi de fixare a componentelor.
Între anii 80-90 au fost propuse mai multe variante ale metodei DFA: GE
Hitachi, Lucas, Westinghouse. Astăzi toate metodele de asamblare sunt
cunoscute sub numele de metode de tipul DFA.
Pentru uşurarea procesului de asamblare a produselor trebuiesc avute în
vedere o serie de reguli şi anume:
• Componentul ce urmează a fi introdus în ansamblu se recomandă a fi
introdus dinspre partea de sus a ansamblului;
• Componentul trebuie să prezinte părţi ce permit auto-alinierea acestuia
cu ansamblul din care face parte;
• Componentul nu trebuie să aibă nevoie de o orientare suplimentară;
• Pentru montarea componentelor mici să fie necesară numai utilizarea
unei singurăe mâini a operatorului;
• Componentul ce urmează a fi montat într-un ansamblu se recomandă a fi
astfel conceput încât să nu necesite utilizarea unor scule la montaj, iar
99
dacă nu se reuşeşte aceasta, sculele necesare montajului să fie unele

standardizate;
• Montarea componentului să se facă folosind o singură direcţie, liniară;
• După inserarea componentului în ansamblu acesta să rămână fixat în
poziţia dorită.
Un concept modern este integrarea mai multor componente într-unul
singur. Acest concept prezintă următoarele avantaje:
• Eliminarea asamblării componentelor ce formează produsul;
• Costurile cu un produs integrat sunt mai reduse faţă de un produs
alcătuit din componente distincte;
• Permite un mai bun control al configuraţiilor critice (ex: poziţii relative
între diverse suprafeţe) datorită faptului că acestea se obţin direct prin
fabricaţie şi nu prin asamblare, proces în care intervin o serie de erori de
orientare-fixare.
Totuşi, conceptul de produs integrat prezintă şi dezavantajul că intră în
conflict cu alte soluţii raţionale de reducere a costurilor.
Pentru evaluarea modului în care conceptele de asamblare sunt
considerate în cadrul procesului de concepţie a produselor se poate considera
indicator din relaţia următoare:
N t min comp  Tai
I DFA = [1], unde:
Ttot
Ntmincomp – Numărul minim de componente ale produsului;

Tai – Timpul necesar asamblării componentului „i”;
Ttot – Timpul total estimat pentru asamblarea produsului când se consideră că
acesta este realizat din numărul maxim posibil de componente.
Acest indicator are valori în intervalul [0, 1]. Cu cât valoarea acestuia
este mai mică, cu atât timpul necesar asamblării scade. În cazul în care IDFA=0
100
produsul în cauză este un produs în care s-au integrat toate componentele şi

acesta nu se realizează prin asamblare.
Exemple de aplicare a demersului de concepţie pentru asamblare:
• Compania Sony utilizează un sistem inteligent de asamblare a
produselor „Sony SMART assembly system” adaptat la asamblarea
dispozitivelor de dimensiuni reduse concepute a fi asamblate pe direcţie
verticală;
• Compania elveţiană Swatch utilizează un sistem de asamblare automată
pentru producerea de ceasuri, astfel încă din faza de concepţie a
produsului respectiv problemele legate de asamblare sunt luate în
considerare.
figura 16 – Exemplu de concepţie pentru asamblare a unui ceas

101
7.2 Proiectarea pentru fabricaţie (Design for manufacturability)
Proiectarea pentru fabricaţie (DFM) este o abordare prin care produsele

sunt concepute astfel încât fabricaţia acestora să fie realizată cât mai eficient.
Demersul de concepţie pentru fabricaţie ia în considerare o serie de
informaţii referitoare la:
• Schiţele, desenele, specificaţiile produsului şi alternativele de proiectare;
• Procesul de prelucrare-asamblare;
• Estimarea costurilor de fabricaţie, a volumului producţiei şi a duratelor de
fabricaţie etc.
Proiectarea pentru fabricaţie poate fi descrisă cu ajutorul algoritmului din
figura 17.
La estimarea costurilor de fabricaţie se poate utiliza schema din figura

18.
Costurile de fabricaţie reprezintă totalul cheltuielilor cu intrările în sistem
(materii prime, energie, echipamente etc.) şi ieşirile din acest sistem (piesele
finite, deşeurile şi cheltuielile cu eliminarea deşeurilor).
102
Propunerea unei soluţii pentru produsul conceput
Estimarea costurilor de
fabricaţie
Reducerea costurilor Reducerea costurilor Reducerea costurilor

componentelor cu asamblarea auxiliare
Estimarea impactului deciziilor de

DFM asupra altor factori
Recalcularea costurilor de fabricaţie
Nu
Acceptabil?
Da
Acceptarea soluţiei propuse
figura 17 – Algoritmul DFM
103
Echipamente;
Informaţii;
Metode şi mijloace
Materii prime; Produse finite

Semifabricate; SISTEMUL DE
Subansamble FABRICAŢIE
Pierderi
Energie;
Servicii;
figura 18 – Schema sistemului de fabricaţie
Pentru a realiza în bune condiţii un demers DFM se vor avea în vedere

următoarele aspecte legate de:
• Rolul funcţional al piesei ce trebuie proiectată;
• Numărul de piese ce trebuie realizate;
• Prescripţiile de calitate a piesei;
• Materialul din care se va realiza piesa;
• Tehnologia de fabricaţie adecvată.
Rolul funcţional al piesei ce trebuie proiectată. Piesa este un corp solid,

limitat de una (o bilă sferică) sau mai multe suprafeţe componente distincte
(carcase, blocuri motor, roţi dinţate etc.). În construcţia de maşini şi aparate,
piesa reprezintă elementul cel mai simplu, aceasta putând face parte din orice
fel de instalaţii sau aparate şi care nu mai poate fi descompus decât prin
schimbarea formei sale. Totodată, piesa poate fi un obiect din domeniul de larg
consum sau o sculă utilizată la prelucrarea diferitelor materiale.
104
Varietatea pieselor este determinată în primul rând de rolul funcţional al

acestora în cadrul maşinii sau instalaţiei din care fac parte. Astfel, unele piese
au rolul de a asigura îmbinarea altor piese între ele (pana, şurubul, ştiftul, nitul
etc.), de a transmite o mişcare unei piese (roata dinţată, biela etc.), de a primi
mişcarea (pistonul unui motor, roata condusă etc.), de a asigura acţionarea
manuală a unor maşini şi aparate (pârghii, chei, pedale etc.).
figura 19 – Piese cu rol funcţional diferit
Numărul de piese ce trebuie realizate. Este un aspect foarte important la

proiectarea unui produs. Astfel, în funcţie de numărul de piese ce trebuie
realizate se va proiecta procesul tehnologic de fabricaţie. Trebuie avut în
vedere faptul ca suma cheltuielilor cu realizarea semifabricatului, cu
echipamentele de fabricare şi control necesare, cu sculele şi maşinile-unelte
etc., trebuie să se regăsească în preţul de cost al piesei finite. Dacă numărul de
piese este foarte mic, se va evita realizarea de piese complexe monobloc
deoarece tehnologia de fabricaţie devine foarte costisitoare. În acest caz se
preferă realizarea piesei din componente ce pot fi asamblate. Pentru o
producţie de serie mare sau de masă tehnologia de fabricare poate fi complexă,
costurile echipamentelor amortizându-se la numărul foarte mare de piese
realizate.
Exemplu: Pentru realizarea unei flanşe pătrate se consideră două cazuri:
105
• Numărul de piese = 15. în acest caz se va adopta realizarea flanşei prin

sudarea unei ţevi perpendiculară pe placa ce formează flanşa. Muchiile
plăcii se vor teşi, vezi figura 20 a;
• Numărul de piese = 2500. în acest caz se va adopta realizarea flanşei
monobloc, prin matriţare. Muchiile flanşei se vor rotunji, vezi figura 20 b;
a) b)
figura 20 – Flanşe realizate prin: a) sudare; b) matriţare

Prescripţiile de calitate a piesei. Se ştie că, în general, procesul
tehnologic de execuţie a oricărei piese este cu atât mai simplu, mai uşor de
aplicat şi mai economic, cu cât toleranţele la dimensiuni, la forma geometrică şi
la poziţia reciprocă a suprafeţelor sunt mai mari. Dependenţa costului şi a
dificultăţilor de execuţie de toleranţa la dimensiune, formă şi poziţie, a
suprafeţelor nu este liniară ci exponenţială. La precizii relativ nu prea înalte
(treptele 12-7) costul şi dificultăţile tehnologice cresc în proporţie mai mică, la
precizii înalte (treptele 6-3) şi foarte înalte (treptele 2-01) acestea se măresc
spectaculos şi chiar excesiv de mult.
Ca urmare, toleranţele trebuie să fie stabilite ţinând seama de pretenţiile
funcţionale şi condiţiile de exploatare ale pieselor, dar şi de dificultăţile în
prelucrare şi de economicitatea acestora. De asemenea la stabilirea toleranţelor
trebuie să se ţină seama şi de alţi factori printre care: mărimea şi greutatea
piesei; complexitatea formei acesteia; cât de greu sau de uşor este accesibilă
suprafaţa care se prelucrează; dacă este suprafaţă exterioară sau interioară
etc.
106
Astfel, uneori, toleranţe mai mici se pot realiza fără dificultăţi deosebite la
piese relativ uşoare, simple şi la prelucrarea suprafeţelor exterioare, iar alteori,
toleranţe mari se realizează scump şi cu dificultăţi la piese mari şi grele,
complexe ca formă şi la suprafeţe interioare.
În aceste ultime situaţii, micşorarea preciziei de prelucrare, respectând
precizia impusă de proiectant, respectiv mărimea toleranţei tehnologice, poate
avea efecte dintre cele mai favorabile asupra costurilor şi asupra facilităţii în
execuţie. Pentru aceasta se folosesc două metode şi anume:
• toleranţa impusă prin proiectare se măreşte în ambele sensuri (în sus de
la abaterea superioară şi în jos de la abaterea inferioară) până la o
valoare economică convenabilă prelucrării; după prelucrarea obişnuită a
pieselor, acestea se sortează, (în urma măsurării tuturor pieselor) în trei
grupe: piese cu dimensiuni cuprinse în toleranţa prescrisă de proiectant,
piese cu dimensiuni mai mari decât dimensiunea maximă prescrisă de
proiectant şi piese cu dimensiuni mai mici decât dimensiunea minimă
prescrisă de proiectant. La asamblare se va ţine seama de cele trei
grupe, în sensul că se vor asambla între ele piesele care fac parte din
aceleaşi grupe.
• a doua metodă numită şi „metoda sortării” are la bază acelaşi mecanism,
cu deosebirea că toleranţele la piesele care se asamblează se măresc în
acelaşi sens, impus de toleranţa piesei unitare: în cazul ajustajelor de tip
alezaj unitar, abaterea inferioară a alezajului rămâne egală cu zero şi
pentru prelucrare toleranţa se măreşte de un număr de ori convenabil
tehnologic, mărindu-se corespunzător abaterea superioară şi
procedându-se la fel şi pentru toleranţa arborilor, astfel încât se vor
obţine toleranţele economice:
TD,econ = n  TD şi Td ,econ = n  Td
Numărul grupelor de sortare se determină în funcţie de mărimea
toleranţelor prescrise iniţial şi de toleranţa economică de prelucrare a pieselor.
Se prelucrează piesele realizându-se dimensiunile la toleranţele
economice, după care în urma unui control al tuturor pieselor, măsurându-se
107
dimensiunile în cauză, se sortează piesele în n grupe, astfel încât fiecare grupă

să aibă toleranţa iniţială (prescrisă pe desen). Numerotarea grupelor se face în
aceeaşi ordine, de la 1 la n, atât pentru arbori cât şi pentru alezaje, asamblarea
făcându-se numai între piesele din grupe de acelaşi ordin, astfel încât pentru
toate ajustajele să se obţină caracteristicile impuse iniţial. (Observaţie: rezultate
foarte bune se obţin atunci când TD = Td, deoarece numai în acest caz
caracteristicile iniţiale ale ajustajului se obţin la fiecare grupă. În caz contrar,
singura soluţie posibilă constă în micşorarea toleranţei mai mari până la o
valoare egală cu cea mai mică dintre toleranţe, ajungându-se astfel la TD = Td).
Un exemplu tipic de aplicare al metodei sortării pe mai multe grupe şi în
care aceasta este singura metodă care face posibilă execuţia convenabilă îl
constituie rulmenţii. Jocul radial al rulmenţilor, din punct de vedere dimensional,
trebuie să varieze între limite foarte strânse, şi depinde de patru dimensiuni:
diametrul căii de rulare al inelului exterior, diametrul căii de rulare al inelului
interior, şi de două ori diametrul corpului de rulare. Pentru aceasta, piesele
respective (inelele şi corpurile de rulare) se execută la toleranţe economice în
ceea ce priveşte dimensiunile, se sortează şi apoi se asamblează pe grupe.
În concluzie, aceste metode se aplică în producţia de serie mare şi de
masă, la lanţurile de dimensiuni de asamblare precise, în condiţiile unei
interschimbabilităţi limitate, datorită faptului că în urma sortării, numărul de
piese din grupele de acelaşi rang nu este egal decât cu totul întâmplător. Astfel,
aplicarea metodelor trebuie să se facă pe baza unui studiu tehnico-economic,
întrucât aceasta implică cheltuieli suplimentare cu măsurarea (se realizează un
control de 100% a pieselor) şi cu sortarea pieselor.
Materialul din care se va realiza piesa. La analiza construcţiei unei piese

trebuie să se examineze în mod deosebit problema alegerii corecte a
materialului şi a procedeului tehnologic de elaborare, acesta având influenţă
atât asupra formei şi funcţionării piesei cât şi asupra costului acesteia.
Analizând condiţiile de lucru ale piesei şi proprietăţile impuse acesteia,
trebuie să se ia în considerare mai multe materiale şi să se stabilească care
este mai convenabil din punct de vedere al construcţiei, al tehnologiei sau din
108
punct de vedere economic. În multe cazuri, prin alegerea materialului se

stabileşte indirect şi procedeul tehnologic.
Procedeul tehnologic ales ar trebui să asigure posibilitatea de a se obţine
forma şi dimensiunile piesei cât mai apropiate de cele ale produsului finit, din
această cauză, mărirea preciziei în obţinerea piesei respective, precum şi
reducerea la maxim a adaosurilor de prelucrare sunt factorii de bază în
alegerea procedeului tehnologic.
Costul este determinat în mare măsură de timpul de execuţie (manoperă,
cheltuieli de secţie etc) şi variază în funcţie de volumul producţiei şi procedeul
tehnologic după relaţia:
t1
tN = [min];
Nx
în care:
tN reprezintă timpul de execuţie al unei piese în cazul unui volum de producţie
de N piese;
t1 reprezintă timpul de execuţie al unei piese în cadrul producţiei de unicate;
N reprezintă volumul producţiei;
x reprezintă un coeficient ce depinde de tipul procedeului tehnologic utilizat (de
exemplu pentru producţia de piese turnate x = 0.33....0.25).
Costul este de asemenea determinat de cantitatea de material necesară
pentru piesă. Astfel, reducerea greutăţii unei piese de la G la g [kg], duce, cu
aproximaţie, la o micşorare proporţională a costului materialului necesar pentru
executarea piesei precum şi a timpului de execuţie.
Proprietăţile tehnologice indica capacitatea de prelucrare şi modul de
comportare a materialelor metalice la diferite procese tehnologice de fabricaţie
la rece sau la cald, cum sunt: deformarea plastică, turnarea, aşchierea,
sudarea, călirea etc. Cele mai importante proprietăţi tehnologice sunt:
deformabilitatea plastică, turnabilitatea, sudabilitatea, aşchiabilitatea,
susceptibilitatea la supraîncălzire şi susceptibilitatea la deformare şi fisurare.
109
Stabilirea procedeului tehnologic sau a materialului se face pe baza unui

studiu comparativ, în funcţie de cerinţele concrete. În tabelul de mai jos, se
prezintă în mod comparativ, caracteristicile de bază ale pieselor turnate, sudate
şi forjate:
Nr. Caracteristica PIESE TURNATE PIESE SUDATE PIESE FORJATE

crt.
1. Materiale ce se Fontă, oţel turnat, Tablă, ţevi, bare Oţel carbon, oţel
pot folosi aliaje neferoase şi profile de oţel aliat, aliaje uşoare
cu procent mic şi aliaje pe bază de
de carbon cupru.
(foarte rar din
oţel aliat)
2. Mărimea Limitată de producţia Limitată deLimitată de
pieselor cuptoarelor pentru capacitatea de mărimea ciocanelor
realizabile topire, de puterea ridicare. şi preselor
instalaţiei de ridicare Aproape disponibile.
şi de mărimea nelimitată înForjarea în matriţă:
maşinilor de turnare cazul montării la cu ciocane până la
faţa locului. 1000 Kg; cu prese
peste această
greutate.
3. Proprietăţile Inferioare faţă de cele Aproximativ 80 Superioare faţă de
fizico-mecanice ale pieselor forjate din % din rezistenţa cele ale pieselor
acelaşi material. la întindere a turnate şi sudate.
Fontă (alungire mică materialului
şi modul de sudat.
elasticitate mic)
4. Grosimea In general g=3 mm Se pot obţine Grosime relativ
minimă a pentru piese turnate pereţi foarte mare a pereţilor
pereţilor în forme din amestec subţiri determinată de
de turnare. La piese proprietăţile
turnate în cochile plastice ale
g=3...4 mm, la materialului.
110

crt.
turnarea sub presiune
g=6 mm.
5. Sensibilitatea la Mare Relativ mică Relativ mare
diferenţele de
grosime ale
pereţilor
6. Obţinerea Dificilă, mai ales în Foarte uşoară Destul de uşoară în
pieselor lungi şi cazul pereţilor subţiri cazul forjării libere.
a plăcilor cu Limitată de
suprafaţă mare mărimea matriţelor
la forjarea în
matriţă
7. Obţinerea unor Relativ uşoară Dificilă Dificilă sau aproape
noduri cu imposibilă. Măreşte
nervuri costul matriţelor.
complicate Nu se pot obţine
nervuri, pereţi,
adâncituri
asimetrice înalte şi
înclinate etc.
8. Precizie La formarea manuală In producţia de La forjarea liberă
dimensională este mică. La aparate este este mică. La
formarea mecanică şi destul de mare. forjarea în matriţă
turnarea în cochilie La piesele mari cu ciocane are
este relativ mare. La există pericolul abateri de (0.5...4)
turnarea sub presiune de curbare. mm; cu prese
este foarte mare (0.5....1)mm; la
(0.5....0.2)mm. calibrare (0.1....0.2)
mm
9. Rugozitatea In forme din amestec Suprafaţa este Forjarea liberă
suprafeţei de turnare netedă. Rosturile Ra=80...100 µm;
Ra=80...100 µm; în sunt rugoase. forjarea în matriţă
cochilie Ra=25...12.5 Ra=25...12.5 µm;
µm; sub presiune calibrare
111

crt.
Ra=12.5...3.2 µm; în Ra=12.5...3.2 µm;
forme coji
Ra=12.5...25 µm;
10. Manopera Mai mică decât pentru Mai mare decât Mare la forjarea
piesele sudate pentru piesele liberă. Mică la
turnate şi cele forjarea în matriţă.
forjate în matriţă
11. Greutatea Greutatea pieselor De obicei este Greutatea pieselor
pieselor din fontă cu rezistenţă mai mică decât a forjate brute este
neprelucrate cu mică este mai mare pieselor turnate de obicei mai mare
aceeaşi decât a pieselor şi forjate utilizate decât a celor
rezistenţă sudate. în acelaşi scop sudate şi turnate
Greutatea pieselor folosite pentru
din fontă de calitate acelaşi scop.
superioară şi din oţel
este identică sau
puţin mai mare decât
a pieselor sudate.
12. Costul utilajului Mic la formarea cu In producţia Mic la forjarea
modele de lemn. unitară şi în liberă şi foarte
Ridicat la formarea serie mică este mare la forjarea în
mecanizată şi la foarte redus matriţă
turnarea în cochilie şi
sub presiune
13. Costul La aceeaşi greutate şi In producţia de Mai mare decât al
produsului finit în producţia de serie, unicate costul pieselor turnate şi
costul este de obicei este mai mic sudate.
mai mic decât al decât al pieselor
pieselor sudate şi turnate; la
forjate. producţia de
serie, costul este
mai mare
tabelul2 - Caracteristicile de bază ale pieselor turnate, sudate şi forjate
112
Tehnologia de fabricaţie adecvată. În scopul obţinerii unor piese de

calitate superioară, uşor de executat şi la un cost minim, este necesar ca
proiectantul să elaboreze forma constructiv-tehnologică pe baza unui studiu al
factorilor ce influenţează această formă (procedeul de prelucrare, materialul,
condiţiile tehnico-economice din firma respectivă) şi să aducă formei funcţionale
anumite modificări. Principalele modificări care vor fi aduse formei funcţionale
sunt:
• Modificări ale formei piesei impuse de condiţiile specifice procedeului de
prelucrare;
• Modificări ale formei piesei cerute de prelucrarea mecanică uşoară şi
economică a piesei.
Modificări ale formei piesei impuse de condiţiile specifice procedeului de
prelucrare.
o Forma pieselor strunjite:
▪ arborii lungi, prevăzuţi cu gulere, necesită un volum mare de
operaţii de prelucrare (ori la strunjire din bare, ori operaţii
costisitoare la forjare). De aceea, atunci când forţele axiale
care trebuiesc preluate de guler nu sunt prea mari se pot
prevedea nişte inele de oprire care sunt introduse cu strângere
pe axul respectiv. Dacă forţele axiale sunt mari, se pot
introduce bucşe precum cea din figura 21.
113
Arbore monobloc
Ax+inel
Arbore asamblat
figura 21 – Înlocuirea soluţiei de realizare a unui arbore
▪ la prelucrarea pe strunguri semiautomate a unor suprafeţe

frontale, pentru ca strunjirea să se poată executa în acelaşi
timp, este necesar ca mărimea acestor suprafeţe să fie
aproximativ egală.
o Forma pieselor găurite şi alezate
▪ în cazul găurilor în care se montează rulmenţi, forma din figura
22 partea stângă nu este tehnologică întrucât porţiunile de la
capete nu pot fi alezate pe întreaga lungime. De aceea se
adoptă formele din figura 22, cea din mijloc unde este
prevăzută o degajare sau cea din partea dreaptă în care se
introduce un inel pentru delimitarea suprafeţei de montare a
rulmentului.
114
Zona inaccesibila la Realizarea unei degajări Introducerea unui inel pentru

prelucrarea prin aşchiere pentru evitarea “colţului” delimitarea suprafeţei de
montare a rulmentului
figura 22 – Soluţii pentru executarea găurilor pentru rulmenţi
▪ în cazul executării a găurilor care se intersectează, la

executarea celei de-a doua găurii, burghiul se poate deplasa.
Pentru evitarea acestei situaţii, distanţa dintre axele găurilor
trebuie să fie aleasă astfel încât după executarea găurii de
diametru d să se poată executa gaura de diametru d1<d2, şi
apoi să se execute lărgirea cu un lărgitor la diametru d2. Dacă
totuşi distanţa dintre axele celor două găuri este prea mică, se
va executa mai întâi gaura de diametru d, după care pentru
executarea găurii de diametru d2, se va introduce în gaura de
diametru d, un dorn, pentru a o umple cu material.
o Forma pieselor broşate

▪ la găurile lungi la care trebuie realizate canale numai pe o
anumită lungime, broşarea nu reprezintă o soluţie tehnologică.
Totuşi în asemenea cazuri, soluţia tehnologică este
introducerea prin presare a unor bucşe cu canale broşate;
▪ piesele a căror prelucrare a alezajelor se execută prin broşare
trebuie prevăzute cu o suprafaţă plană perpendiculară pe axa
alezajului, deoarece în caz contrar este necesar un dispozitiv
special, altfel broşa lucrează neuniform şi se poate deplasa;
115
▪ în cazul pieselor prevăzute cu mai multe canale de pană,

pentru ca acestea să fie executate cu aceeaşi broşă (pentru
reducerea costului cu sculele) este necesar ca acestea să aibă
aceeaşi lăţime b. (dacă diferă doar adâncimea nu există nici o
problemă întrucât canale de adâncimi diferite se pot executa
cu aceeaşi broşă).
o Forma pieselor frezate
▪ suprafeţele pieselor supuse frezării trebuie pe cât posibil să fie
la acelaşi nivel deoarece în caz contrar se îngreunează atât
fixarea cât şi prelucrarea piesei;
▪ forma ghidajelor coadă de rândunică să poată să fie prelucrată
cu freze unghiulare conice care au unghiul normalizat (de 55°);
▪ suprafeţele curbe trebuiesc pe cât posibil evitate, întrucât
realizarea lor impune utilizarea unor freze profilate care sunt
greu de realizat. Ele pot fi înlocuite cu suprafeţe plane, care
pot fi frezate cu ajutorul unor freze mai uşor de realizat.
▪ prelucrarea unor suprafeţe plane având o zonă centrală
supraînălţată se face economic cu un joc de freze, de aceea
piesa trebuie proiectată astfel încât diferenţa de nivel dintre
zona centrală şi cele laterale să fie aceeaşi.
▪ executarea unui canal de pană până la umărul unui ax este
dificilă, de aceea este necesar ca acest canal să se termine
înainte de umăr;
▪ folosirea unor freze cilindrice mari pentru prelucrarea unor
suprafeţe interioare nu este recomandabilă întrucât aceasta
din lipsă de spaţiu nu poate prelucra toată suprafaţa.
▪ la executarea unui canal de pană într-un ax conic, prelucrarea
este mai economică dacă fundul canalului de pană este paralel
cu axa geometrică a piesei.
116
figura 23 – Soluţie pentru executarea unui canal de pană într-un ax conic
o Forma pieselor filetate

