Tema №2: ELEMENTE DE ADMINISTRARE A STOCURILOR

2.1. Principalele categorii de stocuri

2.2. Forme de exprimare a stocurilor
2.3. Factorii de influență a stocurilor
2.4. Organizarea procedeelor de stocare

2.1. Principalele categorii de stocuri

Pentru desfășurarea normală a activității, unitățile economice din industrie, construcţii sau
transporturi îşi constituie stocuri în funcţie de:
• de condiţiile de aprovizionare interne şi externe;
• de natura resurselor materiale;
• de caracteristicile proceselor tehnologice;
• de organizarea subunităţilor de consum şi dispersia teritorială a acestora;
• de strategia şi politica adoptate în formarea stocurilor.
În general, la nivelul unităţilor economice, se prevede constituirea obişnuită a stocului curent,
după caz, a celui în curs de transport şi, cu titlu de excepţie, stocurile de siguranţă, de condiţionare,
de transport intern (sau de secţie) şi de iarnă. Aceste tipuri de stocuri îndeplinesc aceleași funcții, dar
în condiții diferite și definesc conținutul stocului de resurse materiale pentru producţie a cărei
funcţie generală are în vedere desfăşurarea normală a activităţii unităţii economice în perioada de
gestiune estimată.

1. Stocul curent – reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale noi şi refolosibile, de

combustibili şi lubrifianţi, de piese de schimb, subansamble etc. care se acumulează în
depozitele şi magaziile unei unităţi economice în scopul acoperirii cererilor pentru consum
în volumul, structura şi ritmicitatea specifice, în intervalul dintre două aprovizionări
succesive.

Este stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi, pentru alimentarea consumului.
Evoluţia stocului curent se prezintă în figura 2.1.
Pe parcursul formării şi utilizării, stocul curent înregistrează mai multe nivele între care
semnificative sunt "maxim", "mediu", "minim".
Nivelul maxim se înregistrează în momentul intrării, recepţiei şi trecerii în gestiune a unui lot
nou de materiale (produse, componente etc.) sosit de la furnizori.
Nivelul mediu estimat va fi nivelul maxim împărţit la doi.
Iar nivelul minim estimat este teoretic egal cu zero.
Nivelele mediu şi minim efective pot fi diferite de cele estimate, caz în care şi determinarea va
îmbrăca forme specifice. Astfel, nivelul mediul efectiv va fi rezultatul împărţirii sumei nivelelor maxim
şi minim efective la doi, iar nivelele maxim şi minim efective vor fi cele înregistrate în fişele de magazie
la începutul şi sfârşitul intervalului dintre două reîntregiri (reaprovizionări) succesive. Aceste
precizări sunt necesare pentru că evoluţia şi modul de calcul pe nivele a stocului curent va condiţiona
dinamica şi mărimea stocului de producţie (care-l cuprinde în mod obişnuit).
 Stoc curent minim (Scrmin)

=durata de comandă aprovizionare

Figura 2.1. Evoluția stocului curent

Consumul din stoc poate fi:

a) ritmic sau neritmic;
b) continuu sau periodic;
c) constant uniform în timp sau variabil.
Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, în cantităţi fixe sau
variabile. Semnificativ este momentul calendaristic la care urmează a se declanşa acţiunea de
comandă-reaprovizionare. Acesta poate fi prestabilit cu o anumită aproximaţie, în funcţie de
elementele posibil de cunoscut:
• durata de aprovizionare; I
• distribuţia statistică a cererii;
• condiţiile de furnizare.

Figura 2.2. (a,b) Corelația dintre procesul de formare și cel de utilizare a stocului curent
 În figura 2.2. (a şi b) se prezintă corelaţia dintre procesul de formare şi cel de utilizare a
stocului curent de cherestea cu programul de fabricaţie al produsului "uşi finisate".

2. Stocul în curs de transport – reprezintă cantitatea de resurse materiale care se găseşte în

mijloacele de transport pe timpul deplasării acestora de la sursele de furnizare la depozitele
destinatarilor.

