Teza Efectele Gestiunii Stocurilor Asupra Viabilitatii Economico-Financiare A Intreprinderilor

CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………….........................2
Capitolul I. Noţiuni generale privind stocurile

1.1. Definirea stocurilor şi importanţa acestora în procesul de producţie.......................................4
1.2. Clasificarea stocurilor...............................................................................................................9
1.3. Procesul de stocare şi modelele de gestiune a stocurilor........................................................13
Capitolul II. Gestiunea stocurilor în cadrul întreprinderii SRL „BANDAIRA”

2.1. Caracteristica generală a întreprinderii...................................................................................23
2.2. Analiza economico-financiară a întreprinderii.......................................................................26
2.3. Influenţa stocurilor asupra eficienţei economice a întreprinderii...........................................36
Capitolul III. Direcţii de perfecţionare a gestiunii stocurilor

3.1. Optimizarera mărimii stocurilor.............................................................................................40
3.2. Căi de creştere a performanţelor întreprinderii.......................................................................45
Concluzii…………………………………………………………………………………….......57
Bibliografie……………………………………………………………………………………...60
Anexe…………………………………………………………………………………………….63
1
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei cercetate. Conducerea şi controlul stocurilor de
resurse materiale reprezintă, în economia de piaţă, o activitate căreia i se acordă o atenţie
deosebită datorită implicaţiilor economico-financiare importante pe care le determină formarea şi
deţinerea lor.
Stocurile sunt cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile
unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp
determinată, cu un anumit scop. Stocurile sunt de fapt rezultatul activităţilor de aprovizionare şi
de desfacere, al activităţii comerciale, în general, care sunt dependente de natura şi
caracteristicile materialelor şi produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare-
transport, de strategiile care se elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii obiectivului de
bază specific agenţilor economici.
În general, scopul formării stocurilor este diferit; la nivelul economiei, guvernul
constituie stocuri sub forma rezervei naţionale la resursele materiale strategice sau deficitare
pentru a pune la adăpost economia naţională de influenţa unor factori de forţă majoră (seisme,
inundaţii, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a penuriei).
Agenţii economici îşi constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a
asigura alimentarea continuă a subunităţilor de consum sau servirea clienţilor în vederea
desfăşurării normale a activităţii şi realizării astfel a obiectivelor ce şi le-au propus.
Formarea stocurilor de resurse materiale asigură condiţii optime pentru desfăşurarea,
după un sistem raţional, a activităţii fiecărei unităţi economice; fără stocuri nu se poate obţine
utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie, nu se pot satisface cererile clienţilor în strictă
concordanţă cu pretenţiile pe care le emit, nu se pot desfăşura o serie de operaţii din sistemele
aprovizionare şi desfacere cu cheltuieli rezonabile.
Scopul şi sarcinile cercetării. Scopul prezentului studiu constă în studierea efectelor
gestiunii stocurilor asupra viabilităţii economice şi financiare a întreprinderilor.
Pentru realizarea acestui scop au fost trasate următoarele sarcini:
 definirea stocurilor şi determinarea rolului acestora în procesul de producţie;
 analiza clasificării stocurilor şi modelelor de gestiune a stocurilor;
 studierea gestiunii stocurilor în cadrul întreprinderii „BANDAIRA” SRL;
 stabilirea influenţei stocurilor asupra eficienţei economice a întreprinderii;
 trasarea unor direcţii de optimizare a gestiuniio stocurilor.
Baza ştiinţifico-metodologică a tezei au constituit-o conceptele, propunerile,
publicaţiile, experienţa şi cunoştinţele vaste ale îndrumătorilor contemporani, precum: I
2
Bogdan, P. Brezeanu, P. Bran, A. Dănuleţiu, Gh. Băşanu, P. Baranger, D. Fundătură, V. Ilie,
R. Koch ş.a.
Obiectul cercetării îl constituie studierea şi analiza gestiunii stocurilor în cadrul SRL
„BANDAIRA” şi elaborarea modalităţilor de perfecţionare a gestiunii stocurilor în cadrul
întreprinderii.
Volumul şi structura lucrării. Scopul şi sarcinile cercetării au prefigurat structura
lucrării, care constă din introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări, lista surselor
bibliografice, anexe.
În Introducere este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt definite scopul şi
sarcinile cercetării. Este determinat suportul teoretico-metodologic, baza informaţională,
semnificaţia teoretică si valoarea aplicativă a lucrării.
Capitolul I “Noţiuni generale privind stocurile” cuprinde definirea rolului şi necesităţii
socturilor în procesul de producţie şi clasificarea stocurilor. De asemenea, sunt specificate
modelele de gestiune a stocurilor.
În capitolul II “Gestiunea stocurilor în cadrul întreprinderii SRL „BANDAIRA” este
efectuată caracteristica generală şi analiza economico-financiară a întreprinderii. Totodată, se
subliniază influenţa stocurilor asupra eficienţei economice a întreprinderii.
Capitolul III “Direcţii de perfecţionare a gestiunii stocurilor” prezintă modalităţile de
optimizare a mărimii stocurilor şi determinarea unor căi de creştere a performanţelor
întreprinderii.
În Concluzii şi recomandări sunt formulate şi propuse anumite tendinţe şi legităţi prin
care autorul generalizează rezultatele obţinute pe parcursul cercetărilor ştiinţifice proprii. În baza
sintezei teoretice a literaturii de specialitate, se constată că stocul de produse este deţinut pentru a
satisface cererile viitoare. Pentru ca întreprinderea să poată asigura întotdeauna satisfacerea
cererii pe un interval de timp dat, este necesar să se gestioneze eficient stocurile la nivel de
întreprindere.
Cuvinte cheie: stocuri, gestiunea stocurilor, analiză economico-financiară, indicatori
economici, performanţele întreprinderii, viabilitate economică etc.
3
CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND STOCURILE
1.1. Definirea stocurilor şi importanţa acestora în procesul de producţie
În activitatea curentă a agenţilor economici apar probleme operative de producţie, de
planificare sau proiectare, care se cer rezolvate în aşa fel încât ele să corespundă unui anumit
scop, de exemplu: un program de producţie realizat cu beneficii cât mai mari, cu cheltuieli cât
mai mici sau într-un timp cât mai scurt etc.
Pornind de la anumite date cunoscute, caracteristice procesului economic, respectiv:
beneficii unitare, coeficienţi tehnologici, disponibil de resurse, cheltuieli unitare, consumuri
specifice etc., se pot formula probleme care să ţină seama de scopul agenţilor economici atunci
când porneşte procesul tehnologic.
Teoria stocurilor a apărut din necesitatea asigurării unei aprovizionări ritmice şi cu
cheltuieli minime a stocurilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie, sau a
stocurilor de produse finite şi bunuri de larg consum în activitatea de desfacere a mărfurilor.
Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale sau produse (finite sau într-un stadiu
oarecare de fabricaţie) acumulate în depozitele de aprovizionare ale unităţilor economice într-un
anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, în vederea unei utilizări
ulterioare.1
Pe perioada respectivă resursele materiale sunt disponibile, dar nu sunt utilizate, deci
sunt neactive, scoase din circuitul economic, sau care prelungesc acest circuit (aspect considerat
negativ).
Stocul este o rezervă de material destinat să satisfacă cererea beneficiarilor, aceştia
identificându-se, după caz, fie unei clientele (stoc de produse finite), fie unui serviciu de
fabricaţie (stocuri de materii prime sau de semifabricate), fie unui serviciu de întreţinere (articole
de consum curent sau piese de schimb), fie unui serviciu de după vânzare (piese detaşate).
Tratarea procesului de stocare ca proces obiectiv necesar se impune, nu numai ca urmare
a naturii economice a acestuia, ci şi pentru că realizarea lui atrage cheltuieli apreciabile,
concretizate în afectarea unor importante spaţii de depozitare-păstrare, de utilaje pentru
transport-depozitare, de fonduri financiare etc.2
Deşi diferite, procesele de stocare au totuşi o serie de caracteristici comune, dintre care
esenţială este acumularea unor bunuri în scopul satisfacerii cererii viitoare. O problemă de teoria
stocurilor există doar atunci când cantitatea resurselor poate fi controlată şi există cel puţin o
componentă a costului total care scade pe măsură ce cantitatea stocată creşte.
1
Toma M., Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1994, pag.48.
2
Fundătură, Dumitru, (1999), Managementul resurselor materiale, Editura Economică, Bucureşti.
4
Evoluţia nivelului stocului este interesantă din două puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al producătorului, care este preocupat de valoarea medie a nivelului
stocului, deoarece această valoare permite cunoaşterea imobilizării totale a stocului şi scopul
producătorului va fi reducerea imobilizării la valoarea sa minimă;
b) din punctul de vedere al beneficiarului, care dorind să fie satisfăcut imediat, apreciază că
trebuie să evite, în măsura posibilităţilor, rupturile de stoc. Obiectivul beneficiarului va fi
reducerea la minim a riscului de ruptură de stocuri.
Aceste două puncte de vedere sunt contradictorii: riscurile de ruptură de stocuri nu sunt
reduse decât dacă imobilizările sunt foarte mari. Este deci necesar să se stabilească un echilibru,
obiectivul conducerii stocului constând în căutarea acestui echilibru.
Analiza şi gestiunea stocurilor prezintă aceleaşi caracteristici pentru toate ramurile de
activitate din economie (industrie, comerţ - servicii şi agricultură). În cele trei domenii nivelul
considerat normal al stocurilor relevă în general aceleaşi categorii obiective, respectiv:3
a) nivelul stocurilor este motivat de interesul - tranzacţii, care are cea mai ,,solidă bază”,
încă de la momentul înfiinţării firmei, în cadrul ăreia funcţiunea comercială fiind creată,
întreţinută şi dezvoltată la nivelul realizării în cele mai bune condiţii a întregii activităţi
comerciale a acesteia (marketing - cumpărări, depozite, vânzări, transport); efortul de gestiune a
stocurilor pentru nivele normale, trebuie să îndeplinească noţiunea de regulator al producţiei
între aprovizionare şi consum, care cere, în general un nivel de stoc superior.
b) nivelul stocurilor este influenţat de starea de precauţie care explică provenienţa şi
posesia stocului. În măsura în care nu există o certitudine cu privire la cererea de consum este
necesar să se deţină la fiecare stadiu al fluxului de aprovizionare şi livrare o rezervă de reglare ce
constituie o garanţie la orice abatere de previziune, a stării de precauşţie a decidentului;
c) nivelul stocurilor este motivat de specificitatea relaţiilor de piaţă concurenţială,
speculative, chiar dacă, pe fond se vorbeşte de ceeea ce denumim negocieri. Firma, ca urmare a
libertăţii politicii sale comerciale poate realiza speculaţii asupra preţurilor, respectiv
aprovizionarea la cel mai mic cost posibil şi stabilirea unui preţ de vânzare pe piaţă în beneficiul
firmei. În contextul acestui proces de cumpărare - vânzare, firma poate în mod normal prin
abilităţi speculative, să mărescă partea sa de câştig prin operaţiuni comerciale şi să construiască
în acest fel strategia dominării efective a unei pieţe sau a unui segment de piaţă. În tot acest
,,joc”, un singur aspect devine foarte clar, cel care asigură echilibrul speculativ al operaţiunilor,
respectiv stocul, cel care, în maniera în care determină şi ajută efectiv proprietarul în susţinerea
operaţiunilor speculative, în egală măsură îl forţează la precauţie, avându-se în vedere costul de
Negoescu Gh., Risc şi incertitudine în economia de piaţă, Galaţi, Editura Alter-Ego Cristian 1995.
3
5
imobilizare, în orice moment imprevizibil ca mod de manifestare şi efecte în funcţie de raportul
variabilelor de pe piaţă.
Funcţiile stocurilor
În literatura de specialitate în domeniul stocurilor se vorbeşte de existenţa a cinci funcţii
pe care stocurile le îndeplinesc în procesele firmei:4
1. funcţia de reglare a proceselor economice în timp;
2. funcţia de rentabilizare a capacităţilor de producţie;
3. funcţia de asigurare asupra efectelor de fluctuaţie a cererii;
4. funcţia speculativă şi de anticipare a fenomenelor de piaţă;
5. funcţia reziduală (câştig de libertate faţă de planul de stabilire a costurilor de gestiune
şi informaţie).
Aceste funcţii în ansamblu dar fiecare în parte contribuie la otimizarea stocurilor pentru
producţie sau pentru vânzare în relatia cu piaţa. Neglijarea sau tratarea cu superficialitate a
oricăreia dintre acestea poate determina o diminuare în sensul eficienţei a raportului producţie-
piaţă.
Funcţia de reglare a proceselor economice în timp prin modul în care sesizează şi pune în
valoare aspectele procesului, generează şi asigură prin stocaj rolul de reglare în timp a activităţii
economice a firmei. Scopul acestei funcţii este de a asigura un echilibru între fluxurile de intrare
- ieşire de a stabili o legătură între cererea pieţei şi stocurile pentru producţie sau vânzare.
Funcţia de rentabilizare a capacităţilor de producţie - materiile, materialele sau produsele,
elemente de stoc, identificabile în firmă sunt generate pe două căi: fie sunt cumpărate, fie sunt
produse de aceasta. În ambele situaţii problema care se pune o constituie optimizarea mărimii
taliei lor care depind de cel puţin doi factori esenţiali: capacitatea serviciului cumpărat şi
capacitatea de producţie a firmei, ceeea ce din punct de vedere economic, pune în evidenţă
rentabilitatea cu care acestea sunt utilizate în interesul procesului economic de producţie şi
desfacere.
Funcţia de asigurare asupra efectelor de fluctuaţie a cererii - strategia de analiză şi
gestiune a stocurilor este necesar să cuprindă obiectivele care să prevină deficienţele de sistem,
indiferent de ce natură ar fi, excedent sau insuficienţă, în egală măsură, avându-se în vedere
faptul că fiecare dintre acestea, la un anumit moment, pot genera şi întreţine fenomene cu efect
de dezorganizare a activităţii firmei, creând astfel nemulţumirea cererii externe. Din punct de
vedere al costului aceste fenomene generează:5
 un cost de stocaj, în situaţie de excedent
4
Nederiţă A., „Contabilitatea financiară”, Chişinău, 2003.
5
Toma M., Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1994, pag.48.
6
 un cost de penurie, în situaţie de insuficienţă de stoc ce poate genera erori de gestiune sau
de comunicare a informaţiei în procesul economic al firmei.
Funcţia speculativă şi de anticipare a fenomenelor de piaţă depinde de gradul de libertate
financiară a firmei şi a marjei de subutilizări a capacităţii sale de stocaj. Stocurile formate însă în
patrimoniul firmei nu întotdeauna pot fi stocuri speculative faţă de fluctuaţiile de piaţă, ele
permit acesteia doar posibilitatea de a profita de situaţiile conjuncturale (în sensul fie al unor
avantaje, fie al evitării inconvenienţelor generate de acestea care ar putea afecta firma, în sensul
diminuării capacităţii de plată).
Funcţia reziduală (câştig de libertate în raport de scenariul de planificare a costurilor de
gestiune şi de informatie) - acceptarea sau nevoia de a fi create oferă în subsidiar stocurilor
anumite grade de libertate faţă de elementele imprevizibile. Existenţa stocurilor fără a exprima
un anumit nivel al acestora, creează firmei suficiente probleme, practica demostrând însă că
deosebit de grave probleme au fost create firmelor în situaţii de lipsă de stoc. În nici o situaţie
însă nu s-a putut demonstra nivelul optim de stoc, care să satisfaca din toate punctele de vedere
întreaga problematică procesuală a firmei, astfel că dacă pe un anumit segment stocurile au
rezovat de exemplu cerinţele complete ale producţiei, tot atât de adevărat trebuie să acceptăm
faptul că pentru asemenea condiţii costurile de fabricaţie au înregistrat mutaţii în sensul creşterii
acestora, cel puţin în limitele în care s-au diminuat cheltuielile de stocaj.6
Importanţa stocurilor în procesul de producţie
Procesul de producţie propriu-zis este supus în mod aleator unei sume de perturbaţii cum
ar fi: instabilitatea personalului, prezenţa rebuturilor, existenţa timpilor morţi datoraţi defectării
utilajelor etc.
În felul acesta, producţia devine un rezultat aleator al unei combinaţii de fenomene care
au loc în conformitate cu legile probabilităţii. Nici un proces de producţie nu e fiabil dacă este
supus direct acţiunii perturbatoare a parametrilor ce apar în mod aleator. Este deci absolut
necesar de a elimina aceste influenţe directe, adică să se deconecteze sistemul de la fluctuaţiile
externe. Elementul care asigură deconectarea şi care joacă rolul detampon, de amortizor al
variaţiilor îl reprezintă stocurile.
Ca proces economic complex, gestiunea stocurilor are o sferă largă de cuprindere, aceasta
incluzând atât probleme de conducere, dimensionare, de optimizare a amplasării stocurilor în
teritoriu, de repartizare a lor pe deţinători, de formare şi evidenţă a acestora, cât şi probleme de
recepţie, de depozitare şi păstrare, de urmărire şi control, de redistribuire şi mod de utilizare.
Hoanţă N., Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996, pag.306.

