Rezumat Red

Tema 1.
CARACTERISTICA SISTEMULUI DE PLANIFICARE AL ÎNTREPRINDERII
CUPRINS
1.1. Caracteristica generală a sistemului de planificare. Clasificarea planificării după diferite criterii
1.2. Planul dezvoltării economico-socială a unităţii economice. Ordinea elaborării
1.1. Caracteristica generală a sistemului de planificare. Clasificarea planificării după diferite criterii
Noțiuni planificare
Planificarea reprezintă o componentă majoră a procesului managerial, care se ocupă de definirea scopurilor, mijloacelor şi al
comportării la fiecare nivel al vieţii organizaţionale ;
Planificarea ca ştiinţă reprezintă un ansamblu de cunoştinţe sistematizate despre formarea şi funcţionarea diferitor sisteme.
Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea, organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a
activităţii economice
Planificarea – procesul de identificare a scopurilor, precum şi a resurselor şi acţiunilor întreprinse pentru realizarea acestor
scopuri.
Avantajele planificării:
forţează managerii să gândească în perspectivă şi să fixeze obiective clare;

creează unitatea de viziune şi focalizează eforturile tuturor angajaţilor către acţiuni convergente;
conduce la dezvoltarea standardelor de performanţă care permit un control managerial mult mai eficace;
planificarea este instrument de adaptare la schimbare.
Criterii de clasificare a planificării

1) În raport cu obiectivele de dezvoltare:
planificare strategică: se realizează de obicei la nivelul conducerii de vârf, pe un termen lung;
planificare tactică - acţiunile şi activităţile operative ce trebuie efectuate pe perioade mai scurte.
Niveluri organizaţionale ale planurilor (scopurilor)
2) După orizontul de timp la care se referă:
planificare de perspectivă îşi propune:
-elaborarea planului de activitate al întreprinderii pe o perioadă mare de timp;
- repartizarea principalilor indicatori economici pe ani şi pe domenii de activitate;
fixarea, pe baza planurilor de specializare şi cooperare ale întreprinderii, a direcţiilor principale de dezvoltare ale întreprinderii.
planificarea curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii care rezultă din planificarea de perspectivă a unităţii
economice.
planificare operativă - stabileşte pe o perioadă de timp, de regulă mai mică de un an
3) În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuează:
planificare de corporaţie. Are un caracter strategic, cuprinzând în obiectivele sale prevederi pentru toate firmele pe care le
grupează.
planificare la nivelul de unitate economică.
4) În raport cu modul de formalizare:
planificare formală - atunci când există un sistem bine pus la punct cu compartimente specializate, folosind metode şi tehnici
bine determinate de indicatori economici.
planificare informală - nu are un caracter de continuitate, nu este obligatorie, folosindu-se metode ce pornesc de la
competenţa celor care lucrează. Se utilizează, de obicei, în întreprinderile mici şi mijlocii.
5) În raport cu conţinutul activităţii de planificare:
planificare tehnico-economică sau agregată se referă la stabilirea principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai activităţii
unităţii economice.
planificarea operativ-calendaristică.
Reprezintă acea parte a planificării interne care se ocupă cu elaborarea planului de activitate a diferitelor unităţi ale
întreprinderii (secţii, ateliere, sectoare, locuri de muncă) pe termene scurte ( lună, decadă, zi, schimb, oră). Concretizează
şi asigură îndeplinirea indicatorilor prevăzuţi în planul de dezvoltare economico - socială.

6) După obligativitatea îndeplinirii:
Directivă – reprezintă procesul luării deciziilor, având un caracter obligatoriu pentru toţi subiecţii procesului de planificare.
Indicativă. Are un caracter recomandabil.
Dimensiunile planificării
Planul
este un document în care are loc prezentarea acțiunilor care trebuiesc întreprinse și a mijloacelor necesare pentru a îndeplini
un anumit set de obiective, chiar a unuia singur.
Planul conține 4 elemente:

1) sarcinile care trebuiesc îndeplinite;
2) acțiunile care trebuiesc executate;
3) calendarul de termene care trebuie respectat;
4) resursele necesare.
1.2. PLANUL DEZVOLTĂRII ECONOMICO-SOCIALĂ A UNITĂŢII ECONOMICE. ORDINEA ELABORĂRII

În cadrul planificării formale se recomandă elaborarea un plan de dezvoltare economică şi socială, prin cuprinsul căruia se
precizează indicatorii de bază cantitativi şi calitativi, ce urmează să fie realizaţi, termenele de realizare, resursele ce vor fi
utilizate, nivelul prevăzut al costurilor şi al profiturilor.
Secţiunile recomandabile ale planului de dezvoltare economico-socială

1.Programul de producţie. ( Planul fabricării şi comercializării producţiei)
2.Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia
3.Măsuri în vederea introducerii progresului tehnico-ştiinţific
4.Îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor
5.Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea
6. Investiţii şi construcţii capitale
7.Planul muncii şi al salarizării:
- asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă;
- productivitatea muncii;
- salarizarea.
8. Activitatea economică externă
9. Costuri de producţie, profitul şi rentabilitatea
10. Organizarea protecţiei mediului ambiant
11. Dezvoltarea socială
12. Planul financiar.
2.1. Programul de producţie: importanţa, cerinţele de bază pentru elaborare
Programul de producţie determină volumul de producţie necesar în perioada de plan, corespunzător după nomenclatură,
sortiment şi calitate cerinţelor planului de vânzări.
Nomenclatura reprezintă enumerarea agregată a produselor fabricate de întreprindere.
Sortimentul serveşte pentru detalierea producţiei în tipuri, desene. Sortimentul se schimbă mai des ca nomenclatura.
Planificarea sortimentului înseamnă determinarea raportului cantitativ între diferite feluri de produse.
Planificarea programei de producţie constă în determinarea sortimentului produselor, cantităţii, perioadei de timp în care
urmează să fie livrată producţia pe piaţă.
Structura programului de producţie

constă din 2 compartimente:
Planul de fabricare în unităţi naturale (convenţional-naturale)
Planul de fabricare în unităţi valorice.
Importanţa programului de producţie

Concentrează misiunea unităţii economice.
Corectitudinea calculării determină viabilitatea și profitabilitatea unității economice.
Servește drept bază pentru calcularea altor indicatori economici (necesarul de materiale, de personal etc.).
Prin modul şi măsura în care se reuşeşte să cuprindă în nomenclatura produselor, sub raport cantitativ, calitativ şi a
termenului, anumite produse care să corespundă cerinţelor consumatorilor şi să asigure funcţionarea în mod normal a
unităţii economice depinde şi viabilitatea şi profitabilitatea acesteia
Prin conţinutul indicatorilor acestei secţiuni se determină conţinutul şi mărimea celorlalţi indicatori, ce caracterizează
activitatea unităţii economice (necesarul de materiale, de personal etc.).
Cerinţe pentru elaborarea programului de producție:
Includerea în nomenclatorul de fabricaţie a unor produse cu caracteristici calitative superioare.

Asigurarea valorificării superioară şi raţională a resurselor materiale
Produsele incluse în plan vor trebui să aibă desfacerea asigurată.
Includerea unor produse care să faciliteze menţinerea întreprinderii pe anumite segmente de piaţă.
Produsele incluse în structura planului vor trebui să asigure valorificarea superioară şi raţională a resurselor materiale pe
baza unor consumuri specifice minime şi înlocuirea pe cât posibil a materialelor deficitare sau din import cu altele cu
caracteristici similare.
iar la nivelul întreprinderii să conducă la creşterea productivităţii muncii pentru a se crea suportul necesar creşterii salariilor.
Întrucât producţia este subordonată cerinţelor pieţei, obiectivele planului vor trebui să includă
Etapele elaborării programului de producție

Se precizează nomenclatura producţiei de fabricat, a cantităţii şi calităţii respective.
Elaborarea planului de producţie în unităţi fizice cu defalcarea calendaristică.
Determinarea stocurilor de producţie neterminată.
Stabilirea capacităţilor de producţie, compararea producţiei prevăzute cu mărimea capacităţilor de producţie, determinarea
gradului de utilizare a acesteia.
Elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile necesare pentru îndeplinirea planului de producţie.
Crearea cadrului organizatoric şi precizarea modului de efectuare a controlului sistematic asupra îndeplinirii planului
producţiei fabricate .
2.2. UNITĂŢILE DE MĂSURĂ ÎN CLASIFICAREA INDICATORILOR PROGRAMULUI DE PRODUCŢIE
1) Unități naturale (fizice). Ei exprimă destinaţia şi însuşirile naturale ale produselor şi se exprimă în unităţi corespunzătoare.
De exemplu, 2000 m de ţesătură, 100 t fontă, 1 mln kwh energie electrică ş.a. În acest caz, parametrii de bază sunt , t, kwh
ş.a.
2) Unităţi convenţional-naturale
Aceste unităţi se folosesc pentru exprimarea volumului total al unei producţii considerate omogene. O unitate
convenţional-naturală reprezintă o unitate de măsură fizică a unui produs considerată în mod convenţional ca etalon pentru
o grupă de produse cu caracteristici asemănătoare.
Transformarea producţiei în unităţi convenţional-naturale se efectuează prin înmulţirea cantităţii de producţie exprimată în
unităţi fizice, a fiecărui produs cu un coeficient de transformare.
3) Unităţile de timp de muncă

reprezintă acele unităţi de măsură care exprimă volumul producţiei planificate prin cantitatea de muncă necesară executării
ei, de regulă, în om-ore sau om-zile normate.
4) Unităţile valorice
reprezintă unităţile folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea producţiei. Cu ajutorul lor se determină volumul şi
dimensiunea unei producţii neomogene, nivelul productivităţii muncii în condiţiile unei producţii variate.
2.3. INDICATORII VALORICI AI PRODUCŢIEI FABRICATE

producţia marfă fabricată;
producţia globală;
producţia netă;
producţia marfă încasată (producţia realizată).
1) Producţia marfă (PM) fabricată

exprimă valoric rezultatele finale (produse finite, semifabricate, lucrări industriale) livrate sau destinate livrării către alte unităţi,
la export sau pe piaţa internă ori folosite în sectoarele neindustriale ale întreprinderii.
Producția marfă include:

valoarea produselor finite destinate livrării, prin utilizarea materiei prime, materialelor proprii sau achiziţionate (Pf );
valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi (Pc );
valoarea semifabricatelor din producţia proprie destinate livrării (Sev);
valoarea lucrărilor cu caracter industrial, executate pentru diferiţi clienţi din afară (Li);
valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi mijloacele de transport proprii (R);
valoarea pieselor de schimb, executate de întreprindere, destinate a fi consumate pentru reparaţii capitale (Ps ).
PM – producţia-marfă;
Pf – valoarea produselor finite destinate livrării;
Pc – valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;

Sev – valoarea semifabricatelor din producţia proprie destinate livrării;
Li – valoarea lucrărilor cu caracter industrial;
R – valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi mijloacele proprii;
Ps – valoarea pieselor de schimb, executate de întreprinderea industrială, destinate a fi consumate pentru reparaţii capitale.
Q1=20 t P1 = 1000 lei/t

Q2=200 m3 P1 = 10 lei/m3
Pf=20*1000+200*10=22000 lei
2) Producţia globală (PG)

PG include toate elementele care se includ în producţia marfă, la care se mai adaugă:
- creşterea sau descreşterea stocurilor de semifabricate şi combustibil din producţia proprie;
- creşterea sau descreşterea stocurilor de producţie neterminată.
Ssem_f, Ssem_i – stocurile de semifabricate, respectiv la finele şi la începutul perioadei de gestiune;