▪ la realizarea filetelor cu cuţitul de strung este necesară
prevederea unei degajări pentru ieşirea cuţitului (atât la
executarea filetelor interioare cât şi a celor exterioare).
▪ la realizarea filetelor interioare cu ajutorul tarodului, acesta nu
trebuie executat până la fundul găurii, pentru a lăsa loc pentru
conul de atac al tarodului;
o Forma pieselor rectificate
▪ în cazul în care rectificarea unei trepte de arbore se cere
numai pe o anumită lungime, aceasta trebuie indicată pe
desen, deoarece altfel piesa va fi rectificată pe întreaga
lungime şi cresc costurile.
▪ pentru rectificarea suprafeţelor plane pe întreaga zonă este
necesară prevederea unor degajări care să permită ieşirea
discului abraziv.
▪ suprafeţele situate la înălţime mai mare decât cele care trebuie
rectificate împiedică prelucrarea acestora. Forma piesei
trebuie modificată astfel încât suprafeţele se rectifică să fie
plasate deasupra celor nerectificate.
117
7.3 Proiectarea pentru logistică (Design for logistics)

Proiectarea pentru logistică reprezintă o serie de concepte şi abordări în
domeniul gestiunii producţiei ce permit diminuarea costurilor legate de logistică
şi creşterea calităţii serviciilor oferite clientului.
Aceste concepte au trei componente principale:
• Ambalarea şi transportul produselor la preţuri cât mai scăzute:
o Produsul şi ambalajul acestuia trebuie să fie concepute astfel
încât ambalarea şi transportul să fie realizate cât mai rapid şi la
preţuri cât mai scăzute;
o Îmbunătăţirea logisticii: ambalare/dezambalare uşoară şi
monitorizare simplă şi sigură a produsului, adică să se ştie în orice
moment unde şi în ce stadiu se află produsul în lanţul logistic;
o Permite o concepţie eficientă a lanţului de aprovizionare şi a
strategiei afacerii. Exemplu: lanţul de aprovizionare de la IKEA
bazat pe utilizarea ambalajelor de forma unor pachete plate.
figura 24 – Avantajul folosirii ambalajelor plate în timpul transportului
118
Aceste pachete asigură o serie de avantaje pentru întreprindere:

reducerea numărului de ambalaje, încărcare mai simplă a pachetelor pe
mijlocul de transport, optimizarea volumului transportat, stocare eficientă,
optimizarea suprafeţei necesare depozitării etc. Clientul beneficiază şi el de o
serie de avantaje: transport simplu, manipulare uşoară, depozitare avantajoasă
etc.
Procesarea simultană şi concurentă. Reorganizarea procesului de
fabricaţie cu scopul efectuării anumitor activităţi în paralel şi pe cât posibil într-o
singură locaţie. Acest lucru permite reducerea duratelor de fabricaţie şi în
general diminuarea costurilor. Exemplu: în cazul realizării unui produs din
componente realizate de către mai mulţi furnizori se doreşte diminuarea
numărului de furnizori sau fabricarea unor componente direct de către
realizatorul de produs în vederea diminuării duratelor şi a costurilor alocate
logisticii.
Fabricant Fabricant
componenta “ i ” componentele
“ i , j, k ”
Fabricant
componenta “ j ”
Fabricant Fabricant Fabricant

componenta “ k ”
Produs Produs
Fabricant Fabricant
componenta “ x ” componenta “ x ”
figura 25 – Exemplu de reducere a numărului de furnizori
• Standardizarea. Referitor la:

o produs, acesta să conţină componente ce pot fi utilizate şi la alte
tipuri de produse;
o proces, normalizarea procesului de fabricaţie, distribuţie,
mentenanţă etc.
119
7.4 Proiectarea pentru mentenabilitate (Design for

maintainability)
Astăzi, din ce în ce mai multe produse necesită asigurarea mentenanţei
pe parcursul duratei lor de viaţă. Astfel, luarea în considerare a aspectelor
legate de mentenanţă, încă din primele etape ale procesului de concepţie a
produsului, conduc la reducerea sau chiar eliminarea costurilor cu mentenanţa
şi la creşterea siguranţei în exploatare a produsului.
Ce înseamnă proiectarea pentru mentenanţă? În primul rând, proiectarea
înseamnă transformarea unei idei într-un produs, proces sau serviciu ce ţine
seama de cerinţele de proiectare şi de nevoile utilizatorilor. În al doilea rând,
mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui produs de a fi întreţinut şi reparat
cu uşurinţă (conform DEX).
În figura 26 sunt ilustrate diverse domenii în care întâlnim conceptul de
mentenabilitate: la un motor de automobil, la un copiator, la o instalaţie
industrială.
Se poate defini mentenabilitatea ca o strategie de concepţie, ce implică
utilizatorul şi conceptorul de produs, având următoarele obiective:
• Identificarea şi ierarhizarea necesităţilor de întreţinere;
• Creşterea disponibilităţii produsului şi reducerea timpului necesar
mentenanţei;
• Creşterea satisfacerii clienţilor;
• Reducerea costurilor pe durata ciclului de viaţă a produsului.
120
figura 26 – Domenii de aplicare a conceptului de mentenabilitate
Ideea că mentenabilităţii unui produs trebuie să i se acorde o foarte mare

importanţă are ca fundament faptul că de-a lungul etapelor de viaţă a
produsului costurile cu mentenanţa şi cele asociate acesteia pot deveni
importante. Pentru o mai bună gestionare a acestor costuri este necesar ca
aspectele legate de mentenabilitate să fie luate în considerare încă din primele
etape ale procesului de concepţie, etape în care proiectarea este mai „flexibilă”,
iar modificările mai puţin costisitoare, figura 27.
121
Costul şi
flexibilitatea Costuri
concepţiei
Flexibilitate
Concepţie Concepţie Prototipare Fabricaţie

preliminară detaliată
figura 27 – Costurile şi flexibilitatea în diversele faze de existenţă a produsului
O bună punere în practică a conceptelor de mentenabilitate poate

conduce la economii în termeni de costuri şi durate. De exemplu, ar fi mai ieftin
de obţinut produse asamblate prin sudare, dar daca aceste produse, pe durata
exploatării lor, necesită înlocuirea unor componente, întreţinerea acestora
devine mult mai costisitoare în comparaţie cu cea a produselor asamblate
demontabil.
Proiectarea pentru mentenabilitate este un proces în buclă închisă,
utilizând următoarele principii:
1. Echipa de dezvoltare a produselor companiei ar trebui să includă persoanele
implicate în proiectare, fabricare, întreţinere şi asistenţă clienţi.
2. Colectarea de date de întreţinere şi informaţii să se dezvolte continuu. Datele
referitoare la întreţinere pot fi colectate de la firmele ce asigură servicii, prin
anchete client, şi sesizări ale clienţilor. Datele sunt apoi dezvoltate în informaţii
ce acceptă decizii.
3. Dezvoltarea / identificarea conceptelor de întreţinere, folosind informaţii. Unii
clienţi vor dicta ce concept de întreţinere vor folosi. În alte cazuri, producătorul
122
trebuie să-şi dezvolte propriul conceptul de întreţinere. Echipa de dezvoltare a

produsului poate genera concepte de întreţinere, pe baza informaţiilor de la
pasul 2.
4. Realizare a concepţiei produsului folosind conceptele selectate de la pasul
anterior. Începe procesul de proiectare a sistemelor utilizând o varietate de
instrumente de proiectare, norme de proiectare, şi abordări. În această etapă,
flexibilitatea este mare şi costurile necesare modificărilor sunt mici.
5. De proiectare, analiză, testare, şi de îmbunătăţire a produsului. Pe baza
rezultatelor de analiză şi de testare (un prototip de la scară sau chiar întreg
produsul poate fi construit), proiectarea evoluează. Conceptele de întreţinere
sunt revizuite. Flexibilitatea procesului este în scădere şi costurile necesare
modificărilor sunt în creştere.
6. Fabricarea de produse. Finalizarea proiectării şi realizarea primei versiuni de
fabricaţie a produsului. În acest moment, flexibilitatea de a modifica
caracteristicile produsului este scăzută iar costurile de întreţinere şi de
modificare sunt mari.
7. Colectarea datelor de întreţinere. Se poate realiza sub formă de feedback-uri
din partea clientului, prin anchete, cât şi de la firme de servicii. Aceste informaţii
provenite de la aceste surse pot fi utilizate pentru a evalua performanţa
produsului în domeniul (Pasul 8) şi la elaborarea de noi produse (Pasul 9).
8. Asigurarea de îmbunătăţiri în conformitate cu cerinţele de siguranţă, calitate,
şi cu alţi factori. Câmp de performanţă iniţial de poate fi mai mic decât se
anticipase. Astfel, o serie de modificări suplimentare trebuie să fie luate în
considerare. În acest moment, modificarea produsului este foarte dificilă şi
costisitoare. Numai acele modificări dictate de client sau de siguranţă, sau cele
care sunt interesante din punct de vedere economic vor fi acceptate.
9. Procesul de concepţie pentru mentenabilitate se repetă cu următoarea
generaţie de produse. Pe baza informaţiilor obţinute, regulile existente pot fi
revizuite, dezvoltate noi instrumente şi abordări de concepţie.
123
7.5 Proiectarea pentru mediu sau eco-proiectarea (Design for

environment)
Eco-proiectarea sau proiectarea „responsabilă” exprimă ideea de a
concepe produse ce respectă principiile de dezvoltare durabilă, adică produse
cu impact scăzut asupra mediului, utilizând cât mai raţional materiile prime,
făcând apel la procedee de fabricaţie nepoluante. Este un demers inovativ şi
promiţător ce propune soluţii pentru generaţiile actuale şi viitoare.
Pentru a realiza în bune condiţii un demers de eco-concepţie trebuie să
se aibă în vedere aspectele principale ale tuturor etapelor de viaţă ale
produsului, de la extracţia materiilor prime până la reciclare, reutilizare sau
revalorizare.
Sunt vizaţi mai mulţi factori ce contribuie la reducerea impactului asupra
mediului:
• Consumul de materii prime (exemplu: se pot utiliza materiale reciclate în
locul materiilor prime?);
• Consumul de apă, de solvenţi şi alte fluide cu efect de seră sau cu efect
asupra stratului de ozon;
• Consumul de energie;
• Cantitatea şi tipul deşeurilor;
• Volumul noxelor etc.
Integrarea aspectelor de mediu în faza de concepţie se poate realiza într-
o manieră progresivă: ameliorarea continuă a produsului cât şi a procesului său
de fabricaţie, de distribuţie, de mentenanţă, de reciclare etc.
Pentru actorii implicaţi în ciclul de viaţă al produsului, eco-proiectarea nu
reprezintă doar o abordare culturală diferită, dar si crearea de noi oportunităţi:
• Pentru fabricantul produsului:
o A cunoaşte şi a gestiona fluxurile de materii prime şi energie;
o A răspunde noilor aşteptări ale pieţei;
124
o A creşte încrederea consumatorului.

• Pentru consumatorul produsului:
o A beneficia de produse durabile şi adaptate nevoilor sale;
o A-şi îmbunătăţi nivelul de trai;
o A realiza economii din utilizarea produsului.
• Pentru colectivitate:
o A realiza economii de energie;
o A diminua costurile cu poluarea şi diverse riscuri;
o A gestiona eficient resursele naturale.
Fabricaţie
Fabricanţi
Materii prime şi Distribuţie

energie Distribuitori
Furnizori Eco-concepţia
Utilizare
Valorificarea Utilizatori
produsului
utilizat
Colectivităţi locale
şi profesionale
figura 28 – Actorii implicaţi în demersul de eco-concepţie

În tabelul3 sunt ilustrate câteva exemple de acţiuni de ameliorare.
Etapa din
cadrul ciclului Acţiuni de ameliorare
de viaţă
125
• Identificarea tipurilor de impact pe care produsul le poate

avea asupra mediului ambiant;
• Identificarea, pentru un anumit tip de impact, a etapei cele
Evaluarea mai influenţate, din cadrul ciclului de viaţa al produsului;
• Identificarea limitelor de ameliorare şi evaluarea
avantajelor şi a dezavantajelor pe care le prezintă
diversele modalităţi de ameliorare.
• Utilizarea tehnologiilor nepoluante;
• Asigurarea calităţii si a necesarului de materiale
(selecţionarea cu ajutorul furnizorilor a materialelor cu cel
Fabricarea mai scăzut impact asupra mediului);
• Optimizarea tehnologiilor de fabricaţie;
• Reducerea consumului de energie.
• Diminuarea volumului şi a greutăţii produselor;
• Utilizarea mijloacelor de transport mai puţin poluante;
• Optimizarea formei ambalajelor şi a logisticii;
Distribuţia
• Înlocuirea materialelor greu degradabile cu materiale
biodegradabile la fabricarea ambalajelor (exemplu: răşinile
petrochimice se recomandă a fi înlocuite pe cât posibil cu
răşini de colofoniu rezultate din fabricarea hârtiei).
• Creşterea duratei de viaţă a produselor;
Utilizarea • Reducerea impactului produsului asupra mediului
ambiant.
tabelul3 – Exemplu de acţiuni pentru realizarea demersului de eco-concepţie

Eco-proiectarea este normalizată la nivel internaţional prin norma ISO
14062. Această normă se adresează conceptorilor şi dezvoltatorilor de produse,
propune principii generale pentru luarea în considerare a mediului ambiant în
demersurile efectuate de aceştia, în diverse etape de concepţie şi dezvoltare a
126
produsului. Pentru evaluarea impactului produsului asupra mediului, norma

recomandă parcurgerea a patru etape, figura 29:
1. Definirea obiectivelor
4. Interpretarea
2. Inventarierea consumurilor
rezultatelor
3. Evaluarea tuturor tipurilor

de impact asupra mediului
figura 29 – Evaluarea impactului produsului asupra mediului
Norma ISO 14062 sugerează si o serie de căi pentru favorizarea

dialogului şi cooperării între diverşii actori implicaţi în demersul de eco-
concepţie. Norma prezintă de asemenea şi acţiuni posibile relative la integrarea
aspectelor de mediu.
Etapele tipice ale
procesului de Acţiuni posibile relative la integrarea aspectelor de
dezvoltare a mediu
produsului
• Formularea exigenţelor ce ţin de mediul ambiant;
• Analiza factorilor externi;
• Alegerea demersurilor de concepţie adecvate;
Planificarea
• Verificarea demersului ales în funcţie de interesele
fundamentale;
• Realizarea analizei mediului ambiant pentru un
produs de referinţă.
127
• Brainstorming;
• Realizarea de analize orientate pe ciclul de viaţă;
Proiectarea
• Stabilirea unor ţinte măsurabile;
preliminară
• Definirea unei concepţii preliminare;
• Respectarea exigenţelor legate de mediul ambiant;
• Aplicarea demersurilor de concepţie şi finalizarea
Proiectarea detaliată specificaţiilor produsului incluzând aspectele legate
de ciclul de viaţă al acestuia.
• Verificarea specificaţiilor prin teste realizate pe

Încercări/Prototipare prototipuri şi examinarea consideraţiilor asupra
ciclului de viaţă pe prototipul testat.
• Comunicarea informaţiilor ce ţin de aspectele de
mediu, utilizarea recomandărilor de eliminare a
Producţie/Lansare
produsului. Luarea în considerare a unei eventuale
pe piaţa
reglementări cu privire la mediul ambiant şi a
exigenţelor acesteia
• Luarea în considerare şi evaluarea experienţelor, a
Verificarea aspectelor legate de mediul ambiant şi a impactului
produsului asupra acestuia.
tabelul4 – Acţiuni posibile relative la integrarea aspectelor de mediu
Demersul de eco-concepţie se realizează în cadrul unor limite ce ţin de:

• Priorităţi: anumite tipuri de impact asupra mediului sunt dificil de
măsurat sau incorect cuantificate pe termen scurt (exemplu: impactul
pe care-l au organismele modificate genetic), iar altele nefăcând
obiectul unui consens (exemplu: câmpul electromagnetic);
• Credibilitate: verificarea afirmaţiilor necesită un minim de
transparenţă, de cele mai multe ori neacordată de cei în măsură, sub
pretextul secretului de fabricaţie;
128
• Cultura întreprinderii: întreprinderea trebuie să „achiziţioneze” noi

competenţe sau să-şi consacre timp pentru formarea, motivarea şi
mobilizarea personalului. Lucrul în echipă este mai rentabil, în special
în cazul în care se lucrează cu specialişti externi, cu riscul de a se
scurge unele informaţii la concurenţă;
Pentru o mai bună înţelegere a principiilor de eco-concepţie,
exemplificăm un studiu realizat de Bio Intelligence Service, din Franţa, în anul
2008, cu tema: ce ambalaj trebuie să alegem atunci când facem cumpărăturile
cu scopul de a reduce emisiile de CO2?
Au fost studiate ambalaje pentru băuturi răcoritoare. Aceste ambalaje au
fost realizate: dintr-un material compozit (carton+polietilenă+aluminiu), din
plastic şi din sticlă.
Compozit Plastic Sticla
figura 30 – Emisiile de CO2 necesare producerii şi reciclării ambalajelor de băuturi

răcoritoare
Rezultatul studiului a arătat că emisiile de CO2 necesare producerii şi

reciclării unui ambalaj din sticlă sunt de 4 ori mai mari faţă de emisiile de CO2
corespunzătoare materialului compozit.
129
8 Procesul de proiectare (concepţie) a produselor
8.1 Aspecte legate de proiectarea produselor

Proiectarea produselor este un proces dinamic şi complex. Este complex
deoarece implică combinarea unui mare număr de probleme ce trebuie
rezolvate, privind atât ingineria produsului cât şi managementul activităţilor şi
sarcinilor de proiectare. Aspectul dinamic este legat de perturbaţiile frecvente
ce afectează realizarea activităţilor acestuia.
În norma franţuzească AFNOR proiectarea este definită ca „o activitate

creativă care, plecând de la nevoile exprimate şi de la cunoştinţele existente,
conduce la definirea unui produs ce satisface nevoile şi este realizabil din punct
de vedere industrial”.
Cercetătorii germani, Pahl şi Beitz definesc proiectarea produselor din punct de
vedere:
• psihologic, ca o activitate creativă ce necesită solide cunoştinţe
inginereşti;
• sistemic, proiectarea este optimizarea obiectivelor date ţinând cont de
constrângerile conflictuale;
• organizaţional, proiectarea este o etapă esenţială a ciclului de viaţă a
produsului.
8.1.1 Tipuri de probleme de concepţie

Problemele de concepţie sunt clasificate în trei clase: proiectarea
rutinieră, proiectarea inovativă şi cea creativă. Această clasificare este reţinută
de către mai mulţi autori şi este generică pentru marea majoritate a domeniilor
de aplicare a concepţiei. Cele trei clase sunt stabilite în funcţie de sursele de
cunoştinţe şi de strategiile adoptate la rezolvarea problemelor (tabelul5).
130
Strategii pentru
Clase Surse de cunoştinţe
rezolvarea problemelor
Concepția rutinieră cunoscute cunoscute
Concepția inovativă cunoscute necunoscute
Concepția creativă necunoscute necunoscute
tabelul5- Tipologia problemelor de concepţie
8.1.1.1 Concepţia rutinieră

În acest caz se cunoaşte strategia de concepţie şi toate cunoştinţele
pentru punerea în aplicare sunt disponibile şi identificate. Conceptorul poate sa-
şi justifice alegerile de reţinere sau nu, a uneia sau altei soluţii. Problema fiind
bine formulată, rezolvarea poate deveni complexă din cauza numărului mare de
soluţii posibile, din cauza dificultăţii de evaluare a tuturor consecinţelor unei
modificări. Este de asemenea indispensabilă măsurarea pertinenţei acţiunilor
puse în practică ce privesc calitatea soluţiei finale. De regulă, conceptorul
găseşte o soluţie acceptabilă acestui tip de concepţie. Proiectarea rutinieră,
numită de asemenea şi reconcepţie, reprezintă aproximativ 80% din activităţile
de concepţie mecanică. [VARG 95].
8.1.1.2 Concepţia inovativă

Proiectarea inovativă se referă la un produs cunoscut. Structura de
descompunere a procesului de concepţie este cunoscută, dar, din contră, poate
fi necesară utilizarea anumitor soluţii tehnice inovative. Inovaţia poate de
asemenea să facă referire la procesul prin care cunoştinţele care vor fi angajate
sunt cunoscute. În principiu, inovaţia este planificată, ea corespunde proiectelor
în care obiectivele sunt bine precizate.
131
Tehnic posibil
Cercetări
Tehnici
Experienţe
Ideea şi realizarea INOVAŢIE
Economie
Structuri
Comportamente
Socio-economic posibil
figura 31- Inovaţia la răspântia oportunităţii tehnice şi a cererii sociale
Aşa cum subliniază Tarondeau, inovaţia nu este întotdeauna cheia

succesului. El prezintă sub forma unui tabel rezultatele a trei studii efectuate
asupra factorilor de succes în inovaţie, vezi tabelul6.
Studiul 1 Studiul 2 Studiul 3
Produs unic sau
Înţelegerea superior produselor
nevoilor concurente.
Aportul valorii
consumatorilor Competenţă în
Marketing asupra
Atenţia acordată marketing.
consumatorilor.
marketingului şi Preţuri egale sau chiar
publicităţii mai scăzute decât ale
concurenţei.
Orientarea spre marile
Piaţă pieţe, puţin
concurenţiale.
Organizaţie Eficacitatea de Căutarea sinergiei de Sprijinul
132
de dezvoltare. Cercetare-dezvoltare managementului.

dezvoltare Utilizarea în marketing şi Focalizarea
tehnologiilor producţie. strategică.
externe.
Autoritatea
„produsului
campion”
Riscul de eşec a
Noutate tehnologiilor puţin
tehnică familiarizate
întreprinderii.
Avantajul
Coordonator
primului pe piaţă.
tabelul6- Factori de succes în inovaţie [TARO 94]
În timpul desfăşurării unui proiect de concepţie inovativă, conceptorul are

mai multă autonomie de intervenţie şi un spaţiu mult mai larg de căutare a
soluţiilor, vezi Figura 32. Dar pentru a explora acest spaţiu, conceptorii se
angajează într-o activitate importantă de cercetare şi dezvoltare cu toate
riscurile pe care aceasta le presupune. Rezultatul unui proces de concepţie
inovativă este un produs familiar utilizatorului dar cu un aspect nou rezultând
din noile atribute şi caracteristici.
8.1.1.3 Concepţia creativă

Proiectarea creativă se referă la un produs necunoscut. Ea intervine
atunci când nu există nici o soluţie de produs apriori şi când toate cunoştinţele
referitoare la produs şi la procesul de concepţie trebuie specificate. În acest
caz, conceptorul trebuie să realizeze caietul de sarcini funcţional. El intervine în
definirea noilor funcţii şi parametri ai noului produs.
Proiectele de concepţie creativă favorizează apariţia de noi idei şi de noi
tehnologii. Prin urmare, proiectarea de noi produse necesită multă intuiţie şi
imaginaţie. Cu toate astea, spaţiu de căutare a soluţiilor nu este foarte restrâns
Figura 32.
133
Spaţiul soluţiilor
de concepţie creativă
de concepţie inovativă
de concepţie rutinieră
Figura 32- Spaţiul soluţiilor de concepţie rutinieră, inovativă şi creativă
Creativitatea poate fi definită ca şi capacitatea de generare a ideilor noi şi

pertinente sau facultatea de combinare a ideilor vechi pentru dezvoltarea noilor
perspective.
La nivel de individ, ca şi la nivel de grup, expresia creativităţii poate avea
patru moduri diferite:
• analogia, prin care ideea nouă provine de la identificarea legăturilor
între situaţii, probleme sau sisteme cunoscute;
• analizarea şi măsurarea, încercarea permiţând determinarea
proprietăţilor cerute sistemului creat;
• înţelegerea „penetrantă” a dinamicii sistemului;
• întâmplarea fericită.
Procesul de creativitate poate de asemenea să fie descompus în patru
faze independente:
• pregătirea;
• incubaţia;
• iluminarea;
• evaluarea.
134
Specificaţii
Concepţie creativă Descompunere

funcţională
Mecanică
Alegerea unui
Concepţie inovativă Hidraulică principiu tehnologic
Optică
Alegerea şi
Concepţia rutinieră dimensionarea
componentelor
Produs
Figura 33- Schema globală de concepţie
Fazele de pregătire şi incubaţie trebuie să fie realizate de către

organizaţii organice; controlul ierarhic este minim. Faza de evaluare este
caracterizată de reguli stricte de partaj a sarcinilor şi de respectarea procesului
de control ierarhic. Faza esenţială de iluminare trebuie să fie în concordanţă cu
modurile de gândire intuitiv şi analitic. Condiţiile de mediu influenţează în mod
însemnat creativitatea.
135
Pentru a ilustra integrarea diferitelor clase de probleme de concepţie,

după nivelul cunoştinţelor disponibile, Kota propune o schemă globală de
concepţie, Figura 33.
8.1.2 Modalităţi de lucru în concepţie