6
7
Cu toate că stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, în mod obiectiv, să
se recurgă la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura
ritmicitatea producţiei materiale şi a consumului.
Obiectivitatea formării de stocuri este justificată de acţiunea mai multor factori care le
condiţionează existenţa şi nivelul de formare, le stabilizează funcţia şi scopul constituirii. Între
aceştia amintim:7
 contradicţia dintre specializarea producţiei şi caracterul nespecializat al cererii;
 diferenţa spaţială dintre producţie şi consum;
 caracterul sezonier al producţiei sau al consumului; pentru majoritatea produselor
producţia este continuă, în timp ce consumul este sezonier; la produsele agricole situaţia
este inversă;
 periodicitatea producţiei şi consumului, a transportului;
 necesitatea condiţionării materialelor înaintea intrării lor în consum;
 punerea la adăpost faţă de dereglările în procesul de aprovizionare-transport sau faţă de
factorii de forţă majoră (stare de necesitate, calamităţi naturale, seisme, caracterul
deficitar al resurselor);
 necesitatea executării unor operaţii specifice pentru a înlesni procesul de livrare sau
consum al materialelor (recepţie, sortare, marcare, ambalare – dezambalare, formarea
loturilor de livrare, pregătirea materialelor pentru consum ş.a.m.d.);
 necesitatea eficientizării procesului de transport etc.
Ţinând seama de această dublă influenţă a procesului de stocare, este necesară găsirea de
modele şi metode în vederea formării unor stocuri, care prin volum şi structură, să asigure
desfăşurarea normală a activităţii din economie, dar în condiţiile unor stocări minim necesare şi a
unor cheltuieli cât mai mici.
Rolul determinant al stocurilor este evidenţiat de faptul că acestea asigură certitudine,
siguranţă şi garanţie în alimentarea continuă a producţiei şi ritmicitatea desfacerii rezultatelor
acesteia. Altfel spus, procesul de stocare apare ca un regulator al ritmului aprovizionărilor cu cel
al producţiei, iar stocul reprezintă acel “ tampon inevitabil” care asigură sincronizarea cererilor
pentru consum cu momentele de furnizare a resurselor materiale.
Alte motive pentru crearea stocurilor ar putea fi:
 investirea unei părţi din capital în stocuri pentru a reduce cheltuielile de organizare;
 capitalul investit în stocuri e uşor de evidenţiat;
Jianu, Iulia, Evaluarea, prezentarea şi analiza performanţei întreprinderii, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007.
7
8
 asigurarea desfăşurării neîntrerupte a procesului de producţie;
 asigurarea unor comenzi de aprovizionare la nivelul consumului imediat nu este
întotdeauna posibilă şi eficientă din punct de vedere economic;
 comenzile onorate de către furnizorii din alte localităţi nu pot fi introduse imediat în
procesul de fabricaţie;
 anticiparea unei creşteri a preţurilor (exceptând speculaţiile) etc.
Concluzii
În urma celor expuse mai sus, putem menţiona că stocurile constituie o nevoie de
finantare ce presupune alocarea unor resurse financiare care implică un anumit cost. Investirea
unor fonduri semnificative în achiziţia de stocuri, transportul, manipularea şi păstrarea acestora
impune o analiză a proceselor pentru determinarea nivelului optim şi minimizarea costurilor.
Optimul în domeniul stocurilor constă în realizarea unui volum maxim al producţiei şi al
vânzărilor cu un nivel minim al stocului.
Gestionarea eficientă a stocurilor depinde de: relaţii directe şi de durată cu furnizorii;
stabilirea şi urmăirea graficelor de aprovizionare; lichidarea întârzierilor de aprovizionare;
reducerea cheltuielilor de transport; reducerea blocării de monedă în stocuri inutile;
îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi gestionare a resurselor şi reducerea pierderilor în timpul
transportării şi depozitării.
Managementul stocurilor permite abordarea acestor dimensiuni ca parte integrantă a
utilizării eficiente a capitalului investit. Investiţia în stocuri trebuie considerată ca o investiţie
generatoare de profit, alocarea capitalului se face atunci când profitul aşteptat de a se obţine este
superior sau cel puţin egal cu cel obţinut din exploatarea altor oportunităţi de investire.
1.2. Clasificarea stocurilor

În general, la nivelul unui agent economic se constituie trei categorii de stocuri:
a) stocuri de resurse materiale;
b) stocuri de producţie neterminată;
c) stocuri de distribuţie (de produse finite),
Stocuri de resurse materiale
Pentru desfăşurarea normală a activităţii specifice, orice întreprindere îşi constituie
diferite categorii de stocuri în funcţie de condiţiile de aprovizionare, de natura resurselor
9
materiale, de caracteristicile proceselor tehnologice, de organizarea structurală a subunităţilor de
consum şi dispersia teritorială a acestora, de strategia şi politica adoptate în formarea stocurilor
în raport cu factorii care le condiţionează.
La nivelul acestor unităţi se prevede constituirea în mod obişnuit a stocului curent şi cu
titlu de excepţie a stocului de siguranţă, de condiţionare, de transport intern şi de iarnă. Aceste
stocuri îndeplinesc aceeaşi funcţie dar pentru condiţii diferite.
Formarea de stocuri optime, mai ales în faza de aprovizionare reprezintă o preocupare
majoră pentru managerul oricărei întreprinderi. Imobilizarea unei părţi importante din capitalul
circulant în stocuri reprezintă o utilizare ineficientă a disponibilităţilor proprii sau împrumutate.
Stabilirea momentului în care este necesară lansarea unei noi comenzi de aprovizionare,
precum şi a mărimii comenzii reprezintă decizii fundamentale în managementul stocurilor.
Determinarea punctului de reaprovizionare (momentul lansării unei noi comenzi)
reprezintă, de fapt, stabilirea mărimii stocuiui, la care se impune lansarea unei noi comenzi.
Punctul de reaprovizionare indică doar când anume trebuie lansată comanda, nu mărimea
comenzii.8
În condiţii de certitudine, punctul de reaprovizionare se poate determina utilizând
următoarea relaţie:
P=D*T,
unde
P - reprezintă punctul de reaprovizionare, exprimat în unităţi fizice;
D - cererea medie zilnică, exprimată în unităţi fizice;
T - mărimea intervalului de reaprovizionare, exprimat în zile.
În condiţii de incertitudine, pentru determinarea punctului de reaprovizionare se ia în

calcul şi un stoc de siguranţă (SS), relaţia fiind următoarea:
P = D * T + SS
unde
P, D şi T au aceeasi seminificaţie, iar SS este stocul de siguranţă exprimat în unităţi fizice.
În situatii de incertitudine, gestionarea stocurilor trebuie sa ia în calcul probabilitatea de

apariţie a întârzierilor în aprovizionare. Decizia de formare a stocurilor de siguranţă va depinde
de mărimea funcţiei de cost global (costul de depozitare plus speranţa matematică a costului
întârzierii aprovizionării).
Koch R., Dicţionar de finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001, pag.248.

8
10
Feg = Cd + Sm,
unde
Fcg - funcţia costului global;
Cd - cost de depozitare (stoc de siguranţă, cost unitar de depozitare);
Sm - speranţa matematica a costului intarzierii aprovizionării (numărul unităţilor lipsa; costul
lipsei de materie primă; probabilitatea întârzierii).
Stocuri de producţie neterminată

Producţia neterminată este producţia al cărei proces de fabricaţie nu a fost finalizat.
Printr-o dimensionare corectă, stocul de producţie neterminată asigură desfăşurarea ritmică şi
uniformă a procesului de producţie. Supradimensionarea stocurilor de producţie neterminată
duce la imobilizări de capital circulant, iar subdimensionarea acestora conduce la întreruperea
procesului de producţie.
În general, pentru producţia neterminată se constituie următoarele categorii de stocuri:
 de ciclu,
 circulant,
 de siguranţă.
Stocuri de distribuţie (de produse finite)
Stocurile de produse finite, denumite si stocuri de distributie, reprezinta acumulari de
produse realizate de intreprindere pentru asigurarea desfasurarii in conditii optime a activitatii de
desfacere si satisfacerea cerintelor clientilor.
În general, existenţa şi eficienţa unei întreprinderi nu este compatibilă cu
menţinerea unor stocuri mari de produse finite. Dar vânzarea produselor nu este posibilă imediat
după încheierea procesului de fabricaţie, deşi din punct de vedere tehnologic s-a încheiat
procesul de transformare şi pot fi utilizate în scopul pentru care au fost create. Însă, pentru a
deveni marfă, produsele trebuie supuse unui lanţ de operaţiuni în vederea acceptării şi vânzării
lor pe piaţă. Astfel, produsele sunt reţinute în depozitele de desfacere ale producătorilor sub
denumirea de produse finite. Pe perioada stocării, produsele finite constituie resurse neactive,
care în limite iraţionale conduc la încetinirea vitezei de rotaţie a capitalului circulant, la creşterea
imobilizărilor şi a cheltuielilor de depozitare, la diminuarea eficienţei activităţii economico-
financiare a întreprinderii producătoare.9
În concluzie, apar două situaţii contradictorii: pe de o parte, se impune staţionarea
temporară a produselor finite pentru efectuarea operaţiilor în concordanţă cu cerinţele
Mironenco, Rodica/ Informatica Economică/ „Controlul gestiunii stocului” p. 100-102, An 2002, Nr.2.
9
11
consumatorilor, iar pe de altă parte, trecerea cât mai rapidă a acestora în consum, în vederea
sporirii eficienţei utilizării capitalului investit. Rezolvarea acestor situaţii presupune practic
diminuarea timpului aferent operaţiiior la care sunt supuse produsele finite pentru a fi vândute
clienţilor.
Operaţiile efectuate asupra produselor finite în timpul stocării sunt, în general,
următoarele: primirea şi recepţia produselor finite din secţiile de producţie; înregistrarea acestora
în evidenţă; sortarea; asamblarea, efectuarea unor operaţii de montaj; condiţionarea produselor,
asigurarea unor proprietăţi fizico-chimice cerute de clienţi; etichetarea; marcarea; formarea
loturilor de livrare; ambalarea pentru protecţie şi prevenirea deteriorării pe timpul manipulării şi
transportului; întocmirea formelor de livrare; încărcarea în mijloacele de transport şi expedierea
produselor.
Cunoaşerea concretă a operaţiilor care delermină staţionarea produselor în depozitele
producătorilor, a timpului necesar efectuării acestora, permite aplicarea unor măsuri care să ducă
la reducerea perioadei de stocare, cum ar fi: comasarea unor activităţi care se pot efectua în
aeeeaşi perioadă de timp (etichetarea şi marcarea concomitent cu formarea loturilor de livrare;
mecanizarea, automatizarea şi robotizarea operaţiilor; simplificarea şi automatizarea evidenţei
tehnico-operative).10
Tehnologia de fabricaţie, programul de lansare în producţie, utilizarea optimă
a capacităţilor de producţie nu permit, întotdeauna, realizarea simultană a sortimentelor
sau produselor care urmează să fie livrate unui client la un moment dat. Astfel, unele produse sau
sortimente vor trebui stocate un timp, până când sunt realizate şi celelalte, pentru a forma un lot
complet, care să fie livrat către client.
Există anumite produse, la care, alături de stocurile obişnuite, din care se livrează în mod
curent, se constituie şi:11
 stocuri de siguranţă – unitatea producătoare îşi poate constitui stocuri de siguranţă în
vederea acoperirii cererilor de vânzare când acestea depăşesc nivelul previzionat.
 sezoniere - stocurile sezoniere sunt determinate de caracterul sezonier al producţiei sau
consumului şi sunt constituite de întreprinderile producătoare pentru deservirea clienţilor,
fie pe parcursul întregului an, fie pe perioade mai scurte.
 anticipate - de asemenea, pot fi constituite stocuri anticipate de produse finite în scopul
satisfacerii cerinţelor clienţilor pe durata opririi fabricaţieie (reparaţii, retehnologizare,
schimbarea profilului de fabricaţie, asimilarea în procesul de fabricaţie a unor produse
noi şi renunţarea la altele).
10
Mărgulescu D., Analiză economico – financiară, Editura România de Mâine, Bucureşti 1999, - p.254.
11
Ilie V., Gestiunea financiară a întreprinderii - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1997. p.29.
12
 de conjunctură - în funcţie de natura produsului, de potenţialul de producţie, de
evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă şi implicit a preţului de vânzare, unitatea
producătoare îşi poate constitui stocuri de conjunctură pentru a le plasa pe piaţă în
momente favorabile al preţului.
Formarea acestor categorii de stocuri este condiţionată de strategia pe care o adoptă
producătorul cu piaţa. La baza elaborării unei astfel de strategii trebuie să stea volumul
previzional al vânzărilor pentru satisfacerea cerinţelor clienţilor şi realizarea unui profit maxim,
dar este necesară şi analiza atentă a următoarelor aspecte:
 care sunt costurile şi riscurile unor stocuri mai mari decât cererea, faţă de pierderile de
încasări datorate lipsei produselor în stoc;
 care sunt costurile legate de modificarea volumului de producţie în funcţie de
sezonalitatea cererii, în comparaţie cu cele aferente păstrării în perioadele cu cerere
scăzută a unor stocuri egale cu cele din perioadele cu cerere mare;
 care sunt costurile legate de sistarea unor vânzări datorită reduceni unor capacităţi de
producţie, comparativ cu extinderea acestora.
În concluzie, strategia stocurilor este influenţată de strategia de vânzări, ambele fiind
componente ale strategiei generale de dezvoltare a oricărui agent economic.
1.3. Procesul de stocare şi modelele de gestiune a stocurilor