Nf, Ni – stocurile de producţie neterminată, respectiv, la finele şi începutul perioadei de gestiune.
3) Producţia netă (PN)
Metoda de producţie (indirectă)

Metoda de repartiţie (metoda directă)
Metoda de repartiţie (metoda directă)
Pr – profitul net;
Cv – suma consumurilor cu munca vie:
R – retribuţiile;
Cr – contribuţiile asupra retribuţiilor;
Ir – impozitul pe fondul de retribuţie;
Cfc – contribuţii la fondul de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică;
Av – alte elemente ale muncii vii.
Metoda de producţie (indirectă):
Cm – valoarea consumurilor materiale:

materii prime şi materiale;
combustibil, energie, apă;
servicii prestate de alte unităţi;
amortizarea mijloacelor fixe;
alte consumuri materiale.
4) Producţia realizată (PR)
Nepf, Nepi – producţia finită livrată beneficiarului, neplătită (adică nu s-a încheiat procesul de decontare între beneficiar şi
furnizor), respectiv la finele şi începutul anului;
Sdf, Sdi – producţia finită ce nu a fost livrată şi se află la depozitul întreprinderii, respectiv la finele şi începutul anului.
24
Utilaje
Livrarea producţiei, buc. (Qi)
Preţul, lei (Pi)
anul precedent
anul de plan
curent
comparativ
3.1.Conţinutul planului muncii şi al salarizării

Remunerarea muncii
Creşterea productivităţii muncii pe baza factorilor tehnico-economici de bază
Balanţa timpului de lucru pentru un muncitor
Manopera programei de producţie
Necesarul de forţă de muncă şi sursele de acoperire
Eliberarea angajaților
Pregătirea cadrelor şi perfecţionarea lor.
SARCINILE PLANULUI MUNCII ȘI AL SALARIZĂRII

Asigurarea ritmurilor stabile şi înalte ale creşterii productivităţii muncii
Asigurarea folosirii raţionale a resurselor de muncă
Perfecţionarea metodelor de remunerare a muncii.
Productivitatea munciii reprezintă insușirea muncii de a crea o anumită cantitate de valori de întrebuințare într-o unitate de
timp, reflectând în ultima instanță, eficiența cu care este cheltuită o cantitate de muncă.
3.2. ESENȚA PRODUCTIVITĂȚII MUNCII
Productivitatea munciii se poate exprima fie prin raportarea producţie obţinute (Q) la cheltuielile de timp de munca (T)
efectuate pentru obţinerea producţiei

Productivitatea munciii se poate exprima prin cheltuielile legate de consumul de muncă pe unitate de produs.
ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE EXPRIMARE A VOLUMULUI PRODUCŢIEI

1) Productivitatea muncii exprimată în unităţi naturale se calculează prin raportarea volumului de producţie exprimat în unităţi
naturale (Qn) la cheltuielile de muncă (T).
Avantajele acestui indicator.

Exprimă precis nivelul productivităţii muncii
Oferă comparaţii în timp şi cu alte unităţi
Permit comparaţii pe plan internaţional.
Dezavantajul:Utilizarea acestui indicator are un domeniu limitat de aplicare datorită neomogenitătii producţiei şi specificităţii
exprimării în unităţi naturale.
ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE EXPRIMARE A VOLUMULUI PRODUCŢIEI

2) Productivitatea muncii calculată în unităţi natural-convenţionale
Acest indicator se calculează în cadrul întreprinderilor care realizează o mare varietate de produse într-un număr mare de
tipodimensiuni. Transformarea producţiei din unităţi naturale în unităţi natural-convenţionale se realizează cu ajutorul unor
coeficienţi de echivalare stabiliţi pe baza raportului dintre consumul de manoperă al diferitelor produse şi consumul de
manoperă al produsului considerat etalon.
Exemplu
400.000 t
200 zile
W= 400.000/200 =2000 t/zi
600.000 t-conven
200 zile
W= 600.000/200 =3000 t-conv/zi
3) Productivitatea muncii în unităţi de timp de muncă presupune exprimarea producţiei industriale în unităţi de timp de muncă
normat.
Pentru determinarea nivelului productivităţii muncii se raportează volumul producţiei astfel calculat, la timpul de muncă (T),
exprimat pentru obţinerea producţiei respective, conform relaţiei:
q. - cantitatea de produse, pentru fiecare produs "i"

tni - numărul de om-ore pe produs (norma de timp)
Avantajul acestei metode: Permite concordanţa deplină dintre volumul de muncă încorporat în valorile naturale şi cheltuielile
de muncă efectuate pentru realizarea acestora.
Dezavantajul: Datorită volumului mare de muncă, modificărilor rapide a normelor de timp de muncă, modului de organizare
a evidenţei precum şi a altor cauze generale de cooperare şi combinare a producţiei fac ca această variantă de calcul să
aibă o sferă restrânsă de aplicabilitate.
qi * tni= (4200 * 0,5) + (1800 * 1) + (3100 * 2) = 10.100 h/normă

T = 1 lună = 8*20 zile = 160 ore
qA= 4200 buc
qB = 1800 buc
q c = 3100 buc
tn A = 0,5 h/norma
tn B = 1 h/norma
tn C = 2 h/norma
W = 10.100 / 160 = 63,125 buc/h
4) Productivitatea muncii calculată în expresie valorică
qi - volumul fizic al producţiei

pi - preţul unitar
T - cheltuielile de timp de muncă
Avantaj: Această variantă are o largă arie de aplicabilitate.
Această metodă are şi unele dezavantaje pe de o parte determinate de limitele şi inconvenientele indicatorilor valorici, iar pe
de altă parte de influenţa unor factori cum ar fi sortimentele, modificarea volumului cooperării, schimbarea structurii
organizatorice etc.
qi * pi= (4200 * 200) + (1800 * 100) + (3100 * 10) =1.051.000 lei

T = 1 lună = 8*20 zile = 160 ore
qA= 4200 buc
qB = 1800 buc
q c = 3100 buc
p A = 200 lei/buc
p B = 100 lei/buc
p C = 10 lei/buc
W = 1.051.000 / 160 = 6568,75 lei/h
CALCULUL NIVELULUI PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE EXPRIMARE A TIMPULUI DE LUCRU

Al doilea element necesar pentru calculul nivelului productivităţii muncii îl reprezintă cheltuielile de timp de muncă (T). Ele pot
fi exprimate prin durata timpului.
În acest fel se poate calcula nivelul productivităţii muncii:
anuale,
semestriale,
trimestriale,
lunare,
zilnice sau
orare.
Nivelul productivităţii muncii anuale se poate calcula prin raportarea volumului producţiei anuale exprimat în una din unităţile
de măsură prezentate anterior, la numărul scriptic al muncitorilor, rezultând producţia medie pe un muncitor şi pe an. În mod
similar se poate calcula şi pe semestru, trimestru, luna sau zi de lucru.
3.3. Planificarea creşterii productivităţii muncii după factorii tehnico-economici

2.2. Planificarea creşterii productivităţii muncii după
factorii tehnico-economici
se bazează, de obicei, pe economia de timp de muncă, exprimată prin economia relativă de personal, realizate prin diferite
măsuri tehnico-organizatorice.
Economia relativă de salariați

diferența dintre numărul de salariați necesar pentru volumul producției prevăzut în condițiile productivității muncii în anul de
bază și numărul de salariați necesar stabilit pentru același volum de producție, însă în condițiile productivității muncii din
anul viitor.
Etapele planificării productivității muncii

1. Se calculează numărul de personal pornind de la volumul planificat de producţie (Qp) şi productivitatea muncii în anul de
bază (W0), conform relaţiei:

2. Se calculează economia relativă de personal în urma influenţei măsurilor prevăzute în anul de plan:
a) datorită modernizării şi perfecţionării utilajului (E1);
b) datorită unor măsuri de îmbunătăţire a folosirii fondului de timp de lucru (E2),
Ftd, Fti - fondul de timp de muncă al unui lucrător, respectiv după şi înainte de introducerea măsurilor de îmbunătăţire
Nm - numărul total de muncitori.
c). economia de personal datorită reducerii rebuturilor (E3)
Pv, r - ponderea valorică a rebuturilor, în procente, în costul producţiei marfă, respectiv în perioada de bază şi cea de plan.
d) Economia de personal datorită modificării structurii producţiei (E4)
Tn2, Tnl - timpul normat pentru un leu producţie-marfa după şi înainte de modificarea structurală a producţiei
Nma - numărul muncitorilor ce lucrează în acord în condiţiile productivităţii anului de bază.

4. Se determină numărul de personal în perioada de plan în condiţiile anului de plan
3. Se calculează economia totală de personal:

6. Se calculează ritmul creşterii productivităţii muncii în anul de plan în procente faţă de anul de bază
5. Se calculează productivitatea muncii planificată
Creşterea productivităţii muncii ca urmare a economiei de personal
Direcţii de creştere a productivităţii muncii

Automatizarea , robotizarea, promovarea tehnicilor noi
Modernizarea capacităţilor de producţie
Înnoirea producţiei prin perfecţionarea caracteristicilor constructive, funcţionale, estetice, ergonomice.
Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii
Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane
4.1.Personalul întreprinderii: structura, etapele planificării
Gruparea personalului
1) personalul din grupa industrial-productivă care desfăşoară lucrări legate de activitatea de bază a întreprinderii;
2) personalul din grupa sectoarelor cu caracter neindustrial.
Personalul din grupa industrial-productivă

muncitori direct productivi
muncitori de deservire
personalul tehnic productiv
personalul tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ (TESA)
personalul de deservire generală
, ce includ muncitorii care acţionează direct sau prin intermediul mijloacelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea
modificării formei structurii, dimensiunilor sau compoziţiei chimice a acestora, în scopul obţinerii unor produse ce constituie
profilul activităţi unităţii respective.
cuprinde: maiştri şi alt personal de specialitate care conduc formaţii de lucru, personal tehnic şi de specialitate care asigură
asistenţa tehnică personal care asigură control tehnic de calitate în secţii şi ateliere etc.
Include pe aceia care asigură întreţinerea clădirilor şi instalaţiilor aferente întreţinerea echipamentelor de birou, curăţenia
spaţiilor de producţie, vestiarelor, servicii pe ansamblu firmei, cum ar fi centrala telefonică, telex etc.
,include personalul de conducere a firmei, personalul din compartimentele funcţionale (aprovizionare, desfacere etc.),
personalul de specialitate informatică, personalul din activitatea de proiect şi cercetare ce lucrează în cadrul atelierelor,
laboratoarelor.
este format din: curieri, liftieri, paznici, portari etc.
ETAPELE PLANIFICĂRII NECESARULUI DE PERSONAL

1 .previziunea necesarului de personal;
2. compararea necesarului estimat cu rezervele de potenţiali candidaţi din interiorul întreprinderii;
3. stabilirea pe această bază a unui plan de pregătire (pentru cei din unitate) şi, respectiv, recrutare (din afară).
4.2. Planificarea necesarului de personal pe categorii

4.2.1. Planificarea necesarului de muncitori care execută lucrări normate
Metode de planificare
a) metoda calculului grupat poate fi aplicat la întreprinderile cu o nomenclatură stabilă de producţie.