Organizarea în timp şi spaţiu a actorilor ce participă la procesul de
concepţie dă naştere la diverse modalităţi de lucru. În ceea ce priveşte latura
spaţială, participanţii pot lucra în acelaşi loc (împreună) sau la distanţă (în locuri
diferite). În ceea ce priveşte dimensiunea temporală, actorii pot lucra sincron (în
acelaşi timp) sau asincron (în momente diferite). În funcţie de cele două
dimensiuni, activitatea realizată de către conceptor poate fi privată (păstrează
pentru el) sau publică (pune la dispoziţia celorlalţi).
Spaţiu
la distanţă public privat
Platou fizic
împreună
Timp
sincron asincron
Figura 34- Concepția de-a lungul axelor spaţiu-timp
8.1.3 Importanţa concepţiei

Încă din anii 80 strategia de competiţie între întreprinderi a fost
modificată. Întreprinderile competitive sunt cele care sunt capabile să
transforme rapid noile idei în noi produse sau să contribuie la evoluţia propriilor
produse prin îmbunătăţirea performanţelor procesului de concepţie.
136
În urma unui studiu efectuat în anii 90 în întreprinderi americane,

europene şi japoneze, Perrin realizează un tabel cu primele şapte obiective ale
întreprinderilor, vezi tabelul7.
Obiective % din
răspunsuri
Lansarea la timp pe piaţă a noului produs 76 %
Îmbunătăţirea aspectului noilor produse 73 %
Dezvoltarea rapidă a noilor produse 68 %
Dezvoltarea de produse uşor de realizat, de utilizat şi de 61 %
întreţinut 47 %
Reducerea costurilor de dezvoltare a noilor produse 47 %
Reducerea perioadei de recuperare a cheltuielilor cu noile 44 %
produse
Creşterea numărului de noi produse dezvoltate de către
companie
tabelul7- Rezultatele unei anchete în întreprinderi americane, europene şi japoneze
(Perrin)
8.1.3.1 Durata concepţiei

Reducerea timpului de lansare pe piaţă este o variabilă strategică pentru
întreprinderi. Primul dintre fabricanţii ce propun un produs nou poate să obţină
un preţ cu 20% mai mare decât un altul ce propune acelaşi tip de produs cu un
an mai târziu. Reinertsen a studiat programul de dezvoltare al unei imprimante
laser. A observat că o întârziere de şase luni în faza de concepţie conduce la o
pierdere de 31,5% din profit. Însa o depăşire a bugetului cu 30% antrenează o
pierdere de doar 2,3% din profit.
8.1.3.2 Costurile concepţiei

În figura 35 este prezentată o evoluţie medie a costurilor angajate de-a
lungul diferitelor faze ale ciclului de viaţă a produsului, într-o producţie de masă.
S-a constatat că activităţile de concepţie reprezintă doar 5% din costul total al
unui produs însa, rezultatul acestora are o influenţă de 75% asupra costului
total.
137
Costul
produsului
100%
75%
15%
5%
Concepţie Industrializare Producţie Timp
figura 35- Concepția şi costul produsului
Costuri
Reduceri de costuri Costul modificarilor
Timp
Clarificarea Cautarea MaterializareaConceptie Industria- Productie
problemelor solutiilor conceptului detaliata lizare
138
figura 36- Influenţa fazelor de concepţie asupra reducerii costurilor
Rolul critic al activităţilor de concepţie este în primele etape ale

procesului, unde dispunem de mult mai multe posibilităţi pentru modificări şi
alegeri, în aceste etape costul modificărilor fiind mai scăzut, vezi figura 36.
În figura 37 se arată că o creştere cu 20% a duratei primei faze de
concepţie permite reducerea cu 40% a duratei totale de concepţie.
Clarificarea Cautarea Materializarea conceptului Conceptie

problemelor solutiilor detaliata
3% 27% 55% 15%
20% 13% 22% 5% reducere de 40%
Contexul Ingineriei Simultane
figura 37- Rolul strategic al primelor faze de concepţie
8.1.4 Evoluţii în concepţie

Whitney prezintă proiectarea prin două aspecte: (1) proiectarea este un
proces tehnic ce trebuie realizat, (2) proiectarea este un proces organizaţional
ce trebuie administrat. Primul aspect priveşte participantul la concepţie, iar cel
de-al doilea echipa de concepţie.
8.1.4.1 Evoluţii tehnice

O remarcabilă evoluţie în domeniul concepţiei a fost trecerea de la
proiectarea la planşetă spre CAD (Concepţie asistată de către calculator), în
special spre CAD 3D. Ca avantaje menţionam: rapiditatea şi simplitatea
realizării modificărilor, automatizarea execuţiei, reutilizarea datelor din sarcinile
precedente, reducerea timpilor de analiză, etc.
În 1995 macheta virtuală îşi face apariţia. Este vorba de o definire
geometrică exhaustivă şi exactă a unui model în 3D şi o reprezentare unică a
datelor relative la produsul conceput. Astfel, operaţiile de simulare şi calcul
devin imediate.
139
PLM (Product Lifecycle Management) este o abordare transversală de

creare, gestiune şi difuzare a informaţiei spre diferitele servicii ale întreprinderii,
sau spre parteneri. Această abordare permite îmbunătăţiri concrete în termeni
de gestiune a resurselor, de frecvenţă de lansare a noilor produse, de
trasabilitate a fluxului de informaţii, etc.
În ianuarie 2008 a apărut noţiunea de PLM 2.0. Aceasta derivă din
aplicarea conceptelor Web 2.0 instrumentelor şi conceptelor de PLM. În
general, PLM 2.0. cuprinde:
• utilizarea aplicaţiilor accesibile cu ajutorul unui navigator de Internet;
• modelarea simplă şi parametrizarea proceselor din întreprinderi;
• colaborarea „on-line” şi crearea de comunităţi de creatori şi utilizatori
de produse;
• partajarea informaţiilor, externalizarea proceselor de fabricaţie.
Tendinţele actuale în domeniul proiectării, fabricaţiei, testării şi
mentenanţei produselor sunt orientate pe colaborarea tuturor actorilor implicaţi,
folosind machete virtuale.
Unul dintre instrumentele aflate în trend este 3Dlive de la Dassault
Systèmes. Acesta propune un mediu grafic unic ce permite tuturor tipurilor de
colaboratori – ingineri, economişti, specialişti cu întreţinerea – să aibă acces la
informaţiile referitoare la produs şi să le afişeze în trei dimensiuni, date furnizate
de instrumente CAD sau PLM.
Imaginile 3D nu sunt simple randări ale obiectelor concepute, ele
reprezintă starea proiectului la momentul reprezentării. Utilizatorul poate accesa
toate datele aferente: dimensiuni, date, persoana care a conceput piesa sau
ansamblul, versiunea piesei, foi de calcul, ordine de montare a componentelor
etc.
140
Birou de studii
Vânzări
Analist
Conceptor
Director de
producţie
Cumpărări Birou de
metode
Planificarea
producţiei
Fabricaţie
figura 38- Sistem PLM
figura 39- Lucru colaborativ în 3D (3Dlive - Dassault Systèmes)

141
8.1.4.2 Evoluţii în organizare

În ultimele decenii, presiunea economică exercitată de către consumatori
obligă întreprinderile să fie din ce în ce mai receptive şi să înnoiască încontinuu
şi cât mai repede posibil gama lor de produse. În plus, mondializarea pieţelor
deschide porţile unei concurenţe din ce în ce mai puternice la scară
internaţională. Această situaţie obligă întreprinderile să-şi adapteze procesul de
dezvoltare a produselor. Trecerea de la organizarea clasică a întreprinderii spre
„Concurrent Engineering” (Ingénierie Simultanée în limba franceză sau Inginerie
Integrată în limba română) aduce o serie de modificări la nivel de organizare a
întreprinderii, în scopul reducerii timpului de lansare pe piaţă a produsului.
8.2 Modelarea procesului de concepţie a produselor
Câteva modele reprezentative pentru demersul de concepţie sunt

prezentate în acest paragraf. Este realizată şi o analiză comparativă din punct
de vedere al fluxului de informaţii atât în sens direct, cât şi în sens indirect.
Putem clasifica modelele de concepţie în două mari familii: modele
prescriptive şi modele descriptive. Alte familii sunt de asemenea propuse în
literatura de specialitate.
8.2.1 Modele prescriptive

Acestea reunesc procesele pe care conceptorii trebuie să la urmeze în
demersul lor de concepţie. Acest tip de modele pot fi descompuse în două
categorii:
• Prescrierea de proceduri ce trebuie urmate şi activităţi ce trebuie
realizate;
• Prescrierea stărilor şi atributelor produsului
Cu toate acestea, Finger afirmă că nu există rezultate de cercetare care
să indice că putem obţine sistematic soluţii de concepţie mai bune dacă
modelul prescriptiv este urmat.
142
8.2.2 Modele descriptive

Contrar modelelor prescriptive, modelarea descriptivă a procesului de
concepţie este bazată pe descrierea şi reprezentarea procedurii mentale
urmată de către conceptor. Cercetările în domeniu sunt axate pe studiul
proceselor, strategiilor şi metodelor de rezolvare a problemelor utilizate de către
conceptori.
Obiectivul modelării descriptive a procesului de concepţie este de a
înţelege mecanismele concepţiei, de a îmbunătăţi eficacitatea acestui proces şi
de a permite dezvoltarea de instrumente capabile să ajute pe participanţii la
concepţie în demersurile acestora.
8.2.3 Modelul elaborat de cercetătorii germani Pahl şi Beitz

Acest model reprezintă procesul de concepţie ca o succesiune ierarhică
de faze. Este unul dintre modelele cele mai recunoscute dintre modelele
prescriptive. Modelul este compus din patru faze principale: (1) planning and
clarifying the task, (2) conceptual design, (3) embodiment design, (4) detail
design.
Cunoştinţe tacite
Planning and clarifying the
task
Conceptual design Model mental
Embodiment design Dispozitive tehnice
Detail design
ARTEFACT
figura 40- Modelul elaborat de Pahl şi Beitz
143
Clarificarea problemelor (planning and clarifying the task)

Prima fază constă în stabilirea caietului de sarcini detaliind specificaţiile
tehnice şi economice ce trebuie atinse. Rezultatul acestei faze este descrierea
iniţială a produsului exprimată sub forma unei liste de funcţii şi de caracteristici
ce trebuie să fie îndeplinite de către produs, un ansamblu de constrângeri şi
eventual de obiective legate de cost şi timp de lansare pe piaţă.
Căutarea soluţiilor (conceptual design)
Plecând de la caietul de sarcini, conceptorul va structura, ierarhiza şi
caracteriza diferitele nevoi funcţionale exprimate. Un concept al obiectului ce
trebuie conceput este ales în urma unei analize funcţionale şi al unui studiu al
posibilităţilor tehnice disponibile pentru fiecare funcţie şi sub-funcţie. În această
fază iau naştere primele reprezentări grafice şi machete simple ale produsului.
Materializarea conceptului (embodiment design)
În această fază, conceptorul elaborează o descriere tehnică completă cât
şi structura finală a produsului în termeni de forme şi dimensiuni. Adesea, mai
multe soluţii posibile sunt evaluate pentru alegerea celei mai adaptate în funcţie
de criterii economice şi tehnice. Tot în această fază, sarcinile de analiză şi de
sinteză se succed şi se completează înaintea ajungerii la o soluţie optimă.
Concepţie detaliată (detail design)
În cursul acestei faze se va elabora documentaţia tehnică necesară
pentru utilizator şi pentru lansarea în fabricare a componentelor produsului
conceput. Conceptorul defineşte complet şi în detaliu fiecare component
specificând dimensiunile sale, caracteristicile fizice (materiale), schemele şi
planurile detaliate, costurile şi o descriere a procesului său de industrializare.
De reţinut că în acest tip de model de reprezentare, procesul de
concepţie nu este neapărat un proces liniar descendent. Modelul permite luarea
în considerare a unor serii de acţiuni, feedback-uri între fazele şi etapele
intermediare.
8.2.4 Modelul propus de Roozenberg şi Eekels

Roozenberg şi Eekels propun o modelare a concepţiei, ca iterarea unui
ciclu elementar de concepţie. În acest model, diferenţa faţă de modelul propus
de Pahl şi Beitz, este că soluţiile şi specificaţiile evoluează simultan. La o
anumită etapă a procesului de concepţie, un ansamblu de specificaţii determină
144
o soluţie de concepţie care, la rândul său, va contribui la definirea unui nou

ansamblu de specificaţii, vezi figura 41.
Funcţie
Specificaţii 1
Concepţie 1 Comparare
Specificaţii 2
Proprietăţi
Specificaţii 3
Proprietăţi
Validare
Proprietăţi
figura 41- Structura iterativă a procesului de concepţie [ROOZ 95]
8.2.5 Modelul FBS

Modelul Function, Behavior, Structure (FBS) permite o reprezentare
explicită a funcţiilor unui produs (problema) a structurii produsului (soluţia) şi a
comportamentelor interne ale produsului.
Funcţii: descriu, într-o manieră abstractă, finalităţile unui obiect (proces,
produs sau resurse). Funcţiile de serviciu sunt formulate independent de toate
soluţiile particulare, iar funcţiile tehnice sunt tributare alegerii soluţiei.
Comportament:: descrie dinamica unui obiect. Poate cuprinde
ansamblul legilor şi regulilor, o succesiune secvenţială a stărilor ce reprezintă
evoluţia unei structuri în urma unei excitaţii sau în cursul unui proces dat.
Structură: permite specificarea elementelor ce compun obiectul modelat
şi atributele acestor elemente.
145
Profesorul John Gero de la Krasnow Institute for Advanced Study

propune separarea între comportamentul structurii (structure behavior) şi
comportamentul aşteptat (expected behavior). Domeniile comportamentale F şi
S sunt distincte. Comportamentul F descrie ceea ce este aşteptat de la
structură, iar comportamentul S ceea ce se constată. Aceste domenii sunt
constituite din variabile şi sunt legate prin activităţi de transformare (săgeţi
simple) sau de comparare (săgeata dublă), vezi figura 42.
6 Legendă :
5
F S D Be : Comportament aşteptat
Bs : Comportamentul structurii
1 2 3 D : Descrierea artefactului
F : Funcţie
7 S : Structură
Be Bs
4
8
Transformare
Comparare
figura 42- Modelul FBS propus de Gero
Cu ajutorul acestui model, sunt identificate 8 activităţi:

Formularea (1) transformă problema de concepţie, exprimată printr-o
funcţie (F), în comportamentul aşteptat (Be);
Sinteza (2) transformă comportamentul aşteptat (Be) în structură de
soluţie (S) de la care se aşteaptă un anumit comportament;
Analiza (3) determină comportamentul structurii (Bs) sintetizate (S), în
procesul 2;
Evaluarea (4) compară comportamentul derivat din cel al structurii (Bs) cu
comportamentul aşteptat (Be) pentru pregătirea deciziilor de acceptare a
soluţiei de concepţie;
Documentaţia (5) produce descrierea concepţiei (D) pentru construirea
sau fabricarea produsului;
146
Tipul 1 de reformulare (6) provoacă schimbări în spaţiul stărilor de

concepţie, în termeni de variabile de structură sau game de valori pentru
acestea;
Tipul 2 (7) provoacă schimbări în spaţiul stărilor de concepţie, în termeni
de variabile de comportament aşteptat sau game de valori pentru acestea;
Tipul 3 (8) provoacă schimbări în spaţiul stărilor de concepţie, în termeni
de variabile de funcţii.
8.3 Iteraţiile în procesul de concepţie

Procesul de concepţie este foarte rar un proces liniar. Adesea el este un
proces iterativ, în care, la fiecare etapă trebuie făcute alegeri ce necesită un
plus de informaţii sau de studii.
Prin trecerea la ingineria paralelă o serie de activităţi se vor efectua pe cât
posibil în paralel, ceea ce poate conduce la necesitatea reiterării unora dintre
ele, fie datorită nesincronizării fluxului de informaţii, fie datorită unor erori.
În contextul ingineriei simultane, activităţile sunt efectuate pe cât posibil
simultan, ceea ce înseamnă că paralelismul nu este niciodată perfect.
Planificarea se face prin etape succesive, cu precizii crescătoare şi nu poate fi
în totalitate determinată apriori. Directivele sunt globale, definite în termeni de
obiective, de unde şi marea responsabilitate a actorilor implicaţi.
Putem remarca faptul că iteraţiile sunt necesare în procesul de
concepţie, în fiecare tip de organizare: secvenţială sau simultană, dar impactul
acestora este diferit în fiecare dintre ele.
Riscurile iteraţiilor sunt prezentate pe un model în care activităţile de
concepţie sunt considerate mai întâi în serie şi apoi în paralel (sau suprapuse).
Riscurile sunt cuantificate în termeni de durate şi costuri. Astfel, se consideră
două activităţi de concepţie descompuse în etape legate prin constrângeri de
anterioritate. De asemenea, se presupune ca toate etapele au acelaşi cost „c” şi
aceeaşi durată „t” şi se arată că aplicarea ingineriei simultane permite
reducerea duratei păstrând costul constant. Pentru aceasta se iau în
considerare două cazuri:
147
• În primul caz, toate activităţile se desfăşoară fără probleme de realizare,

vezi figura 43.
1.1 1.2 1.3 2.1 2.2 2.3 Durata ciclului = 6t

Costul ciclului = 6c
1.1 1.2 1.3

Durata ciclului = 4t
2.1 2.2 2.3
figura 43- Durata şi costul ciclului fără iteraţii
Avantajul derulării în paralel este reducerea duratei ciclului de activităţi.

Această metodă are un risc la nivelul derulării activităţilor, deoarece dacă este
necesar să se refacă o activitate care are legături cu o alta este posibil să fie
nevoie de refacerea unui număr însemnat de activităţi.
• În cel de-al doilea caz, derularea activităţilor este perturbată. La originea

acestei perturbări se află faptul că în practică, constrângerile legate de
costuri, de durate şi de calitate pot face imposibilă buna derulare a
anumitor activităţi. Aceste constrângeri sunt generate de către activităţile
din amonte când devine necesară relansarea unei activităţi în caz de
eşec pentru a permite realizarea ei. Presupunem că etapa 1.3 necesită
refacerea etapei 1.2. Observăm că aplicarea paralelismului nu
garantează neapărat un câştig de timp fără creşterea costului, vezi figura
44.
148
1.1 1.2 1.3 1.2 1.3 2.1 2.2 2.3
1.1 1.2 1.3 1.2 1.3

2.1 2.2 2.2 2.3
figura 44- Durata şi costul ciclului cu iteraţii
Riscurile de a avea o iteraţie într-o reţea de activităţi executate în paralel

sau parţial suprapuse sunt mai importante în comparaţie cu riscurile de a avea
o iteraţie intr-o reţea de activităţi executate în serie, la nivelul costurilor.
149
9 Tehnici de creativitate utilizate în proiectare
9.1 Tehnica bobocului de lotus
Această tehnică a fost creată de către Yasuo MATSUMURA, de la

Centrul de Cercetări de Management din Chiba, Japonia.
Tehnica are ca principiu plecarea de la o temă inițială, ce va fi divizată în
subteme, obținând astfel mai multe moduri de abordare a temei inițiale.
Analogia cu floarea de lotus este aceea că tema inițială reprezintă
branșa principală, subtemele reprezintă branșele care înconjoară branșa
principală, branșele secundare devin pe rând branșe principale la nivel local
față de alte noi branșe etc.
Modalitatea de lucru este următoarea:
1. Se construiește o matrice pătratică de 9X9 elemente;
2. Tema inițială se scrie în celula centrală a matricei;
3. În celulele din jurul celulei centrale vor fi scrise ideile sau soluțiile
ce derivă din aceasta, în funcție de natura acestei teme și de obiectivele
studiului;
4. Aceste noi elemente devin la rândul lor teme centrale față de
altele ce vor fi scrise în jurul lor. În jurul lui A vor fi scrise ideile a1…a8;
5. Se va continua completarea matricei în jurul noilor teme B, C…H,
până când „bobocul de lotus” va fi complet.
Considerăm o companie care dorește să-și crească valoarea produsului
pe care-l comercializează. Se va înscrie în centrul matricei tema inițială:
Valoare Produs. În jurul acestei teme vor fi trecute principalele 8 elemente
specifice companiei care concură la creșterea valorii produsului: Cercetare,
Dezvoltare, Tehnologii, Furnizori, Logistică, Personal, Parteneri și Costuri.
Remarcă: în funcție de natura temei inițiale și de complexitatea studiului
există o doză mai mică sau mai mare de subiectivism în stabilirea elementelor
ce înconjoară tema centrală.
150
Cele 8 elemente sus-menționate vor deveni teme centrale locale și vor fi

scrise în zonele dinspre extremitățile matricei, iar în jurul acestora se vor căuta
idei care să se înscrie în obiectivul inițial.
figura 45- Bobocul de lotus

Astfel, pentru Cercetare se vor căuta idei de creștere a valorii produsului
în această etapă de dezvoltare a acestuia. Astfel, putem găsi: Analiza
funcțională, Creativitate, Materiale noi, Performanțe, Ergonomie produs, Aspect
produs, Formă produs, Principii de funcționare.
151
Analiza Materiale
Creativitate
funcțională noi
Principii de
Cercetare Performanțe Dezvoltare Tehnologii
funcționare
Formă Aspect Ergonomie

produs produs produs
Cercetare Dezvoltare Tehnologii
Valoare
Costuri Costuri Furnizori Furnizori
Produs
Parteneri Personal Logistică
Parteneri Personal Logistică
figura 46- Bobocul de lotus - exemplu

După completarea matricei, echipa care efectuează analiza obține 64 de
idei sau soluții pe care le poate utiliza în studiul privind posibilitățile de creștere
a valorii produsului companiei.
9.2 Analiza câmpului de forțe
Această tehnică a fost dezvoltată de către psihologul american de origine

germană Kurt LEWIN, specialist în psihologia socială, pentru a identifica vizual
152
modul în care forțele pozitive și negative influențează situațiile. Oamenii

obișnuiți vad situațiile în mod static. Deoarece totul se află într-o continuă
mișcare, situațiile analizate au și ele o anumită dinamică, forțele ce le
guvernează făcând ca acestea să fie împinse spre o extremă sau spre cealaltă,
de-a lungul unui interval de timp.
Obiectivele analizei sunt:
• Orientare mai bună în acțiunile pe care le facem;
• Evaluarea mai amănunțită a factorilor relevanți;
• Identificarea punctelor forte ca caracterizează situația;
• Identificarea punctelor slabe în scopul diminuării efectelor acestora;
• Găsirea de noi puncte forte.
Modul de lucru:
1. Se stabilește sarcina de lucru;
2. Se vor stabili extremele. Pe o foaie de hârtie se vor înscrie în partea
stângă cazul cel mai defavorabil, iar în partea dreaptă cazul cel mai
favorabil;
3. În partea centrală a graficului va fi o listă cu factorii și condițiile situației
analizate. Analiza este mai fină cu cât lista va conține un număr mai
mare de elemente;
4. Pentru fiecare factor/condiție forțele specifice acestuia/acesteia vor
„împinge” situația spre dreapta sau spre stânga. Se va marca cu o
săgeată sensul în care acel factor „împinge” situația și se va acorda o
notă de la 1 la 10.
5. După completarea graficului și acordarea punctajului pentru fiecare
factor/condiție se face balanță finală, aflând unde ne situăm la momentul
analizei.
153
De exemplu, o persoană dorește sa-și cunoască șansele de reușită pe

plan profesional. Pentru început identifică 10 factori de influență: competențele,
motivația, ambiția, curiozitatea, încrederea, energia, obiectivele, disponibilitatea,
anturajul, vârsta.
Defavorabil Factor/condiție Favorabil