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legată de cunoaşterea
elementelor prin care se caracterizează procesele de stocare şi care determină nivelul de formare
al stocurilor:
A. Cererea de consum, element de bază în funcţie de care se determină nivelul şi ritmul
ieşirilor, volumul şi ritmul necesar pentru intrări şi nivelul stocului. Cererea de consum
reprezintă numărul de produse solicitate în unitatea de timp. Acest număr nu coincide
întotdeauna cu cantitatea vândută deoarece unele cereri pot rămâne nesatisfăcute datorită
deficitului în stoc sau întârzierilor în livrare. Evident, dacă cererea poate fi satisfăcută în
întregime, ea reprezintă cantitatea vândută.
După natura ei, cererea poate fi:12
12
13
 determinată - cererea pentru o perioadă e cunoscută şi poate fi constantă pentru toate
perioadele sau variabilă pentru diferite perioade;
 probabilistă - cererea e de mărime sau frecvenţă necunoscute, dar previzibile şi
reprezentată printr-o repartiţie de probabilitate dată. Caracteristicile şi tipul cererii se
stabilesc pe bază de observaţii, prin studii asupra perioadelor trecute.
Stabilirea caracteristicilor şi tipului de cerere pe baza observaţiilor, prin studii asupra
perioadelor trecute, nu este satisfăcătoare, din cel puţin două motive:
 presupunând că şi în viitor cererea ar urma aceeaşi repartiţie de probabilitate ca în
perioadele trecute, parametrii ei nu se menţin întotdeauna;
 se exclude posibilitatea influenţei unor fluctuaţii sezoniere asupra cererii.
Cererea probabilistă poate fi stabilă din punct de vedere statistic sau nestabilă din punct
de vedere statistic (sezonieră).
 necunoscută - cererea pentru care nu dispunem nici de datele necesare stabilirii unei
repartiţii de probabilitate (este cazul, de exemplu, al produselor noi).
B. Costurile reprezintă cheltuielile ce trebuie efectuate pentru derularea procesului de
aprovizionare-stocare (respectiv cele cu comandarea, contractarea, transportul, depozitarea,
stocarea materialelor etc.).
În calculul stocurilor se au în vedere:
a) Costurile de stocare care cuprind suma cheltuielilor ce trebuie efectuate pe timpul staţionării
resurselor materiale în stoc şi anume:
 cheltuieli cu primirea-recepţia;
 cheltuieli de transport intern;
 cheltuieli de manipulare, care cuprind costul forţei de muncă nece-sare pentru deplasarea
stocurilor, a macaralelor, cărucioarelor, elevatoarelor şi a celorlalte utilaje necesare în
acest scop;
 cheltuieli de depozitare propriu-zisă: chiria spaţiului de depozitare sau amortizările, în
cazul unui spaţiu propriu;
 cheltuieli de conservare;
 cheltuieli cu paza;
 cheltuieli de evidenţă care apar datorită faptului că stocurile sunt practic inutilizabile fără
o evidenţă bine pusă la punct, care să ne spună dacă produsul necesar se găseşte sau nu în
stoc;
 cheltuieli administrative;
 impozite şi asigurări;
14
 cheltuieli datorate deprecierii, deteriorării, uzurii morale care sunt caracteristice pentru
produsele “ la modă” sau pentru cele care se modifică chimic în timpul stocării
(alimente, de exemplu); la care se adaugă costul capitalului investit; acest cost reprezintă
un anumit procent din capitalul investit, însă determinarea cifrei exacte necesită o analiză
atentă. Procentul exact depinde, în primul rând de ce alte utilizări ce se pot găsi pentru
capitalul ” imobilizat” în stocuri.
Capitalul investit în stoc este neproductiv, costul său este dat de mărimea beneficiului ce
s-ar putea obţine dacă acest capital ar fi fost investit într-un mod productiv sau de dobânda ce
trebuie plătită dacă ar fi fost împrumutat.13
Costul stocării depinde de mărimea stocului şi durata stocării. Aceste cheltuieli se pot
grupa după cum urmează:
 cheltuieli constante pentru durata totală a procesului de gestiune (amortismentul clădirii,
cheltuieli pentru întreţinerea depozitului, iluminat, încălzit etc.;
 cheltuieli variabile proporţionale cu cantitatea depozitată şi cu durata depozitării (deci cu
stocul mediu), exprimate prin dobânda pentru fondurile imobilizate în stoc;
 cheltuieli variabile neproporţionale cu mărimea lotului (salarii ale forţei de muncă,
pierderi datorate uzurii reale şi demodării, cheltuieli pentru chirie etc.) şi cu durata de
stocare.14
La cheltuielile de existenţă a stocului în depozit, prezentate mai sus, se pot adăuga şi
cheltuielile pentru surplus de stoc (excedent), care intervin atunci când, după satisfacerea cererii,
rămâne o anumită cantitatenevândută (de exemplu, desfacerea unor articole de sezon). În
modelele dinamice unde se lansează mai multe comenzi în timpul unui sezon, penalizarea pentru
surplus se ataşează numai ultimei comenzi nedesfăcute complet.
b) Costul de penurie sau costul ruperii stocului este definit atunci când volumul cererii
depăşeşte stocul existent. Referitor la acest stoc, există trei situaţii. Prima apare atunci când
stocul (de materii prime sau semifabricate) este nul la primirea comenzii şi firma se
reaprovizionează de urgenţă pentru a produce cantităţile solicitate.
Componentele cheltuielilor de penurie sunt, în acest caz, următoarele:
 cheltuieli suplimentare pentru satisfacerea cererii în condiţii neobişnuite;
 penalizări primite de către firmă din partea beneficiarului, dacă termenele de livrare
prevăzute în contracte nu se respectă;
 cheltuieli suplimentare pentru manipulare, ambalare, expediţie etc.
13
Giurgiu A.I., Mecanizmul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.73.
14
Militaru, Gheorghe, Managementul producţiei şi al operaţiunilor, Editura ALL, Bucureşti, 2008.
15
A doua situaţie are loc atunci când desfacerea nu se poate realiza (pierderea
beneficiarului) din cauza nelivrării imediate a unui articol. Estimarea cheltuielilor de penurie este
aici destul de dificilă şi adesea imposibilă.
A treia, şi cea mai dificilă, apare atunci când firma este în lipsă de materii prime (sau
piese de schimb) ce afectează întregul proces de producţie, cu toate consecinţele sale, reflectate
în penalizări şi uneori chiar în costul producţiei care ar fi rezultat în timpul stagnării.
c) Cheltuieli datorate variaţiilor ritmului de producţie. Din această categorie fac parte:
 cheltuielile fixe legate de creşterea ritmului de producţie, de la nivelul zero, la un anumit
nivel dat. Dacă este vorba de achiziţii, aici vor intra cheltuielile administrative legate de
lansarea comenzilor;
 cheltuieli de lansare care includ toate cheltuielile care se fac cu: întocmirea comenzii,
trimiterea acesteia la furnizor, pregătirea livrării unei partizi de materiale, cheltuieli de
transport a lotului, deplasării la furnizori, telefoane, poştă etc.; în general aceste cheltuieli
sunt fixe pentru o comandă;
 cheltuieli legate de angajarea şi instruirea unui personal suplimentar sau de concediere a
unor salariaţi.
d) Preţul de achiziţie sau cheltuielile directe de producţie. Preţurile pe unitatea de produs
pot depinde de cantitatea achiziţionată, dacă se acordă anumite reduceri de preţ în funcţie de
mărimea comenzii. Cheltuielile de producţie pe unitatea de produs pot fi şi ele mai scăzute,
datorită unei eficienţe superioare a muncitorilor şi maşinilor într-o producţie de serie mare.
C) Cantitatea de reaprovizionat reprezintă necesarul de aprovizionat care se stabileşte în
funcţie de necesarul pentru consum pentru întreaga perioadă de gestiune.15
Cantitatea de aprovizionat (cantitatea intrată în stoc) poate fi din producţia proprie sau
obţinută prin alte mijloace şi se poate referii la fiecare resursă separat sau la ansamblul lor.
Această cantitate e limitată de capacităţile de depozitare.
D) Lotul reprezintă cantitatea cu care se face aprovizionarea la anumite intervale în
cadrul perioadei de gestiune stabilită (trimestru, semestru, an) şi care este în funcţie de
caracterul cererii.
E) Parametrii temporali sunt specifici dinamicii proceselor de stocare. Aceştia sunt:
 perioada de gestiune - determină şi orizontul procesului de gestiune. De obicei se
consideră a fi un an;
 intervalul de timp între două aprovizionări consecutive;
15
Petrescu S., Diagnostic economic-financiar. Metodologie. Studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004.
16
 durata de reaprovizionare - reprezintă timpul ce se scurge din momentul calendaristic la
care s-a emis comanda de reaprovizionare până la sosirea în întreprindere a cantităţii de
reaprovizionat;
 momentul calendaristic la care se emit comenzile de reaprovi-zionare. (data de
reaprovizionare);
 coeficientul de actualizare.16
Dacă în modelele probabiliste folosirea tuturor parametrilor temporali este obligatorie,
unii dintre ei (de exemplu, durata de reaprovizionare sau data de reaprovizionare) nu prezintă
nici o importanţă în modelele deterministe. De asemenea durata de aprovizionare poate fi o
constantă sau o variabilă aleatoare, determinând în baza legăturii pe care o are cu volumul şi
frecvenţa cererii, cheltuielile de penurie.
F) Gradul de prelucrare a produselor. Cu cât bunurile păstrate în stoc sunt într-un stadiu
mai avansat de finisare, cu atât mai repede pot fi satisfăcute comenzile, dar cu atât mai mari vor
fi cheltuielile de stocare. Cu cât produsele sunt mai puţin finisate (cazul limită îl constituie
materia primă), cu atât mai mici sunt cheltuielile de stocare, dar timpul necesar pentru livrarea
unei comenzi este mai mare. În plus, erorile de previziune tind să crească pe măsură ce gradul de
prelucrare a produselor este mai avansat; pentru a reduce influenţa factorilor nefavorabili este
necesar de aceea să crească şi stocul tampon. Numărul tipurilor de produse ce trebuie stocate
creşte rapid, pe măsură ce gradul de finisare este mai avansat.
Variabilele care influenţează stocurile sunt de două feluri:
 variabile controlabile: cantitatea intrată în stoc, frecvenţa sau momentul achiziţiilor,
gradul de prelucrare a produselor;
 variabile necontrolabile: costurile, cererea, durata de reaprovizionare, cantitatea livrată.
Dimensionarea economică a stocurilor reprezintă o acţiune de mare importanţă pentru
îmbunătăţirea situaţiei financiare a unităţilor din diferite sectoare de activitate; de această acţiune
depinde nemijlocit gradul de activizare care se asigură fondurilor materiale şi financiar- valutare
de care se dispune sau care pot fi asigurate, eficienţa în deţinerea stocurilor ş.a.
Din aceste motive, pe plan general, se manifestă o permanentă preocupare, concepându-
se noi sisteme şi modele mai eficiente şi de utilitate practică în gestiunea stocurilor. Deşi au o
structură generală comună, procesele reale de stocare sunt, aşa cum s-a arătat, variate; ca urmare,
în calculele de optimizare a nivelului de formare a stocurilor nu se poate folosi un model unic.
16
17
Este, deci, necesară alegerea acelui model care ia în calcul factorii concreţi de influenţă a
mărimii stocurilor pentru fiecare resursă materială, în funcţie de natura şi caracteristicile de
aprovizionare-depozitare-consum.17
Determinările se fac pentru fiecare tip de stoc: curent, de siguranţă, pentru transport
intern, de condiţionare. Stocul de producţie (Sp) se stabileşte pe fiecare tip de resursă prin
însumarea elementelor care îl compun, respectiv, a stocului curent (Scr), în curs de transport
(Str), de siguranţă (Ss), de condiţionare (Scd), de transport intern (Stri):
Sp = Scr + Str + Ss + Scd + Stri
În determinarea stocurilor curente (Scr) se pot folosi metode şi modele diferite în funcţie
de scopul urmărit şi de elementele care se iau în calcul. Între acestea amintim: metoda statistică,
metode de calcul pe baza factorilor concreţi de influenţă (deci, metode directe), metode care iau
în calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionare-stocare.
Metoda statistică presupune luarea în considerare a intervalelor efective la care s-au
realizat aprovizionările de la furnizori în perioada anterioară (Iefi) şi a cantităţilor de materiale
efectiv intrate în depozitele unităţii economice consumatoare - qefi. Relaţia de calcul care se
foloseşte pentru stabilirea stocului curent în expresie fizică, după această metodă, este:
Scrf = cmz × I,
unde:
cmz - reprezintă consumul mediu zilnic estimat;
I - intervalul mediu între două livrări (aprovizionări) succesive;
Metode de calcul direct. Acestea îmbracă forme diferite în funcţie de factorul care
condiţionează nivelul fizic al stocului curent, astfel: metoda de calcul pe baza „capacităţii de
transport” (Ctr), caz în care stocul curent se stabileşte la nivelul acesteia:
Scrf = Ctr
Intervalul mediu între livrări, care determină expresia în zile a stocului curent, se
calculează cu ajutorul relaţiei:
I = Scrf cmz metoda de calcul pe baza „cantităţii minime de livrare în condiţii economice
avantajoase” (qml) a cărei mărime defineşte nivelul fizic de formare a stocului curent:
Scrf = qml
În acest caz, intervalul mediu între livrări se calculează cu ajutorul relaţiei:
q I = Scrf sau ml cmz cmz
Metode care iau în calcul cheltuielile antrenate de procesele de aprovizionare-stocare; aici
se încadrează modelele economico-matematice care, prin construcţia lor, iau în calcul uneori şi
factori concreţi de influenţă a nivelului de formare a stocurilor, dar în primul rînd, cheltuielile pe
17
Hoanţă N., Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996, pag.306.
18
care le antrenează procesele de stocare (avîndu-se în vedere eventualele elemente specifice
acestora).
Aceste modele asigură în esenţă stabilirea pe criterii economice a „loturilor” care se
comandă de clienţi furnizorilor. Dimensionarea stocului curent (Scr) la nivelul lotului economic
de comandă- aprovizionare (n*) - situaţie specifică tipurilor de gestiune cu cerere constantă la
intervale egale şi cu cerere variabilă la intervale neegale - are loc când necesarul de aprovizionat
(Na) este egal cu necesarul de consum (Npl); deci:
S* = n * cr.
Aprovizionarea în cantităţi mai mari decât cele economice rezultabile din aplicarea
modelului de optimizare - acţiune care poate fi avută în vedere la proiectarea strategiei în
aprovizionarea - stocarea resurselor materiale - prezintă, după caz, avantaje şi dezavantaje:
Avantaje:
1. cumpărarea la un preţ mai mic pe unitatea de material sau produs (deci, se poate
beneficia de rabat comercial, acordabil de către furnizori pentru comandarea în cantităţi mari;
nivelul se stabileşte de furnizor);
2. reducerea costului total cu comandarea sau lansarea comenzilor (a acţiunilor de
reaprovizionare);
3. diminuarea costului de transport al resurselor comandate.
Dezavantaje:
1. creşterea stocului maxim de materiale depozitabile, ceea ce înseamnă spaţii de
depozitare-păstrare suplimentare;
2. sporirea cheltuielilor cu stocarea, conservarea şi depozitarea, inclusiv a efectului
imobilizării ca atare a resurselor financiar-valutare (stocul mediu fiind mai mare);
3. amplificarea efectului uzurii morale;
4. sporirea procentului deprecierilor şi degradărilor calitative a resurselor materiale
stocate;
5. diminuarea flexibilităţii şi mobilităţii în ajustarea stocurilor în situaţiile care impun
acţiunea în acest sens (ca urmare a mutaţiilor care se produc în vînzarea produselor şi implicit în
fabricaţia acestora).
Pentru stabilirea opţiunii strategice este necesară compararea efectului avantajelor cu cel
al dezavantajelor. Aşa cum s-a menţionat anterior, rezultatele obţinute prin aplicarea modelului
pot conduce la stabilirea unor loturi de livrare care, prin nivel, nu se corelează, de exemplu, cu
capacitatea mijloacelor de transport posibil a fi utilizate; în aceste condiţii este necesar ca.
Metoda A.B.C. este un procedeu rapid pentru analiza aprovizionării şi gestiunii
economice a materialelor. Această analiză clasifică mărfurile achiziţionate în funcţie de valorile
19
de aprovizionare ale acestora şi de ponderea achiziţiilor. Prin aceasta pot fi văzute punctele de
plecare pentru realizarea unei politici raţionale a achiziţiilor; pe aceasta se pot baza mai multe
măsuri, începînd cu simplificarea procedeelor de comandă, pînă la numărul de salariaţi folosiţi în
depozite.18
Factorul esenţial în folosirea metodei A.B.C. constă în alegerea unui criteriu
corespunzător pe baza căruia se efectuează împărţirea materialelor în cele trei grupe A, B, C. Un
asemenea criteriu poate fi valoarea de consum a materialului dat, în timpul stabilit, valoarea
specială a materialului cu privire la folosirea lui în producţie, provenienţa din import etc.
Stocurile sunt împărţite în trei clase:
 clasa A: în care intră articolele cu valoare mare reprezentând cantitativ 10 % din stoc şi
70 % valoric;
 clasa B: în care intră articole reprezentînd 20 % atît cantitativ cît şi valoric;
 clasa C: în care intră articole ce reprezintă cantitativ 70 % din stoc şi valoric 10 %.
CLASA PONDEREA PONDEREA

NUMERICĂ VALORICĂ
A 10 70
B 20 20
C 70 10
Datorită importanţei lor pentru procesul de fabricaţie şi datorită influenţei asupra

volumului de mijloace circulante, fiecare grupă se va aborda diferenţiat, atît din punct de vedere
a metodologiei de stabilire a stocurilor cît şi din punct de vedere al conducerii şi desfăşurării
procesului de stocare ca atare.
Deci, metoda A.B.C., pe lângă că oferă o politică diferită pentru articolele din categoria
mai scumpă, permite şi utilizarea unor metode de gospodărire diferită.
Întrucât în categoria A sunt puţine articole, se poate controla zilnic nivelul stocurilor,
pentru a observa variaţia cererii şi a supraveghea de aproape respectarea termenelor de către
furnizori. Cu alte cuvinte, se înlocuieşte o parte din stocul de articole scumpe printr-un control al
gestiunii mai strîns. Această decizie este eficientă întrucît ea aduce la o reducere apreciabilă a
investiţiilor în stocuri.
18
Jianu, Iulia, Evaluarea, prezentarea şi analiza performanţei întreprinderii, Editura CECCAR, Bucureşti, 2007.
20
Se vor folosi, deci, modele economico-matematice exigente, care vor avea în vedere
elemente (factori) concrete ce condiţionează nivelul stocurilor şi care asigură constituirea lor la
dimensiuni cît mai mici, determinînd creşterea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante la
maxim.
Pentru materialele din categoria C se pot folosi procedee mai puţin exigente (chiar cu
caracter statistic) şi care vor avea în vedere factorii cu acţiune hotărîtoare în optimizarea
proceselor de stocare (cheltuielile de transport, sursa de provenienţă etc.).
Cu articolele din categoria B se poate adopta o politică intermediară, exercitînd un
oarecare control, dar baza rămîne tot stocul, spre deosebire de politica dusă pentru categoria A.
La articolele mai ieftine este mai eficient să se suporte sarcina stocurilor, decît să se plătească
salariile personalului care ar fi indispensabil pentru mărirea controlului.
Pentru grupa B se pot aplica două soluţii:
 stabilirea de modele distincte pentru dimensionarea stocurilor de materiale din această
grupă cu un grad de exigenţă mediu;
 folosirea pentru materialele care, ca pondere valorică, tind către grupa A de importanţă, a
modelelor precizate pentru această din urmă grupă, iar pentru materialele ce tind ca
valoare către grupa C a modelelor specifice acestora.
Viabilitatea unui sistem de gestiune a stocurilor este determinată, în general, de felul în
care acesta răspunde unor cerinţe de bază, cum ar fi:
gradul ridicat de utilitate practică;
adaptabilitatea la utilizarea mijloacelor electronice de calcul;
supleţea şi operaţionalitatea în derularea şi adaptarea proceselor de stocare;
aria de cuprindere mare;
concordanţa cu fenomenele reale ale procesului de formare şi consum a stocurilor;
reducerea la minim a imobilizărilor de resurse materiale şi creşterea vitezei de rotaţie a
mijloacelor circulante ale agenţilor economici;
cheltuielile de conducere, organizare şi desfăşurare a proceselor de stocare cît mai mici.
Analizat din aceste puncte de vedere sistemul A.B.C. răspunde în mare măsură cerinţelor.
Acest sistem aplicat la gestiunea stocurilor are în vedere, în primul rând reducerea imobilizărilor
la materialele de bază şi care se consumă în cantităţi mari, aspect asigurat prin exigenţa
metodologică de dimensionare a stocurilor şi de urmărire a derulării proceselor de stocare.
21
al producţiei, iar stocul reprezintă acel “tampon inevitabil” care asigură sincronizarea cererilor
pentru consum cu momentele de furnizare a resurselor materiale.
22
CAPITOLUL II. GESTIUNEA STOCURILOR ÎN CADRUL
ÎNTREPRINDERII SRL „BANDAIRA”
2.1. Caracteristica generală a întreprinderii
Obiectul prezentării lucrări se referă la evaluarea Societăţii cu Răspundere Limitată
„Bandaira”. SRL „Bandaira” a fost fondată la 18 mai 1998, administrator Roşca Simion,
asociaţi:
1. Roşca Simion – 34%
2. Puşcaşu Galina – 33%
3. Puşcaşu Gheorghi – 33%
SRL „Bandaira” este înregistrată la camera înregistrării de stat cu nr. de înregistrare MD
0006240, cod fiscal 1003600002206. (Anexa 1). Adresa juridică: mun. Chişinău, str. Plaiului
nr.1. Întreprinderea dispune de două tipuri de documente de activitate: licenţă şi autorizaţie.
Societatea cu Răspundere Limitată „Bandaira” deţine din 2004 licenţe pentru: (Anexa 2)
 păstrarea şi comercializarea angro a producţiei alcoolice şi a berii produse de producătorii
autohtoni;
 comercializarea angro a articolelor din tutun;
 construcţii de clădiri, reconstrucţii.
Autorizaţiile au fost eliberate pentru:
 amplasarea şi funcţionarea depozitelor
 de funcţionare a unităţilor de comerţ şi alimentaţiei publice
În corespundere cu statutul, principalele genuri de activitate ale SRL „Bandaira” sunt: (vezi
anexa 3)
 comerţ cu ridicata şi cu mica ridicată cu mărfuri de larg consum;
 activitate în sfera comerţului cu amănuntul, inclusiv în locurile stabile de pe pieţele de
mărfuri de larg consum, produse agricole şi automobile;
 intermedieri pentru vânzarea unui asortiment larg de mărfuri;
 închirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate.
Capitalul social al Societăţii constituie 5 400 lei (cicnci mii patru sute) moldoveneşti.
Având unele modificări la: 21.07.1999; 09.11.2000; 20.03.2003; 21.12.2004; 25.03.2009, în
urma cărora fondul statutar este de 2358400 lei.
Pe parcursul anilor de activitate, “Bandaira” SRL a reuşit să-şi formeze o poziţie fermă pe
piaţa comerţului angro, formându-şi o clientelă relativ stabilă.
Organele de conducere ale societăţii sunt:
 Organul superior de conducere a întreprinderii – Adunarea Generală a Asociaţilor;
23
 Organul executiv – Director;
 Comisia de cenzori sau Cenzorul.
Competenţa Adunării Generale este:
1. modificarea Statutului, majorarea sau micşorarea capitalului social;
2. aprobarea raportului şi bilanţului anual, repartizarea beneficiului;
3. alegerea şi revocarea preşedintelui;
4. alegerea şi revocarea cenzorului;
5. aprobarea modului de remunerare a muncii şi a salariilor tarifare ale preşedintelui şi
cenzorului;
6. excluderea asociatului din societate;
7. aprobarea contractelor pe sume ce depăşesc ¼ din mărimea capitalului social, precum şi a
contractelor încheiate între societate şi asociaţii săi;
8. aprobarea deciziilor cu privire la răspunderea material a preşedintelui şi a cenzorului;
9. reorganizarea şi lichidarea societăţii etc.
Activitatea curentă a societăţii este condusă de Preşedinte, care:
 organizează activitatea societăţii, ţinerea evidenţei contabile şi a lucrărilor de secretariat,
angajarea lucrătorilor la societate şi eliberarea lor din funcţie;
 încheie tranzacţii în numele societăţii;
 întocmeşte darea de seamă şi bilanţul anual şi le prezintă Adunării Generale;
 organizează executarea hotărârilor Adunării Generale;
Cenzorul are dreptul:
1. să efecutuieze controlul asupra activităţii societăţii din iniţiativă proprie;
2. să ceară de la funcţionarii societăţii prezentarea tuturor materialelor necesare şi
aexplicaţiilor personale;
3. să participe cu vot consultativ la şedinţele organului executiv.
Cenzorul este obligat:
1. să verifice darea de seamă şi bilanţul anual al societăţii, precum şi bilanţul de lichidare,
săraporteze privind revizia efectuată, pe care o anexează la darea de seamă anuală;
2. să controleze activitatea societăţii prin decizia Adunării Generale sau la cererea cel puţin
aunuia dintre asociaţi;
3. să transmită Adunării Generale materialele cu rezultatele controlului efectuat;
4. să nu divulge secretele comerciale privind activitatea societăţii.
Cadrele de conducere reprezintă totalitatea lucrătorilor ocupaţi cu munca de conducere.
Orice proces de activitate, în special eficacitatea lui în cea mai mare măsură depinde de
conducător, de pregătirea lui, de capacitatea lui de a lucra cu personalul, de a se mobiliza la
24
rezolvarea practică a problemelor ce stau în faţa colectivelor de muncă. Conducerea reuşită a
oricărei întreprinderi, cât şi a întreprinderii SRL „Bandaira”, depinde în mare parte cum este
organizată din punct de vedere structural, adică depinde de structura de conducere şi de structura
de producţie.
În prezent personalul întreprinderii numără 28 angajaţi, din care 4 sunt antrenaţi în
activitatea de bază a societăţii. Personalul administrativ al întreprinderii numără 6 angajaţi, dintre
care:
1. administrator;
2. contabil-şef;
3. jurist;
4. responsabil de tehnica securităţii
SRL „Bandaira” se ghidează în activitatea sa după următoarele principii:
Etica afacerilor - de a menţine un parteneriat sigur şi reciproc avantajos, îndeplinirea
tuturor comenzilor consumatorilor indiferent de statutul clientului şi de oportunităţile acestuia,
menţinerea concurenţei loiale şi utilizarea metodelor pozitive concurenţiale pentru cucerirea
pieţei de desfacere, participarea echidistantă la negocieri.
Rentabilitatea - majorarea eficienţei muncii, diminuarea cheltuielilor şi eliminarea
pierderilor, majorarea productivităţii, legalitatea funcţionării întreprinderii.
Asigurarea calităţii - îmbunătăţirea continuă a calităţii serviciilor, a cunoştinţelor
profesionale, modernizării permanente a echipamentului, aprecierea furnizorilor şi clienților
conform îndeplinirii condiţiilor contractuale.
Activitatea întreprinderii depinde în mare parte de conducătorul acesteia, care deţine
funcţia de director general şi comercial. El este cel care promovează climatul ogranizaţional în
care valorile, politicile şi standartele de etică ale companiei sunt cunoscute şi respectate, de
asemenea crează cadrul repartizării sarcinilor, determină reguli şi reglementări ce fac parte din
regulamentul de ordine interioară a întreprinderii.
SRL „Bandaira” oferă clienţilor săi posibilitatea de a cumpăra produse calitative. În
cadrul întreprinderii există un management puternic, care formează etica în procesul de activitate
a firmei, salariaţii fiind în relaţii de parteneriat cu conducerea firmei, fiica atunci când
managementul este hotarât să acţioneze etic în privinţa partenetilor, atunci salariaţii vor fi
influenţaţi pozitiv. Imaginea firmei depinde în mare parte de angajaţii acesteia, aceştia o
dezvoltă, o promovează, o respectă.
SRL „Bandaira” nu întâmpină dificultăţi cu clienţii sau furnizorii deoarece aceasta tinde
spre oferta de servicii de calitate înaltă pentru a face faţă concurenţei crescânde. După cum este
menţionat în statutul firmei, misiunea întreprinderii este: „Noi depunem efortul maxim pentru a
25
oferi servicii de calitate înaltă. Prin inovare şi competitivitate am reuşit într-un timp scurt să ne
stabilim în nişa ţintă de piaţă şi să facem paşi siguri în cucerirea altora, creând astfel condiţii de
lărgire a pieţii autohtone. Întotdeauna am acordat deosebită atenţie la calitatea produselor şi
serviciilor oferite. În acest scop am pus la punct un program de gestiune a calităţii. Noi vrem să
oferim produse şi servicii din ce în ce mai sigure pentru clienţii noştri prin utilizarea de noi
informaţii şi tehnologii.”
2.2. Analiza economico-financiară a întreprinderii