b). metoda calculului detaliat . Această metodă necesită cunoaşterea volumului planificat al producţiei fizice, precum şi timpul
normat pe fiecare produs în parte.
Metoda calculului grupat
în care:
Nm - numărul de muncitori care execută lucrări normate;
Qpl - valoarea producţiei marfă planificată sau volumul planificat al producţiei în unităţi fizice;
Wpl - productivitatea muncii planificată pe muncitor în unităţi valorice sau fizice
Metoda calculului grupat
Ft - fondul total de timp de muncă necesar îndeplinirii sarcinilor de producţie planificate în ore-om;
Kin - indicele planificat de îndeplinire a normelor;
Ftp - fondul de timp de muncă efectiv pe o persoană (ore-om/an)
Metoda calculului detaliat
Qpl - volumul producţiei planificate în unităţi fizice;

nt - norma de timp pentru o unitate de produs;
Kin - procentul planificat de îndeplinire a normelor;
Btl - balanţa timpului de muncă planificat pe o persoană.
4.2.2. Planificarea necesarului de muncitori care execută activităţi nenormate
METODA DE CALCUL pentru muncitori care execută activități nenormate
Nm - numărul muncitorilor care execută activităţi nenormate;

No - numărul obiectelor deservite;
ns - numărul de schimburi lucrătoare;
nd - norma de deservire;
Ktl - coeficientul de folosire a timpului de lucru.
Coeficientul de folosire a timpului de lucru
Tn - timpul nominal, care reprezintă numărul de zile maxim disponibile din perioadă,
Btl – balanța timpului de lucru
4.2.3. Planificarea necesarului de personal tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ (TESA)
METODE DE CALCUL
Este mai puţin ştiinţifică, are un caracter statistic, stabilind necesarul pe diferite categorii de personal cu ajutorul unor
coeficienţi care exprimă raportul dintre fiecare categorie de personal şi un element luat ca bază (de ex., numărul de
muncitori, gradul de înzestrare tehnică ş.a.).
1. Metoda indicatorilor sau a coeficienţilor
2. Metoda analitică a statelor de funcţiuni

stabileşte necesarul şi categoriile de locuri de muncă pentru îndeplinirea sarcinilor, analizându-se gradul de încărcare cu
ajutorul balanţei timpului de muncă, nivelul necesar de pregătire şi specializare, conform relaţiei:
N - necesarul de personal TESA;

t - timpul normat pentru executarea unei anumite lucrări;
qi - volumul de lucrări ce trebuie efectuate în perioada de plan, exprimat în unităţi de lucrări;
Ft - fondul de timp efectiv al unui lucrător în perioada de plan.
4.3.Perfecţionarea , pregătirea şi recrutarea cadrelor
RECRUTAREA CADRELOR
Recrutarea personalului presupune găsirea şi atragerea în întreprindere a potenţialilor solicitanţi.
Recrutarea reprezintă procesul prin care organizaţia localizează şi atrage persoanele potrivite pentru a ocupa posturile
vacante.
Tipuri de recrutare
Internă- presupune selectarea şi angajarea în postul respectiv a salariaţilor din interiorul întreprinderii
Externă - presupune selectarea candidaţilor din exteriorul întreprinderii
Recrutarea internă. Avantaje

competenţele bine cunoscute ale persoanelor candidate,
creşterea motivării angajaţilor,
timpul necesar trainingului va fi mai redus, deoarece angajatul promovat cunoaşte organizaţia,
procesul de recrutare se va derula mai rapid şi cu costuri mai mici
Recrutarea internă. Limite.

Dacă organizaţia se extinde rapid, s-ar putea ca posibilităţile de completare a posturilor din personalul existent să fie depăşite
Atunci când un post este ocupat de un angajat promovat, va apare un alt post vacant – cel ocupat anterior de angajatul
promovat.
Recrutarea externă. Avantaje.
Angajaţii pot aduce noi idei şi noi puncte de vedere;

Reducerea costurilor cu trainingul, atunci când se vor angaja persoane deja formate.
Permite identificarea şi atragerea unui număr mai mare de candidaţi potenţiali, îndeosebi când se cunoaşte cât mai bine
situaţia de pe piaţa muncii;
Permite îmbogăţirea potenţialului uman intern al societăţii, eliminarea unor eventuale stagnări sau diminuarea unei anumite
rutine, prin atragerea de noi angajaţi competitivi;
Încurajează un nou mod de gândire în cadrul organizaţiei şi poate preveni sau corecta unele obligaţii contractuale de durată.
Recrutarea externă. Limite

identificarea, atragerea şi evaluarea candidaţilor se realizează mult mai dificil;
riscul de a angaja candidaţi care, ulterior, nu dovedesc sau nu se pot menţine la potenţialul înalt pe care l-au demonstrat
în timpul procesului de selecţie;
timpul necesar orientării, adaptării sau integrării pe posturi a noilor angajaţi este mult mai mare, ceea ce atrage costuri
suplimentare.
dacă se are în vedere complexitatea pieţei muncii, precum şi faptul că aptitudinile sau alte cerinţe ale noilor angajaţi nu sunt
evaluate direct, ci pe baza unor referinţe sau a unor întâlniri de scurtă durată în timpul interviurilor
Tipuri de recrutări
strategică – corespunde unor nevoi strategice pentru un segment pentru care se pot asigura locuri de munca mai durabile,
motivante şi recompensatorii ;
temporară – corespunde unor nevoi apărute la un moment dat determinate de : demisii, serviciul militar, studii, concedii pre si
postnatale, promovări, detaşări, transferuri ;
sistematică( permanentă ) – pentru firmele mari ;
spontană – atunci când este nevoie, pentru firmele mici.
Factori externi, ce influențează asupra recrutării

condiţiile de pe piaţa muncii, adică cererea de forţă de muncă şi oferta de forţă de muncă ;
calitatea modelelor educaţionale, capacitatea sistemului de a face faţă nevoilor de recrutare ;
atractivitatea zonei de amplasare - natural, turistic, facilităţi ;
cadrul legislativ/juridic şi instituţional al pieţei muncii ;
funcţionarea relaţiei de parteneriat social între patronatele reprezentative, sindicatele reprezentative şi contractele colective
de muncă.
Factori interni, ce influențează asupra recrutării
imaginea, reputaţia şi prestigiul organizaţiei care prezintă o mai mare sau mai mică atractivitate pentru candidaţi ;
preferinţele candidaţilor în funcţie de nivelul lor de educaţie şi formare profesională, de domeniul de activitate, de aspiraţii
diverse ;
obiectivele organizaţiei si cultura organizaţională în relaţie cu recrutarea ;
situaţia economico-financiară a întreprinderii ;
aplicarea şi respectarea unor principii în recrutare (egalitate, nediscriminare) ;
sisteme de recompense, inclusiv cele sociale.
Modalităţi de recrutare din exterior

Recrutarea directă a forţei de muncă de către unităţile economice.
Recrutarea forţei de muncă prin intermediul organelor de stat specializate
Recrutarea forţei de muncă formată pe bază de contract cu diverşi agenţi economici
Pregătirea profesională
activitatea desfăşurată în scopul însuşirii de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice, de un anumit gen şi nivel, în măsură
să asigure îndeplinirea calificată de către lucrători a sarcinilor ce le revin în exercitarea, în procesul muncii, a unei profesiuni
sau meserii
Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor

au ca scop creşterea capacităţii angajatului de a contribui la eficienţa organizaţiei. Pregătirea este legată direct de calificarea
profesională, iar perfecţionarea are în vedere extinderea gradului de pregătire în alte domenii şi activităţi în vederea
promovării sau atribuirii unor responsabilităţii suplimentare.
Modalități de perfecţionare a cadrelor
În cadrul organizaţiei respective

În afara organizaţiei respective.

Personal executant,
Cadre inginereşti. Se consideră, că acţiunea de perfecţionare a acestei categorii, trebuie să se facă la cel puţin 3 ani, pentru
punerea la cunoştinţă cu noile tehnologii;
care îşi desfăşoară activitatea în producţie, adică în ateliere, birouri sau în alte activităţi(transporturi interne, marketing etc.).
Mai des instruirea sau perfecţionarea se realizează la locul de muncă sau în procesul muncii sub conducerea şefului direct,
care trebuie să asigure materialul documentar , prin cabinetele tehnice sau centrele de documentare ale întreprinderii.

Cadre medii de conducere.
Această categorie beneficiază de următoarele forme de perfecţionare:
Studiul individual îndrumat de superiori;
Cursurile organizate în cadrul întreprinderii
Perfecţionarea prin alte organizaţii şi instituţii, din afara întreprinderii, cum sunt: asociaţiile profesionale, instituţii de
învăţământ superior, instituţii specializate în acest domeniu.
Cadre superioare de conducere.
Structura planului de pregătire şi perfecţionare a cadrelor

Numărul de personal existent pe profiluri de activităţi şi numărul de personal nou ce va fi angajat;
Metode de perfecţionare şi numărul participanţilor: la locul de muncă, în cadrul întreprinderii şi în afara ei;
Numărul instructorilor de format pentru cursurile în întreprinderi;
Perioadele de perfecţionare pe ani şi defalcat pe trimestre şi luni;
Resursele financiare necesare de a fi alocate pentru această activitate.
4.1. NOŢIUNE DE SALARIU ŞI FOND DE SALARIZARE
Definiții
Salariul - totalitatea drepturilor băneşti cuvenite pentru munca prestată
Salariu – orice recompensă sau cîștig evaluat în bani, plătit angajaților de către angajator sau de organul împuternicit de
acesta, în baza contractului individual de muncă, pentru munca executată sau ce urmează a fi executată. (art.2)
În sens economic, salariul constituie un element important al costurilor de producţie.
Baza obiectivă a salariului nominal (brut) este valoarea forţei de muncă. Indiferent de variaţia – pozitivă sau negativă - a
acestei valori, preţul forţei de muncă este supus oscilaţiilor pe piaţă
Fondul de remunerare
reprezintă totalitatea sumelor necesare pentru acordarea drepturilor băneşti personalului în măsura în care fiecare a contribuit
sub aspect calitativ şi cantitativ, la realizarea sarcinilor întreprinderii.
Tipuri de fonduri de salarizare

fondul de remunerare direct
fondul de remunerare orar
fondul de remunerare zilnic
fondul de remunerare lunar.
Fondul de remunerare direct

include sumele necesare pentru remunerarea muncitorilor în funcţie de timpul efectiv lucrat şi pentru remunerarea
muncitorilor în acord, în funcţie de realizările efective.
Fondul de remunerare orar

cuprinde în afara elementelor fondului direct şi sporurile pentru condiţii deosebite de muncă
Fondul de remunerare zilnic

include fondul orar, precum şi sumele necesare pentru plata întreruperilor ce nu depăşesc durata schimbului, care, conform
legislaţiei muncii se asimilează timpului lucrat (sarcini obşteşti etc.).
Fondul de remunerare lunar

cuprinde fondul zilnic, la care se adaugă sumele necesare pentru plata întreruperilor de zile întregi, care sunt retribuite
(concediu de odihnă ş.a).
La determinarea fondului de remunerare se ia în considerare:
Echilibrul financiar al firmei, care determină suma globală a masei salariale şi posibilităţile sale de evoluţie;
Echilibrul existent în raport cu piaţa muncii, care influenţează calea celor recrutaţi şi capacitatea de a păstra personalul
calificat;
Echitatea internă, care difuzează un sentiment de justiţie între diferiţi salariaţi şi preocuparea fiecăruia de a-şi îmbunătăţi
performanţele.
La determinarea fondului de remunerare se ia în considerare :
5.2. METODE DE PLANIFICARE A FONDULUI DE SALARIZARE