Competențele → 8
Motivația → 3
Ambiția → 6
6  Curiozitatea
Încrederea → 5
Energia → 4
8  Obiectivele
2  Disponibilitatea
4  Anturajul
Vârsta → 7
8+6+4+2=20 3+4+5+6+7+8=33
Diferența=33-20=13 din maximul de 100
% → % X
Cei 10 factori identificați de persoana care realizează studiul sunt trecuți

pe coloana centrală a tabelului.
Partea stângă a tabelului corespunde situațiilor nefavorabile, iar partea
dreaptă situațiilor favorabile.
Pentru fiecare factor, persoana în cauză a identificat sensul de influență
al acestuia (favorabil sau defavorabil) și a acordat note.
Pentru fiecare parte a tabelului se face punctajul, iar apoi este realizat
punctajul total. În acest caz, fiind vorba de 10 factori, posibilitatea concretă de
atingere a maximului de punctaj ar fi fost ca pentru toții factorii să fi primit nota
154
maximă pentru influență favorabilă. Dar cum acest caz este unul ideal, în
realitate diferență de 13 puncte poate fi reprezentată în tabel cu un X
corespunzător celului de (10%,20%), ceea ce arată ca la momentul studiului
șansele sunt ușor favorabile.
Analiza câmpului de forțe permite aprecierea realistă a șanselor, o
vedere de ansamblu a factorilor de influență și a evoluției acestora, dar și
posibilitatea identificării de noi factori cu influență favorabilă în scopul creșterii
șanselor de reușită.
9.3 TRIZ - teoria rezolvării creative a problemelor
TRIZ este acronimul din limba rusă -Teorija Rezhenija Izobretatel skich
Zadach.
Creatorul metodologiei TRIZ a fost Genrich Saulovich Altshuller, (1926 –
1998), jurnalist, eseist, critic, scriitor SF, inventator, fondator TRIZ.
TRIZ este o metodă de analiză simplă, structurată și sistematică pentru
găsirea unei soluții creative de rezolvare a unei probleme. Aplicarea metodei
TRIZ permite considerarea tuturor soluțiilor alternative posibile.
Altshuller a încercat să descopere o metodă logică şi sistematică pentru a
realiza invenţii, care să permită mai multora să înveţe să devină creativi, nu
doar celor dotaţi de la natură cu talent creativ. Între 1946-1948, el a studiat
invenţii faimoase și mii de brevete, descoperind că inovarea nu este un proces
pur intuitiv, ci un proces bazat pe logică, analogie, gândire, raționament. El a
descoperit că foarte puţine soluţii constituiau nişte invenţii reale, majoritatea
constituind doar nişte îmbunătăţiri şi adaptări ale unor soluţii anterioare. Astfel,
a observat că toţi autorii au folosit un anumit set de reguli pentru a rezolva
problemele, soluţiile noi propuse nefiind doar rezultatul intuiţiei, revelaţiilor,
inspiraţiei de moment sau imaginaţiei inventatorilor. Studiul a peste 200 000 de
brevete a evidențiat că peste 95% dintre invenţii au apărut prin utilizarea
cunoştinţelor deja disponibile într-un alt domeniu sau prin analogii cu soluţii
155
aplicate în alte domenii. Rezultatul acestui studiu a fost mai târziu sintetizat în
principiile inventive ale metodologiei TRIZ.
Altshuller a observat următoarele:
• Diferenţa esenţială este dată de modul de rezolvare a contradicţiilor care
apar în definirea problemelor;
• Indiferent de domeniul din care proveneau invenţiile, toate utilizau
aceleaşi principii inovative, ceea ce însemna că respectivele principii ar fi
putut fi generalizate pentru aplicarea lor universală, consecinţa fiind că
astfel inovarea poate fi predată şi învăţată.
Altshuller a separat problemele în :
• Probleme generale;
• Probleme inventive adică probleme ale căror soluţii cauzează apariţia
altor probleme.
De exemplu, dacă vrem să realizăm un vehicul care să consume mai
puţin, acesta trebuie să aibă o greutate mai mică, care se poate obține de
exemplu prin reducerea grosimii tablei, ceea ce poate duce la reducerea
securităţii pasagerilor. În mod tradiţional, inventatorii trebuie să găsească un
compromis între îmbunătăţirea unei caracteristici şi “degradarea”(înrăutățirea)
alteia, ceea ce duce la obținerea unor caracteristici medii, diferite de valorile
ideale, care ar permite atingerea unor performanţe optime.
O soluţie inventivă este cea care nu are la bază compromisul, ci mai
degrabă eliminarea contradicţiei dintre două tipuri de caracteristici. În cazul
prezentat mai sus, pentru scăderea greutății trebuie găsită o altă soluție
inventivă cum ar fi utilizarea unor materiale compozite sau reconcepția
caroseriei.
Astfel, Altshuller a enumerat 40 de astfel de reguli, pe care le-a denumit
„principii inventive”, considerate ca tehnici cheie ale TRIZ.
Rezolvarea unei probleme utilizând metologia TRIZ se face în mai multe
etape:
156
Se incepe de la identificarea și descrierea problemei concrete. Urmează

trecerea la un nivel superior, de exemplu în cazul analizei activității unui
departament se trece la analiza activității la nivel de companie, urmează
abstractizarea problemei, realizarea de analogii. Se definește astfel o problemă
standard iar prin utilizarea instrumentelor TRIZ se alege o soluție a problemei
generale iar prin particularizare se aplică problemei specifice luată inițial în
considerare.
Problemă Soluție
standard Instrumente TRIZ
standard
Particularizare
Abstractiozare
Analogie
Problemă Soluție
concretă creativă
figura 47- Rezolvarea unei probleme utilizând metologia TRIZ
157
9.3.1 Instrumente TRIZ
Un instrument utilizat pentru formularea problemei de rezolvat este

modelul cu 9 „căsuțe”care permite analiza situației în timp și spațiu, de la simplu
la complex:
figura 48- Modelul „timp-spațiu”

Un exemplu de aplicare a modelului cu 9 căsuțe în cazul unui automobil
electric:
figura 49- Exemplu de utilizare a modelului „timp-spațiu”
158
Rezolvarea unei probleme folosind metoda TRIZ se bazează pe

rezolvarea contradicțiilor, respectiv concepție prin compromis. S-a constatat că
prin îmbunătățirea unei caracteristici a unui produs se va înrăutăți altă
caracteristică. De exemplu în cazul unui automobil electric creșterea autonomiei
se poate realiza prin utilizarea unei baterii cu capacitate mai mare dar prin
această modificare vor crește prețul și greutatea vehiculului, aceasta din urmă
influențând în sens negativ și autonomia.
S-a constatat că atunci când în etapa de rezolvare a unei probleme nu se
acceptă compromisul se obține, se descoperă, o soluție creativă care poate fi
chiar o invenție prin care se elimină compromisul.
Exemple de contradicții și compromisuri:
Contradicții Compromisuri
Vehicul electric cu autonomie mare și Vehicul electric cu autonomie
vehicul cu preț scăzut mare sau vehicul cu preț scăzut
Produs cu calitate ridicată și pret scăzut Produs cu calitate ridicată sau
produs cu preț scazut
Grad ridicat de securitate și greutate Grad ridicat de securitate sau
mică vehicul greutate mică vehicul
Putere mare a motorului și consum redus Puterea motorului sau consum de
de carburant carburant
Motor termic cu putere mare și emisii Motor termic cu putere mare sau
scăzute emisii scăzute
Design atractiv și aerodinamică bună Design atractiv sau aerodinamică
bună
Roți de cauciuc cu aderență foarte bună Roți de cauciuc cu aderență
și durabilitate mare (uzură redusă) foarte bună sau durabilitate mare
(uzură redusă)
tabelul8- contradicții și compromisuri
Contradicțiile sunt de natură tehnică sau fizică.
159
Contradicțiile de natură fizică se referă la parametrii de aceeași natură, în

conflict unul cu celălalt. Exemple: „Se dorește un geamantan cu volum interior
mare dar cu volum exterior mic”. În cazul recipienților alimentari din plastic se
dorește să aibă rezistență ridicată dar în același timp să poată fi ușor reciclați
(degradabili).
Alt exemplu: Considerând un cuțit de bucătărie am dori să taie foarte bine
produsele alimentare dar în același timp să nu taie mâna utilizatorului…
În cazul unui automobil electric se dorește o gardă la sol ridicată și
coeficient aerodinamic mic (la viteza mare) care implică gardă la sol mică.
Rezolvarea acestor contradicții fizice se poate face prin separarea celor
două caracteristici contradictorii în timp și spațiu. În cazul de mai sus referitor la
geamantan contradicția se poate rezolva prin separarea în spațiu, adică design
modular cu compartimente pliabile (sau compartimente cu fermoare care permit
mărirea volumului interior).
În cazul automobilului electric contradicția se rezolvă prin separarea în
timp a celor 2 caracteristici, adică se proiectează automobilul cu gardă la sol
ridicată și cu un sistem de lamele retractabile care se deschid la viteză ridicată.
Contradicțiile tehnice se referă la cazul când avem doi parametri de natură
diferită cum ar fi: Vrem un automobil cu putere mare și consum scăzut, sau
vrem un telefon cu ecran mare și luminos, dar cu autonomie ridicată. În aceste
cazuri producătorii trebuie să rezolve aceste contradicții găsind alternative
inovative.
Rezolvarea contradicțiilor prin metoda TRIZ se face cu ajutorul matricei
contradicțiilor. Altshuller a identificat 39 de parametri sau caracteristici care de
regulă trebuie îmbunătățiți pentru a crește calitatea, performanțele, securitatea,
fiabilitatea, pentru a scădea costurile produselor. Acești parametri sunt
prezentați într-o matrice care conține pe ordonată parametrii care contribuie la
îmbunătățiri iar pe abscisă parametrii care contribuie la diminuări.
160
9.3.2 Cele 40 de principii TRIZ
Nr. Denumire principiu Denumire în engleză

1 SEGMENTAREA / FRAGMENTAREA SEGMENTATION
2 SEPARAREA TAKING OUT
3 CALITATEA LOCALĂ LOCAL QUALITY
4 ASIMETRIA ASYMMETRY
5 FUZIUNEA, INTEGRAREA, COMBINAREA MERGING
6 UNIVERSALITATEA, MULTIFUNCȚIUNILE UNIVERSALITY
7 INCLUZIUNEA (CF. "MODELUL RUSSIAN DOLLS
MATRIOSHKA")
8 CONTRAGREUTATEA ANTI-WEIGHT
9 CONTRA-ACȚIUNEA PRELIMINARĂ PRELIMINARY ANTI-ACTION
10 ACȚIUNEA PRELIMINARĂ PRELIMINARY ACTION
11 PROTECȚIA SAU COMPENSAREA BEFOREHAND CUSHIONING
PREALABILĂ
12 ECHIPOTENȚIALITATE, ELIMINAREA EQUIPOTENTIALITY
TENSIUNII
13 INVERSIUNE INVERSION "THE OTHER WAY
ROUND"
14 CURBAREA, ROTUNJIREA SPHEROIDALITY - CURVATURE
15 DINAMICA, OPTIMIZAREA DYNAMICS
16 ACȚIUNI PARȚIALE SAU ÎN EXCES PARTIAL OR EXCESSIVE
ACTIONS
17 TRECEREA ÎN ALTĂ DIMENSIUNE (DE LA ANOTHER DIMENSION
PLAN ÎN SPAȚIU)
18 VIBRAȚII SAU OSCILAȚII MECANICE MECHANICAL VIBRATION
161

19 ACȚIUNE PERIODICĂ PERIODIC ACTION
20 CONTINUITATEA (ACȚIUNII UTILE) CONTINUITY OF USEFUL
ACTION
21 ACCELERAREA (RAPIDITATEA) SKIPPING
22 CONVERSIA ‘NEGATIVULUI’ ÎN ‘POZITIV’ BLESSING IN DISGUISE
23 RETUR, FEEDBACK FEEDBACK
24 ELEMENT INTERMEDIAR INTERMEDIARY
25 AUTOSERVIREA, ORGANIZAȚIE SELF-SERVICE
AUTONOMĂ
26 UTILIZAREA COPIILOR, MODELELOR COPYING
27 UTILIZARE DE ACCESORII IEFTIE, CU CHEAP SHORT-LIVED
DURATĂ SCURTĂ DE UTILIZARE (DE OBJECTS
UNICĂ FOLOSINȚĂ)
28 INLOCUIREA UNUI SISTEM MECANIC CU MECHANICS SUBSTITUTION
UNUL SAU MAI MULTE SISTEME NE-
MECANICE (FIZICE, ELECTRONICE,
CHIMICE…)
29 HIDRAULICA SAU PNEUMATICA PNEUMATICS AND
(UTILIZAREA DE FLUIDE SAU GAZE) HYDRAULICS
30 MEMBRANE FLEXIBLE ȘI FOLII/FILME FLEXIBLE SHELLS AND THIN
SUBȚIRI FILMS
31 POROZITATEA (UTILIZAREA POROUS MATERIALS
MATERIALELOR POROASE)
32 MODIFICAREA CULORII SAU A COLOUR CHANGES
TRANSPARENȚEI
33 OMOGENITATEA HOMOGENEITY
34 ELIMINAREA ȘI RECUPERAREA; DISCARDING AND
(REGENERAREA, REINTEGRAREA) RECOVERING
162

35 MODIFICAREA VALORILOR, PARAMETER CHANGES
PROPRIETĂȚILOR UNUI PARAMETRU
36 TRANZIȚII DE FAZĂ PHASE TRANSITIONS
37 DILATAREA TERMICĂ THERMAL EXPANSION
38 MEDIUL SAU ATMOSFERĂ STRONG OXIDANTS
ÎMBUNATĂȚITĂ, OXIDARE ACCELERATĂ
39 MEDIU SAU ATMOSFERA INERTĂ INERT ATMOSPHERE
40 MATERIALE COMPOZITE COMPOSITE MATERIALS
tabelul9- 40 principii TRIZ
Principiile creative TRIZ – explicații
1. Segmentarea / Fragmentarea
• Impărțirea/divizarea unui obiect în părți independente;
• Realizarea unui obiect (produs) demontabil, facilitarea demontării;
• Creșterea gradului de segmentare (fragmentarea);
Exemple:
Piese de vehicule, module, care pot fi adăugate în mod independent.
Utilizarea unei rețele de calculatoare în locul unui server.
2. Separarea
• Extragerea, separarea, de obiect a unei părți sau a unei proprietăți
perturbatoare;
• Extragerea sau izolarea numai a proprietății sau a părții utile;
Exemple:
Extragerea unui generator de electricitate din interiorul clădirii pentru
reducerea zgomotului;
163
Extragerea unui semnal util din cel recepţionat pentru prelucrarea

ulterioară;
3. Calitatea locală
• Trecerea de la o structură omogenă a unui obiect la o structură
neomogenă;
• Realizarea concepției astfel încât fiecare parte a unui obiect să
realizeze o funcțiune diferită în cele mai bune condiții posibile;
• Specializarea diferitelor părți ale unui obiect;
Exemple:
Pix cu lanternă cu LED într-o singură unitate.
Plasarea unor componente electronice care se încălzesc în zone ale
echipamentului unde pot disipa mai uşor căldura.
4. Asimetria
• Inlocuirea formei simetrice a unui obiect cu o formă asimetrică;
• Dacă obiectul este deja asimetric dezvoltarea asimetriei;
Exemple:
Realizarea unor aplatizări pe o piesă cilindrică pentru a ușura prinderea.
5. Fuziunea, integrarea, combinarea

• Gruparea sau fuzionarea obiectelor identice sau similare (omogene),
gruparea părților identice destinate operațiilor paralele;
• Combinarea, regruparea în timp a operațiilor omogene;
Exemple:
Gruparea componentelor electronice în circuite integrate.
6. Universalitatea, multifuncțiunile
164
• Dezvoltarea aptitudinilor unei părți a obiectului (produsului) să

realizeze mai multe funcțiuni pentru a înlocui funcțiile altor părți ale
obiectului;
Exemple:
Cheie universală pentru șuruburi.
Căruț de copil care se poate transforma și în scaun auto pentru copil.
7. Incluziunea (cf. "modelul Matrioshka")

• Plasarea succesivă a obiectelor unul în altul (similar cu păpușile
rusești);
• Introducerea unei părți a unui obiect întro zonă deschisă a altuia;
Exemple:
Antena telescopică.
8. Contragreutatea
• Compensarea masei unui obiect prin combinarea cu unul sau mai
multe obiecte care posedă o forță ascensională;
• Compensarea masei unui obiect cu ajutorul interacțiunilor cu mediul
(forța aerodinamică, hidrodinamică, flotabilitate…);
Exemple:
Utilizarea echilibroarelor cu aer comprimat pentru compensarea greutății
capotei la vehicule.
9. Contra-acțiunea preliminară
• Dacă este necesar să se efectueze o acțiune cu efect pozitiv dar și
negativ, dăunător, trebuie aplicată o acțiune preventivă pentru a
controla efectele nedorite;
165
• Dacă un obiect trebuie să suporte în funcționare tensiuni indezirabile

dar cunoscute, trebuie supus la o tensiune prealabilă contrară;
10. Acțiunea preliminară

• Realizarea unei schimbări prevăzute mai târziu, în totalitate sau
parțial, înainte de a fi necesar;
• Pre-poziționarea obiectelor astfel încât ele să intre în acțiune eficace
și fără pierdere de timp;
Exemple:
Preîncălzirea motorului în perioada rece pentru ușurarea pornirii,
reducerea consumului de carburant și a emisiilor.
11. Protecția sau compensarea prealabilă

- Compensarea lipsei de fiabilitate a unui obiect prin măsuri preventive;
Exemple:
Componente de mobilier pregătite pentru montaj (găurite…).
Valva de presiune la centrala termică .
12. Echipotențialitate, eliminarea tensiunii

• Limitarea posibilitatilor de schimbare a poziției întru-un câmp
potențial;
• Schimbarea condițiilor de lucru pentru a evita să se ridice sau să se
coboare un obiect în câmpul gravitațional;
Exemple:
Utilizarea diferenței de nivel a apei pentru transferul aval amonte – sistem
de ecluze.
166
13. Inversare
• Inversarea acțiunii utilizată în mod normal pentru rezolvarea
problemei;
• Transformarea pieselor mobile în piese fixe și invers;
• Inversarea procesului;
Exemple:
În loc de încălzirea părții exterioare a obiectului se poate răci partea
interioară pentru deblocarea celor două părți.
14. Curbarea, rotunjirea

• Inlocuirea dreptelor prin curbe, planelor prin semisfere, curbelor prin
sfere…etc. ;
• Utilizarea de rulouri, sfere, spirale;
• Înlocuirea translațiilor prin rotații, utilizarea forțelor centrifuge;
Exemple:
Utilizarea unei bile la mouse pentru transformarea mișcării pe 2 axe în
plan în mișcare vectorială;
Formele vehiculelor sunt din ce în ce curbate mai mult.
15. Dinamica, optimizarea

• A realiza ajustarea caracteristicilor unui obiect (sau ale unui process)
pentru a face acțiunea sa optimă sau pentru a-l plasa în cele mai
bune condiții de operare. Divizarea obiectului în elemente care pot să
se deplaseze unele în raport cu altele;
• Determinarea obiectului rigid (sau a procesului) să devină flexibil sau
adaptabil;
Exemple:
Volan reglabil la automobile.
Scaun reglabil la automobile sau pentru birou.
167
16. Acțiuni parțiale sau în exces

• Dacă este dificil să se obțină rezultatul 100% într-o manieră dată,
realizarea parțial sau în exces a acțiunii ar putea simplifica
considerabil problema;
Exemple:
Lampa de iluminat cu becul fixat la capătul unui tub flexibil.
17. Trecerea în altă dimensiune (de la plan în spațiu)

• Adăugare unei dimensiuni: schimbarea mișcării obiectului de-a lungul
unei linii cu cea în plan sau trecerea de la un plan în spațiu;
• Utilizarea asamblării multistat față de monostrat;
• Înclinarea sau reorientarea obiectului, pozitionarea lui pe una dintre
cote;
• Utilizarea unei alte fețe în locul celei utilizate;
• Utilizarea de fluxuri optice dirijate pe o suprafață vecină sau pe fața
opusă celei utilizate;
Exemple:
La vopsirea prin imersie, excesul de vopsea este îndepărtat prin
centrifugare.
18. Vibrații sau oscilații mecanice

• Determinarea unui obiect să oscileze sau să vibreze;
• Dacă oscilaţiile există, creşterea frecvenţei (chiar ultrasunete);
• Folosirea frecvenţei de rezonanţă;
• Înlocuirea vibrațiilor mecanice prin vibrații piezo-electrice;
• Combinarea ultrasunetelor cu câmpurile electromagnetice;
Exemple:
168
Folosirea vibrațiilor în timpul turnării în matriță pentru îmbunătățirea

umplerii matriței.
Pentru găurirea betonului se combină mișcarea de rotație a burghiului cu o
vibrație.
19. Acțiune periodică

• Înlocuirea acţiunii continue cu o acţiune periodică (în impulsuri);
• Dacă o acţiune este deja periodică, modificarea frecvenței sau a
perioadei;
• Utilizarea pauzelor dintre impulsuri pentru efectuarea de acţiuni
suplimentare;
Exemple:
Pentru a bate un cui se aplică impulsuri periodice.
20. Continuitatea (acțiunii utile)
• Executarea continuă a unei acţiuni (fără pauze), când toate părţile
unui obiect operează la capacitatea maximă;
• Eliminarea timpilor morți, a funcționării în gol, a acțiunilor intermitente;
Exemple:
La frânarea vehiculului se acumulează energie într-o baterie care apoi
este utilizată pentru continuarea mișcării acestuia.
21. Accelerarea (rapiditatea)

• Desfășurarea procesului sau unele dintre etapele sale la viteză mare;
Exemple:
Pentru tăierea tuburilor subțiri de plastic se utilizează viteză foarte mare a
sculei pentru a nu se deforma tubul.
22. Conversia ‘negativului’ în ‘pozitiv’

169
• Utilizarea efectelor negative, a factorilor dăunători (sau a mediului

dăunător) pentru obţinerea unui efect pozitiv;
• Eliminarea unui factor negativ, dăunător prin combinarea lui cu unul
folositor;
• Creşterea efectului activităţii dăunătoare până când aceasta
încetează de a mai fi nocivă;
Exemple:
Transformarea deșeurilor în energie termică, sau reciclarea acestora.
Transformarea deșeului de la prelucrarea lemnului în peleți utilizați pentru
încălzire.
23. Retur, feedback

• Introducerea unui răspuns, o verificare pentru a îmbunătăți un proces
sau o acțiune;
• Dacă feedback-ul există deja, modificarea lui ca amploare,
(magnitudinea, influența);
Exemple:
Controlul automat al volumului.
24. Element intermediar

• Utilizarea unui obiect sau a unui proces intermediar pentru a
transmite acțiunea;
• Combinarea temporară a unui obiect cu altul, care să poată fi
îndepărtat ușor (reversibilitatea);
Exemple:
Utilizarea mănușilor de protecție pentru efectuarea unor acțiuni în medii
agresive.
170
25. Autoservirea, organizație autonomă

• A determina un obiect să devină autonom (inclusiv auto întreținere)
prin adăugarea de funcții auxiliare utile (reparații ...);
• Utilizarea resurselor irosite: energie, deșeuri;
Exemple:
Televizoarele SMART, sau telefoanele își actualizează singure soft-ul.
26. Utilizarea copiilor, modelelor

• Utilizarea copiilor simple și ieftine, mai degrabă decât un obiect
complex, scump și fragil;
• Înlocuirea unui obiect sau a unui proces cu copiile lor optice, digitale;
• Atunci când copiile optice sunt deja utilizate, trecerea la copii în
infraroșu sau ultraviolete;
Exemple:
Utilizarea copiilor unor obiecte de artă pentru a proteja originalele.
Utilizarea copiilor fişierelor în aplicaţiile informatice.
Utilizarea realității virtuale.
27. Utilizare de accesorii ieftine, cu durată scurtă de utilizare (de unică

folosință)
• Înlocuirea unui produs scump cu mai multe articole de larg consum,
ieftine, renunțând la anumite proprietăți (cum ar fi durata de viață) ;
Exemple:
Utilizarea machetelor şi prototipurile în cercetare-dezvoltare.
Realizarea de piese prin imprimare 3D.
28. Înlocuirea unui sistem mecanic cu unul sau mai multe sisteme ne-
mecanice (fizice, electronice, chimice…)
171
•Înlocuirea unui sistem mecanic cu sisteme senzoriale (optice,

acustice sau olfactive);
• Folosirea unui câmp electric, magnetic sau electromagnetic pentru a
interacţiona cu obiectul;
• Înlocuirea câmpurilor:
• Câmpuri staționare cu mobile;
• Câmpuri fixe cu câmpuri variabile în timp;
• Combinarea câmpurilor cu utilizarea de particule feromagnetice;
Exemple:
Utilizarea unor lichide magnetice în locul uleiului pentru realizarea de
amortizoare cu caracteristică variabilă.
29. Hidraulica sau pneumatica (utilizarea de fluide sau gaze)

• Înlocuirea părților solide ale unui obiect cu gaz sau lichid: obiecte
gonflabile (cu aer sau cu apă), perne de aer, hidrostatice;
Exemple:
Pentru transportul de produse fragile se folosesc pungulițe de aer;
30. Membrane flexibile și folii/filme subțiri

• Înlocuirea structurilor tridimensionale cu membrane flexibile și
pelicule subțiri;
• Izolarea obiectului de mediul său folosind membrane flexibile sau
pelicule subțiri;
Exemple:
Utilizarea recipientelor cu pereți subțiri realizate din plastic sau aluminiu în
locul recipientelor din sticlă cu pereți groși.
172
31. Porozitatea (utilizarea materialelor poroase)

• Realizarea unui obiect poros sau adăugarea de elemente poroase
(inserții, acoperiri ...) ;
• Dacă obiectul este deja poros, umplerea porozităților cu o substanță
utilă (sau o funcție utilă) ;
Exemple:
Filtrele ceramice utilizate la vehicule.
32. Modificarea culorii sau a transparentei

• Modificarea culorii unui obiect sau modificarea culorii ambianţei;
• Schimbarea gradului de transparenţă a unui obiect sau a unui proces
dificil de observat;
• Folosirea aditivilor coloraţi pentru a observa obiecte sau procese
dificil de observat;
• Dacă deja sunt folosiţi asemenea aditivi, folosirea elementelor de
trasare;
Exemple:
Ochelarii din sticlă heliomată își modifică transparența în funcție de
intensitatea luminii.
33. Omogenitatea
• Utilizarea de obiecte confecţionate din acelaşi material cu obiectul cu
care interacţionează (sau dintr-un material având un comportament
apropiat);
Exemple:
Realizarea dozatoarelor pentru pulberi abrazive din același material cu
pulberile permițând refacerea permanentă a suprafeței dozatoarelor.
173
34. Eliminarea și recuperarea; (regenerarea, reintegrarea)