Acest stoc, care se mai numeşte de tranzit, poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de distanţa
de transport şi de mijlocul de transport folosit în deplasarea materialelor. Asemenea stocuri se
creează şi în interiorul unităţilor economice, cu deosebire în cazul celor care au subunităţi componente
dispersate teritorial (filiale, secţii, uzine de asamblare, şantiere etc.), aşa cum se va menţiona ulterior
(vezi stocul pentru transport intern).
Stocul în curs de transport este sursa materială de reîntregire a celui curent. Mărimea lui
este, de regulă, la nivelul cantităţii de materiale comandate (figurile 2.3 şi 2.4)

Figura 2.3. Stocul în curs de transport

Includerea stocului în curs de transport în cel de producţie al consumatorului este normală
numai în cazul achitării anticipate a contravalorii resurselor materiale livrate de furnizor, situaţie
în care angajamentul financiar (şi deci imobilizarea ca atare a acestuia) este suportat de primul
factor.

Figura 2.4. Stocul în curs de transport

 3. Stocul de siguranţă – reprezintă cantitatea de materiale acumulată în depozitul
consumatorului, fiind destinată asigurării continuităţii consumului când stocul curent a
fost epuizat şi întârzie reîntregirea lui, ca urmare a unor dereglări în livrările de la
furnizori, în transport sau creşterii ritmului consumului pe parcursul perioadei de
gestiune peste limitele estimate.

Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse materiale în

stoc şi implicit o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate lacumpărarea acestora - situaţie
care amplifică fenomenul economic negativ specific stocării în general.
Ca urmare, un asemenea stoc se prevede la materiile prime de bază, a căror lipsă probabilă
condiţionează direct continuitatea activităţii productive a întreprinderii, iar furnizorul se află la
o distanţă relativ mare care nu permite rezolvarea unei probleme de aprovizionare în timp scurt,
operativ.
De altfel, condiţiile de formare a stocului de siguranţă sunt diferite de la o întreprindere la
alta şi de la un material la altul.
Formarea acestuia depinde: de nivelul şi evoluţia cererilor pentru consum, de ritmul
livrărilor de la furnizori, de timpul de transport şi de cel de comandă care, în activitatea practică, nu
sunt, întotdeauna, constanţi.
Formarea stocului de siguranţă se practică şi în sistemul activităţii de desfacere-vânzare,
pentru satisfacerea cererii clienţilor, onorarea lor promptă.
Consumul din stocul de siguranţă se face după analize prealabile şi cu acordul conducerii
asigurării materiale (care va stabili măsuri eficiente de menţinere a ritmului prestabilit al
aprovizionărilor). Evidenţa scriptică acestui tip de stoc se ţine distinct de celelalte categorii, în
cadrul fişelor de magazie.
Dinamica stocului de siguranţă în raport cu cea a stocului curent, ca şi corelaţia dintre acestea
se prezintă în figura 2.5. Este un stoc considerat intangibil, consumul din cadrul acestuia presupune
reîntregirea imediată, din loturile următoare primite de la furnizori, în scopul reluării funcţiei
specifice.

Figura 2.5. Dinamica stocului de siguranță în raport cu cea a stocului curent

 4. Stocul de pregătire sau de condiţionare – reprezintă cantitatea de materiale care se
acumulează şi este staţionată o perioadă de timp în spaţii special amenajate, în vederea
aducerii resurselor respective, prin operaţii de condiţionare, la parametrii fizico - chimici
care să permită prelucrarea lor corespunzător condiţiilor impuse de normele tehnologice.