Metoda retribuţiei medii
Metoda detaliată pe categorii de personal
Metoda retribuţiei medii
FRpl - fondul de retribuire planificat pe perioadă;

Nppl - numărul mediu de personal planificat;
Rlunpl - retribuţia medie lunară planificată;
nlpl - numărul lunilor din perioada de plan.
Metoda detaliată pe categorii de personal

Pentru muncitorii care lucrează în acord
pentru muncitorii care lucrează în regie
pentru personalul TESA
Planificarea fondului de remunerare pentru muncitorii ce lucrează în acord
Qi - cantităţile planificate din fiecare sortiment i (i=1,...N);

tfi - tariful de acord pe bucată, lei;
S – sporurile necuprinse în retribuţia pe bucată (condiţii deosebite de muncă, schimburi de noapte, etc), lei.
Fondul de salarizare pe baza retribuţiei medii orare ponderate
Vma - volumul de muncă în acord;

Rt - retribuţia tarifară orară medie de încadrare a lucrărilor, exprimată în lei;
Ksp - coeficientul ce ţine seama de creşterea ponderii sporurilor, indemnizaţiilor etc, care nu sunt cuprinse în retribuţia tarifară
orară, %.
Avantajele salarizării în acord

corectitudinea producţiei
motivaţie crescândă pentru sporirea producţiei
simpla calculaţie a costurilor unitare
lipsa unor conflicte între patronat şi sindicate pe tema mecanismului ei de aplicare
Dezavantajele salarizării în acord
reducerea calităţii produselor fabricate

necesitatea unui control suplimentar în vederea îmbunătăţirii calităţii
grad ridicat al deteriorării mijloacelor de producţie
nemulţumirea angajaţilor din cauza timpului prea scurt de pregătire
pericol sănătăţii salariaţilor din cauza supraestimării propriului randament
Planificarea fondului de remunerare pentru muncitorii ce lucrează în regie

Categoria de calificare a muncitorilor
Numărul muncitorilor, oameni
Retribuţia medie
tarifară, lei/ore
Fondul efectiv
de lucru, ore
Fondul de retribuire,mii lei
Pe un muncitor
În total
Acest sistem nu favorizarea creşterea randamentului angajaţilor. Ea este aplicabilă în cazurile:

efectuării operaţiilor în care valoarea atinsă de obiectul prelucrat este foarte mare, dorinţa de a câştiga timp fiind
incomparabilă cu consecinţele unui rebut,
activităţilor periculoase,
activităţilor în care îndemânarea şi grijă sunt mai importante decât timpul lucrat.
Avantajele salarizării în regie

foarte simplă şi uşor de aplicat din punct de vedere administrativ
reduce conflictele determinate de dezacordurile asupra salariilor
încurajează colaborarea
permite o anumită supleţe în organizarea şi executarea muncii
oferă salariaţilor mai multă siguranţă în privinţa sumei pe care o primesc deoarece ea nu variază în proporţie directă cu
producţia
uşurează acceptarea schimbărilor
datorită folosirii acestui procedeu, sporeşte calitatea produselor şi a serviciilor prestate
Dezavantajele salarizării în regie

nu stimulează suficient angajaţii pentru creşterea producţiei şi a productivităţii muncii
veniturile efective ale salariaţilor sunt, în general, mai mici raportat la cele ale angajaţilor salarizaţi în acord
există tentaţia de încetinire a ritmului de lucru în condiţiile unei supravegheri ineficiente a activităţii desfăşurate
pretinde o supraveghere mai atentă a salariaţilor în vederea asigurării respectării disciplinei în muncă
Planificarea fondului de remunerare pentru personalul TESA

se determină şi se planifică pe baza statelor de funcţiuni, prin însumarea retribuţiilor tarifare şi ponderea cu numărul de luni
din perioada de plan, la care se adaugă indemnizaţiile de conducere, sporurile, premiile, precum şi sumele prevăzute pentru
acordarea de gradaţii
Planificarea fondului de remunerare pentru personalul TESA

Se calculează pentru trei categorii de personal:
personal TESA din secţiile de producţie, inclusiv personalul tehnic- productiv;
personalul de conducere, administrativ şi funcţionari;
personalul de pază.
6.1.Aprovizionarea tehnico–materială: noţiuni, sarcini.
Aprovizionarea
reprezintă ansamblul de operaţiuni care permit unităţii economice să dispună de bunurile economice şi serviciile necesare
desfăşurării în condiţii optime a activităţii ei.
Achiziționarea Aprovizionarea Alimentarea
Activitatea de aprovizionare vis-a-vis de activitatea de achiziţionare
Aprovizionare
Achiziţii
Identificarea resurselor materiale, prognozarea necesarului de resurse materiale
Asigurarea părţii contractuale: încheierea contractelor
Asigurarea alimentării întreprinderii cu resurse materiale necesare în cantităţile şi de calitatea necesară şi la timpul potrivit
Componenta financiară
Asigurarea legăturilor operative cu furnizorii
Alegerea furnizorilor
Gestiunea stocurilor
Principalul obiectiv al activităţilor de aprovizionare
asigurarea completă şi complexă a firmei cu resurse materiale şi echipamente tehnice corespunzătoare calitativ, la locul şi
termenele solicitate cu un cost minim.
OBIECTIVE ALE ACTIVITĂȚII DE APROVIZIONARE

Obiectivul de preţ - achiziţionarea la cel mai mic preţ a unor bunuri de aceeaşi calitate sau a unor servicii comparabile
calitativ.
Obiectivul de cost se referă la cheltuielile pe care le antrenează procesul de aprovizionare: costul manipulării transportării,
costul expedierii sau comunicării comenzilor, costul stocării, costul asigurării pe durata transportului, costul recepţiei.
Realizarea acestui obiectiv depinde de capacitatea de negociere pe care o are firma, de activitatea şi competenţa
cumpărătorului, de nivelul şi calitatea informaţiei culese.
OBIECTIVE ALE ACTIVITĂȚII DE APROVIZIONARE

Obiectivul de calitate
Obiectivul de securitate
. Calitatea materiilor prime şi a materiilor necesare pentru derularea procesului de producţie se află în dependenţă directă cu
calităţile produselor finite. O calitate inferioară a materiilor prime determină o calitate inferioară şi a produselor finite. O
calitate exagerată poate genera costuri inutile, iar o calitate scăzută, atrage riscul unor prejudicii asupra imaginii firmei
presupune o corelare cantitativă. În acest sens prin cantitatea aprovizionată se anticipează eventualele perturbări care ar
putea interveni atât la nivelul furnizorilor, cât şi în cadrul firmei producătoare. Importanţa acestui obiectiv sporeşte în situaţii
de instabilitate economică, financiară sau politică.
Activităţi specifice aprovizionării

identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energetice necesare desfăşurării la parametrii planificaţi a activităţii
unităţii economice;
fundamentarea tehnico-economică a planului strategic şi a programelor de aprovizionare materială a firmei;
dimensionarea consumurilor materiale;
dimensionarea stocurilor de materiale;
alegerea furnizorilor a căror ofertă prezintă cele mai avantajoase condiţii economice şi asigură garanţii în livrările viitoare pe
termen lung sau scurt;
urmărirea operativă a derulării contractelor de asigurare materială, întocmirea fişelor pe furnizori;
urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale pe destinaţiile de consum.
6.2. Organizarea compartimentului de aprovizionare
SISTEME DE ORGANIZARE
Sistemul funcţional
pe grupe de materiale
în funcţie de destinaţie de consum
Sistemul mixt
Sistemul funcţional include
sectorul de programare. Se ocupă de întocmirea propriu-zisă a programului de aprovizionare, de stabilire a graficelor de

alimentare a secţiilor, locurilor de muncă cu resurse materiale şi organizează evidenţa aprovizionării.
sectorul de materiale. Are ca scop activitatea operativă de aprovizionare propriu-zisă a secţiilor - locurilor de muncă ţinând
cont de graficele date, de sectorul de programare şi se organizează în funcţie de nomenclatură de organizare.
sectorul depozite asigură primirea - recepţia loturilor de materiale sosite în firma beneficiară, depozitarea şi păstrarea
integrităţii proprietăţilor resurselor în funcţie de natura şi condiţiile specifice de păstrare, evidenţa şi securitatea lor,
pregătirea şi eliberarea în consum sau pe destinaţiile de utilizare a acestora.
Sistemul funcţional
Şeful compartimentului de aprovizionare :
Sectorul de programare
Sectorul materiale
Sectorul depozite
Avantaj: simplificarea şi specializarea activităţii lucrătorilor, ca urmare a numărului redus de materiale şi implicit de furnizori pe
o grupă.
Dezavantaj: în cazul unui număr mai mare de subdiviziuni consumatoare pot apare condiţii care să conducă la necorelarea
aprovizionării cu producţia, la complicarea procesului de urmărire-control a modului de utilizare a resurselor materiale în
consum.
Sistemul de organizare pe grupe de materiale
Sistemul de organizare în funcţie de destinaţie de consum

Avantaj: asigurarea cunoaşterii detaliate la nivelul fiecărei grupe, a necesităţilor de resurse materiale specifice secţiei pe care
o alimentează, creează condiţii pentru un control permanent şi eficient a destinaţiei de consum a materialelor.
Dezavantajul: deseori, nomenclatorul de materiale pentru o secţie este foarte larg şi numărul de furnizori de asemenea este
mare, din care cauză creşte gradul de complexitate în coordonarea, desfăşurarea operativă şi urmărirea eficientă a
procesului de aprovizionare la nivelul grupei constituite.
Sistemul mixt
Şeful compartimentului de aprovizionare

sector aprovizionare-depozitare materiale auxiliare
sector aprovizionare-depozitare materiale de bază pentru secţia A
sector aprovizionare-depozitare materiale de bază pentru secţia B
6.3. Stocurile de resurse materiale. Noţiuni. Tipologia stocurilor de materiale
Stocurile
reprezintă cantităţile de resurse materiale care se acumulează în depozitele unităţilor economice într-un anumit volum şi o
anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu un anumit scop.
Tipologia stocurilor
1.În funcţie de abordarea lor temporală
a) stocuri iniţiale
b) stocuri finale
2. Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurilor:
a) stocurile curente reprezintă cantitatea de material necesară pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie între
două aprovizionări succesive cu materialul respectiv de la furnizori, în condiţii normale de funcţionare.
Constituie stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi pentru alimentarea consumului. Este o mărime dinamică,
care pe parcursul formării şi utilizării lui, înregistrează diferite nivele, diferite mărimi.
EVOLUȚIA STOCULUI CURENT
Dimensionarea stocului curent

Scr=Cmz * I,
Cmz - consumul mediu zilnic din materialul respectiv,
I - intervalul mediu între două reaprovizionări succesive, care este prevăzut în contractele de aprovizionare cu furnizorii.
Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurilor
b). Stoc de siguranţă - reprezintă cantitatea de materiale ce trebuie să existe în unitate pentru a se folosi în producţie atunci
când se epuizează stocul curent, iar materialele comandate nu sosesc la termenele prevăzute de la furnizori.
Evoluția stocului de siguranță
Dimensionarea stocului de siguranță

Ssig=Cmz*(t1+t2+t3), în care
t1 - timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pregătirii de către ei a unui lot de livrare, zile
t2 - timpul necesar transportării materialelor de la furnizor la beneficiar, zile
t3 - timpul necesar pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea materialelor, zile.