Viabilitatea întreprinderii în condiţiile concurenţiale de piaţă, performanţele acesteia
obţinute în procesul desfăşurării activităţii economico-financiare depind în mod esenţial
de oportunitatea şi argumentarea deciziilor manageriale.
Analiza financiară poate fi definită ca proces de folosire a instrumentelor şi tehnicilor
standard pentru analiza documentelor financiare ale întreprinderii, obiectiv indispensabil
pentru decizia de investiţii şi de finanţare pentru fundamentarea corectă a măsurilor întreprinse
de conducerea întreprinderii. Pentru aceasta analiza financiară apelează la documentele de
sinteză contabilă (bilanţ, cont de rezultate, bugetul de venituri şi cheltuieli şi execuţia acestuia,
raportul de gestiune).
Analiza financiară a stării actuale a întreprinderii e necesară pentru a stabili punctele de
reper şi cele slabe ale gestiunii financiare actuale (analiza internă) cu sopul fundamentării unor
noi strategii sau pentru a satisface interesele partenerilor economici şi financiari (analiza
externă), pentru fundamentarea unor posibile acţiuni de cooperare cu întreprinderea în cauză.
Analiza financiară se efectuează în baza unui şir de indicatori. Indicatorii servesc drept
instrumente prin care conducerea poate să măsoare performanţa firmei într-un interval de timp şi
să o compare cu indicatorii din sectorul economic din care face parte.19
1. Cifra de afaceri – exprimă volumul venitului obţinut din activitatea economică de bază
a întreprinderii într-o perioadă de timp. Deoarece activitatea economică de bază a întreprinderii
reprezintă comerţul, cifra de afaceri nu este altceva decât venitul din vânzări.
Cifra de afaceri = ∑ Veniturilor din activitatea de bază = Venitul din vânzări
19
Mărgulescu D., Analiză economico – financiară, Editura România de Mâine, Bucureşti 1999, - p.254.
26
Tabelul 2.1.
Modificarea absolută Modificarea relativă (%)
Indicatorii 2013 2014 2015
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Cifra de 47456122 58382187 77322064 10926065 18939877 23,02 % 32,44 %
afaceri
Concluzii: Pe parcursul perioadei analizate, cifra de afaceri înregistrează creşteri continue, astfel
în 2014, cifra de afaceri a întreprinderii “Bandaira”SRL era de 5382187 lei, ceea ce constituie cu
23,02 % mai mult decât în anul 2013, iar în 2015 se înregistrează o majorare a cifrei de afaceri
cu 32,44 % faţă de 2014, constituind 77322064 lei. (Anexa 3 şi 4)
2. Analiza profitului
Este indiscutabil faptul că rezultatul financiar al întreprinderii a fost şi este mereu în
centrul atenţiei. Mărimea profitului (sau pierderilor) prezintă un deosebit interes pentru toţi
utilizatorii rapoartelor financiare: proprietari, creditori, furnizori, concurenţi, organe fiscale etc.
Din acest motiv, este important de analizat şi caracterizat profitul în evoluţia sa, precum şi
factorii care au determinat modificarea rezultatelor financiare.
 Profitul brut – reprezintă elementul principal al rezultatului financiar şi se determină ca
diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul vânzărilor.
Profitul Brut = Venituri din vânzări – Costul vânzărilor.
Tabelul 2.2.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Venitul din 47456122 58382187 77322064 10926065 18939877 0, 02 % 32,4 %
vânzări
Costul 52561830 56462071 74353203 3900241 17891132 7,4 % 22,8 %
vânzărilor
Profitul 1412324 1920116 2968861 507792 2776745 36 % 144,6 %
brut
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor financiare SRL “Bandaira”
Concluzii: În cadrul întreprinderii SRL “Bandaira” se înregistrează o creştere continuă a

profitului brut. Astfel în 2014 profitul brut s-a majorat 36 % faţă de 2013, iar în 2015 s-a atestat
o creştere spectaculoasă a profutului brut cu 144,6 %, fapt foarte pozitiv pentru firmă. Majorarea
profitului este datorată în special creşterii venitului din vânzări cu 0,02 % în 2014 faţă de 2013 şi
de 32,4 % în 2015 faţă de 2014.
27
Profitul din activitatea operaţională. Este un indicator destul de important, deoarece el
reflectă rezultatul financiar al întreprinderii anume din activitatea sa operaţională.
Profitul din activitatea operaţională se determină după formula:
Profitul din activitatea operaţională = Profit brut + Alte venituri operaţionale – Cheltuieli
comerciale – Cheltuieli generale şi administrative – Alte cheltuieli operaţionale.
Tabelul 2.3
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Profitul brut 1412324 1920116 2968861 507792 2776745 36 % 144,6 %
Alte venituri 26432 31167 70000 4735 38833 18 % 124,6 %

operaţionale
Cheltuieli 351420 360867 370871 9447 10004 2,7 % 2,8 %
comerciale
Cheltuieli 1012560 1021581 1242489 9021 220908 0,9 % 21,6 %
generale
Alte chelt. 12775 13888 14239 1113 351 8,7 % 2,5 %
operaţionale
Profitul din 384384 554947 1411262 170563 856315 44,4 % 154,3 %
activ. operaţ.
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor financiare SRL “Bandaira”
Concluzii: Analizând datele obţinute în tabel, observăm că în anul 2014, profitul brut s-a majorat
cu 36% faţă de perioada precedentă, cheltuielele operaţionale s-au majorat şi ele cu 8,7%,
profitul din activitatea operaţională s-a majorat cu 170563 lei faţă de perioada precedentă, adică
cu 44,4 %. În anul 2015, observăm o creştere spectaculoasă a profitului din activitatea
operaţională (cu 154, 3 faţă de 2014).
3. Analiza activelor
Rata imobilizării şi rata activelor curente.
Rata imobilizărilor reflectă cota activelor imobilizate în suma totală a patrimoniului
întreprinderii.
RIm = Active pe termen lung/Total active
Rata activelor curente se află în dependenţă opusă cu rata imobilizărilor şi se calculează conform
formulei:
RAC = Active curente/Total active
28
Tabelul 2.4.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Active pe 5421530 7036909 9988052 1615376 2951143 29,7 % 41,9 %
T.L.
Active 3072854 5183810 4293040 2110956 (-890770) 68,7 % (-17,2 %)
curente
Total active 11280514 13220719 14281092 1940205 1060373 17,2 % 8%
Rata 0,48 0,53 0,69 0,05 0,16 10,4 % 30,1 %

imobilizării
Rata
activelor 0,27 0,39 0,30 0,12 (-0,09) 44,4 % (-23 %)
curente
Sursa: Elaborat de autor conform bilanţului contabil SRL “Bandaira”
Concluzii: Rata activelor curente indică o valoare negativă de (– 0,09) unităţi în 2015, adică cu
44,4% mai mică decât în 2014. Acest fapt se datorează şi reducerii activelor curente cu 890770
lei în 2015, respectiv 23 % mai puţin decât în 2014.
 Rata creanţelor.
Se determină conform formulei:
RCR = Creanţe/Total active curente
Tabelul 2.5.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Creanţe 1023856 1079774 1773884 55918 694110 5,5 % 64,3 %
Active 3072854 5183810 4293040 2110956 (-890770) 68,7 % (-17,2 %)

curente
Rata 0,33 0,20 0,41 (-0,13) 0,21 (-39,4 %) 105 %
creanţelor
Sursa: Elaborat de autor conform bilanţului contabil
Concluzii: În 2014 se observă o micşorare cu (-39,4 %) a ratei, iar în 2015 se majorează destul
de mult cu 105%. Creşterea acestui indicator în dinamică se consideră periculoasă, de aceea
întreprinderea ar trebui să ţină sub control acest indicator.
29
 Activele nete.
Caracterizarea situaţiei patrimoniale ale întreprinderii nu este completă fără analiza activelor
nete, care se determină în baza formulei:
Active nete = Total active – Total datorii
Tabelul 2.6.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Total active 11280514 13220719 14281092 1940205 1060373 17,2 % 8%
Datorii pe 382560 499638 469219 117078 (-30419) 30,6 % (-6 %)

T.L.
Datorii pe 6230856 5510442 3928180 (-720414) (-1582262) (- 11,5 %) (-28,7 %)
T.S.
Active nete 4667098 7210639 9883693 2543541 2673054 54,5 % 37 %
Sursa: Elaborat de autor conform bilanţului contabil
Concluzii: Analizând datele obţinute, observăm că activele nete sunt într-o creştere foarte mare,
în 2014 majorându-se cu 54,5%, iar în 2015 se înregistrează o mică scădere, acestea se
majorează cu 37 % faţă de perioada precedentă. Majorarea din 2014 se datorează, în deosebi,
creşterii semnificative a datoriilor pe termen lung cu 30,6 %.
 Fondul de rulment reprezintă, pe de o parte, depăşirea datoriilor pe termen scurt de

activele curente, pe de altă parte, o parte a capitalului permanent folosită pentru
finanţarea activelor curente şi poate fi determinat în felul următor:
Fond de rulment = Active curente – Datorii pe termen scurt
Tabelul 2.7.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Active 3072854 5183810 4293040 2110956 (-890770) 68,7 % (-17,2 %)
curente
Datorii pe 6230856 5510442 3928180 (-720414) (-1582262) (- 11,5 %) (-28,7 %)
T.S.
Fondul de (-3158002) (-326632) 364860 (- 2831370) (-38228) (-89 %) (-11,7)
rulment
Sursa: Elaborat de autor conform bilanţului contabil “Bandaira” SRL
30
Concluzii: Fiind o sursă de finanţare a activelor curente, fondul de rulment trebuie să fie suficient
de mare, deoarece cu cât valoarea lui este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen
scurt pentru finanţarea activelor curente. Din datele obţinute, observăm că întreprinderea nu a
ţinut cont de acest fapt şi pe parcursul perioadei analizate a redus continuu fondul de rulment. O
ameliorare se observă în 2015, dar nu suficient pentru a reduce datoriile pe termen scurt.
1. Analiza surselor de finanţare a activelor.

 Coeficientul de autonomie reflectă ponderea patrimoniului format pe seama mijloacelor
proprii în suma totală a activelor întreprinderii.
Coeficientul de autonomie = Capitalul propriu / Total valuta bilanţului
Tabelul 2.8.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Capitalul 5400 5400 2736625 0 2731225 0 50,5 %
propriu
Total active 11280514 13220719 14281092 1940205 1060373 17,2 % 8%
Coeficientul
de 0 0 0,19 0 0,19 0 0
autonomie
Sursa: elaborat de autor în baza datelor bilanţului contabil
Concluzii: Observăm că pe perioada analizată, coeficientul de autonomie este practic inexistent,

fapt nu este benefic pentru întreprindere, de aceea este recomandabil să fie mărit capitalul
propriu.
 Rata solvabilităţii generale reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile sale
atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Pentru ca întreprinderea să fie considerată
solvabilă este necesar ca rata solvabilităţii să fie mai mare ca 1.
Rata solvabilităţii generale = Total valuta bilanţului / Datoriile totale
Tabelul 2.9.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Total active 11280514 13220719 14281092 1940205 1060373 17,2 % 8%
31
Datorii pe 382560 499638 469219 117078 (-30419) 30,6 % (-6 %)
T.L.
Datorii pe 6230856 5510442 3928180 (-720414) (-1582262) (- 11,5 %) (-28,7 %)
T.S.
Datoriile 6613416 6010080 4397399 (-603336) (-1612681) (-9,1) (-26,8)
totale
Rata 1,7 2,2 3,2 0,5 1 29,4 % 45,4 %
solvabilităţii
Sursa: elaborat de autor în baza datelor bilanţului contabil
Concluzii: Analizând datele obţinute putem concluziona că întreprinderea “Bandaira” SRL este
solvabilă, deoarece rata solvabilităţii pe perioada celor trei ani depăşeşte indicele unitar.
 Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să

fie garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme. Pentru a aprecia situaţia în care
se află întreprinderea ca solicitator de credit, se utilizează indicatorii:
a. Coeficienţii îndatorării globale:
KÎG1 = Datorii totale / Capital total; KÎG1<=2/3
KÎG2 = Datorii totale / Capital propriu; KÎG2<=2
b. Coeficienţii de îndatorare la termen:
KÎT1 = Datorii la termen / Capital permanent; KÎT1<=1/2
KÎT2 = Datorii la termen / Capital propriu; KÎT2<=1.
Tabelul 2.10.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Datoriile 6613416 6010080 4397399 (-603336) (-1612681) (-9,1) (-26,8)
totale
Capital total 4311440 6210639 9883693 1899199 3673054 44 % 59,1 %
Capitalul 5400 5400 2736625 0 2731225 0 50,5 %

propriu
Datorii pe 382560 499638 469219 117078 (-30419) 30,6 % (-6 %)
T.L.
Capital 2221300 2385400 2736625 164100 351225 7,4 % 14,7 %
permanent
KÎG1<=0,66 1,53 0,97 0,44 (-0,56) (-0,53) (-36,6 %) (-54,6 %)
KÎG2<=2 1,225 1,113 1,60 (-0,112) 0,49 (-9,1 %) 44 %
KÎT1<=0,5 0,17 0,20 0.17 0,03 (-0,03) 17,6 % (-15 %)
KÎT2<=1 70,8 92,5 0,17 21,7 (-92,33) 30,6 % (-99,8 %)
32
Concluzii: Analizând datele obţinute în tabel, se poate stabili că în anul 2015 firma putea să
primească credite, dar începând cu anul următor aceasta nu mai era posibilă deoarece doi dintre
indicatori au depăşit limita acceptabilă. Totuşi întreprinderea în 2014 şi-a micşotat datoriile pe
termen lung cu 30,6% faţă de anul precedent.
Analiza lichidităţii bilanţului contabil.