În această situaţie se includ materiale ca: lemnul pentru mobilă sau pentru alte prelucrări
industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de umiditate maximă (deci, care trebuie să
stea la uscat), lâna pieptănată (pentru asigurarea condiţiilor de umiditate şi descărcare electrică),
bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare), varul (pentru stins), caolinul (pentru macerat) etc.
De regulă, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizori, aceştia fiind obligaţi
să livreze marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde, în normele stabilite în contractele
economice pentru a putea fi folosită de consumatori imediat după cumpărare, sau la sosirea de la
sursele de furnizare a partizilor contractate (deci cu procesul de condiţionare efectuat).
Există însă situaţii când condiţionarea trebuie făcută la utilizator; aceasta când operaţia s-a
prevăzut a se realiza, prin contract, la consumator sau când, deşi efectuată la furnizor, pe parcursul
transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi menţinuţi.
După condiţionare, materialele se trec în stoc curent pentru utilizare pe destinaţiile de consum
prevăzute. Semnificativ este faptul că, pentru cazurile în care condiţionarea se poateface pe parcursul
staţionării materialelor în stoc curent şi, inclusiv, de siguranţă, durata de stocare fiind suficientă
pentru această operaţie, constituirea stocului de pregătire poate fi evitată sau cel puţin limitată -
aspect care contribuie la diminuarea efortului general de stocare. Dinamica stocului de condiţionare
se prezintă în figura 2.6.

Figura 2.6. Dinamica stocului de condiționare

 5. Stocul pentru transport intern – reprezintă cantitatea de resurse materiale care se
acumulează în depozitele şi magaziile subunităţilor de consum (secţii sau ateliere de
fabricaţie) în scopul acoperirii cererilor pentru consum pe durata eliberării şi
transportului materialelor de la depozitul central (comun) la destinaţiile de folosire.

Situaţia este specifică unităţilor care au în structură mai multe subunităţi care consumă aceleaşi
resurse şi sunt alimentate alternativ de la un depozit central (simultaneitatea servirii nu exclude
formarea unor stocuri chiar pentru câteva ore, pentru unul sau mai multe schimburi etc.)
Aceeaşi situaţie este specifică şi unităţilor economice care au subunităţile de consum amplasate
dispersat în teritoriu şi la distanţe relativ mari faţă de depozitul central care le alimentează cu
materiale. În acest caz, condiţiile şi mijloacele de transport utilizabile pot influenţa hotărâtor nivelul
de formare a stocurilor la punctele de consum.
Dimensionarea la nivel minim a acestor stocuri este posibilă prin aplicarea mai multor măsuri:
• servire simultană;
• accelerarea vitezei de circulaţie a mijloacelor de transport;
• mecanizarea complexă a operaţilor de primire-recepţie a materialelor (care ies dintr-o
gestiune şi intră în alta), de încărcare, descărcare, manipulare;
• distribuţia loturilor programate pentru sosire de la furnizori direct pe destinaţiile de
consum;
• amplasarea raţională în teritoriu a stocurilor comune mai multor subunităţi de consum
ş.a.
Semnificativ este faptul că asemenea stocuri pot sau nu pot fi constituite ca o mărime distinctă
faţă de stocul curent. Formarea separată de acesta amplifică volumul stocurilor, implicit capitalul
circulant şi scade astfel eficienţa în utilizarea fondurilor întreprinderii. Prin eşalonarea raţională,
cantitativă şi în timp, a stocului curent pe punctele de consum se poate preveni situaţia de mai sus.
Acest aspect este posibil, după caz şi condiţii, şi prin formarea stocurilor direct la depozitele
subunităţilor dispersate teritorial (evitând depozitul central sau folosindu-l numai pentru alimentarea
punctelor de consum apropiate unde nu este economică amenajarea unor magazii prea mari etc.).
Dinamica formării şi utilizării stocului pentru transport intern la trei subunităţi de consum se
prezintăîn figura 2.7.

Figura 2.7. Dinamica formării și utilizării stocului de transport intern

 6. Stocul de iarnă – reprezintă cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele
unităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a
exploatării şi/sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de
climă.