c). Stoc de pregătire sau de condiţionare. Este necesar la acele unităţi economice unde materialele prime necesită o pregătire
prealabilă intrării procesului de producţie.
în care
tpr – timpul de pregătire (condiţionare) pentru acel material, zile.

d) Stocuri sezoniere (de iarnă). Ele reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează la depozitele unităţilor în scopul
alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi/sau transportului unor resurse, ca urmare a
condiţiilor naturale şi de climă.
tsez – timpul de întreruperi, în zile calendaristice, în aprovizionarea cu materialul respectiv.
3. În funcţie de participarea la procesul de producţie

a) stoc activ, exprimat prin cantitatea de materiale "consumată" în procesul de producţie.
b) stoc pasiv - este reprezentat de cantitatea rămasă după producere
4. În funcţie de consumul şi/sau producţia pe durata ultimilor 12 luni:

Stocuri normale – materiale care au avut intrări/ieşiri;
Stocuri adormite – materiale care au avut ieşiri, dar nu au avut intrări;
Stocuri moarte – materiale fără mişcare: nici intrări, nici ieşiri.
5. În funcţie de abordarea lor temporală

a) stocuri iniţiale
b) stocuri finale
6.4. Elaborarea programului de aprovizionare tehnico-materială
Programul de aprovizionare
a unităţii economice reprezintă totalitatea cererilor de resurse materiale ale întreprinderii pe o anumită perioadă, pe categorii
de resurse (materii prime, diferite materiale, piese de schimb, echipamente tehnice etc.), nivelul acestora şi sursele de
acoperire.
Etape în elaborarea planului de aprovizionare
etapa de pregătire a întocmirii programului de aprovizionare;

etapa de elaborare propriu-zisă a planului;
Etapa de pregătire a întocmirii programului de aprovizionare

Norma de consum reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit material prevăzută pentru consum în scopul obţinerii unei
unităţi de produs sau executării unei unităţi de lucrări, în anumite condiţii tehnico-organizatorice specifice unităţii economice
Structura normei de consum

consumul net sau util (Cu), care reprezintă cantitatea de materiale ce poate fi regăsită în produsul finit sau a participat efectiv
la realizarea lui
pierderile tehnologice (Pt) sunt partea de material ce se pierde în mod firesc ca urmare a desfăşurării procesului tehnologic
pierderile netehnologice (Pnt) sunt cele provocate de cauze tehnico-organizatorice
Nc= Cu+Pt+Pnt
INDICATORI
a) coeficientul de utilizare a materialelor (Ku) caracterizează proporţia în care materialul consumat se regăseşte în produsul
finit.
b) coeficientul de consum de materiale (Kc) indică cu cât se consumă mai mult material faţă de consumul util al produsului.
INDICATORI
c) coeficientul de croire a materialului (Kcr) arată măsura în care cantitatea din materialul croit se regăseşte în produs şi se
determină luând în consideraţie suprafaţa utilizată efectiv (Sn) şi suprafaţa materialului de croit (Sm), în cazul materialului
cu grosime uniformă sau volumele respective, în cazul unor grosimi diferite ale materialului
Vu - volumul materialului util.

Vm - volumul materialului de croit.
METODE DE CALCULARE A NORMEI DE CONSUM

1. Metoda analitică - permite elaborarea unor norme fundamentate ştiinţific, bazându-se pe calcule privind fiecare element
component al consumului, cu luarea în consideraţie a condiţiilor în care au loc aceste consumuri.

2. Metoda experimentală se utilizează atunci când lipsesc normativele necesitate de folosirea metodei analitice de calcul. În
acest caz se recurge la cuantificarea consumului util şi a pierderilor luând în consideraţie experienţa acumulată.

3. Metoda statistică se bazează pe datele statistice existente referitoare la consumuri asemănătoare efectiv realizate în
perioadele precedente.
Metode de calcul a necesarului de aprovizionat
Metoda de calcul direct
N - necesarul dintr-un anumit tip de materiale

Qi - cantitatea de produse planificată din produsul de tip "i"
Nci - norma de consum specific de aprovizionare la materialul ce se consumă dintr-un produs de tip "i"
i=1…n - tipuri de produse ce folosesc materialul respectiv.

2. Metoda calculului prin analogie
N=Q ⋅ Nca ⋅ K
Q - volumul de producţie planificat dintr-un anumit tip de produs
K - coeficientul de corecţie ce reflectă deosebirile existente între cele două tipuri de produse
Nca - norma de consum de aprovizionare pentru materialul respectiv la produsul analog
N=Q ⋅ Nca ⋅ K
N=Q ⋅ Nca ⋅ K

3. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip
,
Qi - volumul de producţie din sortimentul de tipul i (i=1, sortimente)
Ncst - norma de consum la sortimentul tip
Sortimentul tip reprezintă acel sortiment, a cărui normă de consum este cea mai apropiată de norma de consum medie
ponderată, calculată pentru întreaga gamă de sortimente
4. Metoda coeficienţilor dinamici.
Cr - consumul total efectiv de materiale înregistrat în perioada de bază

K - coeficientul care exprimă modificarea volumului de producţie în perioada următoare (Qpl) faţă de cea de bază (Qro).
pr – procentul planificat de reducere a normei de consum
Condiții de aplicare a metodei a 4

menţinerea în perioada următoare a unei structuri constante a producţiei în raport cu cea fabricată în anul de bază.
creşterea în ritm şi proporţii relativ egale a fiecărui tip de produs din nomenclatorul de fabricaţie a unităţii economice.
determinarea procentului reducerii în etapa următoare a consumului pentru fiecare material şi produs pe baza analizei
dinamicii consumurilor efective înregistrate pe anii anteriori, a influenţei generate de noile condiţii de producţie prevăzute
pentru asigurare în perioada respectivă.
Costul de producţie constă din totalitatea consumurilor și cheltuielilor efectuate şi/sau care urmează să fie făcute , toate în
expresie valorică , de către întreprindere pentru producerea şi desfacerea de bunuri
7.1. COSTUL PRODUCŢIEI: CONŢINUT ECONOMIC, FUNCŢIILE, CLASIFICAREA
COSTURI DE PRODUCŢIE
(ABORDARE CONTABILĂ)
resurse exprimate valoric şi consumate pentru fabricaţia produselor/prestarea serviciilor
FUNCŢIILE COSTURILOR
Indicator al consumurilor de resurse, determinate de desfăşurarea activităţilor
Fundamentare a preţurilor
Mijloc de creare a veniturilor (sau indicator al destinaţiilor veniturilor)
Instrument de cointeresare materială a întreprinderii şi salariaţilor
Tipologia costurilor
1) În funcţie de gradul de omogenizare:
a). costuri simple (primare) – cuprind elemente de acelaşi fel. Se mai numesc monovalente.
b). costuri complexe (polivalente) – ele pot fi descompuse în alte elemente.
2) În raport cu modul în care depind de procesele tehnologice ale întreprinderii:
a). costuri de bază
b). costuri de regie (de organizare şi conducere)
3) În funcţie de momentul în care are loc consumul de resurse şi momentul în care se consemnează expresia bănească a
acestor consumuri:
a) costuri planificate (anticalculate),
b) costuri efective (postcalculate).
4) În funcţie de conţinutul economic:
a). costuri cu munca vie;
b). consumuri materiale ;
c). consumuri indirecte de producţie.
5) După modul comportării la modificarea volumului fizic:

a). costuri fixe (constante sau convenţional constante);
b).costuri variabile.
6. În raport cu obiectul la care se referă:
a). pe un produs;
b). pe un ansamblu de produse;
c). pe întreaga producţie.
7) În raport cu etapele formării cheltuielilor de producţie:
a).costul de secţie;
b).costul de uzină;
c).costul complet.
8) În funcţie de modul de repartizare pe unitate de produs:
a).cheltuieli (consumuri) directe;
b).cheltuieli (consumuri) indirecte.
7.2. STRUCTURA COSTULUI DE PRODUCŢIE

Costuri
Cheltuieli
Costul
Consumurile
resurse exprimate valoric şi consumate pentru fabricaţia produselor/prestarea serviciilor,
sunt nemijlocit legate de procesul de producţie,
îşi găsesc întruchipare materială în stocurile producţiei finite şi produselor în curs de execuţie,
la finele perioadei de gestiune se reflectă în bilanţul contabil ca active
nu se iau în calcul la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii.
Cheltuielile
diminuări ale beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune sub formă de ieşiri, reduceri ale valorii activelor sau
de creşteri ale datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului propriu (rezultatului financiar), altele decît cele rezultate
din distribuirea acestuia proprietarilor,
nu se includ în costul produselor (serviciilor),
se reflectă în raportul privind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinarea profitului (pierderii) al perioadei de
gestiune.
Zona cheltuielilor şi a costurilor

Structura costurilor
Structura cheltuielilor
1. Cheltuieli ale activităţii operaţionale cuprind cheltuieli ocazionate de efectuarea activităţii de bază a întreprinderii. Acestea
sunt:
a) costul vânzărilor
b) cheltuieli comerciale
c) cheltuieli generale şi administrative
d) alte cheltuieli operaţionale.
Costul vânzărilor
costuri materiale directe
costuri cu personalul
costuri indirecte de producţie
Cheltuieli de distribuire
cheltuieli aferente promovării şi comercializării produselor/mărfurilor şi serviciilor: cheltuieli privind operaţiunile de marketing,
pentru ambalarea şi împachetarea produselor, cheltuieli pentru reclamă, cheltuieli privind procurarea licenţelor pentru
exportul produselor şi mărfurilor etc.
Aceste cheltuieli pot fi suportate:
pînă la comercializarea produselor/mărfurilor (de exemplu, cheltuielile de publicitate),
în procesul comercializării acestora (de exemplu, salariile personalului antrenat în procesul de comercializare)
după comercializarea lor (de exemplu, cheltuielile pentru reparaţia mărfurilor în perioada de garanţie).
Cheltuielile administrative
cuprind cheltuielile privind deservirea şi gestiunea întreprinderii în ansamblu.
EX: cheltuielile privind uzura, reparaţia şi întreţinerea mijloacelor fixe, întreţinerea personalului administrativ şi de conducere,
cheltuieli pentru deplasările de serviciu ale personalului de conducere, pentru pregătirea şi reciclarea cadrelor, cheltuieli
aferente angajării forţei de muncă etc.
Alte cheltuieli operaţionale

sumele cheltuielilor privind vânzarea altor active curente, pentru arenda curentă, cheltuieli sub formă de amenzi, penalităţi,
despăgubiri, consumurile indirecte nerepartizate, cheltuieli aferente produselor rebutate etc.
Cheltuieli ale activităţii neoperaţionale

reprezintă cheltuielile aferente ieşirii, cu excepţia lipsurilor şi deteriorărilor constatate la inventariere
Cheltuieli cu active imobilizate
cheltuielile (pierderile) rezultate din operaţiunile financiare ale entităţii;
Cheltuieli ale activităţii financiare
condiţionate de evenimente atipice, care nu se manifestă permanent sau cu regularitate (calamităţi naturale, perturbări
politice, modificări ale legislaţiei etc)
Cheltuieli ale evenimentelor excepţionale
rezultat din cheltuielile şi pierderile aferente ieşiri activelor nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe, resurselor naturale ş.a.
rezultă din modificarea mărimii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor întreprinderii. Acestea cuprind cheltuielile
privind operaţiunilor aferente plăţii redevenţelor, arenzii finanţate a activelor materiale pe termen lung, diferenţelor de curs
valutar etc.
rezultă din evenimentele sau operaţiunile rare şi netipice care nu sunt legate de activitatea economico-financiară a
întreprinderii. Acestea cuprind daunele provocate de calamităţile naturale, pierderile din perturbările politice, modificarea
legislaţiei ţării.
3. Cheltuielile privind impozitul pe profit

suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit, luată în considerare la calcularea profitului (pierderii) net al perioadei de
gestiune.
Se determină prin aplicarea la suma venitului impozabil a cotei impozitului stabilită în Codul fiscal pentru perioada fiscală
respectivă
7.3.ETAPELE FORMĂRII COSTURILOR DE PRODUCŢIE
ETAPELE FORMĂRII COSTURILOR DE PRODUCŢIE