Lichiditatea bilanţului contabil reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile
pe termen scurt, iar lichiditatea activelor, capacitatea de a se transforma în mijloace băneşti fără
pierderea valorii lor. Insuficienţa lichidităţii bilanţului contabil generează incapacitatea
întreprinderii de a plăti datoriile sale pe termen scurt, ceea ce poate duce la vînzarea investiţiilor
pe termen lung, activelor şi, în cele din urmă, la faliment. Din acest motiv, este necesar de ţinut
în permanenţă sub control nivelul lichidităţii între anumite limite. Pentru aceasta se calculează
indicatorii:
 Coeficientul lichidităţii absolute.
Acest indicator arată în ce măsură întreprinderea poate să-şi achite datoriile pe termen scurt din
contul mijloacelor băneşti şi se calculează astfel:
Coeficientul lichidităţii absolute (L1) = Mijloace băneşti / Datorii pe termen scurt;
L1>=0,2
Tabelul 2.11.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Mijloace 37654 40265 152244 2611 111979 6,9 % 278 %
băneşti
Datorii pe 6230856 5510442 3928180 (-720414) (-1582262) (- 11,5 %) (-28,7 %)
T.S.
L1 0 0 0 0 0 0 0
Concluzii: Conform datelor din tabel, coeficientul lichidităţii absolute, în anii studiaţi este 0 ceea
ce ne indică, că întreprinderea nu are mijloace băneşti suficiente pentru a achita datoriile pe
termen scurt.
 Coeficientul lichidităţii intermediare semnifică ce cotă din datoriile pe termen scurt

întreprinderea este capabilă să achite, utilizînd pentru aceasta nu numai mijloace băneşti,
ci şi hîrtii de valoare, creanţe pe termen scurt; se calculează astfel:
33
Coeficientul lichidităţii intermediare (L2) = (Mijloace băneşti + Investiţii pe termen scurt +
Creanţe pe termen scurt)/ Datorii pe termen scurt
0,7 =< L2 <= 1,0
Tabelul 2.12.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Mijloace 37654 40265 152244 2611 111979 6,9 % 278 %
băneşti
Investiţii pe - - - - - - -
T.S.
Creanţe pe 1033284 1079774 1773884 46490 694110 4,5 % 64,3 %
termen scurt
Datorii pe 6230856 5510442 3928180 (-720414) (-1582262) (- 11,5 %) (-28,7 %)
T.S.
L2 0,17 0,20 0,49 0,03 0,29 17,6 % 145 %
Concluzii: Conform datelor obţinute, putem afirma că întreprinderea era capabilă să-şi achite
datoriile pe termen scurt din mijloacele băneşti şi creanţele pe termen scurt, deoarece indicatorul
calculat se include în intervalul [0,7;1,0]. Coeficientul total de achitare arată dacă întreprinderea
dispune de active curente suficiente pentru achitarea datoriilor pe termen scurt în perioada
raportată.
Coeficientul total de achitare (L3) = Total active curente/ Datorii pe termen scurt
1,0 =< L3 <= 2,0
Tabelul 2.13.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Active 3072854 5183810 4293040 2110956 (-890770) 68,7 % (-17,2 %)
curente
Datorii pe 6230856 5510442 3928180 (-720414) (-1582262) (- 11,5 %) (-28,7 %)
T.S.
L3 0,49 0,94 1,09 0,45 0,15 91,8 % 16 %
Concluzii: Observăm că în anii 2013 şi 2014 indicatorul calculat nu se include în intervalul

acceptat, deci întreprinderea în această perioadă nu a dispus de active curente suficiente pentru
achitarea datoriilor pe termen scurt. În schimb în 2015 întreprinderea dispune de coefficient total
de achitare, acesta fiind de 1,09.
34
2. Analiza rentabilităţii
 Rata profitului net caracterizează capacitatea întreprinderii de a produce profit net din
vânzări şi reflectă profitul net obţinut în medie pe întreprindere la un leu vânzări nete.
Rata profitului net = (Profit net / Vânzări nete)*100%
Tabelul 2.14.
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Profit net 1321620 1593305 1293627 271685 (-299678) 20,5 % (-18,8 %)
Vânzări nete 47456122 58382187 77322064 10926065 18939877 0, 02 % 32,4 %
Rata 2,78 2,72 1,67 (-0,06) (-1,05) (-2,1 %) (-38,6 %)

profitului net
Concluzii: Pe parcursul perioadei se observă o fluctuaţie inconstantă a ratei profitului net. În anul
2014, ea indică un indice negativ de -2,1 %, dar în anul 2015 scade şi mai mult cu -38,6 %.
 Rata rentabilităţii economice caracterizează eficienţa mijloacelor utilizate în

procesul de producţie, indiferant de faptul, dacă acestea sunt formate pe seama
surselor proprii sau împrumutate de finanţare.
Rata rentabilităţii economice = (Profitul până la impozitare / Valoarea medie a activelor)*100
Tabelul 2.15.
Modificarea Modificarea relativă
Indicatorii 2014 2015 absolută (%)
2015/2014 2015/2014
Profitul până la 1593305 1293627 (-299678) (-18,8 %)
impozitare
Valoarea medie a 5183810 4293040 (-890770) (-17,2 %)
activelor
Rata rentabilităţii 30,7 30,1 (-33,6) (-109 %)
economice
Concluzii: Analizând datele obţinute în tabelul de mai sus, observăm o scădere a ratei
rentabilităţii economice, în anul 2015 cu 109% faţă de 2014, ceea ce ne indică o situaţie
nefavorabilă pentru întreprindere.
35
 Rata rentabilităţii financiare măsoară randamentul capitalului propriu, pe care
acţionarii l-au depus prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii.
Rata rentabilităţii financiare = (Profitul net / Valoarea medie a capitalului propriu) * 100
Tabelul 2.16.
Modificarea Modificarea relativă
Indicatorii 2014 2015 absolută (%)
2015/2014 2015/2014
Profitul net 1593305 1293627 (-299678) (-18,8 %)
Valoarea medie a
capitalului 5400 2736625 2731225 50,5 %
propriu
Rata rentabilităţii 295,00 47,2 (-247,8) (-84 %)
financiare
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din bilanţil contabil
Concluzii: Observăm că rata rentabilităţii financiare este ridicată în 2015, datorită măririi
capitalului propriu.
2.3. Influenţa stocurilor asupra eficienţei economice a întreprinderii

Mărimea şi calitatea activităţii precum şi modul de utilizare a resurselor economice de
către agenţii comerciali se caracterizează într-un ansamblu de rezultate economico-financiare
care definesc eficienţa activităţii comerciale. Ea constituie principiul fundamental al eficienţei şi
prosperităţii oricărei firme comerciale şi, pe plan mai larg, condiţia integrării comerţului în
cerinţele unei economii moderne.
Prin eficienţa activităţii economice, în speţă a comerţului (întrucât întreprinderea SRL
„Bandaira este o întreprindere de comerţ), se întelege raportul dintre efortul economic depus si
rezultatele obţinute de un agent economic şi de comerţ, în ansamblul său, sau raportul dintre
rezultate şi efort. Efortul se măsoară prin consumul de resurse economice (materiale, umane şi
financiare), iar rezutatele prin volumul desfacerilor sau alte efecte calitative ale activităţii
economice (creşterea profitului sau a productivităţii muncii, reducerea nivelului relativ a
cheltuielilor de circulaţie, promovarea progresului tehnic).
36
Analiza stocurilor este necesară pentru a evita imobilizările financiare pe termen mediu şi
lung. În desfăşurarea oricărui proces de producţie, este necesară constituirea de stocuri de resurse
materiale. Însă aceste stocuri trebuie raţional dimensionate. Dacă nivelul lor depăşeşte un anumit
barem sau volum, ele crează serioase probleme financiare (în mod deosebit de trezorerie).
În teoria şi practica economică, se pune un accent deosebit pe prevenirea formării de
stocuri supranormative, cu cele 2 mari componente: cu miscare lentă şi fără mişcare.
Analiza stocurilor de materiale se realizeaza din punct de vedere metodologic sub
diverse aspecte:
- O primă problemă se referă la studierea ratei stocurilor de mărfuri şi materiale, comparativ cu
dinamica activelor curente, pentru a stabili dacă mărimea acestora (a stocurilor) a avut influenţă
favorabilă asupra volumului producţiei şi al vânzărilor.
Rata stocurilor de mărfuri şi materiale

Se calculează conform formulei:
RSMM = Stocuri de mărfuri şi materiale/Total active curente
Tabelul 2.17.
Modificarea absolută Modificarea relativă
2014/2013 2015/2014 2014/2013 2015/2014
Stocuri de
mărfuri şi 3123860 4044745 2350416 920885 -1694329 31,6 % (-41,9)
materiale
Active 3072854 5183810 4293040 2110956 (-890770) 68,7 % (-17,2 %)
curente
Rata
stocurilor de 0,01 0 0,03 (-0.01) 0,03 (-100%) 0
mărfuri şi
materiale
Din datele przentate în tabel pe un interval de 3 ani, se evidenţiază ca stocurile de

materiale au inregistrat o evoluţie negativă. Deci, se poate afirma că că situaţia nu este favorabilă
întreprinderii, deoarece numărul de rotaţii s-a redus, deci ritmul mediu al aprovizionărilor a
scăzut. O asemenea situaţie se poate explica, ca fiind dată de:
 creşterea cererii de piaţă pentru produsele proprii într-un ritm mai lent decât volumul
producţiei;
37
 existenţa unei structuri necorespunzătoare a stocurilor de materii prime necesare
procesului de producţie, fapt care ar determina strangulări în procesul de producţie
(întreruperi de flux);
 pierderii unor furnizori importanţi la anumite materii prime şi materiale, ceea ce ar face
imposibilă realizarea producţiei la nivelul programat.
Cauzele ce au stat la baza unei asemenea situaţii sunt multiple.
- În cel de-al 3-lea an de activitate al întreprinderii, atât stocurile cât şi vânzările s-au
diminuat, iar în ultimul an se înregistrează cea mai mare creştere a stocurilor şi a cifrei de afaceri
pe fondul unei accelerări a vitezei de rotaţie a acestora. Este posibil ca societatea să îşi fi
modificat politica sau strategia de dezvoltare.
În condiţii de stabilitate economică stocurile de materii prime şi materiale trebuie să
evolueze în concordanţă cu volumul producţiei şi cu cel al vânzărilor.
- Un al doilea aspect al analizei stocurilor de materiale se refera la studierea evoluţiei lor,
comparativ cu o bază de raportare. Orice agent economic trebuie să-şi stabilească o dimensiune a
stocurilor şi să urmărească daca aceasta este respectată.
- Un al treilea aspect în analiza stocurilor se referă la gradul de imobilizare a stocurilor.
Din acest punct de vedere, gradul de imobilizare (durata de imobilizare) este data de relaţia:
, unde:
= stocul mediu anual dintr-o resursă materială;

E = ieşirile de materiale din magazie pentru consumuri interne;
360 = numărul zilelor dintr-un an.
De exemplu, dacă durata medie de stocare este de 30 zile, stocurile de resurse materiale
ce au o durată de rotaţie mai mică decât această viteză (de 30 zile), fac parte din grupa stocurilor
normale, iar cele care au o vitezăde rotaţie cuprinsă între 30 şi 60 zile, reprezintă stocuri cu
mişcare lentă, iar cele mai mari de 60 de zile sunt stocuri fără mişcare.
Influenţa utilizării stocurilor de materiale asupra principalilor indicatori economico-financiari:
a) volumul producţiei fizice;
b) valoarea producţiei obţinute;
c) costul produsului;
d) profitul unitar;
e) rata rentabilităţii resurselor consumate pe produs.
38
Stocul este un indicator important al activităţii economice a firmei; de nivelul acestuia
depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale şi financiare de care dispune firma pentru
achiziţionarea, depozitarea şi desfacerea produselor materiale. Fiind parte componentă din
sistemul general de indicatori prin care se apreciază activitatea economică şi financiară de
ansamblu a firmei, indicatorul ,,stocuri‘’ se află în corelaţie directă de determinare, condiţionare
sau cauzalitate cu mai mulţi indicatori ai activităţii economice.
Organizarea şi conducerea activităţii de stocare este apreciată în majoritatea cazurilor, ca
fiind activitatea cu cea mai importantă influenţă asupra stabilităţii, evoluţiei sau involuţiei
producţiei, a calităţii, costurilor şi eficienţei, conştientizând în acelaşi timp şi fenomenele
generate de lipsa stocurilor, majoritatea firmelor, îşi înfiinţează în sistemul organizatoric-
funcţional, compartimente specializate, al cărui obiect de activitate constă în exclusivitate în
problematica stocurilor.
Formarea stocurilor este predeterminată de o anumită comandă, iar desfăşurarea
procesului de stocare poate avea loc în baza organizării sale raţionale. Realizarea în condiţii de
eficienţă economică maximă şi de utilitate impune o coordonare permanentă a procesului de
stocare şi un control sistematic al modului de derulare al acestuia.
39
CAPITOLUL III. DIRECŢII DE PERFECŢIONARE A GESTIUNII
STOCURILOR
3.1. Optimizarea mărimii stocurilor
Nivelul optim al stocurilor are în vedere obţinerea celui mai înalt efect, astfel ca fiecare
entitate economică să-şi desfăşoare activitatea economică cu cheltuieli de producţie cât mai
reduse şi cu beneficii cât mai mari şi, deci, cu cheltuieli de stocare cât mai mici.
Optimizarea mărimii stocurilor trebuie să se facă ţinând cont de creşterea continuă a
eficienţei economice prin reducerea cheltuielilor materiale. Stocul optim este cel care asigură
desfăşurarea continuă a procesului de producţie în ritmurile şi proporţiile stabilite, în condiţiile
folosirii complete şi intensive a capacităţilor de producţie. Pentru menţinerea eficienţei
economice, volumul şi structura stocurilor trebuie adaptate la modificările ce intervin în structura
producţiei şi consumului, în tehnologiile de fabricaţie şi în îmbunătăţirea continuă a calităţii
produselor. Mărimea optimă a stocurilor este „cea care minimizează cheltuielile totale cu
formarea stocurilor concomitent cu maximizarea rentabilităţii activităţii de exploatare”.20
Un raport optim între nivelul stocurilor şi dinamica profitului creează condiţiile pentru
creşterea eficienţei economice. Mărimea optimă a stocurilor trebuie să permită accelerarea
vitezei de rotaţie a activelor circulante materiale, readucerea în circuitul economic a stocurilor cu
mişcare lentă sau fără mişcare, eliminarea stocurilor care nu sunt necesare, a pierderilor şi
degradărilor în timpul depozitării şi stocării.
Pentru efectuarea calculelor analitice de optimizare a nivelului stocurilor este necesară
cunoaşterea procesului de stocare în următoarele „tipuri de gestiune”:21 gestiunea cu cerere
constantă la intervale egale; gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale; gestiunea cu cerere
variabilă la intervale neegale şi gestiunea de tip (S,s) sau cu două depozite.
Gestiunea de tip (S, s) sau cu două depozite se caracterizează prin faptul că intervalele şi
cererile sunt variabile, iar lotul de aprovizionare este constant. Denumirea de gestiune de tip „S,
s” exprimă esenţa procedurii de lucru, „s” fiind nivelul de reaprovizionare, iar „S” cantitatea de
reaprovizionat. Optimizarea unei gestiuni de acest gen implică stabilirea celor două niveluri „S”
şi „s” în aşa fel încât să se obţină un efort de muncă cât mai redus pentru constituirea şi
menţinerea stocului de producţie.
Mărimea optimă a stocurilor este cea care armonizează relaţia contradictorie dintre
cheltuielile de aprovizionare (Ca) variabile în funcţie de numărul aprovizionărilor şi cheltuielile
de depozitare (Cd) care variază în raport cu mărimea stocurilor.
20
Troancă, Victor, Analiză şi gestiune financiară, Editor tribuna Economică, Bucureşti, 2010, p.171.
21
Băşanu, Gheorghe, Pricop, Mihai, Managementul aprovizionării şi desfacerii, Editura Economică, 1996, p.107.
40
Pentru stabilirea stocului optim de materii prime şi materiale trebuie să se găsească o
soluţie matematică între reînnoirea frecventă a stocurilor şi reînnoirea stocurilor la intervale mari
de timp. Dacă s-ar opta pentru o reînnoire frecventă a stocurilor, cheltuielile de transport -
aprovizionare ar creşte, iar cele de păstrare - depozitare s-ar reduce. O reînnoire a stocurilor la
intervale mari de timp ar avea ca efect reducerea cheltuielilor de transport - aprovizionare şi
creşterea cheltuielilor de păstrare - depozitare.
În cazul gestiunii cu cerere constantă la intervale egale poate fi aplicat modelul Wilson -
Whitin care optimizează mărimea stocului pornind de la costul total cu formarea stocurilor.
Acest cost trebuie să fie minim în condiţiile maximizării activităţii de exploatare.
Raţionamentul determinării stocului optim conform modelului Wilson - Whitin este:22
Ct = cost de achiziţie + Ca + Cd
Cost de achiziţie = S x u
S
x
Ca = q a
qxu
x
Cd = 2 i
S qxu
x x
Ct = S x u + q a + 2 i
unde:
Ct = costul total cu formarea stocurilor;
Ca = cheltuieli de transport aprovizionare
Cd = cheltuieli de depozitare
a = cost fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări
u = cost unitar de aprovizionare;
J=i = cost de depozitare pe unitate de stoc
q = mărimea optimă a stocului; S = necesarul anual de aprovizionat
Punctul în care derivata întâi a costului total în raport cu mărimea stocului este egală cu
zero reflectă minimul costului total.
Mărimea optimă a stocului este:
2S x a
q= ux i
Jobard, Jean – Pierre, Gestion financière à court terme , vol. "Encyclopédie de gestion", IVES SIMON, PATRICK
22
JOFFRE, Economica, Paris, 1997.
41
Cunoscând stocul optim se poate determina numărul comenzilor de aprovizionare (Nr.
aprov.) şi intervalul mediu între două aprovizionări (im):
S qxT
Nr. aprov. = q ; im = S
T = număr de zile calendaristice din perioada considerată (T = 360 zile).
În continuare va fi exemplificat modelul Wilson – Whitin pentru SRL „Bandaira” care se

aprovizionează cu materii prime, cunoscând următoarele date: cantitatea de materii prime
necesară pentru un an (S) este de 10 000 m3, costul pregătirii unei noi comenzi (a) este de 1500
u.m (unităţi monetare), preţul unitar de aprovizionare (u) este de 1000 u.m. / m3, iar costul de
depozitare este de 0,5 u.m. pentru 1 000 u.m. stoc.
- Stocul optim de comandat este:
2 x10000 x1500
q= 1000 x0,5 = 244,95 m3
- Numărul comenzilor de aprovizionare:

10000
 40,82
Nr. aprovizionări = 244,95 aprovizionări
- Intervalul mediu între două aprovizionări:

244,95 x360
 8,81
im = 10000 zile
Pentru a obţine cheltuieli totale minime cu formarea stocurilor pe o perioadă de un an, va

fi necesar ca entitatea economică „Bandaira” să facă aprovizionări la intervale de 9 zile, iar
cantităţile ce urmează a fi înscrise în contracte pentru fiecare comandă să fie de 245 m3.
Modelul Wilson - Whitin poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse în
curs de fabricaţie şi a celor de produse finite. În acest caz „Ca” se referă la cheltuielile de
aprovizionare cu loturi de produse în curs şi respectiv, cheltuielile de lansare a unei noi comenzi
de livrare a produselor finite, iar „Cd” cuprinde cheltuielile de păstrare a stocurilor de produse în
curs şi de produse finite.
Modelul matematic de optimizare a mărimii stocurilor prezentat s-a fundamentat pe un
caz particular de aprovizionare potrivit căruia intervalele între aprovizionări sunt considerate
42
constante, deci aprovizionarea se desfăşoară ritmic, iar stocurile se constituie şi se dau treptat în
consum până la epuizarea totală.
Optimizarea mărimii stocurilor începe în faza aprovizionării care este o componentă a
strategiei unei firme şi contabilizează activităţile cele mai costisitoare. Deoarece o mare parte din
veniturile companiei este destinată finanţării activităţilor din lanţul aprovizionării, formularea
unei strategii eficace este absolut necesară. Lanţul aprovizionării furnizează o oportunitate
majoră pentru reducerea costurilor şi creşterea marjelor de câştiguri. Obţinerea unui avantaj
competitiv poate depinde de relaţia strategică strânsă formată pe termen lung cu anumiţi
furnizori importanţi. O întreprindere trebuie să se asigure că lanţul aprovizionării susţine
implementarea strategiei sale. De exemplu, o strategie bazată pe costuri reduse solicită ca
furnizorii să fie selectaţi în primul rând după criteriul costurilor. Astfel de furnizori trebuie să
aibă abilitatea necesară pentru a proiecta produse cu un cost redus, care îndeplinesc cerinţele
funcţionale, să opereze cu stocuri mici şi să reducă timpul de livrare.
O gestiune eficientă a stocurilor trebuie să asigure continuitatea consumului. Acest
obiectiv se poate realiza prin eliminarea sau diminuarea incertitudinii în aprovizionare şi prin
asigurarea echilibrului între potenţialul de livrare al furnizorului şi cererea de resurse.
Incertitudinea în asigurarea consumului poate să fie determinată de: necunoaşterea cererii de
resurse, potenţialul de livrare, nerespectarea termenelor de livrare. În toate aceste situaţii,
disfuncţiile sunt preluate de către stocurile de siguranţă sau de rezervă.
Constituirea unor stocuri mari la nivelul entităţilor economice poate avea influenţe
pozitive în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului materiilor prime sau a obţinerii unor
condiţii mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari. Influenţele
pot fi şi negative în următoarele situaţii: scăderea preţului materiilor prime, modificarea
tehnologiei de prelucrare a materiilor prime, apariţia unor înlocuitori superiori calitativ, pierderi
din degradări fizice sau morale.
Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare, ca şi cele de stocare, impun
formarea stocurilor pe criterii economice. Un prim criteriu se referă la corelaţia dintre volumul
de stocuri şi profitul unităţii industriale, deoarece creşterea stocurilor se finanţează pe baza
acestuia. O situaţie economico-financiară favorabilă este caracterizată printr-un raport continuu
descrescător între volumul stocurilor şi veniturile firmei industriale. Aceasta înseamnă că, de la
un exerciţiu financiar la altul, se alocă o parte mai mică din venituri pentru formarea stocurilor şi
o parte mai mare pentru dezvoltarea unităţii.
Un al doilea criteriu economic vizează corelaţia dintre stocul de materiale şi volumul
producţiei. Această corelaţie pune în evidenţă potenţialul de producţie realizabilă pe seama
stocurilor de materiale existente în unitatea economică la un moment dat. Volumul producţiei
43
condiţionează, prin necesarul pentru îndeplinirea consumului mediu zilnic, nivelul şi structura
stocurilor care trebuie formate.
Pentru bunurile şi serviciile obţinute din surse externe, compania trebuie să decidă asupra
strategiei lanţului aprovizionării. În literatura de specialitate23 sunt cunoscute următoarele
strategii ale lanţului aprovizionării:
 negocierea cu mai mulţi furnizori;
 dezvoltarea relaţiilor de parteneriat pe termen lung cu un număr redus de furnizori;
 integrarea verticală;
 „keiretsu” - o combinaţie între integrarea verticală şi operarea cu un număr redus de
furnizori.
Furnizorii pe termen lung înţeleg şi se implică mai mult în realizarea obiectivelor majore
ale clienţilor. Operarea cu un număr redus de furnizori, dar cu un angajament puternic faţă de
cumpărător, constituie un atu important pentru a putea participa în sistemele de producţie JIT.
Sistemul „Just in Time” (JIT) a fost conceput în Japonia în perioada 1950-1960 ca
urmare a creşterii concurenţei internaţionale şi accentuării fenomenului de globalizare. Acest
sistem a fost creat în condiţiile managementului calităţii totale. Prin această metodă, „s-a înlocuit
o logică de conducere, pe termen scurt, bazată pe previziune, programare şi control cu o altă
logică bazată pe un răspuns în timp real la solicitările clientului”. Sistemul „Just in Time” este
definit „ca o filozofie de gestiune a întreprinderii fondată pe dorinţa de a satisface clientul (prin
calitate în timp de aşteptare foarte scurt), de a evita risipa şi de a implica personalul”.24
Pentru a se realiza reducerea stocurilor trebuie eliminaţi factorii care pot conduce la
majorarea stocurilor, cum sunt: defectele de calitate, defecţiunile utilajelor, timpii de reglaj.
Pentru a preîntâmpina apariţia unor defecte de calitate a produselor şi a unor defecţiuni ale
utilajelor, sistemul JIT permite crearea unor „celule de lucru flexibile”.25
Astfel se realizează o reducere a timpului necesar pentru fabricarea unui produs de la
câteva zile la câteva ore sau de la câteva săptămâni la câteva zile. Acest grup de utilaje formează
o celulă de lucru flexibilă, o linie autonomă de producţie care poate realiza toate operaţiunile
necesare în mod eficient şi continuu. Celula de lucru flexibilă realizează prelucrarea produselor
de dimensiuni sau forme similare.
Integrarea verticală are următoarele variante: integrare în aval, integrare în amonte sau
prin combinarea acestor alternative strategice. Integrarea în aval sugerează că un producător de
23
Militaru, Gheorghe, Managementul producţiei şi al operaţiunilor, Editura ALL, Bucureşti, 2008, p.118.
24
Baranger, P., Chen, J., (1994), Management de la production et des operations, Litec, Paris, 1994, p.192.
25
Needles, B.E., Anderson, H.R., Cardwell J.C., (2001), Principii de bază ale contabilităţii, traduceri de R. Leviţchi,
Ediţia a cincea, Ed. ARC, Chişinău, 2001, p.1178.
44
componente decide să realizeze produse finite destinate consumului final sau productiv sau să
achiziţioneze un distribuitor. Integrarea în amonte sugerează că o firmă achiziţionează furnizorii
săi.
„Keiretsu” este un termen japonez folosit pentru descrierea furnizorilor care devin
membrii ai coaliţiei unei companii. Producătorii susţin adesea financiar furnizorii prin acordarea
de împrumuturi sau preluarea unor facilităţi ale acestora. Furnizorul devine un membru al
coaliţiei companiei şi se consideră un „keiretsu”. Membrii „keiretsu” construiesc relaţii pe
termen lung şi se aşteaptă să acţioneze ca parteneri, să furnizeze expertiză tehnică şi să asigure o
producţie de calitate.
Compania virtuală se bazează pe o varietate de relaţii ci furnizorii, pentru a beneficia de
servicii la cerere. Companiile virtuale se găseşte adesea în industria confecţiilor. Designerii
autorizează anumiţi producători să le valorifice creaţiile. Aceşti producători de confecţii
închiriază spaţii, maşini de cusut şi contractează forţă de muncă pentru realizarea producţiei.
Rezultatul acestei forme de organizare constă în reducerea semnificativă a cheltuielilor indirecte,
creşterea flexibilităţii şi a vitezei de reacţie la cerinţele pieţei, rezultatul final fiind concretizat în
eficienţă. Un alt exemplu este cel al companiilor din industria calculatoarelor electronice care
subcontractează aproape totul.
3.2. Căi de creştere a performanţelor întreprinderii

În condiţiile în care criza economică afectează în continuare desfășurarea normală a
activităţii, trebuiesc stabilite anumite priorităţi și măsuri urgente anticriză care vizează în special:
 Administrarea cu mare responsabilitate a bunurilor mobile ș i imobile prin respectarea
strictă a programului de mentenanţă;
 Gestionarea cu mare atenţie a utilităţilor (apă, gaz, energie);
 Creaţia și inovarea în domeniul de activitate al firmei;
 Perfecţionarea forţei de muncă;
 Eliminarea cheltuielilor neproductive;
 Reorganizarea livrărilor și încasărilor;
 Completarea stocului de materii prime și materiale;
 Politică de preţuri adecvată.
În momentul de faţă, în economia de piaţă, un loc important în activitatea
întreprinderii SRL „Bandaira” îl ocupă modul de realizare a produselor, a proceselor interne de
45
transformare care au loc în cadrul întreprinderii, viziunea și imaginea acesteia, gradul de
satisfacere a cerinţelor clienţilor, într-un cuvânt, aspectele intangibile încorporate în produs. Fără
aceasta, prezenţa pe piaţă a oricărui agent economic este periclitată, iar existenţa întreprinderii în
viitor este pusa sub semnul întrebării.
Un exemplu concret pentru realizarea acestor sugestii vizînd îmbunătăţirea rezultatelor
întreprinderii este implementarea unui sistem integrat ERP (Enterprise Resource Planning).
Un ERP realizează integrarea informaţiilor utilizate de către funcţiile şi departamentele
unei companii: finanţe, distribuţie, resurse umane, gestiunea calităţii, raportarea sau
monitorizarea, structurându-le într-un sistem coerent şi unitar. Pornind de la premisa că întregul
este mai mult decât suma părţilor, un ERP realizează integrarea şi sincronizarea funcţiunilor
întreprinderii. Este un excelent mijloc de integrare şi ordonare a informaţiei, fluidizând schimbul
de date între departamente. Schimbările tot mai rapide din mediul de afaceri şi creşterea în
complexitate a activităţilor din cadrul unei companii necesită o adaptare permanentă, într-un ritm
alert, care adeseori pune la încercare capacităţile de efort şi analiză ale factorului uman.
Sistemele ERP (Enterprise Resource Planning) au fost create ca soluţie la
aceste provocări, fiind capabile să proceseze un volum foarte mare de date și informaţii agregate
în scopul optimizării și eficientizării proceselor.
Un sistem ERP are ca și obiective:
 strângerea relaţiilor cu clienţii și furnizorii, prin realizarea unui lanţ eficicent;
 reducerea costurilor producţiei și stocurilor;
 planificarea integrală a resurselor întreprinderii;
 îmbunătăţirea globală a productivităţii;
 maximizarea profitului prin flexibilitate și reactivitate sporită la cerinţele
pieţei.
În măsura în care producţia este cel mai important proces în lanţul valorii într-o
întreprindere producătoare, iar calitatea şi competitivitatea pe piaţă a produselor rezultate din
procesul de producţie este esenţială, se cere imperativ o eficienţă a sistemului informatic de
gestiune a activităţii, tot mai sporită. Numai implementarea unei soluţii informatice perfect
modelate pe specificul activităţilor unei întreprinderi producătoare poate asigura
premisele competitivităţii acesteia.
Pentru a-şi spori eficienţa activităţii sale SRL „Bandaira „ trebuie să se axeze pe
următoarele aspecte:
Restructurarea activităţii
Presupune preocuparea permanentă a firmei pentru monitorizarea constant a climatului de
afaceri, în scopul anticipării evenimentelor care ar putea deteriora mediul în care evoluează
46
compania. În funcţie de natura fenomenelor negative estimate a se produce, managerii pot stabili
măsuri de restructurare şi adaptare a activităţii la noile condiţii manifestate pe piaţă. O formă de
punere în aplicare a acestei tehnici este alegerea unei forme juridice de organizare adecvate şi
flexibile, precum asocierea cu o altă firmă şi crearea unei companii mixte, în scopul împărţirii
riscurilor, sau, atunci când nivelul riscului este foarte ridicat, acordarea de licenţe altor companii,
întrucât nu necesită investiţii foarte mari, dar poate aduce beneficii importante. De asemenea,
reducerea riscului se poate realiza prin patentarea produselor şi tehnologiilor create de către
întreprindere şi prin menţinerea unui control strict asupra acestora, ceea ce îi asigură firmei în
cauză un avans tehnologic important faţă de concurenţă.
Crearea unor tehnologii superioare presupune, însă, cheltuieli foarte mari de cercetare-
dezvoltare, care nu se finalizează totdeauna cu rezultate ce pot fi implementate în cadrul firmei.
Utilizarea unui număr cât mai mare de furnizori, diversificarea clientelei şi a nomenclatorului de
produse pot reduce substanţial riscul. Implementarea acestor măsuri determină, de regulă, o
creştere a cheltuielilor de exploatare ale firmei. Astfel, în privinţa furnizorilor, întreprinderea ar
trebui să-i aleagă pe cei care asigură cele mai mici preţuri la calitatea dorită a materiilor prime şi
materialelor şi care sunt situaţi la mică distanţă de sediul firmei, în scopul reducerii cheltuielilor
de transport.
Extinderea numărului de furnizori reduce riscul apariţiei unor disfuncţionalităţi în
activitatea de aprovizionare (nerespectarea termenelor de livrare sau a cantităţilor), dar creşte
considerabil cheltuielile de aprovizionare. Diversificarea nomenclatorului de produse permite, de
asemenea, diminuarea riscului vânzărilor, prin pătrunderea pe noi segmente de piaţă şi prin
atragerea, astfel, a noi categorii de clienţi. Firma trebuie, însă, să se preocupe şi de creşterea
numărului de clienţi din fiecare segment de piaţă, în scopul reducerii dependenţei de un număr
redus de consumatori.
Diversificarea activităţii
De multe ori, această tehnică se aplică odată cu restructurarea activităţii şi are în vedere
reducerea riscului prin integrarea pe orizontală sau pe verticală a întreprinderii sau chiar prin
dezvoltarea unor activităţi complet diferite. În urma unor astfel de măsuri, se pot gestiona mult
mai bine riscurile, prin distribuirea lor pesectoare de activitate diverse, ţinând seama că acestea
sunt expuse unor grade diferite de risc.
Dezinvestirea
Presupune reducerea volumului capitalului investit atunci când apare o creştere
considerabilă a riscului, prin vânzarea totală sau parţială a unui anumit active către alţi agenţi
47
economici.26 Problemele care pot apărea atunci când se adoptă această măsură se referă la
dificultatea obţinerii unui preţ corect, cât mai apropiat de valoarea de piaţă, pentru activul
vândut, precum şi la dificultăţi în găsirea unui cumpărător pentru o afacere a cărei rentabilitate a
scăzut semnificativ sau care este afectată de un nivel considerabil al riscului.
Maximizarea profitului pe termen scurt
Această tehnică se aplică atunci firmele urmăresc dezinvestirea totală şi retragerea
completă de pe o anumită piaţă datorită nivelului ridicat al riscului. În acest fel, se urmăreşte
maximizarea pe termen scurt a câştigurilor din operaţiunile derulate până la vânzarea activelor.
Pentru a realiza acest lucru SRL “Bandaira” va urmări reducerea cheltuielilor prin renunţarea la
efectuarea operaţiunilor de întreţinere şi reparaţii, diminuarea cheltuielilor cu distribuţia, cu
activităţile promoţionale, creşterea în limita posibilităţilor a preţurilor de vânzare, anularea
programelor de pregătire a salariaţilor, reducerea personalului, toate acestea având drept rezultat
reducerea cheltuielilor şi sporirea profitului pe termen foarte scurt.
În acest caz, firma va trebui să stabilească orizontul de timp pe care doreşte maximizarea
profitului şi să determine modul în care relaţiile cu furnizorii, clienţii şipersonalul sunt afectate.
Compania va trebui să analizeze foarte bine implicaţiile uneias astfel de strategii. Astfel, dacă ea
nu doreşte să se retragă definitiv de pe piaţă, ci numai să-şi diminueze activitatea, o astfel de
politică îi va afecta relaţiile comerciale cu partenerii de afaceri şi va duce la deteriorarea
iremediabilă a imaginii sale pe piaţă. Un astfel de comportament agresiv nu face decât să
micşoreze perioada de timp în care firma mai activează pe piaţă. Toate aceste strategii se bazează
pe o monitorizare permanentă a nivelului riscului cu care se confruntă agentul economic.
În același timp întreprinderea SRL”Bandaira” trebuie să ia în calcul şi gestionarea
riscurilor aferente activităţii sale.
Măsurile de gestionare a riscului ce pot fi aplicate de către întreprinderea “Bandaira” SRL
cunosc o varietate deosebită, alegerea unei astfel de măsuri depinzând atât de natura riscului, cât
şi de resursele de care dispune firma la un moment dat şi de scopul urmărit. Pentru
managementul riscului, decidenţii pot adopta următoarele măsuri mai importante:27
 evitarea riscului;
 asigurarea împotriva riscului;
 restructurarea activităţii;
 diversificarea activităţii;
 dezinvestirea;
26
Negoescu Gh., – Risc şi incertitudine în economia de piaţă, Ed. Alter-Ego, Galaţi, 1995.
27
Demetrescu O., – Managementul riscului. Ce nu ştim despre risc, Ed. Impuls nr.2., 1998.
48
 maximizarea profitului pe termen scurt.
Evitarea riscului
Cea mai uşoară şi mai eficientă tehnică de protecţie împotriva riscului este evitarea lui.
Această măsură este adoptată de către SRL “Bandaira” şi presupune monitorizarea permanentă a
condiţiilor economice de pe anumite pieţe, sectoare, activităţi etc., firma evitând, astfel, să
investească în acele domenii caracterizate printr-un grad ridicat de risc. În acest caz, o
importanţă deosebită revine calităţii informaţiilor şi personalului angrenat în efectuarea studiilor
şi previziunilor asupra riscului ce afectează diferite proiecte de afaceri.
Înaintea adoptării unei astfel de tehnici, managerii trebuie să stabilească raportul dintre
nivelul rentabilităţii pe care doresc să o obţină şi riscul pe care sunt dispuşi să şi-l asume.
Adoptarea unei politici de evitare a activităţilor caracterizate de un grad ridicat de risc, fără a lua
în considerare şi oportunităţile de afaceri, este nefavorabilă pentru întreprindere, întrucât aceasta
pierde oportunitatea de a investi în domenii cu eficienţă ridicată. O multitudine de manageri este
dispusă sa acceptenivele ridicate ale riscului, dar cu speranţa obţinerii unor profituri mari pe
termene scurte de timp. În fond, firmele rezistă în afaceri atât cât timp cât îşi asumă riscuri, cu
condiţia să le identifice şi să le gestioneze eficient, pentru a nu pune în pericol supravieţuirea
firmei pe piaţă şi pentru a obţine profituri cât mai ridicate.
Asigurarea împotriva riscului
O altă alternativă de protecţie împotriva riscului este asigurarea. Companiile
de asigurare acceptă să asigure numai riscurile cu caracter pur, accidental, întâmplător, a căror
materializare nu poate fi prevăzută dinainte, atât ca intensitate, cât şi ca moment.
În schimbul preluării totale sau parţiale a riscului de la agenţii economici, firmele de
asigurare solicită o primă de asigurare, a cărei valoare este cu cât mai mare cu cât riscul este mai
mare. Agenţii economici apelează la această tehnică atunci când se confruntă cu riscuri
provocate de variabile de mediu pe care nu le pot controla sau pentru care gradul de control este
foarte mic. În acest fel,f irmele se pot concentra asupra derulării afacerilor proprii, fără a mai fi
preocupate de pierderile ce pot apărea ca urmare a materializării riscului. În baza contractului de
asigurare, asiguratul va plăti o sumă asiguratorului, urmând să fie despăgubit pentru pierderile
înregistrate.
Asigurarea este principala modalitate de distribuire a riscului, care se aplică numai atunci
când asigurătorul poate previziona statistic frecvenţa şi intensitateaevenimentelor asigurate.
Utilizarea lor determină o diminuare a vulnerabilităţii firmei la condiţiile de mediu,
precum şi o reducere a pierderilor care ar putea apărea în cazul materializării riscului.
Managementul riscului nu trebuie să aibă un caracter pasiv, ci unul activ, care să permită
optimizarea raportului risc asumat - rentabilitate obţinută. Includerea riscului în procesul
49
decizional permite o utilizare mai eficientă a resurselor de care dispune o firmă. Pentru realizarea
acestui obiectiv, managerii trebuie să monitorizeze şi să actualizeze permanent informaţiile
despre factorii de risc şi probabilitatea lor de materializare. În acelaşi timp, rolul
managementului constă nu numai în a asigura protecţia şi a gestiona eficient riscurile cu care se
confruntă firma, ci şi în a identifica afacerile şi domeniile de activitate care asigură cea mai bună
rentabilitate în funcţie de nivelul riscului pe care firma este dispusă să şi-l asume şi de potenţialul
de care dispune. Prin utilizarea managementului riscului, firma îşi poate spori eficienţa şi
siguranţa în afacerile pe care le derulează.
În general, se consideră că o activitate este eficientă dacă producţia se obţine la costuri
reduse, sau atunci când încasările obţinute din vânzarea rezultatelor pe piaţă depăşesc cheltuielile
care s-au efectuat pentru obţinerea acestora.
Eficienţa economică este relaţia dintre efectele obţinute (rezultate) şi eforturile
(cheltuielile) depuse într-o activitate economică într-o anumită perioadă de timp.
Eficienţa în domeniul serviciilor îmbracă aspecte deosebite şi are două tipuri de efecte:
 Efecte economice: se concretizează în rezultate economice, care sunt uşor de cuantificat
(profitul, cifra de afaceri, cheltuielile etc.)
 Efecte sociale: privesc în primul rând beneficiarul şi sunt mai greu de cuantificat( de
exemplu efectul procesului de instruire dintr-o unitate de învăţământ asupra viitoarei
activităţi a unui tânăr)
În domeniul serviciilor se realizează prin două modalităţi practice şi urmăreşte:
Maximizarea veniturilor prin:
- creşterea cifrei de afaceri
- creşterea încasărilor
- diversificarea serviciilor
- specializarea serviciilor
- mărirea adaosului comercial etc.
Raţionalizarea cheltuielilor prin: 28
- creşterea productivităţii
- calificarea personalului
- extinderea progresului tehnic
- organizarea mai bună a muncii
- îmbunătăţirea modului de cointeresare
28
Enicov I. Riscuri şi instrumente financiare de acoperire / Vlad Tonozei., Iurie Oboroc – Chişinău, Evrica 2002.
p.262.
50
Pentru atingerea scopului întreprinderii - obţinerea profitului - managementul trebuie să
găsească soluţiile optime în cadrul unui proces economic. Termenul “optim” provine din
latinescul “optimus” care exprimă ceea ce asigură cel mai bine interesul urmărit.
OPTIMIZAREA constă în alegerea şi aplicarea celei mai bune soluţii dintre mai multe
posibile. Optimizarea operează cu maximizarea şi minimizarea ca operaţii aritmetice în legătură
cu funcţiile întreprinderii.
MAXIMIZAREA
- profitului
- producţiei
- randamentului
- productivităţii
MINIMIZAREA
- cheltuielilor
- costurilor
- normelor
Optimizarea procesului economic se realizează pe două orizonturi de timp:29
- pe termen scurt - presupune stabilirea volumului producţiei în anumite condiţii date
şi maximizarea profitului;
- pe termen lung - urmăreşte, pe de o parte, maximizarea profitului prin combinarea
factorilor de producţie, iar pe de altă parte, obţinerea unui anumit volum de producţie cu
cheltuieli minime.
Optimizarea proceselor economice are ca scop găsirea acelor soluţii care să asigure
realizarea funcţiei scop (maximizarea profitului, minimizarea cheltuielilor, maximizarea
productivităţii etc.)
Mărimea optimă a întreprinderii - un important factor de optimizare.
Peste o anumită dimensiune a întreprinderii (a volumului de producţiei) căreia îi
corespund costuri minime,anumite costuri pot creşte, întreprinderea încetând de a mai fi
eficientă.
Minimizarea costului privind mărimea întreprinderii
Costul pentru un produs este format din:
- cheltuieli directe (salarii directe, materii prime etc.)
- cheltuieli indirecte (cota parte din cheltuielile commune, cheltuieli generale, amortizarea
utilajelor, salariile personal. de conduc. etc.)
Filip Gh., (coordonator): Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002.