Aici se încadrează resursele materiale care, prin natura lor, sunt afectate de asemenea
condiţii sau producţia, ori consumul lor, are caracter sezonier. Este cazul minereurilor feroase,
neferoase, nemetalifere, cocsului, cărbunilor, calcarului, balastului, lemnului din exploatările
forestiere ş.a., sau al celor din import pentru care transportul pe apă se întrerupe în cursul iernii.
Formarea stocurilor de iarnă, sau în general a celor sezoniere, se realizează în perioadele
de presezon prin acumulări eşalonate în limitele necesarului de aprovizionat prestabilit pentru
sezonul de iarnă (se poate avea în vedere constituirea şi a unui stoc de siguranţă ca protecţie
pentru eventuala prelungire a perioadei de întrerupere a furnizării sau transportului resurselor
materiale de genul amintit).
Consumul din stocul de iarnă se realizează în cadrul perioadei de sezon luate în calcul,
în concordanţă cu ritmul, volumul şi natura cererilor pentru consum. Dinamica procesului de
formare şi utilizare a stocului de iarnă se prezintă în figura 2.8.

Figura 2.8. Dinamica formării și utilizării stocului de iarnă

Alături de aceste tipuri de stocuri destinate asigurării continuităţii activităţii lor, agenţii
economici pot constitui şi alte categorii, ca de pildă, stocurile strategice, de conjunctură
(speculative) sau anticipate.
Primele stocuri sunt formate la resurse materiale achiziţionate în volum mare în momentul
în care se consideră că preţul de achiziţie este cel mai favorabil, iar în viitor acesta va avea o
tendinţă de creştere. Eficienţa acestor stocuri este dată de diferenţa (marja) dintre preţul de
achiziţie şi cel în vigoare în momentul consumului acestor resurse materiale.
Stocul anticipat este constituibil în scopul evitării penuriei de resurse la consumatori pe
perioada când este prevăzută încetarea livrării acestora de la furnizor, ca urmare a intrării în
modernizare, remont etc.
Unele stocuri sunt constituite şi pentru a avea o situaţie de monopol. Dacă un agent economic
cumpără toate cantităţile dintr-o anumită resursă de la toţi furnizorii el se situează pe poziţia de
monopol, după caz de monopson, determinând pe ceilalţi agenţi economici să- şi adapteze structura
producţiei la consumul altor resurse materiale. Se conturează în această situaţie şi perspectiva de
dumping pe care agentul economic respectiv intenţionează să o folosească pe piaţă.
2.2. Forme de exprimare a stocurilor

Stocurile de producţie se exprimă în diferite mărimi şi unităţi de evaluare fizică şi valorică,

în funcţie de necesitatea corelării lor cu alţi indicatori.
Prima formă de exprimare este în unităţi naturale (tone, kg, buc., m.p., m.c. etc.) şi
serveşte la estimarea fizică a potenţialului de producţie, de lucrări sau servicii, care se poate realiza
din cantitatea stocată la o resursă definită.
Pe aceeaşi bază, se asigură determinarea necesarului de spaţii pentru depozitare, a
necesarului de mobilier sau de alte utilaje, dispozitive, instalaţii pentru dotare, anecesarului de forţă
de muncă din depozite. Stocurile fizice stau la baza comensurării valorice a resurselor materiale
stocate şi evidenţierii astfel a fondurilor financiare şi valutare care au servit la cumpărarea lor.
A doua formă de exprimare este cea valorică (în lei, mii lei, mil.lei) prin care se asigură
evaluarea resurselor financiare şi valutare antrenate de formarea stocurilor de producţie şi, prin
aceasta, stabilirea impozitelor, taxelor de asigurare, ca şi a dobânzilor care trebuie plătite.
Exprimarea valorică permite:
➢ stabilirea, prin însumare, a stocurilor totale, indiferent de tipul resursei materiale;
➢ determinarea capitalului circulant aferent materiilor prime şi materialelor, a
vitezei de rotaţie, a volumului de credite necesar;
➢ determinarea cheltuielilor de stocare al căror nivel se calculează în raport cu
valoarea medie astocului de producţie.
Expresia valorică este rezultatul produsului dintre stocul de producţie fizic, pentru fiecare
tip de resursă materială, şi preţul de aprovizionare aferent (calculat prin însumarea preţului de
cumpărare cu cheltuielile necesare aducerii materialelor în unitatea economică şi pe care aceasta
le suportă direct).
A treia formă de exprimare este cea în zile prin care se evidenţiază perioada de timp
pentru care stocul fizic constituit acoperă cererea pentru consum. În funcţie de exprimarea
în zile se stabilesc momentele calendaristice de declanşare a acţiunilor de reaprovizionare pe
parcursul anului de plan.