1) Calcularea costurilor materiale pentru fabricarea produselor:
- Se calculează necesarul de materii prime şi materiale pentru fiecare fel de produs, reieşind din normele de consum;
- Se evaluează necesarul de materie primă în expresie bănească;
- Se calculează cheltuielile de transport, cheltuielile privind energia termică, electrică;
ETAPELE FORMĂRII COSTURILOR DE PRODUCŢIE

2. Se calculează costurile cu personalul, inclusiv defalcările pentru asigurări sociale şi asigurările medicale obligatorii.
3. Se determină costurile indirecte pentru care se întocmeşte devizul de cheltuieli
4. Se calculează cheltuielile administrative.
5. Se efectuează repartizarea cheltuielilor indirecte asupra fiecărui produs. Această operaţiune se realizează prin intermediul
unei chei de repartiţie pentru fiecare tip de cheltuieli aparte.
Componenţa cheltuielilor de distribuire

Cheltuieli cu personalul implicat în procesul de ambalare, marcare, etichetare, certificare, păstrare şi comercializare a
produselor/mărfurilor şi prestare a serviciilor, precum şi cu personalul serviciului vînzări şi marketing.
Costul materialelor utilizate în procesul de comercializare a produselor/mărfurilor (ambalare, etichetare, păstrare, deservire
etc.).
Cheltuieli de depozitare şi pregătire a produselor/mărfurilor pentru comercializare.
Cheltuieli de transportare şi expediere a produselor/mărfurilor de la depozitul entităţii pînă la locul de predare cumpărătorului
sau pînă la staţia de expediere (aeroport, debarcader) cu condiţia că aceste cheltuieli le suportă vînzătorul.
Cheltuieli legate de exportul produselor/mărfurilor (drepturile de export, serviciile brokerului vamal, serviciile terminalului
vamal etc.).
Cheltuieli aferente serviciilor de marketing primite.

Comisioane mandatarului sau comisionarului pentru serviciile de intermediere prestate la comercializarea bunurilor.
Cheltuieli de publicitate, participare la expoziţii şi tîrguri: valoarea mostrelor transmise cumpărătorilor/mandatarilor şi care nu
vor fi returnate, valoarea produselor/mărfurilor alimentare utilizate pentru degustare, cheltuieli ale altor activităţi similare.
Cheltuieli aferente serviciilor de reparaţie şi deservire prevăzute în perioada de garanţie pentru produsele/mărfurile
comercializate.
Provizioane constituite pentru compensarea costului serviciilor de reparaţie şi deservire prevăzute în perioada de garanţie
pentru produsele/mărfurile vîndute, precum şi pentru compensarea pierderilor din returnarea produselor/mărfurilor vîndute.
11. Plăţi pentru leasingul operaţional, locaţiunea şi arenda operaţională a imobilizărilor corporale utilizate în scopuri
comerciale.
12. Cheltuieli aferente returnării produselor/mărfurilor vîndute, precum şi reducerile de preţ acordate.
13. Taxe şi impozite nerecuperabile aferente comercializării produselor/mărfurilor.
14. Amortizarea, întreţinerea şi reparaţia imobilizărilor necorporale şi corporale, obiectelor de mică valoare şi scurtă durată
utilizate în procesul de comercializare a produselor/mărfurilor.
15. Cheltuieli privind creanţele comerciale compromise inclusiv provizioane constituite.
16. Alte cheltuieli de distribuire
1) Cheltuieli cu personalul administrativ.

2) Diferenţe de salarii plătite angajaţilor transferaţi de la alte entităţi cu păstrarea, în decursul unei anumite perioade, a
cuantumurilor salariilor de funcţie de la locul de muncă precedent, precum şi în cazul interimatului provizoriu, dacă achitarea
unor astfel de diferenţe este prevăzută de legislaţia în vigoare.
3) Recompense unice pentru vechime în muncă şi adaosuri pentru vechime în muncă pe specialitate la entitatea respectivă,
plătite personalului administrativ în conformitate cu legislaţia în vigoare.
4) Plata indemnizaţiilor de concediu personalului administrativ, inclusiv compensările pentru concediile anuale nefolosite.
5) Plăţi suplimentare, ajutoare materiale, indemnizaţii, sporuri şi compensaţii acordate salariaţilor entităţii (cu excepţia celor
legate de procesele de producţie şi prestare a serviciilor).
6) Plăţi legate de concedierea personalului entităţii prevăzute de legislaţie în cazul lichidării şi reorganizării entităţii, reducerii
numărului sau statelor de personal.
COMPONENŢA CHELTUIELILOR ADMINISTRATIVE
7) Amortizarea, întreţinerea şi reparaţia (cu excepţia costurilor capitalizate aferente reparaţiei) imobilizărilor necorporale şi
corporale, obiectelor de mică valoare şi scurtă durată cu destinaţie administrativă.
8) Plăţi pentru leasingul operaţional al imobilizărilor corporale utilizate în scopuri administrative.
9) Cheltuieli de conservare şi de întreţinere a imobilizărilor corporale conservate în conformitate cu actele normative în
vigoare.
10) Cheltuieli privind rechizitele de birou, formularele documentelor primare şi rapoartelor.
11) Cheltuieli pentru paza obiectelor administrative şi asigurarea securităţii antiincendiare a acestora.
12) Cheltuieli privind delegarea personalului administrativ.
13) Cheltuieli de protocol (reprezentanţă).

14) Cheltuieli pentru activităţile de protecţie civilă, inclusiv uzura inventarului şi amortizarea imobilizărilor corporale utilizate în
aceste scopuri.
15) Compensaţii personalului administrativ al entităţii pentru utilizarea în scopuri de serviciu a autoturismelor personale.
16) Defalcări pentru întreţinerea curentă a aparatului de conducere al organizaţiilor ierarhic superioare, asociaţiilor,
concernelor, altor structuri şi organe de conducere.
17) Cheltuieli suportate în scopuri filantropice şi de sponsorizare.
18) Cheltuieli ce ţin de asigurarea personalului administrativ şi a bunurilor cu destinaţie administrativă.
19) Cheltuieli aferente angajării forţei de muncă.
20) Costul serviciilor prestate entităţii de către:

bănci, burse de mărfuri, organizaţii de intermediere şi de altă natură;
entităţi de consulting şi asistenţă juridică, societăţi de audit, birouri de traduceri;
mass-media (în vederea publicării situaţiilor financiare);
oficii poştale, entităţi de telecomunicaţii, internet-provideri etc.
21) Cheltuieli ce ţin de pregătirea şi perfecţionarea profesională a personalului administrativ.
22) Cheltuieli pentru cercetări ştiinţifice şi dezvoltare care nu se capitalizează.
23) Impozite şi taxe cu destinaţie generală, precum şi taxa pe valoarea adăugată şi accizele nerecuperabile, calculate
conform legislaţiei în vigoare, cu excepţia impozitului pe venit.
24) Cheltuieli pentru procurarea literaturii de specialitate, materialelor normative şi instructive, precum şi abonarea la ediţii
speciale (ziare, reviste etc.), cu excepţia celor recunoscute ca imobilizări corporale.
Calculaţia costurilor – totalitatea procedeelor folosite pentru determinarea costului produselor fabricate/serviciilor prestate.
7.4. CALCULAŢIA COSTURILOR. PLANUL COSTULUI UNITAR PE PRODUS
PLANUL COSTULUI UNITAR AL PRODUSULUI

1.Costuri directe de materiale
2.Costul deşeurilor recuperabile (se scad).
3. Costuri cu personalul.
4.Contribuţii pentru asigurări sociale și contribuții pentru asigurări medicale obligatorii
5. Costuri indirecte de producție
6. Costul secţiei
7.Cheltuieli administrative.
8.Costul de uzină.
9.Cheltuieli de distribuție.
10.Costul complet.
Costuri directe:
materiile prime şi materialele (inclusiv cheltuielile de transport-aprovizionare);

deşeurile recuperabile (se scad);
retribuţiile directe;
contribuţiile la asigurări sociale(CAS) și asigurări medicale obligatorii (CAMO).
Costuri (cheltuieli) indirecte

costurile indirecte de producţie (CIP);
cheltuielile administrative (CA);
cheltuielile de distribuție(CD).
Repartizarea pe unitate de produs a costurilor directe

în funcţie de normele progresive de consum (normele de timp) ale fiecărui element şi ale preţurilor sau tarifelor stabilite
pentru aceasta.
Repartizarea costurilor (cheltuielilor) indirecte

Costurile indirecte de producţie - se poate folosi drept cheie de repartiţie raportul procentual între consumurile indirecte de
producţie şi fondul de salarizare , aferent muncitorilor direct productivi din secţia respectivă.
Cheltuielile administrative = costul secției pe unitate de produs x cheia de repartiție
Cheltuielile de distribuire = CA x cheia de repartiție
PLANUL COSTULUI UNITAR AL PRODUSULUI

1.Consumuri de materiale
2.Costul deşeurilor recuperabile (se scad).
3.Consumuri privind retribuirea muncii.
4.Contribuţii pentru asigurări sociale și contribuții pentru asigurări medicale obligatorii
5. Consumuri indirecte de producție
6. Costul secţiei
7.Cheltuieli generale şi administrative.
8.Costul de uzină.
9.Cheltuieli comerciale.
10.Costul complet.
Exemplu (condiții pt anul 2021)

QplPF=6400 tone
Retributia muncii= 564 000 lei
Cons. Indirecte de Productie = 49,6% - CIP
Chelt. Generale si Administrative = 3,5% - ChGA
Cheltuieli Comerciale = 1% - ChCom
Cheltuieli de Transport si Aprovizionare = 1,2% - ChTA
__________________________________________________
Cost complet 1t PF - ?
REZOLVARE: (condițiile anului 2021)

1. CM = 2523,4*13,92=35125,73 lei/t
2. CDrec (CostDeseuriRec) = 1669,90+258,54=1928,44 lei/t
3. CRM = Frm : Qpl = 564000:6400=88,13 lei/t
4. CAS = CRM*0,24 = 88,13*0,24 = 21,15 lei/t
5. CIP = CRM * 49,6% = 88,13* 49,6% = 43,71 lei/t
6. CiM = SUMACidm+SUMACEnerg = 711,15 lei/t
7. ChTA = CM*1,2%=35125,73*1,2% = 421,51 lei/t
8. Csectie = 1-2+3+4+5+6+7 = 34482,94 lei/t
9. ChGA= Csectie*3,5% = 1206,90 lei/t
10. Cuzina = Csectie+ChGA = 35689,84 lei/t
11. ChC = Cuzina*1% = 356,90 lei/t
12. Ctotal = Cuzina+ChC = 36046,74 lei/t
7.5. REDUCEREA COSTURILOR DE PRODUCŢIE: CĂILE,

INDICATORII DE BAZĂ.
44
CĂI DE REDUCERE A COSTURILOR

1) Perfecţionarea activităţii de ATM:
a) semnarea unor contracte de aprovizionare numai cu materiale de calitate şi pe termen lung;
b) raţionalizarea activităţii depozitelor;
c) dimensionarea optimă a stocurilor.