29
51
De regulă, cheltuielile totale indirecte rămân relativ constante faţă de volumul producţiei
şi de mărimea întreprinderii. Dintre acestea, cheltuielile de desfacere, cu reclama sau cu
transportul pot totuşi să crească şi de aceea costurile pe unitatea de produs cresc.
Deci prin sporirea volumului producţiei, prin creşterea dimensiunii întreprinderii până la
limita optimă, costul total pe produs se reduce datorită scăderii cheltuielilor convenţional
constant.
Maximizarea profitului privind mărimea întreprinderii
Minimizarea costurilor şi maximizarea profitului sunt obiective majore ale oricărei
întreprinderi. Mărimea întreprinderii este condiţionată de asigurarea desfacerii producţiei
fabricate în condiţiile utilizării unor preţuri mici şi realizarea unui profit maxim.
Activitatea economico-financiară a întreprinderii SRL ”Bandaira” generează diverse
cheltuieli care, în principal, rezultă din decontarea creanţelor compromise; acordarea facilităţilor
fiscal; înregistrarea lipsurilor şi pierderilor de bunuri constatate la inventariere; aplicarea
sancţiunilor pecuniare; înregistrarea diferenţelor de curs valutar şi de sumă nefavorabile;
producerea evenimentelor extraordinare; calcularea impozitului pe profit şi din alte fapte
economice.30
Cheltuielile aferente bunurilor vândute cuprind costul vânzărilor şi cheltuielile
comerciale. Costul vânzărilor este raţional să fie recunoscut ca cheltuieli în baza conceptului
contabilităţii de angajamente şi a principiilor concordanţei şi periodicităţii concomitant cu
veniturile din comercializarea bunurilor corespunzătoare. Recunoaşterea cheltuielilor comerciale
se recomandă să fie realizată, în funcţie de momentul efectuării acestora.
Determinarea costului bunurilor vândute este influenţată de unitatea de măsură a acestora
atuncicînd anumite tipuri de bunuri procurate sunt exprimate în unele unităţi de măsură, iar cele
vândute – în alte unităţi de măsură. În aceste cazuri propunem ţinerea concomitentă a evidenţei
în ambele unităţi de măsură. Dacă această evidenţă este neraţională din punct de vedere
economic sau imposibilă din punct de vedere tehnic, considerăm rezonabil de a transfera
bunurile dintr-o unitate de măsură în alta. În acest scop, propunem utilizarea coeficienţilor
speciali, stabiliţi în funcţie de tipul bunurilor, şi întocmirea documentului primar – Procesul-
verbal de transferare a bunurilor dintr-o unitate de măsură în alta. Cheltuielile comerciale
urmează a fi evaluate în sumele confirmate prin documente primare justificative.
În acest caz, trebuie de luat în considerare faptul că cheltuielile efectuate până la
comercializarea bunurilor urmează a fi înregistrate ca avansuri acordate şi/sau ca cheltuieli
anticipate, cu decontarea ulterioară la cheltuielile perioadei de gestiune curente pe măsura
30
Dementrescu O. Managementul riscului. Ce nu ştim despre risc. Editura Impuls - 1998, nr.2.
52
comercializării bunurilor. Această decontare se recomandă să fie efectuată prin aplicarea metodei
liniare sau în alt mod, stabilit în politica de contabilitate a întreprinderii.
De menţionat că în conformitate cu Codul fiscal, se permite deducerea cheltuielilor
aferente reparaţiei mijloacelor fixe primate în leasing operaţional (locaţiune/arendă), să fie
suportate de către locatar (arendaş). Deducerea cheltuielilor în cauză se admite în limita a 15%
din plata pentru leasing (locaţiune/arendă) aferentă perioadei fiscale, iar suma depăşirii
cheltuielilor de reparaţie a unor astfel de bunuri se consideră ca investiţii în mijloace fixe şi se
constată ca deduceri prin uzura calculată în scopul impozitării în limita termenului de acţiune a
contractului corespunzător. Considerăm ca această prevedere este incorectă şi cauzează pierderi
considerabile întreprinderilor, în special, în cazurile în care termenul contractului de leasing
(arendă, locaţiune) este mic. De aceea propunem ca atât în controlul finanţelor întreprinderii, cât
şi în scopuri fiscale calcularea uzurii pentru sumele capitalizate ale cheltuielilor de reparaţie să
fie efectuată pe tot termenul de decontare a acestora care este stabilit în politica de contabilitate a
întreprinderii. Cheltuielile privind creanţele compromise apar în cazul decontării creanţelor al
căror termen de prescripţie a expirat, care nu au acoperire garantată şi nu pot fi încasate de la
debitori.
Bugetul de venituri şi cheltuieli se elaborează în corelaţie cu programul de producţie
pentru a se asigura pe de o parte realizarea veniturilor şi a celorlalte resurse necesare iar pe de
alta parte fundamentarea posibilităţilor de finanţare a cheltuielilor. Bugetul trebuie să asigure
acoperirea din venituri a cheltuielilor, să evidenţieze şi să determine în mod corect profitul. [30]
În bugetul de venituri şi cheltuieli sunt proiectate toate fluxurile financiare, ocazionate de
întreaga activitate a întreprinderilor în scopul cunoaşterii şi controlurilor permanente a
încasarilor şi a cheltuielilor pentru a menţine capacitatea de plată. De asemenea, în buget a
tuturor veniturilor şi cheltuielilor urmăreste realizarea profitului prin optimizarea capacităţii
economice a întreprinderii. Faţă de cerinţele echilibrului financiar, în toate segmentele
infrastructurii economice ale agentului economic, rolul bugetului de venituri şi cheltuieli se
concretizează în:
 Evidenţierea existenţelor şi evoluţia elementelor patrimoniale gestionate
 Dimensionarea cifrei de afaceri, a cheltuielilor şi a profitului previzibil
 Reflectarea fluxurilor băneşti
 Evidenţierea surselor de constituire a fondurilor proprii şi destinaţia acestora.
Bugetul de venituri şi cheltuieli se delimitează net ca instrument de conducere, care
trebuie să asigure echilibrul financiar per ansamblu şi pe fiecare verigă organizatorică în parte.
Prin întocmirea acestui buget, scopul este ţinerea sub control a activităţii economice prin
intermediul proiectării şi supravegherii modului de formare şi utilizare a resurselor băneşti.
53
Sursele de venituri pot fi următoarele în ordinea importanţei lor: impozite şi taxe pe
venituri provenite din profituri, alarii, cotizaţii pentru asigurări sociale, profiturile obţinute de la
înteprinderile publice iar elementele de cheltuieli pot fi: nevoi sociale (asigurari sociale, pensii
private, cultură şi educaţie, activităţi economice, investiţii, apărare.
Bugetul este elaborat pe o perioada de un an urmarindu-se în tot acest timp executarea lui.
Principii de elaborare a bugetului
Bugetul de venituri şi cheltuieli trebuie elaborat în conformitate cu principiile
universalităţii, echilibrului, realităţii şi anualităţiii. Prin buget se urmăresc:
 Reflectarea tuturor veniturilor şi cheltuielilor proiectate a se realiza în scopul final de a
optimiza capacitatea întreprinderii de a obţine profit.
 Cuprinderea tuturor resurselor de care dispune întreprinderea pentru finanţarea
necesităţilor de cercetare, dezvoltare a acţiunilor social-culturale şi a altor acţiuni.
 Evaluarea relaţiilor băneşti ale întreprinderii cu salariaţii proprii, cu bugetul statului, cu
băncile, cu furnizorii, cu creditorii sau debitorii săi.
 Proiectarea evoluţiei patrimoniului gestionat prin evidenţierea modificărilor care se
estimează în structura acestuia.31
Prin elaborarea şi fundamentarea bugetului, întreprinderea are obligaţia de a respecta atât
propriile concepţii manageriale cât şi prevederile legislaţiei financiare; veniturile provenite din
activitatea proprie trebuie să acopere toate cheltuielile, inclusiv dividendele.
Trebuie de asemenea evitată subevaluarea veniturilor şi maximizarea cheltuielilor pentru
a nu se evidenţia un profit subdimensionat. În buget, nu pot fi înscrise cheltuieli fără să se
stabilească resursele din care ar urma să fie efectuate.
A planifica, a prevedea necesarul de finanţare şi sursele de capital posibile de mobilizat,
este esenţial pentru piaţa unei întreprinderi. Întreprinderile occidentale nu întreprind nimic din
punct de vedere economic, tehnic, organizatoric, etc., fără a face o „bugetare” a acestor acţiuni,
indiferent de amploarea şi însemnătatea lor în activitatea generală a întreprinderii. Aceste
preocupări sunt împărţite în mod firesc, de cele privind respectarea prevederilor propriului buget,
evident până la limita când tocmai bugetul ar putea deveni o restricţie în creşterea eficienţei. Prin
bugetare se stabilesc resursele şi responsabilităţile pe centre de activităţi specifice. Deci, bugetul
reprezintă previziunea cifrată a afectărilor de resurse şi de responsabilităţi pe centre de activităţi,
în vederea realizării cât mai eficiente a obiectivelor strategice ale întreprinderii.
Procesul bugetar are rolul de orienta activitatea tuturor compartimentelor spre acelaşi
obiectiv: rentabilitate, lichiditate, diminuarea riscurilor, etc.
31
Cristea H., Evaluarea întreprinderii, Editura Marineasa, Buglea Al., Timişoara, 2000.
54
Toate deciziile tehnico-economice, organizatorice, adoptate la nivelul firmei au drept
consecinţă afectarea echilibrului financiar existent şi fac necesar un nou echilibru, angajând în
acest scop modificări în nivelul şi structura necesarului de fonduri şi a resurselor de finanţare a
acestora. Realizarea noii calităţi a echilibrului financiar impune fundamentarea pe un plan
superior a indicatorilor financiari prin elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli.
În scopul realizării unei gestiuni clare a patrimoniului şi controlului detaliat al alocării
resurselor se întocmesc o serie de documente care cuprind informaţii amănunţite despre
modificările elementelor patrimoniale.
Determinarea incorectă a profitului realizat din propria activitate prin subevaluarea
veniturilor şi „umflarea” cheltuielilor se sancţionează drastic de legislaţia financiară; În buget nu
pot fi înscrise şi aprobate cheltuielile fără stabilirea resurselor din care urmează a fi finanţate;
Creditele bancare se prevăd în buget numai în limitele şi în condiţiile legale şi numai după
negocierea cu băncile.
În procesul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor, bugetul reprezintă un
instrument de analiză şi control, implicit de asigurare a echilibrului financiar al firmei.
Convergent şi complementar bugetului se organizează un sistem de contabilizare prin care se
urmăreşte şi se controlează în ce măsură realizările efective corespund cu cele planificate, iar pe
această bază se fundamentează decizia de corecţie. În felul acesta, prin buget, ca instrument de
conducere, se realizează integrarea activităţilor de planificare, control, urmărire a cheltuielilor,
veniturilor şi rezultatelor financiare.32
O altă trăsătură a bugetului este şi aceea că pe baza lui se asigură coerenţa activităţilor şi
structurilor organizatorice ale firmei pe linia creşterii rentabilităţii şi economisirii resurselor.
Analizat din acest punct de vedere, bugetul leagă pe plan financiar verigile componente ale
firmei în vederea gospodăririi eficiente a fondurilor materiale şi băneşti, respectiv a obţinerii
rezultatelor maxime. Această capacitate a bugetului se întemeiază pe faptul că orice întemeiere
de plan sau obiectiv angajat de aceste verigi, inclusiv de către firma luată în ansamblu; trebuie să
asigure nivelul de eficienţă şi rentabilitate dimensionate prin buget. Totodată, din punct de
vedere metodologic, prin natura şi forma valorică de exprimare a indicatorilor financiari, bugetul
permite reflectarea sintetică a tuturor fenomenelor şi proceselor economice oricât de variate ar fi
ele.
Modalităţile prin care bugetul realizează conţinutul activităţilor şi structurii
organizatorice din cadrul firmei este aceea a descentralizării. Fiecare activitate sau după caz
32
Donos, Sergiu-Gabrilel/Gestiunea şi contabilitatea firmei/ „Determinarea mărimii stocurilor şi a necesarului lor de
finanţare” p. 21-37, An.2006, Nr.10.
55
structură organizatorică internă a firmei este considerat un centru de venituri şi cheltuieli sau de
gestiune la nivelul căruia se planifică pe o anumită perioadă obiectivele financiare, se alocă
resursele necesare şi se organizează controlul bugetar. Totodată firma, în ansamblul său,
reprezintă un centru de venituri şi cheltuieli care intră în relaţii economico-financiare cu mediul
extern.
Fiecare centru de venituri şi cheltuieli este investit cu autoritatea şi responsabilitatea
necesară gestiunii resurselor în vederea îndeplinirii obiectivelor financiare ce revin din bugetul
general al firmei. De fapt, factorul care a impulsionat utilizarea bugetului ca instrument de
conducere, a constituit-o necesitatea creşterii eficienţei diverselor activităţi sau structuri
organizatorice în condiţiile sporirii complexităţii procesului de obţinere a beneficiilor. Ori, prin
bugetarea activităţii centrelor de venituri şi cheltuieli se planifică, se coordonează şi se
controlează mişcarea variabilelor structurale ale firmei, în vederea potenţării contribuţiei lor la
creşterea eficienţei şi la economisirea resurselor alocate.
Generalizând, se poate aprecia, că, bugetul în calitatea sa de instrument al conducerii
activităţii economico-financiare are următoarele elemente specifice:33
 Integrarea activităţii de planificare, evidenţă şi control a cheltuielilor, veniturilor şi
rezultatelor;
 Descentralizarea procesului de conducere prin împărţirea activităţii firmei pe centre
interne de venituri şi cheltuieli;
 Investirea fiecărui centru cu autoritate şi responsabilitate în gestiunea resurselor alocate
pentru realizarea obiectivelor financiare defalcate;
 Abordarea activităţii fiecărui centru prin prisma relaţiei dintre cheltuieli şi venituri, iar pe
această bază antrenarea lui la creşterea activităţii firmei şi economisirea resurselor.
În ţara noastră bugetul este conceput şi utilizat de dată relativ recentă ca un instrument de
conducere a activităţii economico-financiare. Implementarea lui în sistemul de gestiune a avut
loc pe fondul unor măsuri generate de aplicarea noului mecanism economico-financiar. Scopul
introducerii Bugetului de venituri şi cheltuieli îl constituie folosirea cât mai intensă a pârghiilor
economico-financiare în activitatea firmei, sporirea răspunderilor colective în gospodărirea
fondurilor şi întări
33
56
CONCLUZII
Conducerea şi controlul stocurilor de resurse materiale reprezintă, în economia de piaţă, o
activitate căreia i se acordă o atenţie deosebită datorită implicaţiilor economico-financiare
importante pe care le determină formarea şi deţinerea lor. Stocurile sunt cantităţi de resurse
materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile unitatilor economice, într-un anumit
volum şi o anumită structură, pe o perioada de timp determinată, cu un anumit scop.
Stocurile sunt de fapt rezultatul activităţii de aprovizionare şi de desfacere, al activităţii
comerciale, în general, care este dependentă de natura şi cairacteristicile materialelor şi
produselor, de condiţiile şi modalităţile de furnizare şi asigurare-transport, de strategiile care se
elaborează pe această linie, în scopul îndeplinirii obiectivului de bază pe care fiecare agent
economic şi l-a propus. În general, scopul formării stocurilor este diferit; la nivelul economiei,
guvernul constituie stocuri sub forma rezervei naţionale la resursele materiale strategice sau
deficitare pentru a pune la adăpost economia naţională de influenţa unor factori de forţă majoră
(seisme, inundaţii, stare de necesitate, evitarea conjuncturilor economice nefavorabile sau a
penuriei).
Agenţii economici îşi constituie stocuri de resurse materiale sau de produse pentru a
asigura alimentarea continuă a subunităţilor de consum sau servirea clienţilor în vederea
desfăşurării normale a activităţii şi realizării astfel a obiectivelor ce şi leau propus.
Formarea stocurilor de materiale şi produse asigură condiţii optime pentru desfăşurarea,
după un sistem raţional, a activităţii fiecărei unităţi economice; fără stocuri nu se poate obţine
utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie, nu se pot satisface cererile clienţilor în stricta
concordanţă cu pretenţiile pe care le emit, nu se pot desfăşura o serie de operaţii din sistemele
aprovizionare şi desfacere cu cheltuieli rezonabile.
Realizarea obiectivelor specifice proceselor de stocare necesită următoarele „modalităţi
de acţiune”:
 folosirea în dimensionarea stocurilor a unor modele economico-matematice adecvate
scopului urmărit, care ţin cont de factorii concreţi care le condiţionează existenţa şi
nivelul de constituire, de cheltuielile specifice pe care le antrenează procesul de formare a
lor;
 aplicarea în procesul de urmărire control a derulării proceselor de stocare, a evoluţiei
stocurilor efective faţă de limitele estimate, a unor metode şi tehnici de mare eficacitate şi
utilitate practică, cu accentuat caracter preventiv pentru fenomene dereglatoare sau stări
iraţionale;
 valorificarea într-un timp scurt a stocurilor devenite disponibile pentru deblocarea
operativă a fondurilor financiare astfel imobilizate; asigurarea unor condiţii de
57
depozitare-păstrare judicioase în scopul prevenirii degradărilor de materiale staţionate în
stocuri;
 folosirea unui sistem informaţional simplificat, cuprinzător, aşezat integral pe baze
informatice, care să evidenţieze, în orice moment, starea proceselor de stocare şi să
permită ca, în timp util, să se adopte şi să se aplice măsurile care se impun după caz şi
situaţie: menţinerea unor legături permanente cu furnizorii, urmărirea sistematică a
livrărilor programate pentru prevenirea întârzierilor, a expedierii unor resurse
necorespunză-toare calitativ; aplicarea măsurilor eficiente de prevenire a sustragerilor sau
de securitate contra incendiilor ş.a.
Gestiunea stocurilor are o sferă largă de cuprindere, aceasta incluzând atât probleme de
conducere, dimensionare, de optimizare a amplasării stocurilor în teritoriu, de repartizare a lor pe
deţinători, de formare şi evidenţă a acestora, cât şi probleme de recepţie, de depozitare şi
păstrare, de urmărire si control, de redistribuire şi mod de utilizare.
Cu toate ca stocurile sunt considerate resurse neactive, este necesar, in mod obiectiv, să
se recurgă la constituirea de stocuri (de resurse materiale) bine dimensionate, pentru a se asigura
ritmicitatea producţiei materiale si a consumului.
al producției, iar stocul reprezintă sincronizarea cererilor pentru consum cu momentele de
furnizare a resurselor materiale.
Problema stocurilor, atât ca activitate, cât şi ca fenomen economic reprezintă tema de
permanente reflectări, analize şi răspunsuri la multe din întrebările cărora, fie literatura de
specialitate, fie practica direct productivă, le-au dat de fiecare data soluţii mai mult sau mai pţin
eficiente, cert însă este faptul ca mai toţi agenţii economici încă se mai confruntă cu aspecte de
genul: mărfuri în stoc fără mişcare, cu mişcare lentă sau alte stări de manifestare care nu pot
genera efecte de prejudiciere a firmei de importante valori materiale şi financiare.
Necesitatea de a administra stocurile, depozitele, amplasarea şi condiţiile adecvate de
depozitare a bunurilor, materialelor reprezintă un aspect important deoarece prin aceasta se poate
economisi mult timp şi se pot minimaliza erorile în optimizarea utilizării spaţiului de depozitare,
precum şi a faptului că, fiecare tip de stoc este păstrat tot timpul în condiţii de depozitare corecte.
De asemenea adăugăm şi considerentul indispensabilităţii stocurilor, conştienţi de faptul
că, cel puţin din punct de vedere teoretic constituirea de stocuri reprezintă o necesitate obiectivă
a cunoaşterii, în sensul constituirii, utilizării şi raţionalizării acestora în scopul atingerii,
58
menţinerii şi eventual diversificării - dezvoltării nivelului maximelor interese ale firmei în
relaţiile cu piaţa.
Pornind de la anumite date cunoscute, caracteristice procesului economic, respectiv:
beneficii unitare, coeficienţi tehnologici, disponibil de resurse, cheltuieli unitare, consumuri
specifice etc., se pot formula probleme care să ţină seama de scopul agenţilor economici atunci
când porneşte procesul tehnologic.
59
BIBLIOGRAFIE
Articole, cărţi, monografii
1. Achim V., Analiză economico-financiară, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010.
2. Andreica M., şi colectiv. Metode cantitative în management, Bucureşti 1998.
3. Bogdan I., Management financiar, Editura Universitară, Bucureşti 2004.
4. Brezeanu P., Diagnostic financiar; instrumente de analiză financiară/ Adrian Boştinaru,
Editura Economică, Bucureşti 2003. p. 56.
5. Băileştianu Gh., Diagnostic, risc şi eficienţă în afaceri, Editura Mirton, Timişoara, 1998.
6. Brînzilă, Liuba/Fin – Consultant/ „Consecinţele erorilor la determinarea şi evaluarea stocurilor
de mărfuri şi materiale” p. 73-76, An. 2007, Nr.1.
7. Bălănuţă V., „Analiza gestionară”, ASEM, Chişinău, 2003.
8. Bran Paul „Finanţele întreprinderii”, Bucureşti. 2000.
9. Botnari Nadejda, „Finanţele întreprinderii” , ASEM, Chişinău, 2006.
10. Botnari Nadejda, „Rezultatele financiare ale întreprindrii şi căile de sporire a lor” în
„Reformele economice în Moldova la sfîrşit de mileniu”, Ed. ASEM, Chişinău 1999, p.243.
11. Baranger, P., Chen, J., (1997), (1997), Juste a temps, vol. Encyclopedie de Gestion, IVES
SIMON, PATRICK JOFFRE, Economica, Paris, 1997.
12. Baranger, P., Chen, J., (1994), Management de la production et des operations, Litec, Paris.
13. Bareau, Jean, Delabaye, Jaquelin, (1991), Gestion financiere, Dunod, Paris, 1991, p.28.
14. Băşanu, Gheorghe, Pricop, Mihai, Managementul aprovizionării şi desfacerii, Editura
Economică, 1996.
15. Buşe, J., (2005), Analiza economico-financiară, Edditura Economică, Bucureşti, p.133.
16. Berheci, Maria, Valorificarea raportărilor financiare – Sinteze contabile: teorii, analize, studii
de caz, Editura CECCAR, Bucureşti, 2010.
17. Caraganciu A. Probleme metodologice ale analizei mecanismului financiar în economia de
tranziţie, Chişinău Eitura ASE, 1996.
18. Comănescu M. Management European, Editura Economică, Bucureşti 1999, p.287.
19. Cristea H., Evaluarea întreprinderii, Editura Marineasa, Buglea Al., Timişoara, 2000.
20. Ceocea C., Riscul în activitatea de management, Editura Economică, Bucureşti, 2010.
21. Dănuleţiu A., Analiza echilibrului financiar al firmei, Editura Aeternitas, Alba Iulia, 2009.
22. Dementrescu O. Managementul riscului. Ce nu ştim despre risc. Editura Impuls - 1998, nr.2.
23. Donos, Sergiu-Gabrilel/Gestiunea şi contabilitatea firmei/ „Determinarea mărimii stocurilor
şi a necesarului lor de finanţare” p. 21-37, An.2006, Nr.10.
24. Donos,Sergiu-Gabriel/Gestiunea şi contabilitatea firmei/ „Optimizarea mărimii stocurilor şi
gestiunea stocurilor în situaţii de risc” p. 89-95, Nr.11-12, An.2006.
60
25. Dumitru, Gheorghe/Tribuna Economică/ „ Evaluarea stocurilor” p. 55-58, An.2005, Nr. 7.
26. Enicov I. Riscuri şi instrumente financiare de acoperire / Vlad Tonozei., Iurie Oboroc –
Chişinău, Evrica 2002. p.262.
27. Fundătură, Dumitru, (1999), Managementul resurselor materiale, Editura Economică,
Bucureşti.
28. Gruian, Claudiu Marian, (2010), Ce înţelegem prin performanţa companiei, Analele
Universităţii Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu, Seria Economie nr. 4/2010, p. 248,
http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2010-04.I/24_CLAUDIU_MARIAN_GRUIAN.pdf
29. Giurgiu A.I., Mecanizmul financiar al întreprinzătorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995,
pag.73.
30. Hadley, G., Whitin, T. M., (1966), Etude et practique des modeles des stocks, Dunod, Paris,
1966.
31. Hoanţă N., Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996, pag.306.
32. Işfănescu A., ş.a. Analiză economico – financiară, Editura Economică, Bucureşti 1999, p.
247-252.
33. Ilie V., Gestiunea financiară a întreprinderii - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
1997. p.29.
34. Jianu, Iulia, Evaluarea, prezentarea şi analiza performanţei întreprinderii, Editura CECCAR,
Bucureşti, 2007.
35. Jobard, Jean – Pierre, Gestion financière à court terme, vol. "Encyclopédie de gestion",
IVES SIMON, PATRICK JOFFRE, Economica, Paris, 1997.
36. Koch R., Dicţionar de finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001, pag.248.
37. Leiritz A., La practic de la question financière - Paris 1990.
38. Mironenco, Rodica/ Informatica Economică/ „Controlul gestiunii stocului” p. 100-102, An
2002, Nr.2.
39. Mărgulescu D., Analiză economico – financiară, Editura România de Mâine, Bucureşti 1999,
- p.254.
40. Mihai I., (coordonator), Analiza situaţiei financiare a agenţilor economici, Editura Mirton,
Timişoara, 1997.
41. Mihai I., Analiza financiară a întreprinderii, Editura Marineasa, Petru Ştefea Timişoara,
1999.
42. Militaru, Gheorghe, Managementul producţiei şi al operaţiunilor, Editura ALL, Bucureşti,
2008.
61
43. Niculescu M., Diagnosticul global strategic, Editura Economică, Bucureşti 1997, p. 426-429.
44. Negoescu Gh., Risc şi incertitudine în economia de piaţă, Galaţi, Editura Alter-Ego Cristian
1995.
45. Nistor C., Certitudine, risc sau incertitudine, Simpozionul „Economia României la sfârşit de
mileniu”, Universitatea Oradea, 2000.
46. Nederiţă A., „Contabilitatea financiară”, Chişinău, 2003.
47. Needles, B.E., Anderson, H.R., Cardwell J.C., (2001), Principii de bază ale contabilităţii,
traduceri de R. Leviţchi, Ediţia a cincea, Ed. ARC, Chişinău, 2001, p.1178
48. Petrescu S., Diagnostic economic-financiar. Metodologie. Studii de caz, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2004.
49. Prunea P., Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere, Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
50. Petrescu S., Mironiuc M., Analiza economico-financiară. Teorie şi aplicaţii, Editura Tiparul,
Iaşi, 2002, pag.215.
51. Toma M., Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti,
1994, pag.48.
52. Tulvinschi, Mihaela/Finanţe Publice şi Contabilitatea/ „Gestiunea diferenţiată a stocurilor
după sistemul ABC” p.44-46, An.2005, Nr.1.
53. Toma, Mihai, (1994), Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
54. Troancă, Victor, (2010), Analiză şi gestiune financiară, Editor tribuna Economică, Bucureşti.
55.Vintilă G., Gestiunea finaniară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
2000, p. 34-36.
56. Van Horn J., Gestion et politique financière, Dunod, Paris, 1972.
62
Anexa 1. Certificat de înregistrare SRL „BANDAIRA”
Anexa 2. Licenţele întreprinderii
Anexa 3. Raportul financiar SRL „BANDAIRA” pentru anul 2014
Anexa 4. Raportul financiar SRL „BANDAIRA” pentru anul 2015
63