• Eliminarea (prin dizolvare, evaporare ...) a părților obiectului care și-
au îndeplinit funcțiile sau modificarea lor direct în timpul procesului ;
• În mod invers, regenerarea sau recuperarea consumabilelor direct în
timpul operației ;
Exemple:
Rachetele auxiliare sunt eliminate după ce si-au îndeplinit funcția.
35. Modificarea valorilor, proprietăților unui parametru

• Schimbare de fază (solid, lichid, gazos) ;
• Modificarea concentrației, a densității sau consistenței ;
• Modificarea gradului de flexibilitate ;
• Schimbarea temperaturii;
Exemple:
Transportul gazelor în stare lichidă pentru reducerea dimensiunilor
rezervoarelor.
36. Tranziții de fază

• Implementarea unui efect care se petrece pe durata tranziției de fază
a unei substanțe. De exemplu, pe durata schimbării volumului, a
eliberării sau absorbției de căldură.
Exemple:
Utilizarea unor materiale cu tranziție de fază ca acumulatori de căldură
(parafină…)
37. Dilatarea termică

• Utilizarea dilatării termice sau a contracției materialelor;
174
• Dacă dilatarea termică este deja utilizată, utilizarea mai multor

materiale cu coeficienți de dilatare termică diferiți;
Exemple:
Realizarea termostatelor.
38. Mediul sau atmosfera îmbunătățită, oxidare accelerată

• Înlocuirea aerului normal cu aer îmbogăţit în oxigen;
• Înlocuirea aerului îmbogăţit în oxigen cu oxigen pur;
• Tratarea obiectului aflat în aer sau oxigen cu radiaţii ionizante;
• Folosirea oxigenului ionizat;
Exemple:
Utilizarea oxigenului în locul aerului pentru a crește temperatura unei
flăcări.
39. Mediu sau atmosferă inertă

• Înlocuirea mediului normal cu un mediu inert, realizarea procesului în
vid;
• Adăugarea unor elemente neutre sau aditivi inerți;
Exemple:
Utilizarea argonului pentru a preveni oxidarea in cazul sudării.
40. Materiale compozite

• Înlocuirea unui material omogen cu un material compozit.
Exemple:
Materialele compozite sunt mai rezistente, mai ușoare, mai flexibile decât
materialele plastice sau metalice fiind utilizate în industria aerospațială, auto
(Formula 1).
175
9.3.3 Parametrii de contradicţie
Nr.
Parametrii Definiție
crt.
Greutatea unui obiect
1 Forța cu care un câmp gravitațional acționează
mobil
asupra corpului reprezintă greutatea acestuia.
2 Greutatea unui obiect fix
Lungimea unui obiect Mărime fizică fundamentală care exprimă întinderea
3
mobil spațială a corpurilor sau fenomenelor; distanța dintre
4 Lungimea unui obiect fix două puncte
Suprafața unui obiect
5 Măsură a unei suprafețe exprimată în valori
mobil
numerice ; aria unui cerc
6 Suprafața unui obiect fix
7 Volumul unui obiect mobil

Spațiul pe care îl ocupă un corp
8 Volumul unui obiect fix
Raportul dintre distanța parcursă de mobil și durata
9 Viteza
necesară acestei deplasări.
10 Forța -Intensitatea Interacțiunea dintre corpuri
Raportul dintre valoarea forței și aria suprafeței
11 Tensiunea - Presiunea corpului respectiv; forță care apasă (uniform și
perpendicular) pe unitatea de suprafață a unui corp;
12 Forma Aspectul unui corp
Stabilitatea compoziției Proprietate a unui corp de a-și menține poziția sau
13
unui obiect de a reveni în poziția inițială
14 Forța – Rezistența Ffortul unitar corespunzător valorii maxime a sarcinii.
Durata de acțiune a unui
15 Timpul de funcționare a unui produs
obiect mobil
176
Durata de acțiune a unui

16
obiect imobil (fix)
Mărime care caracterizează starea termică a unui
17 Temperatura
corp
Claritatea – iluminarea- Fluxul luminos pe unitatea de suprafaţă sau alte
18
strălucirea caracteristici precum luminozitatea, calitatea luminii
Utilizarea de energie de Capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru
19
către un obiect mobil mecanic în trecerea dintr-o stare în altă stare
Utilizarea de energie de dată. Măsura generală a diferitelor forme de mișcare
20
către un obiect fix a materiei.
21 Puterea Schimbul de energie în unitatea de timp
Utilizarea energiei care nu contribuie la realizarea
22 Pierderea de energie
unei funcții
Pierderea de masă – Risipă de materiale, substanţe, părţi componente ale
23
Substanță unui produs
Pierderea de date sau accesul la date din şi înspre
24 Pierderea de informații
sistem.
25 Pierderea de timp Reducerea ciclurilor de realizare a unui proces
Cantitatea de materie – Numărul de părţi componente sau subsisteme care
26
substanță pot fi schimbate la un produs
Probabilitatea ca produsele sau sistemele să-și
realizeze functiile pentru care au fost proiectate fără
27 Fiabilitatea
a întâmpina defecte, în condiții specificate, pentru o
anumită perioadă de timp.
Conformitatea dintre indicațiile teoretice și valorile
28 Precizia de masură măsurate efectiv ale unui obiect în condiții
specificate
Gradul până la care caracteristicile efective ale unui
Precizia de fabricatie -
29 sistem sau obiect se potrivesc cu cele specificate
Realizarea
sau cerute
Efectul unui factor nociv –
30 Receptivitatea unui sistem
negativ care afecteaza
177
obiectul
Ca urmare a funcționării sistemului se produc efecte

Efectul unui factor nociv –
31 negative ce pot afecta calitatea și eficiența
negativ generat de obiect
funcționării acestuia
Ușurința fabricației - Gradul de dotare, confort sau efort ce apar în
32
Realizarea fabricarea obiectului sau sistemului.
Ușurința operării - Facilitatea, îndemânarea cu care operatorii participă
33
Utilizarea la un proces
34 Ușurința reparației Simplitatea remedierii defectelor
Flexibilitatea, maleabilitatea cu care un proces se
35 Adaptabilitatea-Polivalența
adaptatează schimbărilor externe
36 Complexitatea obiectului Dificultatea cunoașterii sistemului, produsului
Măsurarea şi monitorizarea sistemelor complexe
Dificultatea de detectare și este costisitoare, cere mult timp şi muncă sau, dacă
37
de măsurare (controlul) există relaţii complexe între componente, atunci apar
dificultăţi în observare şi măsurare
Polivalența mașinilor și lipsa operatorilor în
38 Gradul de automatizare acționarea acestora și a instalațiilor determină
gradul lor de automatizare
39 Productivitatea Reprezintă volumul producției în unitatea de timp
tabelul10- 39 parametri de contradicție
178
9.3.4 Etapele de rezolvare a problemelor cu metoda TRIZ
Rezolvarea problemelor, îmbunătățirea sau inovarea prin metodologia

TRIZ presupune patru etape principale:
Descrierea și generalizarea problemei
Analiza contradicțiilor pe baza matricei cu

39 de parametri
Identificarea soluțiilor utilizând cele 40 de

principii TRIZ
Analiza soluțiilor generale și transformarea în

soluții specifice care să rezolve problema inițială
figura 50 – Cele 4 etape ale metodei TRIZ
179
Etape Ce? Cine? Durata Cum?

- Reuniune
- Expert TRIZ
Enunțarea problemei 8h - Chestionare de
- Analist calitate
satisfacție clienți
- Întâlniri cu
- Expert TRIZ responsabili de
Căutarea de informații 16h
produs, documentare
1 – Descrierea și
tehnică
generalizarea
Definirea și validarea
problemei - Expert TRIZ - Reuniune
sistemului care pune 4h
- Analist calitate - Analiză funcțională
probleme
Definirea structurii și
funcționării sistemului - Reuniune
- Expert TRIZ
Definirea mecanismelor 3h - Utilizare metode de
- Analist calitate
care conduc la efecte calitate (Ishikawa)
nedorite
2 – Analiza
contradicțiilor pe - Expert TRIZ - Reuniuni
- 9h
baza matricei cu Modelarea problemei - Specialiști, - Utilizare
- 4h
39 de parametri conceptori metodologie TRIZ
- Utilizare
3 – Identificarea metodologie TRIZ
Generarea de idei - Expert TRIZ
soluțiilor utilizând - Sesiuni de
pentru soluții de - Specialiști, 4h
cele 40 de creativitate
îmbunătățire conceptori
principii TRIZ brainstorming
4 – Analiza
- Evaluarea soluțiilor,
soluțiilor generale - Expert TRIZ
cotarea acestora
și transformarea - Analist calitate - Reuniune
- Alegerea soluțiilor 8h
în soluții specifice - specialist - Analiză funcțională
optime care să rezolve
care să rezolve prestații
problema inițială
problema inițială
tabelul11- Exemplu de parcurgere a etapelor TRIZ
180
9.3.5 Exemplu de rezolvare a unei probleme aplicând metodologia

TRIZ
Etapa 1 – Descrierea și generalizarea problemei:

Producătorii de autovehicule au conceput un dispozitiv pentru pornirea
motorului vehiculului cu ajutorul unei chei. Acest sistem,”contact NEIMAN”
montat pe coloana de direcție, în vecinătatea volanului asigură mai multe
funcțiuni :
• Securitatea, prin blocarea mecanică a coloanei de direcție (sistem
antifurt);
• Alimentarea unor consumatori cu energie electrică;
• Demararea motorului;
• Oprirea motorului.
figura 51 – Contact NEIMAN
181
Utilizarea acestui sistem prezintă o serie de inconveniente pentru

utilizator:
1. Poziționarea și introducerea cheii în butuc;
2. Rotirea cheii pentru deblocarea coloanei de direcție și alimentarea
consumatorilor electrici;
3. Utilizatorul trebuie să aștepte o durată determinată până când
vehiculul este gata de demarare (momentul fiind indicat prin martorii
luminoși din tabloul de bord care de obicei se sting);
4. Utilizatorul trebuie să acționeze demarorul prin rotirea în
continuare a cheii pentru o durată scurtă, până la pornirea motorului.
5. În momentul pornirii motorului, cheia trebuie lăsată liberă pentru a
reveni în poziția de funcționare a vehiculului.
După cum se constată, demararea vehiculului cu acest sistem are o serie
de inconveniente:
Utilizatorul trebuie să acționeze cheia conform procedurii de demarare
specifică vehiculului în care se precizează momentul când se poate acționa
demarorul și de asemenea faptul că, imediat după pornirea motorului termic,
demarorul trebuie decuplat (prin rotirea cheia în poziția motor);
Acționarea demarorului pe o durată lungă poate duce la distrugerea
acestuia sau a altor componente mecanice, inclusiv la descărcarea bateriei.
Menționam și faptul că fiabilitatea acestui sistem este relativ scăzută, acesta
având componente mecanice și componente electrice prin care circulă curenți
importanți.
Utilizatorul, clientul și-ar dori un sistem cât mai simplu și fiabil de pornire
a vehiculului.
Etapa 2 – Analiza contradicțiilor pe baza matricei cu 39 de parametri

Prin utilizarea metodei TRIZ ne propunem să analizăm această problemă
și să găsim o soluție inventivă care să satisfacă așteptările clientului.
Aplicarea matricei contradicțiilor :
Contradictia tehnică a fost modelată cu parametrii următori :
• Funcția utilă : Asigurarea demarării motorului :
182
o 33 Ușurința operării – Utilizarea;

o 12 Forma (atractivă, design modern);
o 27 Fiabilitatea (ridicată);
o 2 Greutatea unui obiect fix (reducerea greutății care
contribuie la reducerea consumului de combustibil);
Funcția nedorită : Mod de utilizare complicat :
o 30 : Efectul unui factor nociv –negativ care afectează obiectul
(curenți electrici mari, forțe mecanice mari);
o 36 : Complexitatea obiectului.
În matricea TRIZ, la intersecția liniilor 33, 12, 27, 2 cu coloanele 30, 36
se găsesc principiile TRIZ, care prin analiză permit găsirea soluțiilor generale
pentru rezolvarea problemei. Acestea sunt:
Parametrii care se înrăutățesc
Efectul unui factor nociv
Complexitatea
–negativ care afectează
obiectului
Parametrii care se obiectul
îmbunătățesc
30 36
Usurința operării -
33 2, 25, 28, 39 32, 26, 12, 17
Utilizarea
12 Forma 22, 1, 2, 35 16,29,1, 28
27 Fiabilitatea 27, 35, 2, 40 13, 35, 1
Greutatea unui
2 2, 19, 22, 37 1, 10, 26, 39
obiect fix
tabelul12- Exemplu de generare a soluțiilor cu matricea TRIZ
183
Se obțin 19 principii TRIZ :

Principiul TRIZ Număr de apariții
în matricea TRIZ
1.Segmentarea / Fragmentarea 4
2.Separarea 4
10.Acțiunea preliminară 1
12.Echipotențialitate, eliminarea tensiunii 1
13.Inversiune 1
16.Acțiuni parțiale sau în exces 1
17.Trecerea în altă dimensiune(de la plan 1
în spațiu)
19.Acțiune periodică 1
22. Conversia ‘negativului’ în ‘pozitiv’ 2
25.Autoservirea, organizație autonomă 1
26.Utilizarea copiilor, modelelor 2
27.Utilizare de accesorii ieftie, cu durată 1
scurtă de utilizare(de unică folosință)
28.Înlocuirea unui sistem mecanic cu unul 2
sau mai multe sisteme ne-mecanice
(fizice, electronice, chimice…)
29.Hidraulica sau pneumatica (utilizarea 1
de fluide sau gaze)
32.Modificarea culorii sau a transparenței 1
35.Modificarea valorilor, proprietăților 3
unui parametru
37.Dilatarea termică 1
39.Mediu sau atmosfera inertă 2
40.Materiale compozite 1
tabelul13- Principiile TRIZ alese
184
Etapa 3 – Identificarea soluțiilor utilizând cele 40 de principii TRIZ

Cele mai multe apariții au avut principiile :
1- Segmentarea / Fragmentarea;
2 – Separarea;
35 - Modificarea valorilor, proprietăților unui parametru;
22 - Conversia „negativului”în „pozitiv”;
26 - Utilizarea copiilor, modelelor;
28 - Înlocuirea unui sistem mecanic cu unul sau mai multe sisteme ne-
mecanice (fizice, electronice, chimice…);
39 - Mediu sau atmosferă inertă;
Faptul că principiile 1 și 2 apar de câte 4 ori ne arată că cele mai multe
idei pot veni prin aplicarea lor.
Pornind de la principiul 1, putem analiza sistemul și să-l împărțim în
principalele părți componente :
- Sistemul de demarare prin acționarea unor contacte electrice la rotirea
cheii;
- Butucul – asigură securitatea prin compatibilitate numai cu cheia alocată
vehiculului respectiv;
- Sistemul mecanic de blocare a coloanei de direcție.
Aplicând principiul 2 extragem funcția utilă pentru client, pentru utilizator,
adică sistemul de demarare a motorului.
De asemenea acest principiu propune ideea de a elimina funcțiile inutile.

Pentru client o funcție inutilă poate fi considerată deblocarea volanului prin
utilizarea cheii și a butucului. Această funcție este inutilă deoarece ar putea fi
realizată automat în momentul descuierii portierelor.
Acesta este aportul aplicării metodologiei TRIZ. Mai departe echipa care
se ocupă de subiect va propune și analiza multitudinea de soluții posibile.
185
Etapa 4 – Analiza soluțiilor generale și transformarea în soluții

specifice care să rezolve problema inițială
Prezentam în continuare una dintre soluțiile specifice :
Funcția utilă pentru client adică sistemul de demarare a motorului se poate
realiza prin utilizarea unui buton simplu, prin apăsare, pentru demararea (și
oprirea) motorului.
figura 52 – Soluția care rezolvă problema inițială
Soluția este foarte simplă, ușor de utilizat, intuitivă, cu fiabilitate ridicată și

răspunde cerințelor clienților.
Pentru celelalte părți componente ale sistemului NEIMAN, ideile generate
pornind de la principiul 28, înlocuirea unui sistem mecanic cu unul sau mai
multe sisteme ne-mecanice, fizice…, (cu 2 apariții ca urmare a aplicării
matricei TRIZ) sunt :
- Butucul –care asigura securitatea prin compatibilitate numai cu cheia
alocată vehiculului respectiv poate fi înlocuit cu un sistem wireless de
detectare a prezenței cheii la bordul vehiculului (care să autorizeze
demararea).
- Sistemul mecanic de blocare a coloanei de direcție poate fi înlocuit cu
sistem electromagnetic de blocare/deblocare a coloanei de direcție.
186
9.4 Tehnica asocierii
Intelectul uman stabileşte legături între imaginaţie şi memorie, în aşa fel

încât o idee o antrenează pe alta.
Asocierile se dezvoltă în special la persoanele cu o puternică imaginaţie,
dar dublată de cunoştinţe bogate în domeniu.
figura 53- Tehnica asocierii

În exemplul din figură se poate face ușor asocierea între comportamentul
așteptat de la anumite produse și proprietățile materialului din care sunt
realizate acele părți ale acestora, de exemplu cauciucul. Acest material are
proprietarea de a fi deformabil elastic, astfel încât în cazul unui ciocan din
cauciuc acesta are avantajul ca protejează corpurile pe care le lovește.
9.5 Analogia și extrapolarea
Reprezintă tot forme de asociere, dar presupun un transfer de însuşiri de

la un lucru la altul. Împrumutul de idei de la o soluţie analogă, mai mult sau mai
puţin apropiată, reprezintă una dintre tehnicile de creativitate foarte eficiente.
187
figura 54- Extrapolarea: Cavaler → Biciclist

La proiectarea sculelor așchiatoare s-a făcut asocierea între o sculă și
dinții rozătoarelor. Proiectanții au observat două caracteristici ale dinților
rozătoarelor:
• Aceștia cresc continuu, compensând tocirea lor;
• Au proprietatea că se autoascut, datorită modului de așezare reciprocă.
S-a pus problema studierii în amănunt a mecanicii dinților rozătoarelor și
s-a reușit proiectarea de scule care se reascut prin uzare, uzarea fiind
controlată pe anumite fețe, iar compensarea uzării să fie făcută de către un
sistem automat.
Deși nu este din domeniul strict al sculelor așchietoare, un exemplu
cunoscut este acel al aparatelor de ras electrice, la care cuțitele se autoascut și
cu ajutorul unor mici resorturi compensează uzarea.
188
figura 55- Analogia: Dinți de rozătoare → Scule așchietoare → Cuțit aparat de

ras electric
Un alt exemplu de analogie a fost făcut între păsările de pradă și
planoare. S-a observat că păsările de pradă posedă abilitatea de a „pluti” în aer.
Acest lucru se datorează atât formei corpului, în special al aripilor și a cozii, dar
și a modului în care pasărea abordează curenții de aer verticali ce se formează
lângă versanți.
Ținând cont de aceste aspecte, s-a reușit să se perfecționeze modul de
proiectare a planoarelor, prin îmbunătățirea portanței aripilor, pe baza studierii
acestor păsări de pradă.
figura 56- Analogia: Pasăre de pradă → Planor
189
9.6 Tehnica input-output (a intrărilor şi ieşirilor)
Această tehnică se poate aplica acolo unde pe lângă fenomenul sau

procesul care se analizează se cunosc atât datele de intrare ale fenomenului
(input-ul) cât şi cele de ieşire (output-ul).
Această tehnică este destinată în primul rând specialiştilor din domeniu
(ei sunt singurii care o pot aplica deoarece ei cunosc cel mai bine produsul sau
fenomenul analizat), dar în procesul de găsire a soluţiei, trebuie îmbinată cu
alte tehnici (prezentate anterior).
Exemplu:
Tema de studiat: Să se găsească soluţia pentru evitarea creşterii uzurii
unui burghiu elicoidal peste limita uzurii catastrofale. (deci trebuie proiectat sau
găsit un aparat care să ne semnaleze apropierea de momentul uzurii
catastrofale);
figura 57- Studiul procesului de așchiere
190
Input: pe baza legilor aşchierii, proiectanţii trebuie să cunoască

manifestările unui burghiu a cărei uzură se apropie de uzura catastrofală
(creşterea forţelor şi momentelor de aşchiere, apariţia unor autooscilaţii care se
manifestă prin apariţia unui zgomot specific de intensitate mare etc);
Output: De asemenea ei trebuie să cunoască principalele aparate
utilizate pentru măsurarea diferitelor mărimi (în cazul nostru forţe, zgomot
etc);Soluţia: Se vor utiliza aparate adecvate dinamometrice care vor măsura
forţa sau momentul în timpul aşchierii (sau aparate sonometrice pentru zgomot)
şi care pot declanşa oprirea automată a procesului de aşchiere la atingerea
unei valori prestabilite a uzurii burghiului.
191
10 Experimentarea în proiectarea produselor
10.1 Aspecte generale

Simularea proceselor de concepţie este un mijloc utilizat de către
laboratoarele de cercetare pentru obţinerea de informaţii cu privire la
comportamentul acestora şi a variaţiei parametrilor lor, în funcţie de diverşi
factori de natură internă sau externă.
10.2 Demersuri de cercetare utilizate la scară internaţională

Proiectarea este o activitate complexă. Ea este caracterizată de aspecte
tehnice, umane, operaţionale, organizaţionale, economice, etc. Fiecare dintre
aceste aspecte are propriile metode de cercetare. În plus, aceste aspecte sunt
legate între ele.
Ţinând cont de aceste caracteristici, mai multe metode globale de
cercetare în concepţie au fost dezvoltate în literatura de specialitate.
În această lucrare prezentăm metodologia de cercetare DRM (Design
Research Methodology) dezvoltată de către Blessing şi Ciclul de Cercetare CID
(Conception Innovante et Distribuée) dezvoltat în cadrul Laboratorului M3M de
la Université de Technologie de Belfort-Montbéliard.
10.2.1 Design Research Methodology

Această metodologie are etapele următoare, figura 58:
1. Formularea criteriilor de succes/insucces;

2. Primul studiu descriptiv;
3. Studiu prescriptiv;
4. Al doilea studiu descriptiv.
Din figură se observă că această metodologie are două bucle iterative:
192
a- după cel de-al doilea studiu descriptiv, dacă se constată

neconcordanţe, se revine la studiu prescriptiv, urmând ca
metodele dezvoltate aici sa sufere unele modificări;
b- o buclă iterativă mai importantă ce ia în considerare schimbări la
nivelul parametrilor analizaţi.
Metoda de bază Rezultate Scop
CRITERIA Măsurare
Observare şi analiză Cuantificare

DESCRIPTIVE STUDY I influenţe
Experiment b Elaborare
PRESCRIPTIVE STUDY metode
Observare şi analiză a
DESCRIPTIVE STUDY II Aplicaţii
figura 58- Metodologia globală de cercetare propusă de Blessing
10.2.2 Ciclul de cercetare CID

Acest demers de cercetare se structurează în jurul unui ciclu, pornind de
la experimentarea în laborator sau pe teren şi ajungând la dezvoltarea sau
transferul de metode şi mijloace, vezi figura 59.
193
CREARE
MODELARE SPECIFICAŢII PROTOTIP
ANALIZĂ
OBSERVARE
EXPERIMENTARE UTILIZARE DEZVOLTARE
Instrumente existente TRANSFER
figura 59- Ciclul de cercetare CID
10.3 Demers de cercetare didactic
Prima etapă a acestui demers este experimentarea, vezi

figura 60. În această etapă, o serie de experimente sunt realizate pentru
punerea în evidenţă a diverselor aspecte ale concepţiei. Pentru a fi pertinent, un
experiment de concepţie nu trebuie să fie supus influenţelor externe.
Un experiment de concepţie produce informaţii brute. Acestea conţin la
rândul lor informaţii utile (dialoguri, gesturi, calcule, obiecte intermediare, etc…)
şi de asemenea informaţii inutile ce trebuie eliminate. Astfel, etapa următoare
este observarea experimentului, etapă în care datele sunt achiziţionate, sortate
şi filtrate.
Analizele sunt realizate în etapa ce succede observarea.
După analiza datelor, o serie de reprezentări ale procesului de concepţie
sunt realizate cu scopul identificării diverşilor factori urmăriţi şi a variaţiei
parametrilor acestora.
194
Sinteză
Reprezentarea derulării Identificarea diverşilor

procesului de concepţie factori urmăriţi şi a
parametrilor acestora
Dezvoltarea
Tratarea Analiză indicatorilor de
datelor performanţă
Achiziţia Observare
Specificare
datelor Utilizarea indicatorilor
Producerea Experimentare
datelor
Recomandări
figura 60- Demersul didactic de cercetare în concepţie
Etapa de dezvoltare a indicatorilor de performanţă se bazează pe

etapele deja menţionate. Aceşti indicatori vor fi apoi testaţi şi utilizaţi pe
experimente de concepţie pentru a-i valida şi îmbunătăţi. O serie de
recomandări vor fi făcute pentru a furniza specialiştilor cât mai multe informaţii
privind utilizarea acestor indicatori.
10.4 Observarea experimentelor
10.4.1 Observarea directă a experimentelor