2) Reducerea consumurilor materiale
a) perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie;
b) elaborarea de norme de consum fundamentate şi urmărirea strictă a încadrării consumurilor în aceste norme;
c) reproiectarea constructivă şi tehnologică a produselor în vederea reducerii consumului de materiale în perfecţionarea
pieselor, subansamblurilor;
d) folosirea unor materiale substituente, mai ieftine;
e) organizarea mai bună a producţiei şi a muncii în vederea reducerii pierderilor din rebuturi.

3) Creşterea productivităţii muncii
a) implementarea unui sistem de urmărire a consumului de muncă pe produs, care să ofere informaţii certe asupra dinamicii
reale a acestuia;
b) modernizarea mijloacelor de muncă existente şi achiziţionarea de noi mijloace, la nivelul celor realizate pe plan mondial;
c) creşterea calificării personalului;
d) cointeresarea materială a salariaţilor.

4) Reducerea cheltuielilor cu exploatarea utilajelor
a) fundamentarea riguroasă a programului de întreţinere şi reparaţii, executarea calitativă a lucrărilor;
b) echiparea cu SDV-uri corespunzătoare pentru execuţia reperelor complexe;
c) evitarea funcţionării în gol a utilajelor prin aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă.

5) Reducerea cheltuielilor administrative
a) realizarea proporţiilor optime între personalul productiv şi cel neproductiv;
b) computerizarea lucrărilor de calcul, de evidenţă statistică şi planificare;
c) respectarea cu stricteţe a normelor şi normativelor cheltuielilor administrativ-gospodăreşti ş.a.

6) Reducerea cheltuielilor comerciale:
a) utilizarea unei politici comerciale bine fundamentate pe studii de marketing;
b) recrutarea şi instruirea de personal capabil să negocieze;
c) remunerarea personalului utilizat în activitatea de desfacere pe bază de comision, pentru a spori interesul acestuia;
d) reducerea defectelor de fabricaţie prin ameliorarea calităţii lucrărilor tehnice.
Indicatorii reducerii costului de producţie
Chb, Chp – reprezintă cheltuielile la un leu producţie marfă în perioada de bază şi respectiv de plan;
qib, qip – cantitatea de producţie pentru un produs „i” în perioada de bază şi respectiv de plan;
Pib, Pip – preţul unitar pentru produsul „i” pentru perioada de bază şi respectiv de plan;
1) Cheltuieli la un leu producţie-marfă.

2) Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor la 1 leu producţie-marfă în perioada de plan, faţă de perioada de bază
(Rach).
Rach = Chpl - Chb
Profitul în sensul larg

câştigul pe care-l obţin agenţii economici, ca surplus peste costul de producţie
Profitul în sensul îngust

venitul pe care îl obţin agenţii economici, ca produs al utilizării capitalului.
DIRECȚII DE PLANIFICARE A PROFITULUI

profitul de la activitatea de producţie de bază;
profitul de la realizarea producţiei şi serviciilor de la secţiile auxiliare, ce nu sunt incluse în volumul producţiei realizate (de ex.,
producţia secţiilor anexe);
profitul de la operaţiile ce nu ţin de realizarea producţiei.
TIPURI DE PROFIT
1) Profitul impozabil. Constituie baza de calcul a impozitelor. Se obţine prin scăderea profitului total a facilităţilor fiscale
prevăzute de lege;
2) Profitul normal reprezintă acea parte a profitului pe care o realizează şi însuşeşte întreprinzătorul (agentul economic) în
calitatea sa de proprietar al factorilor de producţie.
3) Profitul suplimentar. Reprezintă profitul utilizat de acei întreprinzător care produc cu costuri individuale mai reduse decât
cele considerate normale.
4) Dividendele. Reprezintă o formă specială de profit, care reprezintă sumele încasate de acţionar din profitul net realizat de
societăţile pe acţiuni
5) Profit net
FUNCȚILE PROFITULUI
a) Funcţia de motivare a firmelor, luate în ansamblu ca entităţi economice, a întreprinzătorilor şi proprietarilor firmelor
respective.
b) Funcţia de creştere, ce pune în evidenţă faptul că profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor, a apariţiei de
noi întreprinderi, etc.
c) Funcţia de control asupra activităţii firmelor.
d) Funcţia socială
e) Este indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor întreprinderii.
f)Funcția de alimentare a bugetului public prin impozitul pe profit.
8.2. Formarea şi repartizarea profitului net
Formarea profitului net
DIRECȚII DE REPARTIZARE A PROFITULUI NET

1) Crearea capitalului (fondurilor) de rezervă:
a) rezerve stabilite de legislaţie;
b) rezerve prevăzute de statutul; întreprinderii:
- fond de acumulare;
- fond de consum;
c) alte rezerve.
2) Plata venitului proprietarilor întreprinderii.
3) Acoperirea pierderilor din anii precedenţi.
8.3. Rentabilitatea – indicatorul de bază al

eficienţei unităţii economice
Rentabilitatea
Tipuri de rentabilitate
1. Rentabilitatea producţiei realizate se determină ca raport procentual dintre profitul de la realizarea producţiei (Ppr) şi costul
producţiei realizate (Cpr), conform relaţiei:
Coeficientul dat arată cota-parte a fiecărui leu câştigat, ce a fost folosit pentru a acoperi cheltuielile.
Rentabilitatea generală, (rata rentabilității fondurilor avansate) se determină ca raport procentual între suma profitului brut
(Pbrut) şi mărimea mijloacelor fixe (Mf) şi mijloacele circulante, (Mcir) conform relaţiei:
arată cât trebuie să investească întreprinderea pentru a primi un leu profit.
Rentabilitatea pe unitate de produs se determină ca raport procentual între profitul obţinut pe unitatea de produs şi costul
unitar complet al produsului:
Pragul de rentabilitate
determină limita volumului de activităţi, pe care trebuie să o realizeze întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra
în pierdere
Pr=f/(p-v)
f- costuri fixe, lei
v – costuri variabile pe unitate de produs, lei
p – preț unitar, lei
FACTORI DE INFLUENŢĂ ASUPRA PRAGULUI DE RENTABILITATE

modificarea costurilor unitare variabile, prin modificarea preţurilor la resursele de intrare, acţiuni de promovare a produselor,
modificarea structurii producţiei;
variaţia cheltuielilor convenţional constante;
variaţia preţului produselor.
Graficul pragului de rentabilitate

9.1. Necesitatea, conţinutul şi rolul protecţiei sociale.Direcții de dezvoltare.
Direcţiile principale ale activităţii întreprinderii

reducerea, iar în perspectivă lichidarea deplină a muncii fizice grele, monotone şi necalificate; automatizarea, mecanizarea
producţiei;
implementarea în procesul de producţie a tehnologiilor nepericuloase pentru lucrători, care să corespundă normelor sanitare
respective şi securităţii tehnice;
ridicarea calificării profesionale a lucrătorilor, însuşirea de noi profesii;
organizarea alimentaţiei publice, deservirii medicale a lucrătorilor, implementarea măsurilor de profilaxie a bolilor profesionale.
contribuirea la asigurarea unor condiții mai bune de trai pentru angajați.
Indicatori de bază, care caracterizează nivelul dezvoltării sociale la întreprindere :

Ponderea mijloacelor fixe neproductive în suma lor totală;
Fluctuaţia cadrelor;
Disciplina de muncă (întârzieri, plecări înainte de timp, staţionări din cauza lucrătorilor, rebuturi de producţie, lipsa nemotivată
de la locul de muncă etc).
Avantajele fluctuației
favorizează adaptarea permanentă a angajaților în raport cu nevoile, din punct de vedere al numărului de salariaţi dar, şi al
calificării cerute;
asigură un flux continuu al noilor angajaţi care pot constitui un suflu nou pentru întreprindere;
exteriorizează promovările.
9.2. ETAPELE ELABORĂRII PLANULUI DEZVOLTĂRII SOCIALE.

STRUCTURA PLANULUI
Etapele planificării
1. Diagnoza problemelor dezvoltării sociale: determinarea scopurilor strategice ale dezvoltării sociale a colectivului
2. Studierea experienţei mondiale şi republicane în ce priveşte dezvoltarea socială a colectivelor.
3. Determinarea direcţiilor şi volumului cercetărilor sociologice, executarea lor, prelucrarea şi analiza.
4. Determinarea structurii planului.
Structura planului dezvoltării sociale

I. Estimarea posibilităţilor concurenţiale ale întreprinderii, din punct de vedere al dezvoltării sociale (ca indicator generalizator
poate fi folosită fluctuaţia cadrelor - cea optimală şi cea reală).
II. Baza financiară a dezvoltării sociale, inclusiv fondul planificat şi direcţiile de utilizare.
III. Enumerarea programelor sociale concrete şi a măsurilor în conformitate cu priorităţile determinate şi cu fondul financiar
existent. Aceste măsuri pot ţine de:
garanţia ocupării în câmpul de lucru şi schimbarea structurii colectivului
condiţiile de muncă şi schimbările în organizarea producţiei
asigurarea socială, pensionară şi medicală
asigurarea condiţiilor de trai etc.
Finanţarea măsurilor planului

fondul de consum (dotaţii pentru mâncare, achitarea diferenţei de preţ la produsele agroalimentare, reducerea preţurilor în
cantine etc.)
fondul de acumulare
credite bancare
Metodele utilizate în vederea planificării dezvoltării sociale a colectivului

statistică
analiza documentaţiei
sondajul oral
sondajul în scris
observărilor
experimentală
utilizarea documentelor, ce caracterizează personalitatea
9.3. CONTROLUL ASUPRA ÎNDEPLINIRII MĂSURILOR PLANULUI SOCIAL
Principii de organizare adecvată a controlului
Complexitatea.
Continuitatea şi succesivitatea controlului
Obligativitatea îndeplinirii
Competenţa
Fundamentarea ştiinţifică
Transparența
8.1. Conceptul de calitate. Definirea calităţii.
Definirea calității
-"corespunzător pentru utilizare" (Cf. J.M.Juran)
-”conformitate cu cerințele„ (Crosby)
Standardul ISO 8402 : ansamblu de proprietăţi şi caracteristici ale unei entităţi sau servicii care îi conferă acestuia aptitudinea
de a satisface necesităţile exprimate sau implicite;
ISO 9000:2005: „măsura în care un ansamblu de caracteristici intrinseci îndeplineşte cerinţele”.
Calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică ci printr-un ansamblu de caracteristici;
Calitatea nu este de sine stătătoare, ea există numai în relaţie cu cerinţele.
Calitatea
Caracter dinamic
Caracter complex
Caracter relativ
8. 2. Caracteristicile calităţii
Gruparea după generalizarea şi sistematizarea cerinţelor consumatorilor