2.3. Factorii de influență a stocurilor

Stocul de producţie este un indicator important al activităţii economice a întreprinderii.

De nivelul acestuia depinde gradul de activizare a mijloacelor materiale şi financiare de
care dispune sau pe care şi le-a asigurat unitatea economică şi eficienţa utilizării lor.
De volumul şi structura stocurilor depind eforturile investiţionale pe care trebuiesă le facă
firma industrială pentru achiziţionarea, aducerea, depozitarea şi păstrarea resurselor materiale
stocate.
Făcând parte din sistemul general de indicatori prin care se apreciază activitatea
economică şi financiară de ansamblu a agentului economic, stocul de producţie intră într-un
sistem complex de corelaţii directe de determinare şi fundamentare, de condiţionare şi
cauzalitate cu mai mulţi indicatori ai activităţii economice.

O primă corelaţie este cea cu capitalul social al unităţii economice, stocurile materiale
fiind, în anumite condiţii, parte componentă a acestuia. Pe măsură ce sunt trecute în consum,
materialele din stoc sunt transformate în produse sau încorporate în lucrări, servicii destinate
vânzării sau contractate de clienţi.
 A doua corelaţie cu o semnificaţie economică deosebită este cea cu veniturile firmei care
reprezintă sursa de finanţare a stocurilor. Prin aceasta se influenţează modul de repartizare pe
destinaţii de utilizare a veniturilor agentului economic. O situaţie economico-financiară favorabilă
este caracterizată printr-un raport continuu descrescător între volumul de stocuri de resurse
materiale şi veniturile firmei industriale. Aceasta înseamnă că, de la o etapă la alta, se alocă o
parte mai mică din venituri pentru formarea stocurilor de producţie şi o parte mai mare pentru
fondurile destinate dezvoltării unităţii, extinderii activităţii productive a acesteia şi sporirii astfel a
cifrei de afaceri.
În acelaşi mod se interpretează şi raportul dintre volumul de stocuri şi profitul unităţii,
întrucât creşterea stocurilor se finanţează pe seama acestuia.

A treia corelaţie importantă este cea cu viteza de rotaţie a capitalului circulant, fiind
determinată de faptul că stocul mediu de producţie reprezintă element de calcul şi fundamentare a
acestui indicator de eficienţă. Ca urmare, orice diminuare a nivelului stocurilor înseamnă, în
acelaşi timp, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant şi implicit sporirea eficienţei
economice în utilizarea resurselor materiale şi financiar-valutare. Sistemul de relaţii care exprimă
această corelaţie se prezintă astfel:

𝑺𝒑𝒗×𝟑𝟔𝟎 𝑺𝒑𝒗
𝑽𝒓𝒛 = sau (zile/rotație)
𝑵𝒗 𝒄𝒎𝒛
și
𝟑𝟔𝟎 𝑵𝒗
𝑵𝒓 = sau
𝑽𝒓𝒛 𝑺𝒑𝒗
în care:
Spv – stocul mediu de producție în expresie valorică (lei,mii lei, mln lei);
Vrz – viteza de rotație în zile (durata unei rotații);
Nv – necesarul valoric (mii lei, mln lei);
Nr – numărul de rotații în perioada de gestiune (an, trimestru, semestru);
Cmzv – consumul mediu zilnic în expresie valorică (lei, mii lei, mln lei).

Deci, diminuându-se Spv se reduce numărul de zile ale unei rotații, corespunzător, va crește
numărul de rotații pe parcursul aceleeași perioade de gestiune luate în calcul.