Teza Efectele Gestiunii Stocurilor Asupra Viabilitatii Economico-Financiare A Intreprinderilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teza Efectele Gestiunii Stocurilor Asupra Viabilitatii Economico-Financiare A Intreprinderilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Capitolul I. Noţiuni generale privind stocurile

Capitolul II. Gestiunea stocurilor în cadrul întreprinderii SRL „BANDAIRA”

Capitolul III. Direcţii de perfecţionare a gestiunii stocurilor

Hoanţă N., Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996, pag.306.

1.2. Clasificarea stocurilor

În condiţii de incertitudine, pentru determinarea punctului de reaprovizionare se ia în

În situatii de incertitudine, gestionarea stocurilor trebuie sa ia în calcul probabilitatea de

Koch R., Dicţionar de finanţe, Editura Teora, Bucureşti, 2001, pag.248.

Stocuri de producţie neterminată

1.3. Procesul de stocare şi modelele de gestiune a stocurilor

CLASA PONDEREA PONDEREA

Datorită importanţei lor pentru procesul de fabricaţie şi datorită influenţei asupra

2.2. Analiza economico-financiară a întreprinderii

Concluzii: În cadrul întreprinderii SRL “Bandaira” se înregistrează o creştere continuă a

Profitul brut 1412324 1920116 2968861 507792 2776745 36 % 144,6 %

Alte venituri 26432 31167 70000 4735 38833 18 % 124,6 %

Rata 0,48 0,53 0,69 0,05 0,16 10,4 % 30,1 %

Creanţe 1023856 1079774 1773884 55918 694110 5,5 % 64,3 %

Active 3072854 5183810 4293040 2110956 (-890770) 68,7 % (-17,2 %)

Sursa: Elaborat de autor conform bilanţului contabil

Total active 11280514 13220719 14281092 1940205 1060373 17,2 % 8%

Datorii pe 382560 499638 469219 117078 (-30419) 30,6 % (-6 %)

Sursa: Elaborat de autor conform bilanţului contabil

 Fondul de rulment reprezintă, pe de o parte, depăşirea datoriilor pe termen scurt de

1. Analiza surselor de finanţare a activelor.

Concluzii: Observăm că pe perioada analizată, coeficientul de autonomie este practic inexistent,

Total active 11280514 13220719 14281092 1940205 1060373 17,2 % 8%

 Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să

Capitalul 5400 5400 2736625 0 2731225 0 50,5 %

KÎG2<=2 1,225 1,113 1,60 (-0,112) 0,49 (-9,1 %) 44 %

KÎT1<=0,5 0,17 0,20 0.17 0,03 (-0,03) 17,6 % (-15 %)

KÎT2<=1 70,8 92,5 0,17 21,7 (-92,33) 30,6 % (-99,8 %)

Analiza lichidităţii bilanţului contabil.

 Coeficientul lichidităţii intermediare semnifică ce cotă din datoriile pe termen scurt

Concluzii: Observăm că în anii 2013 şi 2014 indicatorul calculat nu se include în intervalul

Profit net 1321620 1593305 1293627 271685 (-299678) 20,5 % (-18,8 %)

Vânzări nete 47456122 58382187 77322064 10926065 18939877 0, 02 % 32,4 %

Rata 2,78 2,72 1,67 (-0,06) (-1,05) (-2,1 %) (-38,6 %)

 Rata rentabilităţii economice caracterizează eficienţa mijloacelor utilizate în

Profitul net 1593305 1293627 (-299678) (-18,8 %)

2.3. Influenţa stocurilor asupra eficienţei economice a întreprinderii

Rata stocurilor de mărfuri şi materiale

Din datele przentate în tabel pe un interval de 3 ani, se evidenţiază ca stocurile de

= stocul mediu anual dintr-o resursă materială;

JOFFRE, Economica, Paris, 1997.

În continuare va fi exemplificat modelul Wilson – Whitin pentru SRL „Bandaira” care se

- Numărul comenzilor de aprovizionare:

- Intervalul mediu între două aprovizionări:

Pentru a obţine cheltuieli totale minime cu formarea stocurilor pe o perioadă de un an, va

3.2. Căi de creştere a performanţelor întreprinderii

Filip Gh., (coordonator): Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002.

S-ar putea să vă placă și