Această metodă este inspirată din cercetările în domeniul ştiinţelor
sociale.
195
Prin această metodă observatorul reuşeşte să „pătrundă” în mediul

concepţiei, în timp real, de-a lungul unei perioade ce poate fi predeterminată,
pentru colectarea datelor. Observatorul poate realiza sarcina lui fără să aducă
schimbări în derularea experimentului de concepţie, cazul observării pasive,
sau cu implicarea acestuia, observarea participativă. Astfel, se pot achiziţiona
date de o mare utilitate privind: maniera de derulare a procesului în sine,
comportamentul participanţilor, intervenţiile acestora, modul de utilizare a
diverselor metode şi mijloace, etc.
Observările pot fi aplicate fie studiului echipelor de concepţie, fie
conceptorilor ce lucrează individual. În anumite cazuri, conceptorii sunt invitaţi
să gândească cu voce tare, este cazul metodei „think aloud”.
Experimentele de concepţie fac să intre în joc procese umane ce nu pot
fi în totalitate controlabile, nici uşor de modelat. Din aceste considerente,
condiţiile experimentale sunt definite de o manieră parţială şi aproximativă în
raport cu cele specifice ştiinţelor exacte.
Ipotezele de reproductibilitate a acestor fenomene, majore în ştiinţele
exacte, nu pot fi considerate în ansamblul lor în cazul experimentelor de
concepţie.
10.4.2 Observarea indirectă a experimentelor - întocmirea

centralizatoarelor de date
Una dintre analizele des utilizate este analiza centralizatoarelor de date.
Pentru efectuarea acestei analize, este necesară o metodă de observare
indirectă a experimentului în vederea realizării unor centralizatoare de date.
Centralizatorul este un raport verbal structurat în funcţie de timp rezultat
din înregistrarea audio/video a unui experiment. Acest centralizator este
structurat în funcţie de mai multe criterii. Criteriile utilizate pot fi: acţiunea, tipul
acţiunii – „public” sau „privat”, participanţii, obiectele intermediare şi
instrumentele utilizate la fiecare moment de timp. În figura 61 este prezentat un
extras din centralizatorul cu datele unui experiment de concepţie al unui
dispozitiv de găurit.
196
Timp Numele acţiunii Sarcina Participantul Obiectele

Tipul acţiunii
(mn) CP/ SD /SM intermediare
…….
592 Stabilirea formei
corpului
dispozitivului
6 * * f
625 Stabilirea
elementului de
orientare a sculei 7 * * f
aşchietoare
636 Alegerea Fichier texte

materialului avec les
pentru elementul 11 * * caractéristiques i
de orientare a des matériaux
sculei
640 Stabilirea
elementelor de
legătură cu masa 10 * * f
maşinii-unelte
645 Ameliorarea
formei corpului
dispozitivului
6 * * e
………..
figura 61- Extras din centralizatorul unui experiment de concepţie
Facem precizarea că sarcinile ce trebuiau realizate de către conceptori
au fost codificate cu numere de la 1 la n, participanţii la concepţie au fost şi ei
codificaţi, astfel:
197
CP – coordonatorul proiectului;
SM – specialist în materiale;
SD – specialist în proiectarea dispozitivelor.
Acţiunile participanţilor au fost codificate şi ele cu litere de la a la m.
10.4.3 Interviurile
Această metodă de observare retrospectivă este utilă pentru achiziţia
datelor cu privire la diverse cazuri, într-un interval scurt de timp. Există mai
multe forme de interviuri. Acestea sunt în general clasificate în trei categorii
după gradul de libertate acordat persoanei interogate.
Interviurile deschise stabilesc doar subiectul interviului. Persoana
interogată poate să dirijeze de-o manieră liberă derularea interviului şi să
acţioneze ca un informator. În cazul interviurilor semideschise, numite şi
interviuri focalizate, cel care intervievează pune întrebări specifice
intervievatului, dar îi lasă totuşi o libertate în exprimarea răspunsurilor. De
asemenea, o serie de întrebări suplimentare pot fi puse persoanei interogate.
Cel care realizează interviul poate explica întrebările persoanei intervievate.
Interviurile de tip anchetă sunt cele mai stricte, ele conţin doar întrebări
specifice şi sunt în general sub forma unor chestionare.
10.5 Analiza experimentelor în concepţie

Pe parcursul derulării sale, procesul de concepţie a produselor parcurge
toate etapele de concepţie, de la etapa de clarificare a problemei, unde
produsul se află în domeniul funcţional până la etapa de concepţie detaliată în
care produsul se află în domeniul structural.
Această trecere nu este liniară şi nici într-un singur sens. O serie de
bucle iterative sunt prezente datorită necesităţii de a construi noi cunoştinţe, de
a corija o serie de erori, de a ameliora o soluţie parţială, de a rezolva
„conflictele” ce apar între participanţi etc.
198
De asemenea, procesul de concepţie nu este un proces continuu în timp.

Datorită diverşilor factori (indisponibilitatea echipei de studiu, grevele,
abandonul temporar al unor proiecte etc) el poate să aibă o serie de
discontinuităţi, mai mari sau mai mici, cu o frecvenţă variabilă, de la caz la caz.
Concepţie
detaliată funcţional+ structural
structural
Materializarea
conceptului
Căutarea
soluţiilor
Clarificarea
problemei fonctional Bucle iterative timp
t0 ti tf
figura 62- Evoluţia produsului de la « funcţional » la « structural »
Pentru punerea în evidenţă a diverselor probleme ce apar la nivel local,

reprezentarea procesului de concepţie se va focaliza la nivelul etapelor de
concepţie.
În funcţie de nivelul analizei, dar şi de complexitatea produsului, se pot
face analize:
• la nivel de fază de concepţie,
• la nivel de activitate de concepţie;
• la nivel de act de concepţie.
199
Fi Fj La nivelul fazelor
Fl procesului de
concepţie
Fk
La nivelul sarcinilor
Sk1 Sk2 Sk3 de concepţie
La nivelul actelor de
Ak11 Ak1n concepţie
figura 63- Nivelul de descompunere a procesului de concepţie
În domeniul concepţiei produselor pot fi realizate o serie de analize ale

experimentelor pentru punerea în evidenţă a aspectelor legate de construcţia
de noi cunoştinţe, de apariţia şi/sau medierea conflictelor dintre participanţi, de
fluxul de informaţie etc. În tabelul14 sunt expuse câteva exemple de analize
utilizate la studiul experimentelor de concepţie.
Clase de concepţie
Tipul analizei Scopul analizei
Inovtivă Rutinieră Creativă
Analiza actelor de concepţie este
folosită în general pentru studiul
Analiza actelor procesului de concepţie a unui
DA NU NU produs simplu. În acest caz,
de concepţie
numărul sarcinilor de concepţie
este redus. Marea majoritate a
iteraţiilor sunt produse în interiorul
200
sarcinilor de concepţie, astfel o

analiză la nivelul sarcinilor nu
este suficientă pentru a le pune în
evidenţă. Din această cauză este
necesar să descompunem
procesul de concepţie a nivel de
act de concepţie şi să realizăm o
analiză ce permite punerea în
evidenţă a iteraţiilor.
Această analiză are ca scop
găsirea de noi surse de iteraţii
pentru a îmbogăţi tipologia
Analiza cu existentă. Astfel, trecerea
DA NU NU
modelul FBS produsului de la stadiul funcţional
spre cel structural este trasată
prin rezultatul analizei actelor de
concepţie după modelul FBS.
Obiectele intermediare au
caracteristicile următoare: sunt
purtătoare de cunoştinţe, pot servi
ca fundament în construcţia de
noi cunoştinţe, pot avea rolul de
„mediator” între participanţi.
Momentul apariţiei acestora, tipul
Analiza şi maniera lor de exploatare de
obiectelor NU DA DA către participanţi, etc. dau
intermediare informaţii despre derularea
procesului. Analiza permite
identificarea ciclurilor separabile
de Obiecte Intermediare şi dă
informaţii cu privire la dinamica
cunoştinţelor. Rezultatele analizei
permit şefilor de proiect să
intervină pentru reorientarea
acţiunilor participanţilor în scopul
201
relansării procesului de concepţie

la un moment dat.
Această analiză permite
identificarea, în funcţie de o
tipologie stabilită, a tipurilor de
interacţiuni între participanţi ce
sunt susceptibile a introduce
Analiza
iteraţii involuntare în procesul de
interacţiunilor DA DA DA
concepţie. În practică, este
între participanţi
necesar pentru şefii de proiect să
ştie care sunt interacţiunile ce
trebuie evitate pentru a fluidiza
derularea procesului pe care-l
pilotează.
Centralizatorul de date este un
raport verbal structurat, în funcţie
de timp, ca rod al activităţii de
observare a procesului de
concepţie. Prin analiza acestuia
putem identifica schimburile
Analiza verbale între participanţi, sarcina
centralizatoarelor NU DA DA în care participanţii sunt implicaţi
de date la un moment dat, durata unei
intervenţii şi rezultatul acesteia.
Prin analiza centralizatoarelor de
date putem realiza o sinoptică a
procesului, necesară la
identificarea şi analiza iteraţiilor.
Analiza funcţională este utilizată

Analiza pentru identificarea funcţiilor pe
funcţională a NU DA DA care produsul trebuie să le
produsului asigure. Este necesară în cazul în
care sarcinile de concepţie nu
sunt cunoscute dinainte. Plecând
202
de la funcţiile produsului şi ţinând

cont de granularitatea analizei
putem identifica sarcinile
necesare proiectării produsului.
tabelul14- Analizele realizate pe experimentele de concepţie
10.5.1 Analiza actelor de concepţie

Un act de concepţie reprezintă o descriere a activităţii de concepţie
bazată pe caracterizarea schimburilor verbale (acte de limbaj, dialog), schimburi
gestuale, schimburi de obiecte intermediare şi intervenţii asupra acestora, pe
parcursul concepţiei. GRACC [GRAC 02] defineşte actul de concepţie ca
intervenţia unui conceptor în grupul de concepţie.
Garro [GARR 00] regrupează actele de concepţie în funcţie de mai mulţi
factori, tabelul15.
Acţiune Obiect Tip Subiect
General
Descriere
Informare Explicare
Context Proiect
Cerere Constrângere (global,
resurse,
Fabricare durate…)
Funcţional
Soluţie
Structural
Operator
Criteriu +
Producere Evaluare Produs
Criteriu -
(propunere, (Global,
afirmare, Afectarea unui rol component,
negaren) Organizare
funcţie,
Coordonarea
203
rolurilor entitate)
Micro-acţiune
Pozitiv
Acord
Negativ
Text
Grafic
Obiect intermediar
Desen
Prototip
Negativă
Decizie
Pozitivă
tabelul15- Codarea actelor de concepţie propusă de Garro [GARR 00]

Actele de concepţie se pot codifica în maniera următoare :
Act de concepţie al actorului i = ACŢIUNE (D, P) + OBIECT (1, …, 22) + SUBIECT (Pj,
Pd).
Actele de concepţie sunt compuse la rândul lor din acte de limbaj şi din
acte de dialog. După analizele efectuate s-au identificat trei noi surse de iteraţii :
• Neconcordanţa obiectivelor vizate ;
• Divergenţa dialogurilor într-o negociere ;
• Nivelul de satisfacere al unui compromis.
10.5.2 Analiza cu modelul FBS

Această analiză, bazată pe modelul FBS (Fonctions, Behavior,
Structure), a fost utilizată pentru îmbunătăţirea tipologiei existente pentru
iteraţiile ce apar în procesul de concepţie. S-au identificat trei noi clase de
iteraţii :
• Iteraţii funcţionale, sunt caracterizate de către schimbul de date între
funcţiile unui produs, de către interacţiunile dintre funcţii şi de către
schimburile la nivelul funcţiilor. Sunt necesare pentru definirea tuturor
funcţiilor, mai ales a funcţiilor tehnice.
204
Funcţii
Funcţii de Comportament
serviciu aşteptat
Structură
Funcţii Comportamentul
tehnice structurii
Figura 64- Iteraţii funcţionale

• Iteraţii structurale, sunt realizate în spaţiul structural pentru că :
structura nu satisface funcţiile, structura nu satisface comportamentul
aşteptat.
• Iteraţii comportamentale, sunt legate de comportamentul aşteptat de
către funcţii sau de către structură şi dau informaţii cu privire la evoluţia
structurii.
10.5.3 Analiza obiectelor intermediare

Reprezentarea matricială a dependenţelor
Pentru reprezentare a fost ales modelul DSM., Figura 65.
OI1 OI2 OI1 OI2 OI1 OI2 OI1 OI2
OI1 OI1 OI1 OI1 1
OI2 1 OI2 2 OI2 OI2 1
a) în serie b) suprapuse c) în paralel d) interdependente
Figura 65- Reprezentarea matricială a dependenţelor între Obiectele Intermediare
Fie n numărul total de OI. Notăm cu OIi, i  1, n, obiectul intermediar i.
Interacţiunile dintre OI pot fi reprezentate pe o matrice pătratică, n  n , notată cu
205
MOI(n, n). Elementele matricei sunt notate cu depi, j , i  1, n şi j  1, n

(dependenţa între elementul i al liniei şi elementul j al coloanei), Figura 66.
OI1OI2OI3OI4OI5OI6OI7
OI1 1
OI2 2 1
 dép11 dép12 ... dép1n 
  OI3 1
 dép21 dép22 ... dép2 n  →
M OI =
... ... ... ...  OI4 1
 
 dép dépn 2 ... dépnn  OI5 1 2
 n1
OI6 1 1
OI7 1 1
Figura 66- Reprezentarea DSM a matricei MOI

Analiza obiectelor intermediare în experimentul de proiectare a
dispozitivului de găurit
Au fost identificate treisprezece OI şi numerotate de la OI 1 la OI13 în funcţie de
ordinea lor de apariţie. Reprezentarea matricială este dată în Figura 67.
OI 1 OI 2 OI 3 OI 4 OI 5 OI 6 OI 7 OI 8 OI 9 OI 10 OI 11 OI 12 OI 13
OI 1 1
OI 2 1
OI 3 1
OI 4 1
OI 5 1
OI 6 1 1
OI 7 1
OI 8 1 2
OI 9 1
OI 10 1 1
OI 11 1 1
OI 12 1
OI 13 1
Figura 67- Reprezentarea DSM a dependenţelor între OI
206
După aplicarea unui algoritm de diagonalizare a matricei a fost posibilă

identificarea ciclurilor separabile, vezi Figura 68.
OI OI OI OI OI OI OI OI OI OI OI OI OI
1 3 4 6 12 13 2 5 7 8 9 10 11
OI 1 1 Ciclul 1
OI 3 1
OI 4 1
OI 6 1 1
OI 12 1
OI 13 1
OI 2 1 Ciclul 2
OI 5 1
OI 7 1
OI 8 1 2
Ciclul
OI 9 1 3
OI 10 1 1
OI 11 1 1
Figura 68- Matricea DSM după diagonalizare

Diagonalizarea matricei DSM permite:
• Identificarea ciclurilor separabile de OI şi a OI părinte. Această
identificare se poate face de-a lungul derulării procesului de concepţie în
scopul realizării unei vederi de ansamblu a dinamicii cunoştinţelor,
asupra numărului de OI părinte şi a tipului de OI descendente.
• Reorganizarea şi reorientarea echipelor de concepţie în funcţie de
ciclurile de dependenţe găsite, în scopul reducerii duratei procesului de
concepţie. Reducerea duratelor se poate face fie prin abandonul
dezvoltării anumitor OI ce nu conduc la soluţii fezabile, fie prin derularea
lucrului pe OI într-o ordine stabilită cu ajutorul DSM.
207
Analiza interacţiunilor dintre participanţii la concepţie

În general, participanţii la un proces de concepţie pot fi clasificaţi în trei
categorii:
• Director (D), în această categorie intra responsabilii de proiect sau
persoanele însărcinate cu pilotarea proiectului;
• Conceptor (C={C1, C2,…,Cn}), această categorie este compusă din
conceptori ce participă la crearea produsului.
• Expert (EM={EM1, EM2,…, EMn}), este categoria în care sunt reunite
meseriile anexe concepţiei.
Interacţiunile posibile între participanţii la concepţie sunt prezentate în Figura

69.
D
a. EM este solicitat pentru statutul său de expert
EM C
D
b. Intervenţia EM poate deschide spaţiul soluţiilor
EM C
D
c. EM propune lui D sau lui C o idee sau soluţie.
EM C
D
d. C poate lansa lui D sau lui SM o idee.
EM C
D
e. C propune o soluţie lui D.
C
208
D D D EM EM
C EM EM C C
f. D solicită o g. D solicită o h. EM i. C propune o j. EM propune

soluţie lui C. soluţie lui EM. propune o soluţie lui EM o soluţie lui şi
soluţie lui D. şi solicită un solicită un
răspuns. răspuns.
D C EM
k. Negocieri la nivelul l. Interacţiuni între m. Interacţiuni între

echipei D conceptori. experţi
Figura 69- Posibile interacţiuni între participanţii la concepţie

Pe baza acestei tipologii pot fi analizate experimentele de concepţie.
Analiza centralizatoarelor de date

Una dintre analizele utilizate în demersul didactic este analiza
centralizatoarelor de date. Centralizatorul este un raport verbal structurat în
funcţie de timp rezultat din înregistrarea audio/video a unui experiment. Poate fi
structurat şi în funcţie de alte criterii, de exemplu în funcţie de profesia
participantului ce intervine în dezbatere, vezi Figura 70.
Reper Codificarea
orar Participant Intervenţie actului de
(s) concepţie
……………..
34.04 DE Aş vrea să vă arăt… A4 P Ob3
S2 E2 T10
Ou2
34.12 CL (întrerupe) dar este…nu ştiu dacă am A2 P Ob12
înţeles tot, dar …trebuie să se adapteze la S2 E2 T10
toate tipurile de scaun Ou2
209
34.15 CC Trebuie să se adapteze la tot! A3 P Ob12

S2 E2 T10
Ou2
34.16 CL La toate tipurile, toate tipurile de scaune A2 P Ob12
S2 E2 T10
Ou2
34.17 CC Mda A3 P Ob17
S2 E2 T10
Ou2
34.18 CL Deci… va trebui totuşi să păstrăm barele, A2 D Ob17
nu? … scaunul… S2 E2 T10
Ou2
34.24 DE Aşteaptă, eu am o altă problemă cu barele A4 D Ob17
acestea! Vă voi explica de ce… S2 E2 T10
Ou2
34.28 CP Bun, facem o alegere sau nu? A1 P Ob12
S2 E2 T10
Ou2
34.30 CC Gama de scaune? A3 P Ob2
S2 E2 T10
Ou2
…………..
Figura 70- Extras dintr-un centralizator de date al experimentului GRACC
Analiza funcţională a produsului

Exemplificăm produsul „remorcă de bicicletă”, realizat în cadrul unui
experiment de concepţie, în Franţa, de către GRACC (Groupe de Recherche
Coopératif d'Activité de Conception).
Pentru facilitarea analizei, produsul a fost descompus în trei părţi: Cârma
- Şasiul -Capota.
210
Remorca
Cârma Şasiul Capota
Figura 71- Descompunerea produsului

După aplicarea metodei APTE au fost identificate funcţiile de serviciu.
Totalitatea funcţiilor este prezentată în tabelul16.
211
Teren Mediu ambiant

FC3
FC2
Remorca
FP1
FP2
FC4
Bicicleta FC1
FC5
Copil
Figura 72- Funcţiile de serviciu ale produsului remorcă
Funcţiile de serviciu
Funcţiile principale Constrângerile
FP1 – A proteja copilul de FC1 – A avea posibilitatea de a fi ataşat la
influenţele mediului extern; bicicletă;
FP2 – A asigura deplasarea FC2 – A putea fi utilizată pe toate tipurile
copilului. de teren;
FC3 – A rezista la acţiunile mediului
exterior;
FC4 – A permite intrarea/ieşirea copilului
în/din habitaclul remorcii;
FC5 – A asigura o ambianţă adecvată
pentru copil;
Funcţiile tehnice
şasiul:
212
• A fi capabil să susţină copilul;

• A permite ataşarea roţilor;
• A asigura legătura cu cârma;
• A permite demontarea/montarea rapidă;
• A permite ataşarea unui scaun pentru copil.
cârma:
• A asigura legătura între bicicletă şi remorcă;
• A permite demontarea/montarea rapidă.
capota:
• A permite demontarea/montarea rapidă pe şasiu;
• A avea posibilitatea de a fi ataşată la şasiu.
tabelul16– Funcţiile produsului

Pentru conceperea produsului, conceptorii trebuie să realizeze trecerea
de la funcţional la structural. Trecerea este realizată prin execuţia unui anumit
număr de sarcini de concepţie, astfel făcându-se legătura funcţii – sarcini.
10.6 Reprezentarea derulării procesului de concepţie

După analiza înregistrărilor video ale experimentului, a centralizatoarelor
de date şi a analizei funcţionale a produsului au fost identificate 25 de sarcini
necesare pentru realizarea concepţiei produsului. Pe parcursul derulării
procesului de concepţie, sarcinile au fost abordate diferit: unele au fost
abordate o singura data (exemplu: sarcina numărul 8), iar altele de mai multe
ori (exemplu: sarcina numărul 4). În cazul sarcinilor care au fost abordate de
mai multe ori se poate spune ca au fost reiterate din mai multe considerente:
schimbări survenite în alte sarcini legate informaţional de acestea, necesitatea
corijării unor erori, necesitatea ameliorării unei soluţii propuse anterior etc.
213
Astfel, derularea procesului de concepţie a produsului poate fi

reprezentată pe o diagramă GANTT. Pentru fiecare sarcină, sunt reprezentate
intervalele de timp pe parcursul cărora sarcina a fost abordată, aceste intervale
fiind poziţionate pe grafic în funcţie de reperele de timp ce corespund
începutului şi sfârşitului abordării sarcinii, Figura 73.
25
24
23
Sarcini
Tâches
22
21
20
19
18
17
16
15
14
13
12
11
10
9
8
7
6
5
4
3
2
1
0 500 1000 1500 2000 2500 3000 3500
Timp
Temps(s)
Figura 73- Diagrama GANTT a derulării celui de-ai treilea experiment de concepţie
O alta metodă de reprezentare a procesului de concepţie este metoda
DSM (Design Structure Matrix).
D.V. Steward propune metoda DSM în 1981 ca o metodă de gestiune a
concepţiei sistemelor complexe. Iniţial, această metodă servea doar la
reprezentarea relaţiilor de precedenţă între sarcini. Cu trecerea timpului,
această metodă a fost îmbunătăţită treptat de către diverşi specialişti în
domeniu.
Metoda DSM se bazează pe o reprezentare matricială pentru descrierea
înlănţuirii sarcinilor dintr-un proiect sau proces şi a relaţiilor dintre ele.
Pentru a explica principiul metodei DSM se consideră exemplul din
Figura 74.
214
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1 1 1
2 1
3 1 1 1
4
5 1
6 1 1
7 1 1
8
9 1 1 1 1
10
11 1 1
Figura 74- Exemplu de reprezentare DSM a sarcinilor unui proces

Prima linie cât şi prima coloană ale matricei reprezintă sarcinile
proiectului în ordinea desfăşurării lor. Fiecare element al matricei notat cu „1”
indică faptul că activitatea din coloana corespondentă furnizează o intrare la
activitatea de la linia corespondentă. Spre exemplu, dacă „1” se găseşte la
intersecţia liniei 7 şi coloanei 3, indică faptul că activitatea G necesită o
informaţie sau o intrare ce provin de la activitatea 3.
Elementele situate de o parte si de alta ale diagonalei au semnificaţii
diferite, astfel cele situate în partea triunghiulară inferioară reprezintă fluxul de
informaţii furnizat de către sarcinile din amonte spre cele din aval, iar în partea
superioară a matricei sunt informaţiile provenite de la sarcinile aval spre
amonte, altfel spus întoarcerile sau iteraţiile.
Tipurile de legături prezente în cadrul matricei DSM sunt prezentate în
Figura 75.
Sarcini dependente Sarcini în paralel Sarcini cuplate

Figura 75- Tipuri de legături între sarcini
215
În Figura 76 sunt reprezentate dependenţele informaţionale dintre

sarcinile procesului de concepţie, sub forma unei matrice DSM.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25
2 1
3 1 1
4 1 1 1 1
5 1
6 1 1 1
7 1 1
8 1
9 1 1
10 1 1 1
11 1 1
12 1 1 1 1 1
13 1
14 1
15 1 1 1 1
16 1 1 1 1 1 1
17 1 1 1 1 1 1
18 1
19 1 1 1
20 1 1
21 1 1 1 1
22 1
23 1
24 1 1
25 1
Figura 76- Reprezentarea DSM a sarcinilor procesului de concepţie experimentul

studiat
Reprezentările GANTT şi DSM au un rol complementar. Prima oferă o
viziune asupra duratelor şi înlănţuirii sarcinilor, iar cea de-a doua oferă o viziune
asupra dependenţelor informaţionale dintre acestea.
10.7 Aspecte generale