a) Caracteristici tehnice. Se caracterizează într-o serie de proprietăţi fizice, chimice, biologice, determinate de concepţia
constructiv-funcţională a acestuia etc
Caracteristicile tehnice sunt
CRITICE – cele, nerealizarea cărora duce la neîncadrarea produsului în calitatea prevăzută sau devine necorespunzător
scopului urmărit;
PRINCIPALE – nerealizarea lor influenţează numai parţial viitoarea utilizare a produsului;
SECUNDARE – care nu au efecte directe asupra utilizării produsului.
b).Caracteristici psihosenzoriale
c) Caracteristici de disponibilitate. Ele se referă la aptitudinea produselor de a-şi realiza funcţiile utile de-a lungul duratei lor de
viaţă, aptitudine ce este definită prin conceptele de fiabilitate şi mentenabilitate.
Fiabilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a-şi îndeplini funcţiile fără întreruperi datorate defecţiunilor, într-o perioadă
de timp specificată şi într-un sistem de condiţii de folosire date.
Mentenabilitatea. La bază se află faptul că în procesul folosirii lor, produsele mai devreme, sau mai târziu, se defectează.
Repunerea în stare de funcţionare a unui produs după o primă cădere, într-o perioadă de timp stabilită şi în condiţii
prestabile de întreţinere şi reparaţii reprezintă conţinutul acestui concept.
Activitatea depusă în vederea repunerii produsului în funcţiune este cunoscută sub denumirea de mentenanţă.
d) Caracteristici economice şi tehnico-economice. Se exprimă într-o serie de indicatori sintetici şi analitici, cum sunt: costul
produsului, preţul, cheltuieli de mentenanţă, durata de funcţionare, grad de valorificare a materiei prime etc.
e) Caracteristici de ordin social general. Vizează efectele spre care le au sistemele tehnologice de fabricare a produselor,
precum şi utilizarea acestora asupra mediului natural, asupra siguranţei şi sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor.
În funcţie de destinaţia economică şi caracterul folosirii produselor în procesul de consum
caracteristici ale mijloacelor de muncă – durabilitate, greutate, gabarit, rezistenţă la lovire, temperatură, precizie de lucru,
fiabilitate, mentenabilitate etc.;
caracteristici ale obiectelor muncii – uşurinţa prelucrării şi economicitatea acestora, compoziţie chimică etc.;
caracteristici pentru obiectele de consum individual: gust, formă, rezistenţe la rupere etc.;
Gruparea caracteristicilor de calitate în funcţie de posibilitatea de comensurare a acestora
a) caracteristici măsurabile direct: greutatea, rezistenţă, conţinutul în grăsime, valori nutritive etc.;
b) caracteristici măsurabile indirect: calitatea unei acoperiri galvanice prin grosimea stratului;
c) caracteristici comparabile obiectiv cu mostre etalon: număr de defecte pe cm pătraţi la ţesături etc.;
d) caracteristici comparabile subiectiv cu mostre etalon: grad de vopsire, grad de finisaj etc.
În funcţie de modul de exprimare

a) caracteristici cuantificabile – când valoarea efectivă a caracteristicii se poate măsura şi înregistra, de ex.: cote
dimensionale, grosimi etc.;
b) caracteristici atributive, care dobândesc calitatea prin calificare, ca de ex., prin clasificare în corespunzător şi
necorespunzător.
8.3. Criterii şi indicatori de apreciere a nivelului calităţii produselor
Criteriile generale
reprezintă o serie de norme de bază, după care trebuie să se orienteze stabilirea criteriilor specifice.
Iau în considerare:
Produsele industriale noi trebuie să corespundă din punct de vedere calitativ cel puţin cu nivelul tehnic şi calitativ al
produselor similare existente pe plan mondial.
Aprecierea nivelului calitativ al unui produs să rezulte din comensurarea mai multor caracteristici calitative.
Caracteristicile alese, după care se apreciază nivelul calităţii produselor , trebuie să ofere posibilitatea verificării în timp a
stabilităţii produselor din fabricaţia de serie, fie după caracteristicile calitative ale produsului omologat, fie după prevederile
standardelor.
Criteriile specifice
reflectă caracteristicile calitative ale fiecărui produs în parte, concretizate în parametrii tehnico-economici ai acestuia. De
exemplu:
la benzine: cifra octanică;
la cărbune: puterea calorică;
la paste făinoase: umiditatea, grad de activitate etc.
Indicatorii calității
1. Indicatori specifici sunt utilizaţi în acele ramuri industriale în care se fabrică produse finale complexe, produse care prin
destinaţia lor şi domeniul de exploatare nu admit nici o abatere de la caracteristicile calitative ale acestora, datorită
necesităţii asigurării protecţiei şi securităţii muncii, asigurării continuităţii procesului de producţie.
Indicatorii specifici (parţiali) se înscriu în standarde de stat, norme interne sub forma unor limite în care trebuie să se
încadreze caracteristicile produsului.
2. Indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în totalul produselor de acelaşi fel
3. Indicatorii rebuturilor – ei caracterizează în mod indirect calitatea produselor, reflectând nivelul de organizare şi de
desfăşurare a procesului de producţie, deci calitatea activităţii întreprinderii.
Rebut
acel produs, care nu se încadrează în cerinţele de calitate prevăzute în standarde, norme interne.
după caracteristicile tehnico-economice

rebutul poate fi recuperabil – când defectele constante pot fi înlăturate după anumite prelucrări
nerecuperabil sau definitiv – când remedierea este imposibilă sau neraţională.

După locul de apariţie
rebutul poate fi intern – când este descoperit în unităţile de producţie
extern – când este descoperit de consumatori.
Indicatori de măsurare a rebuturilor și a pierderilor din rebuturi:

a) valoarea producţiei rebutate (Rv)
în care:
qrd – reprezintă cantitatea de producţie rebutată definitiv;
c – costul unitar al produsului;
qrm – cantitatea de rebuturi remaniată;
Crm – costul unitar al remanierii.
b) procentul de producţie rebutată;
Procentul producţiei rebutate:
q – cantitatea de produse bine fabricate.
c) pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei (Pr):
Srec – sumele recuperate de întreprindere;
procentul de pierderi din producţia rebutată.
Indicatorii reclamaţiilor consumatorilor

cantitatea produselor refuzate la recepţie sau reclamate în perioada de garanţie şi valoarea acestora;
ponderea cantitativă sau valorică a produselor, refuzate sau reclamate în totalul producţie;
cheltuieli pentru remedierea produselor refuzate sau reclamate.
8.4. Controlul calităţii. Tehnicile de control
Tehnici de control
Autocontrolul.
Controlul prin sondaj.
Controlul în cursul fabricaţiei.
Tehnici statistice.
Metode de control
1. In raport cu procesul de producție:
control de recepție
control curent desfășurat pe toate fazele procesului tehnologic;
control final
Metode de control
2. In raport cu numarul produselor controlate:
-control total;
-control prin sondaj.
3. După natura verificărilor:
controlul prin atribute;
controlul prin măsurare.
Metode de control
4. După proprietăţile obiectului controlat
controlul dimensiunilor;
controlul proprietăţilor fizice;
controlul proprietăţilor mecanice;
controlul fiabilităţii şi mentenabilităţii.
Metode de control
5. După caracterul mijloacelor de control:
controlul automatizat;
controlul mecanizat;
controlul manual.
Principalele instrumente utilizate în controlul calităţii

- fişe de prelevare date: se impun pentru a asigura urmărirea cât mai eficientă a scopului urmărit. Reprezintă instrumentul
fundamental, toate celelalte sprijinindu-se pe datele furnizate de acest tip de fişe.
diagrame Pareto
diagrame cauză-efect
fișe și diagrame de control

O listă de control (check– list), care asigură controlul corect pentru produsele care au complexitate sporită (maşini, maşini –
unelte, instalaţii).
Histograma
reprezintă o formă de reprezentare grafică a frecvenţei fenomenelor analizate.
diagrame de corelaţie
grafice ce arată legatura dintre două tipuri de date
la creșterea unui tip de date cel de-al doilea crește sau descrește

Rezumat Red

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rezumat Red

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema 1.

CARACTERISTICA SISTEMULUI DE PLANIFICARE AL ÎNTREPRINDERII

forţează managerii să gândească în perspectivă şi să fixeze obiective clare;

Criterii de clasificare a planificării

Criterii de clasificare a planificării

Planul conține 4 elemente:

1.2. PLANUL DEZVOLTĂRII ECONOMICO-SOCIALĂ A UNITĂŢII ECONOMICE. ORDINEA ELABORĂRII

Secţiunile recomandabile ale planului de dezvoltare economico-socială

2.1. Programul de producţie: importanţa, cerinţele de bază pentru elaborare

Structura programului de producţie

Importanţa programului de producţie

Cerinţe pentru elaborarea programului de producție:

Includerea în nomenclatorul de fabricaţie a unor produse cu caracteristici calitative superioare.

Etapele elaborării programului de producție

2.2. UNITĂŢILE DE MĂSURĂ ÎN CLASIFICAREA INDICATORILOR PROGRAMULUI DE PRODUCŢIE

3) Unităţile de timp de muncă

2.3. INDICATORII VALORICI AI PRODUCŢIEI FABRICATE

1) Producţia marfă (PM) fabricată

Producția marfă include:

Pf – valoarea produselor finite destinate livrării;

Pc – valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;

Q1=20 t P1 = 1000 lei/t

2) Producţia globală (PG)

Ssem_f, Ssem_i – stocurile de semifabricate, respectiv la finele şi la începutul perioadei de gestiune;

3) Producţia netă (PN)

Metoda de producţie (indirectă)

Metoda de producţie (indirectă):

Cm – valoarea consumurilor materiale:

4) Producţia realizată (PR)

3.1.Conţinutul planului muncii şi al salarizării

SARCINILE PLANULUI MUNCII ȘI AL SALARIZĂRII

efectuate pentru obţinerea producţiei

ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE EXPRIMARE A VOLUMULUI PRODUCŢIEI

Avantajele acestui indicator.

ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE EXPRIMARE A VOLUMULUI PRODUCŢIEI

q. - cantitatea de produse, pentru fiecare produs "i"

qi * tni= (4200 * 0,5) + (1800 * 1) + (3100 * 2) = 10.100 h/normă

4) Productivitatea muncii calculată în expresie valorică

qi - volumul fizic al producţiei

qi * pi= (4200 * 200) + (1800 * 100) + (3100 * 10) =1.051.000 lei

CALCULUL NIVELULUI PRODUCTIVITĂŢII MUNCII ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE EXPRIMARE A TIMPULUI DE LUCRU

3.3. Planificarea creşterii productivităţii muncii după factorii tehnico-economici

Economia relativă de salariați

Etapele planificării productivității muncii

Etapele planificării productivității muncii

a) datorită modernizării şi perfecţionării utilajului (E1);

b) datorită unor măsuri de îmbunătăţire a folosirii fondului de timp de lucru (E2),

c). economia de personal datorită reducerii rebuturilor (E3)

d) Economia de personal datorită modificării structurii producţiei (E4)

Etapele planificării productivității muncii

3. Se calculează economia totală de personal:

5. Se calculează productivitatea muncii planificată

Creşterea productivităţii muncii ca urmare a economiei de personal

Direcţii de creştere a productivităţii muncii

4.1.Personalul întreprinderii: structura, etapele planificării

2) personalul din grupa sectoarelor cu caracter neindustrial.

Personalul din grupa industrial-productivă

este format din: curieri, liftieri, paznici, portari etc.

ETAPELE PLANIFICĂRII NECESARULUI DE PERSONAL

4.2. Planificarea necesarului de personal pe categorii

a) metoda calculului grupat poate fi aplicat la întreprinderile cu o nomenclatură stabilă de producţie.

Metoda calculului grupat

Metoda calculului grupat