A patra corelaţie semnificativă se stabileşte cu indicatorii din planul de aprovizionare,

în sensul că:
✓ pe de o parte, stocul de producţie, indicator distinct al planului de aprovizionare sub
denumirea de stoc la sfârşit de an într-o anumită structură şi mărime, asigură
continuitatea alimentării consumului productiv atât în cursul perioadei de gestiune, cât
şi în primele zile ale anului următor, până la prima intrare de materiale (stocul de
producţie, ca stoc la sfârşit de an reprezintă suportul material de formare a stocului de la
începutul anului următor);
✓ pe de altă parte, necesarul de materiale pentru îndeplinirea programului de
producţie îmbracă, în perioada dintre primirea-recepţia resurselor materiale şi consumul
acestora, forma stocului curent. De cantităţile în care se asigură necesarul depinde
direct nivelul de constituire a stocului curent. Rezultă că volumul fizic şi valoric al
necesarului de materiale pentru îndeplinirea planului determină direct nivelul de
formare a stocului curent, implicit a celui de producţie, ca şi a volumului capitalului
circulant aferent.
 A cincea corelaţie este între stocul de producţie şi volumul producţiei. Prin aceasta se
evidenţiază potenţialul de producţie realizabil pe seama stocurilor de resurse materiale
constituite sau existente în unitatea economică la un moment dat. Totodată, volumul de producţie
condiţionează, prin necesarul pentru îndeplinirea planului şi consumului mediu zilnic, nivelul
şi structura stocurilor care trebuie formate în depozitele unităţii economice. În esenţă, această
corelaţie cere ca, în unităţile economice, să se constituie stocuri asortate, în cantităţile minim-
necesare care asigură desfăşurarea în bune condiţiuni a fabricaţiei produselor, realizarea integrală
şi la termenele stabilite aprogramelor de fabricaţie, şi prin aceasta a contractelor economice.

A şasea corelaţie este cea dintre stocul de producţie şi normele de consumuri specifice
de materiale. Corelaţia are în vedere consumurile specifice din documentaţia tehnico-
economică (care se mai numesc consumuri standard sau norme de consum), care, prin necesarul
pentru îndeplinirea programului de producţie şi consumul mediu zilnic, se folosesc la
fundamentarea nivelului stocurilor. Ca urmare, reducerea acestor consumuri standard specifice,
prin revizuirea lor sistematică în raport cu perfecţionările de ordin tehnic, tehnologic şi
organizatoric, va conduce, în mod firesc, la micşorarea stocurilor pentru producţie.

A şaptea corelaţie este între stocul de producţie şi costurile de producţie, prin care se
reflectă cheltuielile ocazionate de formarea şi deţinerea stocurilor respective (taxe de asigurare,
dobânzi pentru credite, impozite, cheltuieli de conservare etc.). Ca urmare, orice cheltuieli
neeconomicoase legate de stocuri (penalizări, cheltuieli suplimentare de întreţinere generate de
deţinerea unui stoc de producţie mai mare decât nivelul economic, ca şi cele rezultate din uzura
morală sau degradarea materialelor stocate pe durate de timp prea mari sau în condiţii improprii)
vor determina diminuarea eficienţei economice a activităţii unităţii în cauză.

În legătură cu factorii care influenţează nivelul de formare a stocurilor de producţie

menţionăm că aceştia acţionează diferit, au putere de influenţă mai mare sau maimică în raport cu
natura resursei materiale, destinaţia în consum şi condiţiile de asigurare- furnizare-depozitare-
conservare.
În frecvente cazuri, influenţa acestor factori poate fi conjugată. Ceea ce este însă comun
acestor factori este faptul că acţiunea lor se concretizează în cheltuieli sau pierderi care se
înglobează în costul produselor, lucrărilor, serviciilor, influenţând nivelul acestora şi implicit
rentabilitatea firmei.
Ca urmare, "modelarea economico-matematică" a factorilor trebuie să elimine
influenţele generatoare de cheltuieli neeconomice, astfel încât rezultatul obţinut să exprime un
efort minim (cost minim) cu procesele de stocare.