În majoritatea cazurilor derularea procesului de concepţie este supusă la
perturbaţii. Riscurile induse prin aceste perturbaţii pot fi considerabile. Datorită
acestui aspect, derularea procesului de concepţie trebuie bine urmărită.
216
Responsabilul de proiect trebuie să ştie în orice moment care este evoluţia

parametrilor procesului de concepţie pentru a putea interveni în caz de nevoie.
Pentru o viziune completă asupra derulării, evoluţiei şi rezultatului
procesului de concepţie cât şi în scopul realizării unei evaluări juste şi sigure a
caracteristicilor sale, este necesar să se dezvolte instrumente capabile de a-l
caracteriza la un moment dat şi/sau să realizeze evaluarea performanţelor sale.
Aceste instrumente sunt bazate pe interpretarea unei serii de indicatori. Aceşti
indicatori sunt numiţi indicatori de performanţă.
Aceşti indicatori sunt de două tipuri:
• Indicatori de rezultat, pentru realizarea unei evaluări a posteriori a
performanţelor procesului de concepţie, utili pentru validarea
procesului studiat sau pentru creşterea nivelului de cunoştinţe a
şefilor de proiect, cunoştinţe necesare la pilotarea de noi procese de
concepţie;
• Indicatori de proces (de urmărire), pentru realizarea unei evaluări
continue, în timpul derulării procesului, necesari pentru ameliorarea
derulării acestuia.
10.8 Evaluarea performanţelor procesului de concepţie

Obiectivele evaluării performanţelor procesului de concepţie variază în
funcţie de realizarea acesteia:
• Evaluarea este integrată în diversele faze ale procesului de
concepţie, evaluare iterativă (a priori);
• Evaluarea se derulează la sfârşitul procesului de concepţie (a
posteriori).
Scopul evaluării este de:
• Ameliorare continuă a procesului de concepţie – evaluarea periodică;
• Validare a procesului de concepţie şi de ameliorare a unui nou proces
– evaluare consecutivă.
217
Instrumentele utilizate la măsurarea şi evaluarea performanţelor au la

bază o serie de indicatori. Aceste instrumente sunt de forma unor „Tablouri de
bord”.
Indicatorii de performanţă sunt construiţi pe baza unor parametri ai
procesului de concepţie şi în funcţie de o serie de criterii. Ei pot fi expliciţi sau
impliciţi. Cei expliciţi se bazează pe un obiectiv ţintă ce trebuie atins, iar cei
impliciţi lasă libertatea de decizie celui ce face analiza.
10.9 Indicatorii de rezultat

Demersul construirii indicatorilor de rezultat are ca punct de plecare
achiziţionarea datelor din experimente sau procese de concepţie studiate. În
funcţie de analizele şi . reprezentările utilizate pentru derularea procesului
(GANTT, DSM, etc.) se pot construi diverşi indicatori de rezultat, cu o
aplicabilitate mai ridicată sau mai scăzută.
În tabelul 17 sunt expuse pe scurt câteva exemple de indicatori de
rezultat în funcţie de rolul lor, de posibilitatea punerii în practică şi de utilitatea
acestora
Posibilitatea
Indicator Rol Utilitate
punerii în practică
Arată ponderea Şefului de proiect pentru

Indicator de iteraţii iteraţiilor în procesul uşoară evaluarea eficienţei
de concepţie procesului de concepţie
Indicator de
schimbare de Arată cantitatea de
obiective timp alocată iteraţiilor
Pentru determinarea influ-
ce au ca surse
Indicator de enţelor fiecărei surse de
schimbările de uşoară/medie
interdependenţă iteraţii asupra duratei totale
obiective,
între activităţi a procesului
interdependenţele sau
Indicator de erori erorile de concepţie
de concepţie
Arată ponderea medie Şefului de proiect pentru a

Indicator de
intenţio- nalităţii de avea o viziune de ansamblu
218
intenţionalitate realizare a iteraţiilor asupra cantităţii de timp

necesară efectuării iteraţiilor
voluntare. Pentru un proces
rutinier de concepţie şeful
de proiect poate compara
valoarea acestui indicator
cu valori recomandate în
vederea evaluării
performanţelor.
Arată cantitativ
Pentru cuantificarea
ponderea aportului
Indicator de aport aportului pozitiv al
pozitiv al modificărilor medie
(+/-) modificărilor asupra duratei
în procesul de
totale a procesului
concepţie
tabelul 17- Exemplu de indicatori de rezultat
10.10Indicatorii de proces
Procesul de concepţie al unui produs are un caracter dinamic şi complex,
el fiind totodată un proces irepetabil şi nedeterminist. Analiza acestuia nu se
poate realiza cu mijloacele şi metodele clasice de analiză. În acest caz, este
necesar un demers ciclic, în care să fie propuse metode de analiză, care apoi
să fie testate şi ameliorate.
Evoluţia reală a unui proces de concepţie poate fi reprezentată printr-o
curbă de progresie, vezi Figura 77.
În tabelul 18 sunt expuse pe scurt câteva exemple de indicatori de
proces, în funcţie de rolul lor, de posibilitatea punerii lor în practică şi de
utilitatea acestora.
219
Funcţionalitate - Cost
Costmax
+
Curbă de progresie + + SSA
+
+ +
T + +
Funcţionalitatemin
OM
OM
Timp
CdCF ΔT1 Timpmax
ΔT2
Definirea funcţiilor
CdCF – caiet de sarcini functional

OM- vectorul “obiectivului mediu”
T- tangenta la curba de progresie
SO- Spatiul solutiilor acceptabile
Figura 77- Evoluţia reală a procesului de concepţie
Posibilitatea
Indicator Rol Utilitate
punerii în practică
Furnizează informaţii
privind riscul de a avea Şefului de proiect pentru a
Indicator de soluţii iteraţii în procesul de şti dacă trebuie să facă
medie
propuse concepţie, introduse de apel la specialişti din
către soluţiile propuse la exterior
un moment dat
Arată procentajul de Şefului de proiect în

Indicator de soluţii
soluţii abandonate din medie/dificilă pilotarea procesului de
abandonate
totalul de soluţii propuse concepţie
220
între două RP
Procentul de timp Şefului de proiect pentru

consumat în Evidenţiază pierderea interveni în funcţie de
iteraţii pentru de timp din cauza medie/dificilă gradul de perturbare a
soluţionarea iteraţiilor derulării procesului din
dezacordurilor cauza dezacordurilor
Impactul fiecărui
Ajută la cunoaşterea
tip de interacţiune Şefului de proiect cât şi
tipului de interacţiune
generatoare de dificilă participanţilor pentru
care introduce cel mai
conflicte asupra soluţionarea conflictelor
mare număr de iteraţii
duratelor
Indicator tip de Permite cunoaşterea

interacţiune – tip tipurilor de interacţiuni Şefului de proiect pentru
de obiecte ce facilitează dialogurile dificilă dirijarea echipei de
intermediare - şi/sau producerea de concepţie
dialoguri obiecte intermediare
Obiectele părinte Şefului de proiect pentru

Permite cunoaşterea
produse de către gestionarea fluxului de
surselor obiectelor medie
fiecare participant informaţii necesare pentru
intermediare părinte
între două RP construcţia cunoştinţelor
Tip de
Indică numărul iteraţiilor Şefului de proiect în
interacţiune /
generate de fiecare tip medie/ dificilă pilotarea procesului de
număr de iteraţii
de intervenţie concepţie
între două RP
tabelul 18- Exemplu de indicatori de proces
Propunere: pentru facilitarea pilotării unui proces de concepţie rutinier se

pot utiliza cunoştinţe existente privind derularea acestuia, cunoştinţe acumulate
pe baza analizelor realizate pe procese similare.
Astfel, pentru pilotarea unui proces este suficientă determinarea evoluţiei
sale reale cu ajutorul unui indicator global şi monitorizarea continuă a evoluţiei
acestuia, cu scopul asigurării valorilor parametrilor urmăriţi între limitele
prescrise, vezi Figura 78.
221
Funcţionalitate - Cost
Costmax
+
Limitele de variaţie + + SO
+
+ +
Curbă de progresie + +
Funcţionalitatemin
Valoarea indicatorului
OM global de evaluare Timp
Timpmax
OM- vectorul “obiectivului mediu”

SO- Spatiul solutiilor acceptabile
Figura 78- Propunerea unui indicator global de proces pentru evaluarea performanţelor
Construcţia unui indicator global este totuşi o problemă foarte complexă,

necesitând un mare volum de muncă şi de cunoştinţe, dar şi o serie de analize
experimentale care să ducă la ameliorarea continuă a acestui indicator.
222
Bibliografie
1. “Recommandation pour obtenir et assurer la qualité en conception”, Ref.
X50-127, AFNOR, 1988.
2. “Gérer la qualité; concepts et terminologie”, tome 1, AFNOR, 1992.
3. “Management de projet” Saint-Denis La Plaine, ISBN 2-12-215331-8, AFNOR,
2004.
4. S. Ahmed, “Understanding the use and reuse of experience in engineering
design”, Thèse de doctorat, Cambridge University Engineering Department,
2001.
5. D.C. Anghel, T. Boudouh, O. Garro, I. Ungureanu, “Minimizing iteration
impacts in the design process”, 10th International Conference on Concurrent
Enterprising, Escuela Superior de Ingenieros, Seville, Spain, 14-16 juin, 2004.
6. L.B. Archer, “Systematic Method for Designers”, In: N. Cross (ed.),
Developments in Design Methodology, Wiley, Chichester, 1984.
7. L.B. Archer, “Design, innovation, agility”, Design Studies, vol. 20, no. 6,
novembre, 1999.
8. E. Blanco, “L’émergence du produit dans la conception distribuée”, Thèse
de doctorat, Institut National Polytechnique de Grenoble, 1992.
9. L.T.M. Blessing, A. Chakrabarti, “How to design research: a design research
methodology”, Springer Verlag, London Ltd, 2001.
10. T. Boudouh, D.C. Anghel, O. Garro, “Design iterations in a geographically
distributed design process”, in Advances in Design, Edited by H. ElMaraghy
and W. ElMaraghy, Springer Verlag, pages 377-386, janvier, 2006.
11. P. Bourdichon “L’ingénierie simultanée et la gestion d’informations”,
Hermès, Paris, 1994.
12. L. Bucciarelli, “Designing Engineers”, MIT Press, Cambridge, MA, 1994.
13. M. Carrier, “Conception de produits industriels”, Paris, Techniques de
l'ingénieur, 2002.
14. “Productivité en conception”, Brochure du Centre Technique des Industries
Mécaniques, CETIM, 1995.
15. D. Choulier, “Formalisation de la démarche de recherche CID”, Rapport
interne CID, mars, 2004.
16. K.B. Clark, B. Chew, T. Fujimoto, “Product Development in the World Auto
Industry: Strategy, Organization and Performance”, Graduate School of
Business Administration, Harvard University, 1987.
17. K. Clark, T. Fujimoto, “Product Development Performance: Strategy,
Organisation And Management in the World Auto Industry”, Harvard
Business School Press, Massachusetts, USA, 1991.
18. N. Cross, “Descriptive models of creative design: application to an
example”, Design Studies, vol. 18, Issue 4, pages 427-435, 1997.
19. G. Draghici, “Ingineria integrată a produselor”, Editura Eurobit, Timişoara,
1999.
20. R. Duchamp, “Méthodes de conception de produits nouveaux”, Paris :
223
Hermès science publications, 1999.

21. S. Finger, J.R. Dixon, “A review of research in mechanical engineering
design. Part I: descriptive, prescriptive, and computer-based models of
design processes”, Research in Engineering Design, vol. 1, pages 51-67,
1989.
22. C. Foulard, “La modélisation en enterprise”, CIM-OSA et ingénierie
simultanée, Edition Hermès, 1994.
23. C. Frankfort-Nachmias, D. Nachmias, “Research methods in the social
sciences”, London: Arnold, 1996.
24. M.J. French, “Conceptual Design for Engineers”, Second ed., ed T. D.
Council, Bath: The Pitman-Press, 1985.
25. O. Garro, I. Salau, P. Martin, “Distributed Design Theory and Methodology”,
Int. J. of Concurrent Engineering: Research and Application (CERA) 3(3), pages
43-54, 1995.
26. O. Garro, “Problématique de la Conception distribuée”, Rapport interne CID
no. 03/2000, 2000.
27. O. Garro, D. Choulier, S. Deniaud, “Les actes de conception : Un modèle
pour des outils d'aide à la conception distribuée”, 10ème Atelier Le Travail
Humain, modéliser les activités collectives de conception, Paris, pages 167-182,
27-28 juin, 2001.
28. O. Garro, “Nouveaux modes de coopération et d'innovation en conception”,
Conferinţa internaţională de Inginerie Integrată C2I 2002, Timişoara, România,
25-26 avril, 2002.
29. J.S. Gero, “Design Prototypes: A Knowledge Representation Schema for
Design”, AI Magazine, vol. 11, no. 4, pages 26-36, 1990.
30. “Une expérience de conception collaborative à distance ; A distant
collaborative design experiment Mécanique et Industries”, Groupe GRACC,
F. Bennis, E. Blanco, J.F. Boujut, P. Charpentier, A. Degrave, S. Deniaud, O.
Garro, F.O. Martin, J.P. Micaelli, J.F. Petiot et G. Ris, vol. 3, pages 153-161,
2002.
31. C. Grenier, “Rôle de l'Objet Intermédiaire pour mieux comprendre la
structuration d'un réseau organisationnel et technologique d'acteurs - cas
d'un réseau de soin”, Communication à la 8ème Conférence de l'Association
Information Management, Grenoble, mai, 2003.
32. “Ingénierie Simultanée : l'exemple Américain”, HARVEST – La dimension
CFAO, no. 22, avril – mai, 1994.
33. A. Jeantet, “Les objets intermédiaires de la conception”, Sociologie du

travail, no 3, pages 291-316, 1998.
34. D. Kaminetzky, “Design and Construction Failures: lessons From Forensic
Investigations”, McGraw Hill, New York, 1991.
35. S. Kota, A.C. Ward, “Functions, structures and constraints in conceptual
design”, Design laboratory, Dept of Mechanical Engineering and Applied
Mechanics, University of Michigan, Ann Arbor, 1991.
224
36. A. Kusiak, N. Larson, J. Wang, “Reengineering of Design and Manufacturing

Processes”, Computers and Industrial Engineering, 26(3), pages 521-536,
1994.
37. N. Larson, A. Kusiak, “System Reliability Methods for Analysis of Process
Models”, International Journal of Computer-Aided Engineering, vol. 3, no. 4,
pages 279-290, 1996.
38. D. Maffin, “Engineering design models: context, theory and practice”,
Journal of Engineering Design, vol.9, no.4, 1998.
39. J. McDonnell, “Descriptive models for interpreting design”, Design Studies,
vol. 18, Issue 4, pages 457-473, octobre, 1997.
40. S. Mer, A. Jeantet, S. Tichkiewitch, “Les objets intermédiaires de la
conception”, Le communicationnel pour concevoir, edited by J. Caelen and K.
Zreik. Paris: Europia, pages 21-41, 1995.
41. G. Pahl, W. Beitz, “Engineering Design”, (edited by K.Wallace), Springer-
Verlag, New York, 1988.
42. G. Pahl, W. Beitz, “Engineering Design: A systematic approach”, Springer-
Verlag, 1996.
43. J. Perrin, “Concevoir l'innovation industrielle. Méthodologie de conception
de l'innovation”, CNRS Editions, 2001.
44. R. Prost, “Concevoir, Inventer, Créer. Réflexions sur les pratiques”, Ed.
L'Harmattan, Paris, 1995.
45. P.G. Ranky, “Concurrent Engineering and enterprise Modelling”, Assembly
Automation, vol. 14, no. 3, pages 14-21, 1994.
46. N.F. Roozenburg, J. Eeckels, “Product Design: Fundamentalsand Methods”,
John Wiley and Sons, 1995.
47. R. Rosenthal, “Experimenter effects in behaivioral research”, First ed. The
century psychology series, New York : Appleton century crofts, 1969.
48. J.R. Searle, “Les actes de langage”, Hermann, Paris, 1972.
49. M. Tollenaere, “Conception de produits mécaniques, méthodes, modèles et
outils”, Editions HERMES, Paris, 1998.
50. J.C. Tarondeau, “Recherche et Développement”, Edition Vuibert, 1994.
51. D.G. Ullman, S. Wood, D. Craig, “The Importance of Drawing in the
Mechanical Design Process”, Computer & Graphics vol. 14, no. 2, pages 263-
274, 1990.
52. D.G. Ullman, “The Status of Design Theory Research in the United States”,
ICED ’91, Zurich, 1991.
53. K.T. Ulrich, S.D. Eppinger, “Product Design and Development”, Irwin/McGraw-
Hill, New York, 3rd Edition, 2004.
54. D.E. Whitney, “Designing the Design Process”, Res. Engineering Design. 2,
pages 3-13, 1990.
225
Anexa 1. Matricea TRIZ
Volumul unui obiect mobil
si de masurare (controlul)
Complexitatea obiectului
Lungimea unui obiect fix
Greutatea unui obiect fix
Suprafata unui obiect fix
Dificultatea de detectare
Durata de actiune a unui
Durata de actiune a unui

Stabilitatea compozitiei
Volumul unui obiect fix
Utilizarea de energie de
Utilizarea de energie de
Claritatea – iluminarea-
–negativ care afecteaza
Gradul de automatizare
Pierderea de informatii
Cantitatea de materie -
Precizia de fabricatie -
Tensiunea - Presiunea
Lungimea unui obiect
Greutatea unui obiect
Suprafața unui obiect
catre un obiect mobil
Usurinta fabricatiei -
Pierderea de energie
Parametrii de
Pierderea de masa -
–negativ generat de
Precizia de masura
Usurinta reparatiei
Forta -Intensitatea
Usurinta operarii -
catre un obiect fix
obiect imobil (fix)
Pierderea de timp
Forta - Rezistenta
Adaptabilitatea-
prezervat
Productivitatea
obiect mobil
Temperatura
Fiabilitatea
unui obiect
Polivalenta
stralucirea
Realizarea
Realizarea
Substanta
substanta
Utilizarea
obiectul
Puterea
Forma
obiect
Viteza
mobil
mobil
mobil
Parametrii de
Îmbunătățit
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39
15, 8, 29, 17, 29, 2, 2, 8, 8, 10, 10, 36, 10, 14, 1, 35, 28, 27, 5, 34, 6, 29, 19, 1, 35, 12, 12, 36, 6, 2, 5, 35, 10, 24, 10, 35, 3, 26, 1, 3, 28, 27, 28, 35, 22, 21, 22, 35, 27, 28, 35, 3, 2, 27, 29, 5, 26, 30, 28, 29, 26, 35 35, 3,
1 Greutatea unui obiect mobil +
29,34 38, 34 40, 28 15, 38 18, 37 37, 40 35, 40 19, 39 18, 40 31, 35 4, 38 32 34, 31 18, 31 34, 19 3, 31 35 20, 28 18, 31 11, 27 35, 26 26, 18 18, 27 31, 39 1, 36 2, 24 28, 11 15, 8 36, 34 26, 32 18, 19 24, 37
10, 1, 35, 30, 5, 35, 8, 10, 13, 29, 13, 10, 26, 39, 28, 2, 2, 27, 28, 19, 19, 32, 18, 19, 15, 19, 18, 19, 5, 8, 10, 15, 10, 20, 19, 6, 10, 28, 18, 26, 10, 1, 2, 19, 35, 22, 6, 13, 2, 27, 19, 15, 1, 10, 25, 28, 2, 26, 1, 28,
2 Greutatea unui obiect fix + 28, 1, 9
29, 35 13, 2 14, 2 19, 35 10, 18 29, 14 1, 40 10, 27 19, 6 32, 22 35 28, 1 18, 22 28, 15 13, 30 35 35, 26 18, 26 8, 3 28 35, 17 22, 37 1, 39 1, 32 28, 11 29 26, 39 17, 15 35 15, 35
8, 15, 15, 17, 7, 17, 17, 10, 1, 8, 1, 8, 8, 35, 10, 15, 8, 35, 7, 2, 4, 29, 15, 2, 10, 14, 28, 32, 10, 28, 1, 15, 1, 29, 15, 29, 1, 28, 14, 15, 1, 19, 35, 1, 17, 24, 14, 4,
3 Lungimea unui obiect mobil + 13, 4, 8 1, 8, 35 19 32 1, 35 1, 24 29, 35 17, 15
29, 34 4 4, 35 4 10, 29 15, 34 29, 34 19 24 35, 39 23, 10 29 29, 40 4 29, 37 17, 24 17 35, 4 10 1, 16 26, 24 26, 24 26, 16 28, 29
35, 28, 17, 7, 35, 8, 1, 14, 13, 14, 39, 37, 15, 14, 1, 10, 3, 35, 10, 28, 30, 29, 15, 29, 32, 28, 2, 32, 15, 17, 30, 14,
4 Lungimea unui obiect fix + 28, 10 3, 25 12, 8 6, 28 24, 26, 1, 18 2, 25 3 1, 35 1, 26 26
40, 29 10, 40 2,14 35 15, 7 35 28, 26 35 38, 18 24, 35 14 28 3 10 27 7, 26
2, 17, 14, 15, 7, 14, 29, 30, 19, 30, 10, 15, 5, 34, 11, 2, 3, 15, 2, 15, 15, 32, 19, 10, 15, 17, 10, 35, 29, 30, 26, 28, 22, 33, 17, 2, 13, 1, 15, 17, 15, 13, 14, 1, 2, 36, 14, 30, 10, 26,
5 Suprafața unui obiect mobil + 6, 3 19, 32 30, 26 26, 4 29, 9 2, 32 15, 30
29, 4 18, 4 17, 4 4, 34 35, 2 36, 28 29, 4 13, 39 40, 14 16 19, 13 32, 18 30, 26 2, 39 6, 13 32, 3 28, 1 18, 39 26, 24 13, 16 10, 1 13 26, 18 28, 23 34, 2
30, 2, 26, 7, 1, 18, 10, 15, 2, 10, 35, 39, 17, 7, 10, 14, 10, 35, 2, 18, 32, 35, 26, 28, 2, 29, 27, 2, 22, 1, 1, 18, 2, 35, 10, 15,
6 Suprafata unui obiect fix + 2, 38 40 17, 32 30, 16 40, 16 16, 4 16 15, 16 23
14, 18 9, 39 35, 36 36, 37 19, 30 38 30 18, 39 4, 18 40, 4 40, 4 32, 3 18, 36 39, 35 40 36 30, 18 17, 7
2, 26, 1, 7, 4, 1, 7, 4, 29, 4, 15, 35, 6, 35, 1, 15, 28, 10, 9, 14, 34, 39, 2, 13, 35, 6, 7, 15, 36, 39, 2, 6, 29, 30, 14, 1, 25, 26, 25, 28, 22, 21, 17, 2, 29, 1, 15, 13, 29, 26, 35, 34, 10, 6,
7 Volumul unui obiect mobil + 6, 35, 4 35 2, 22 10 15, 29 26, 1
29, 40 35 17 38, 34 36, 37 36, 37 29, 4 1, 39 15, 7 10, 18 10 13, 18 13, 16 34, 10 34, 10 7 40, 11 28 2, 16 27, 35 40, 1 40 30, 12 4 16, 24 2, 34
35, 10, 35, 8, 2, 18, 34, 28, 9, 14, 35, 34, 10, 39, 35, 16, 2, 35, 35, 10, 34, 39, 30, 18, 2, 17, 35, 37,
8 Volumul unui obiect fix 19, 14 + 24, 35 7, 2, 35 35, 6, 4 30, 6 35, 3 35 1 1, 31
19, 14 2, 14 37 35, 40 17, 15 38 35, 34 32 18 16 25 19, 27 35, 4 26 10, 2
2, 28, 13, 14, 29, 30, 7, 29, 13, 28, 6, 18, 35, 15, 28, 33, 8, 3, 3, 19, 28, 30, 10, 13, 8, 15, 19, 35, 14, 20, 10, 13, 10, 19, 11, 35, 28, 32, 10, 28, 1, 28, 2, 24, 35, 13, 32, 28, 34, 2, 15, 10, 10, 28, 3, 34,
9 Viteza + 13, 26 10, 18
13, 38 8 34 34 15, 19 38, 40 18, 34 1, 18 26, 14 35, 5 36, 2 19 35, 38 38, 2 19, 35 28, 38 29, 38 27, 28 1, 24 32, 25 35, 23 35, 21 8, 1 13, 12 28, 27 26 4, 34 27, 16
8, 1, 18, 13, 17, 19, 19, 10, 1, 18, 15, 9, 2, 36, 13, 28, 18, 21, 10, 35, 35, 10, 35, 10, 35, 10, 19, 17, 1, 16, 19, 35, 8, 35, 10, 37, 14, 29, 3, 35, 35, 10, 28, 29, 1, 35, 13, 3, 15, 37, 1, 28, 15, 1, 15, 17, 26, 35, 36, 37, 3, 28,
10 Forta -Intensitatea 28, 10 + 19, 2 14, 15 2, 35
37, 18 1, 28 9, 36 15 36, 37 12, 37 18, 37 15, 12 11 40, 34 21 14, 27 21 10 36, 37 18, 37 40, 5 36 18, 36 13, 21 23, 24 37, 36 40, 18 36, 24 18, 1 3, 25 11 18, 20 10, 18 10, 19 35, 37
10, 36, 13, 29, 35, 10, 35, 1, 10, 15, 10, 15, 6, 35, 6, 35, 36, 35, 35, 4, 35, 33, 9, 18, 19, 3, 35, 39, 14, 24, 10, 35, 2, 36, 10, 36, 37, 36, 10, 14, 10, 13, 6, 28, 22, 2, 2, 33, 1, 35, 19, 1, 2, 36, 10, 14,
11 Tensiunea - Presiunea 35, 24 + 3, 35 11 2 35 35, 24
37, 40 10, 18 36 14, 16 36, 28 36, 37 10 36 21 15, 10 2, 40 3, 40 27 19, 2 10, 37 14 25 3, 37 4 36 19, 35 25 37 27, 18 16 35 37 35, 37
8, 10, 15, 10, 29, 34, 13, 14, 5, 34, 14, 4, 35, 15, 35, 10, 34, 15, 33, 1, 30, 14, 14, 26, 22, 14, 13, 15, 2, 6, 35, 29, 14, 10, 10, 40, 28, 32, 32, 30, 22, 1, 1, 32, 32, 15, 1, 15, 16, 29, 15, 13, 15, 1, 17, 26,
12 Forma 7, 2, 35 + 4, 6, 2 14 36, 22 35, 1 2, 13, 1
29, 40 26, 3 5, 4 10, 7 4, 10 15, 22 34, 18 37, 40 10, 14 18, 4 10, 40 9, 25 19, 32 32 34, 14 3, 5 34, 17 16 1 40 2, 35 17, 28 26 29 1, 28 39 32 34, 10
21, 35, 26, 39, 13, 15, 2, 11, 28, 10, 34, 28, 33, 15, 10, 35, 2, 35, 22, 1, 17, 9, 13, 27, 39, 3, 35, 1, 32, 3, 27, 4, 32, 35, 14, 2, 2, 14, 15, 32, 35, 24, 35, 40, 32, 35, 2, 35, 35, 30, 2, 35, 35, 22, 23, 35,
13 Stabilitatea compozitiei unui obiect 37 39 + 13, 19 35, 27 13 18 35, 19 1, 8, 35
2, 39 1, 40 1, 28 13 19, 39 35, 40 28, 18 21, 16 40 18, 4 15 10, 35 35, 23 32 27, 16 29, 18 27, 31 39, 6 30, 40 35 30, 18 27, 39 30 10, 16 34, 2 22, 26 39, 23 40, 3
1, 8, 40, 26, 1, 15, 15, 14, 3, 34, 9, 40, 10, 15, 9, 14, 8, 13, 10, 18, 10, 3, 10, 30, 13, 17, 27, 3, 30, 10, 19, 35, 10, 26, 35, 28, 29, 3, 29, 10, 3, 27, 18, 35, 15, 35, 11, 3, 32, 40, 27, 11, 15, 3, 2, 13, 27, 3, 29, 35,
14 Forta - Rezistenta + 35, 19 35 35 11, 3 3, 27 15
40, 15 27, 1 8, 35 28, 26 40, 29 28 14, 7 17, 15 26, 14 3, 14 18, 40 35, 40 35 26 40 10 35, 28 31, 40 28, 10 27 16 37, 1 22, 2 10, 32 25, 2 3 32 25, 28 15, 40 10, 14
19, 5, 3, 17, 10, 2, 19, 2, 19, 3, 14, 26, 13, 3, 27, 3, 19, 35, 2, 19, 28, 6, 19, 10, 28, 27, 20, 10, 3, 35, 11, 2, 3, 27, 22, 15, 21, 39, 29, 10, 1, 35, 10, 4, 19, 29, 35, 17,
15 Durata de actiune a unui obiect mobil 2, 19, 9 3, 35, 5 + 10 3 27, 1, 4 12, 27 6, 10
34, 31 19 19, 30 16 27 28, 25 35 10 39 4, 35 35, 18 35, 38 3, 18 28, 18 10, 40 13 16, 40 33, 28 16, 22 27 13 29, 15 39, 35 14, 19
Durata de actiune a unui obiect 6, 27, 1, 40, 35, 34, 39, 3, 19, 18, 27, 16, 28, 20, 3, 35, 34, 27, 10, 26, 17, 1, 25, 34, 20, 10,
16 + 16 10 22 35, 10 1 1 2 1
imobil (fix) 19, 16 35 38 35, 23 36, 40 18, 38 10, 16 31 6, 40 24 40, 33 6, 35 16, 38
36,22, 22, 35, 15, 19, 15, 19, 3, 35, 34, 39, 2, 28, 35, 10, 35, 39, 14, 22, 1, 35, 10, 30, 19, 13, 19, 18, 32, 30, 19, 15, 2, 14, 21, 17, 21, 36, 35, 28, 3, 17, 19, 35, 32, 19, 22, 33, 22, 35, 4, 10, 2, 18, 2, 17, 3, 27, 26, 2, 15, 28,
17 Temperatura 35, 38 35, 6, 4 + 24 26, 27 26, 27
6, 38 32 9 9 39, 18 40, 18 36, 30 3, 21 19, 2 19, 32 32 22, 40 39 36, 40 21, 16 3, 17 17, 25 35, 38 29, 31 21, 18 30, 39 3, 10 24 35, 2 2, 24 16 27 16 35, 31 19, 16 35
19, 1, 2, 35, 19, 32, 19, 32, 2, 13, 10, 13, 26, 19, 32, 3, 32, 35, 32, 1, 32, 35, 13, 16, 19, 1, 11, 15, 35, 19, 19, 35, 28, 26, 15, 17, 15, 1, 6, 32, 2, 26, 2, 25,
18 Claritatea – iluminarea- stralucirea 32, 30 35, 19 2, 19, 6 + 32 13, 1 1, 6 1, 19 3, 32 15, 19 32, 15
32 32 16 26 10 19 6 27 19 19 1, 15 1, 6 26, 17 32 32, 39 28, 26 19 13, 16 19 13 10 16
Utilizarea de energie de catre un 12,18,2 15, 19, 35, 13, 8, 35, 16, 26, 23, 14, 12, 2, 19, 13, 5, 19, 28, 35, 19, 24, 2, 15, 6, 19, 12, 22, 35, 24, 35, 38, 34, 23, 19, 21, 1, 35, 28, 26, 1, 15, 15, 17, 2, 29, 12, 28,
19 12, 28 - + - 3, 1, 32 2, 35, 6 19, 35 35, 38 32, 2
obiect mobil 8,31 25 18 35 21, 2 25 29 17, 24 9, 35 6, 18 3, 14 19 37, 18 15, 24 18, 5 19, 18 16, 18 11, 27 6, 27 30 17, 28 13, 16 27, 28 35
Utilizarea de energie de catre un 19, 9, 27, 4, 19, 2, 28, 27, 3, 35, 10, 36, 10, 2, 19, 22, 19, 35,
20 36, 37 35 - + 1, 4 1, 6
obiect fix 6, 27 29, 18 35, 32 18, 31 31 23 22, 37 18 16, 25
8, 36, 19, 26, 1, 10, 17, 32, 35, 6, 30, 6, 15, 35, 26, 2, 22, 10, 29, 14, 35, 32, 26, 10, 19, 35, 2, 14, 16, 6, 16, 6, 10, 35, 28, 27, 35, 20, 4, 34, 19, 24, 32, 15, 19, 22, 2, 35, 26, 10, 26, 35, 35, 2, 19, 17, 20, 19, 19, 35, 28, 2, 28, 35,
21 Puterea 19, 38 16 + 10, 19 32, 2
38, 31 17, 27 35, 37 13, 38 38 25 2 36, 35 35 2, 40 15, 31 28 10, 38 17, 25 19 19, 37 38 18, 38 10, 6 19 26, 31 2 31, 2 18 34 10 10, 34 34 30, 34 16 17 34
15, 6, 19, 6, 7, 2, 6, 15, 26, 17, 7, 7, 18, 16, 35, 14, 2, 19, 38, 1, 13, 35, 27, 10, 18, 7, 18, 11, 10, 21, 22, 21, 35, 35, 32, 35, 3, 28, 10,
22 Pierderea de energie 6, 38, 7 7 36, 38 26 3, 38 + 19, 10 32 2, 19 7, 23 2
19, 28 18, 9 13 17, 30 30, 18 23 38 39, 6 7 32, 15 2, 37 32, 7 25 35 35, 2 2, 22 1 15, 23 29, 35
35, 6, 35, 6, 14, 29, 10, 35, 2, 10, 18, 1, 29, 3, 39, 10, 13, 14, 15, 3, 36, 29, 35, 2, 14, 35, 28, 28, 27, 27, 16, 21, 36, 35, 18, 28, 27, 28, 27, 35, 27, 15, 18, 6, 3, 10, 29, 16, 34, 35, 10, 33, 22, 10, 1, 15, 34, 32, 28, 2, 35, 15, 10, 35, 10, 35, 18, 35, 10, 28, 35,
23 Pierderea de masa - Substanta 1, 6, 13 +
23, 40 22, 32 10, 39 28,24 10, 31 39, 31 30, 36 18, 31 28, 38 18, 40 37, 10 3, 5 30, 40 31, 40 3, 18 18, 38 39, 31 24, 5 12, 31 18, 38 2, 31 35, 10 10, 24 39, 35 31, 28 24, 31 30, 40 34, 29 33 2, 24 34, 27 2 28, 24 10, 13 18 10, 23
10, 24, 10, 35, 24, 26, 24, 28, 10, 28, 22, 10, 10, 21, 13, 23,
24 Pierderea de informatii 1, 26 26 30, 26 30, 16 2, 22 26, 32 10 10 19 10, 19 19, 10 + 32 27, 22 35, 33 35
35 5 28, 32 35 23 1 22 15
10, 20, 10, 20, 15, 2, 30, 24, 26, 4, 10, 35, 2, 5, 35, 16, 10, 37, 37, 4, 10, 35, 3, 29, 3, 20, 10, 28, 20, 35, 29, 1, 19, 35, 38, 35, 20, 10, 5, 35, 18, 24, 26, 35, 38, 10, 30, 24, 34, 24, 26, 35, 18, 35, 22, 35, 28, 4, 28, 32, 1, 18, 28, 24, 28,
25 Pierderea de timp 1 + 35, 28 6, 29
37, 35 26, 5 29 14, 5 5, 16 17, 4 34, 10 32, 18 36,5 36,4 34, 17 22, 5 28, 18 28, 18 10, 16 21, 18 26, 17 19, 18 10, 6 18, 32 10, 39 28, 32 18, 16 4 28, 32 28, 18 34 18, 39 34, 4 10, 34 10 32, 10 35, 30
35, 6, 27, 26, 29, 14, 15, 14, 2, 18, 15, 20, 35, 29, 35, 14, 10, 36, 15, 2, 14, 35, 3, 35, 3, 35, 3, 17, 34, 29, 3, 35, 7, 18, 6, 3, 24, 28, 35, 38, 18, 3, 13, 2, 35, 33, 3, 35, 29, 1, 35, 29, 2, 32, 15, 3, 3, 13, 3, 27, 13, 29,
26 Cantitatea de materie - substanta 35, 14 35 + 33, 30 8, 35
18, 31 18, 35 35, 18 29 40, 4 29 34, 28 3 14, 3 17, 40 34, 10 10, 40 31 39 16, 18 31 25 10, 24 35 18, 16 28, 40 28 29, 31 40, 39 35, 27 25, 10 10, 25 29 27, 10 29, 18 3, 27
3, 8, 3, 10, 15, 9, 15, 29, 17, 10, 32, 35, 3, 10, 2, 35, 21, 35, 8, 28, 10, 24, 35, 1, 2, 35, 34, 27, 3, 35, 11, 32, 21, 11, 21, 11, 10, 11, 10, 35, 10, 30, 21, 28, 32, 3, 11, 32, 27, 35, 35, 2, 27, 17, 13, 35, 13, 35, 27, 40, 11, 13, 1, 35,
27 Fiabilitatea 11, 28 36, 23 10, 28 + 1, 11
10, 40 8, 28 14, 4 28, 11 14, 16 40, 4 14, 24 24 11, 28 10, 3 35, 19 16, 11 3, 25 6, 40 10 13 27, 19 26, 31 35 29, 39 4 40, 3 11, 23 1 2, 40 40, 26 40 8, 24 1 28 27 29, 38
32, 35, 28, 35, 28, 26, 32, 28, 26, 28, 26, 28, 32, 13, 28, 13, 6, 28, 6, 28, 32, 35, 28, 6, 28, 6, 10, 26, 6, 19, 6, 1, 26, 32, 10, 16, 24, 34, 5, 11, 28, 24, 3, 33, 6, 35, 1, 13, 1, 32, 13, 35, 27, 35, 26, 24, 28, 2, 10, 34,
28 Precizia de masura 32, 2 3, 6, 32 3, 6, 32 2, 6, 32 +
26, 28 25, 26 5, 16 3, 16 32, 3 32, 3 6 32, 24 32 32 13 32 32 24 28, 24 32 27 31, 28 28, 32 1, 23 22, 26 39, 10 25, 18 17, 34 13, 11 2 10, 34 32, 28 10, 34 28, 32
28, 32, 28, 35, 10, 28, 2, 32, 28, 33, 2, 29, 32, 23, 25, 10, 10, 28, 28, 19, 32, 30, 3, 27, 13, 32, 35, 31, 32, 26, 11, 32, 26, 28, 4, 17, 1, 32, 26, 2, 26, 28, 10, 18,
29 Precizia de fabricatie - Realizarea 3, 35 30, 18 3, 27 19, 26 3, 32 32, 2 32, 2 32, 30 + 25, 10
13, 18 27, 9 29, 37 10 29, 32 18, 36 2 35 32 34, 36 40 40 2 10, 24 28, 18 1 10, 36 34, 26 35, 23 18 18, 23 32, 39
Efectul unui factor nociv –negativ care 22, 21, 2, 22, 17, 1, 22, 1, 27, 2, 22, 23, 34, 39, 21, 22, 13, 35, 22, 2, 22, 1, 35, 24, 18, 35, 22, 15, 17, 1, 22, 33, 1, 19, 1, 24, 10, 2, 19, 22, 21, 22, 33, 22, 22, 10, 35, 18, 35, 33, 27, 24, 28, 33, 26, 28, 24, 35, 2, 25, 35, 10, 35, 11, 22, 19, 22, 19, 33, 3, 22, 35,
30 1, 18 +
afecteaza obiectul 27, 39 13, 24 39, 4 33, 28 39, 35 37, 35 19, 27 35, 28 39, 18 37 3, 35 30, 18 37, 1 33, 28 40, 33 35, 2 32, 13 6, 27 22, 37 31, 2 35, 2 19, 40 2 34 29, 31 2, 40 23, 26 10, 18 2 28, 39 2 22, 31 29, 40 29, 40 34 13, 24
Efectul unui factor nociv –negativ 19, 22, 35, 22, 17, 15, 17, 2, 22, 1, 17, 2, 30, 18, 35, 28, 35, 28, 2, 33, 35, 40, 15, 35, 15, 22,21, 39, 22, 35, 19, 24, 19, 22, 2, 35, 21, 35, 10, 1, 10, 21, 3, 24, 24, 2, 3, 33, 4, 17, 19, 1, 2, 21, 22, 35,
31 35, 1 2, 35, 6 1, 22 + 2
generat de obiect 15, 39 1, 39 16, 22 18, 39 40 40 35, 4 3, 23 1, 40 27, 18 27, 39 22, 2 33, 31 16, 22 2, 24 39, 32 18 18 2, 22 34 29 39, 1 40, 39 26 34, 26 31 27, 1 18, 39
28, 29, 1, 27, 1, 29, 15, 17, 13, 1, 13, 29, 35, 13, 35, 19, 1, 28, 11, 13, 1, 3, 27, 26, 28, 24, 28, 26, 27, 1, 15, 34, 32, 24, 35, 28, 35, 23, 1, 35, 2, 5, 35, 1, 2, 13, 27, 26, 6, 28, 35, 1,
32 Usurinta fabricatiei - Realizarea 16, 40 35 35, 12 27, 1, 4
35, 16 1, 4 19, 35 24, 2 + 8, 28, 1
15, 16 36, 13 13, 17 27 26, 12 1, 40 8, 1 1, 37 13, 27 1 10, 32 18 27, 1 27, 1 12, 24 33 18, 16 34, 4 1, 24 12, 18 13, 16 11, 9 15 1 11, 1 10, 28
25, 2, 6, 13, 1, 17, 1, 17, 18, 16, 1, 16, 4, 18, 18, 13, 28, 13 2, 32, 15, 34, 32, 35, 32, 40, 29, 3, 1, 16, 26, 27, 13, 17, 1, 13, 35, 34, 2, 19, 28, 32, 4, 10, 4, 28, 17, 27, 25, 13, 1, 32, 2, 25, 12, 26, 15, 34, 32, 26, 1, 34, 15, 1,
33 Usurinta operarii - Utilizarea 12, 35 2, 5, 12 +
13, 15 1, 25 13, 12 13, 16 15, 39 35, 15 39, 31 34 35 12 29, 28 30 3, 28 8, 25 25 13 1, 24 24 2, 10 13 2, 24 27, 22 10, 34 8, 40 2, 34 35, 23 28, 39 1, 32 1, 16 12, 17 12, 3 28
2, 27 2, 27, 1, 28, 3, 18, 15, 13, 25, 2, 1, 11, 1, 13, 11, 1, 11, 29, 15, 1, 15, 1, 15, 10, 15, 1, 2, 35, 32, 1, 2, 28, 11, 10, 10, 2, 35, 10, 1, 35, 1, 12, 7, 1, 4, 35, 1, 34, 35, 1, 32,
34 Usurinta reparatiei 16, 25 1 34, 9 13 2, 35 1 4, 10 25, 10 +
35, 11 35, 11 10, 25 31 32 35, 11 10 2, 4 2, 9 28, 27 13 28, 16 32, 2 32, 19 34, 27 10, 25 10, 25 1, 16 13 2, 16 11, 10 26, 15 16 13, 11 7, 13 10
1, 6, 19, 15, 35, 1, 1, 35, 35, 30, 15, 35, 35, 10, 15, 17, 15, 37, 35, 30, 35, 3, 13, 1, 27, 2, 6, 22, 19, 35, 19, 1, 18, 15, 15, 10, 3, 35, 35, 13, 35, 5, 35, 11, 1, 13, 15, 34, 1, 16, 15, 29, 27, 34, 35, 28,
35 Adaptabilitatea-Polivalenta 15, 16 35, 16 2, 16 35, 28 + 1
15, 8 29, 16 29, 2 16 29, 7 29 14 20 1, 8 14 32, 6 35 3, 35 26, 1 29, 13 29 1 2, 13 15 8, 24 1, 10 32, 31 31 1, 16 7, 4 37, 28 35 6, 37
26, 30, 2, 26, 1, 19, 14, 1, 34, 26, 34, 10, 19, 1, 29, 13, 2, 22, 2, 13, 10, 4, 2, 17, 24, 17, 27, 2, 20, 19, 10, 35, 35, 10, 13, 3, 13, 35, 2, 26, 26, 24, 22, 19, 27, 26, 27, 9, 29, 15, 15, 10, 15, 1, 12, 17,
36 Complexitatea obiectului 26 6, 36 1, 16 26, 16 6, 29 19, 1 1, 13 +
34, 36 35, 39 26, 24 13, 16 6 28 35 28, 15 17, 19 28 28, 15 13 13 29, 28 30, 34 13, 2 28, 29 27, 10 1 10, 34 32 29, 40 1, 13 26, 24 28, 37 37, 28 24 28
Dificultatea de detectare si de 27, 26, 6, 13, 16, 17, 2, 13, 2, 39, 29, 1, 2, 18, 3, 4, 30, 28, 35, 36, 27, 13, 11, 22, 27, 3, 19, 29, 25, 34, 3, 27, 2, 24, 19, 35, 18, 1, 35, 3, 1, 18, 35, 33, 18, 28, 3, 27, 27, 40, 26, 24, 22, 19, 5, 28, 15, 10,
37 26 35, 38 2, 21 2, 5 12, 26 1, 15 + 34, 21 35, 18
masurare (controlul) 28, 13 28, 1 26, 24 18, 17 30, 16 4, 16 26, 31 16, 35 40, 19 37, 32 1, 39 39, 30 15, 28 39, 25 6, 35 35, 16 26 16 16, 10 15, 19 10, 24 27, 22 32, 9 29, 18 28, 8 32, 28 29, 28 11, 29 37, 28
28, 26, 28, 26, 14, 13, 17, 14, 35, 13, 15, 32, 26, 2, 8, 32, 2, 32, 28, 2, 35, 10, 24, 28, 11, 27, 28, 26, 28, 26, 1, 26, 1, 12, 1, 35, 27, 4, 15, 24, 34, 27, 5, 12,
38 Gradul de automatizare 23 28, 10 2, 35 13, 35 18, 1 25, 13 6, 9 23, 28 35, 33 35, 13 2, 33 2 +
18, 35 35, 10 17, 28 13 16 1, 13 19 19 13 27 18, 5 35, 30 32 10, 34 18, 23 13 34, 3 13 1, 35 10 25 35, 26
35, 26, 28, 27, 18, 4, 30, 7, 10, 26, 10, 35, 2, 6, 35, 37, 28, 15, 10, 37, 14, 10, 35, 3, 29, 28, 35, 10, 20, 10, 35, 21, 26, 17, 35, 10, 35, 20, 28, 10, 28, 10, 13, 15, 1, 35, 1, 10, 18, 10, 22, 35, 35, 22, 35, 28, 1, 28, 1, 32, 1, 35, 12, 17, 35, 18, 5, 12,
39 Productivitatea 1 35, 38 +
24, 37 15, 3 28, 38 14, 26 34, 31 17, 7 34, 10 10, 2 10, 36 14 34, 40 22, 39 10, 18 2, 18 16, 38 28, 10 19, 1 38, 19 10 29, 35 35, 23 23 10, 38 34, 28 32, 1 13, 24 18, 39 2, 24 7, 10 10, 25 28, 37 28, 24 27, 2 35, 26
226

Proiectarea Functionala A Produselor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiectarea Functionala A Produselor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Daniel-Constantin ANGHEL

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI

Str. Târgu din Vale, nr.1,

Copyright © 2018 – Editura Universităţii din Piteşti

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate

Editor: lector univ. dr. Sorin FIANU

PROIECTAREA FUNCȚIONALĂ A PRODUSELOR

5.5.2.1 Măsuri pregătitoare ...................................................................................................................... 48

6 REGULI UTILIZATE ÎN PROIECTAREA PRODUSELOR .......................... 93

8.1.3 Importanţa concepţiei ......................................................................................................... 136

10.4.2 Observarea indirectă a experimentelor - întocmirea centralizatoarelor de

Un rol important în activitatea de pregătire a unui inginer îl au disciplinele

de concepţie şi principalele modele utilizate. Acest capitol se încheie cu

2 Locul şi rolul proiectării în domeniul ingineriei

Ingineria este un termen folosit adeseori, dar având un înţeles destul de

figura 1 – Funcţiile şi activităţile ingineriei

CERCETARE - Inginerii de cercetare utilizează concepte ştiinţifice

MARKETING - Inginerii pot de asemenea participa la analizarea

3 Ciclul de viaţă al unui produs

Ciclul de viaţă al unui produs reprezintă intervalul de timp cuprins între

metode de scurtare a timpilor afectaţi diferitelor activităţi din ciclul de viaţă al

Examinarea şi analiza ideilor

figura 2 – Ciclul tehnic de viaţă al unui produs

3.1 Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-vânzări

produsului. În figura 3 este prezentată legătura dintre fazele vieţii produsului şi

figura 3 – Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-vânzări

Intervalele din figura 3 au semnificaţiile următoare:

3.2 Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-profit

Se observă că înainte de începerea tranzacţiilor (prin vânzarea

Faza prepiaţă Faza de piaţă

figura 4 – Ciclul economic de viaţă în coordonate timp-profit

Atingându-se perioada de maturitate pe piaţă, se ajunge la perioada de

profitului, de exemplu prin măsuri speciale de desfacere şi reclamă, este de

4 Noţiuni şi concepte definitorii în proiectarea

În funcţie de posibilitatea de descompunere în părţi componente,

Nevoile pot fi exprimate sau implicite, cunoscute sau necunoscute,

o cerinţe neobligatorii care pot fi îndeplinite incomplet, pot fi

• Cerinţe de mediu = acele cerinţe care ne asigură că produsul se va

• Cerinţe de control, verificare, inspecţie, certificare calitate = cerinţe ce

4.4 Restricţia (Constrângerea)

• restricţii naturale - impuse de natură (nu se poate proiecta un anumit

• după posibilitatea cuantificării:

• caracteristici de realizare - mod de obţinere, prelucrare, montaj, restricţii

exprimate prin intermediul unor mărimi fizice măsurabile, acestea neputând fi

Analizând aceste aspecte, se poate pune întrebarea de ce trebuie ca

Produsul Bec electric cu incandescenţă

O funcţie de serviciu este o funcţie aşteptată de la un produs (sau

Îndepărtarea Aspirarea Crearea unui Pomparea aerului cu

Funcţie de Funcţii tehnice

figura 5 – Funcţiile produsului aspirator

Funcţiile tehnice ale unui constituent ce intră în componenţa unui produs

4.7 Forma produsului

• Forma geometrică. În practică, piesele, din punct de vedere al formei

o piese rezultate în urma combinării numai a formelor geometrice cu

• Forma funcţională. Formele funcţionale sunt obţinute din forme

caracter (cu joc), iar rugozitatea suprafeţelor trebuie să fie

Proprietăţi legate de PROPRIETĂŢILE Proprietăţi legate de

• Structură atomică • Solicitare

figura 6 – Proprietăţile materialelor

Alegerea materialului pentru un produs este în strânsă dependenţă cu

Feroase Neferoase Organice Anorganice

fontă aluminiu polimeri elastomeri altele ceramice sticla minerale

figura 7 – Clase de materiale