Între principalii factori de influenţă a nivelului de formare a stocurilor menţionăm:

1. Frecvenţa livrărilor (aprovizionărilor) de la furnizori.

Aceasta trebuie stabilită ţinându-se cont de condiţiile de livrare ale furnizorului, cât şi de
cele de primire ale consumatorului. Condiţiile se referă în principal la natura cererii,
momentele de consum, natura resurselor, ciclicitatea producţiei şi lotizarea economică
a fabricaţiei la producători-furnizori, evitarea suprastocării nejustificate economic etc.
O importanţă deosebită prezintă modul în care furnizorul îşi organizează livrările către
clienţii săi, atât în cazul fabricaţiei cu caracter continuu, cât şi a celei periodice. Strategia
în organizarea livrărilor de către furnizor trebuie cunoscută de clienţi, pentru ca opţiunea
 lor să se poată adapta la posibilităţile reale de livrare ale furnizorului. Totodată, furnizorul
poate influenţa uneori chiar hotărâtor nivelul stocurilor la clienţii săi şi implicit
angajamentul financiar aferent. În acelaşi timp, furnizorul trebuie să manifeste solicitudine
pentru cererile clienţilor care îi sunt sau pot deveni parteneri constanţi pe piaţa de desfacere
a produselor sale.

2. Strategiile care pot fi aplicate de furnizor în organizarea şi derularea livrărilor către clienţii
săi sunt: livrarea alternativă sau simultană.
Livrarea alternativă conduce la formarea la clienţi a unor stocuri mai mari pentru
perioade de timp mai lungi.
Livrarea simultană acţionează invers, fiind mai eficientă pentru clienţi. A doua
"strategie de livrare" necesită însă organizarea mai complexă şi mai amplă a activităţii de
desfacere implicând un efort suplimentar din partea furnizorului, ceea ce nu întotdeauna îi
este favorabil. De asemenea, livrarea la intervalele impuse de strategia servirii simultane
poate deveni uneori neeconomică pentru clienţi, în special pentru cei care solicită cantităţi
mici sau foarte mici de resurse materiale. Ca urmare, negocierile referitoare la stabilirea
intervalelor de livrare între furnizor şi clienţi trebuie să aibă în vedere asemenea aspecte,
rezultatele urmând a evidenţia corelarea intereselor ambilor parteneri.
Natura influenţei celor două strategii trebuie avută în vedere de client (consumator)
chiar în cadrul planului de organizare internă a activităţii de alimentare a subunităţilor de
consum de la depozitele centrale proprii; aceasta în sensul extinderii servirii simultane care
contribuie la formarea unor stocuri mici la nivelul subunităţilor de consum, prevenindu-se
astfel amenajarea de spaţii de depozitare prea mari.

3. Cantitatea minimă care poate fi comandată (în vederea achiziţionării-cumpărării) de

un client unui furnizor în condiţii economice avantajoase sau la preţuri accesibile. De
regulă, aceasta este stabilită de producător, ca reprezentând limita sub care fabricaţia unui
produs ar antrena cheltuieli de producţie mai mari şi implicit preţuri de vânzare mai
ridicate.
Acest factor defavorizează solicitanţii de cantităţi mai mici (inferioare acestei limite) care,
dacă s-ar aproviziona la nivelul sau peste aceste limite, ar trebui să-şi constituie stocuri mai
mari decât cele necesare în perioada imediată, ceea ce ar conduce la amplificarea eforturilor
investiţionale atât la cumpărare, cât şi în depozitarea-păstrarea materialelor.
Pentru a se evita o asemenea situaţie nefavorabilă, consumatorii de cantităţi mici se
pot aproviziona prin unităţile en-gros care colectează mai multe comenzi de la mai mulţi
clienţi. Se creează astfel condiţii ca, prin cumulare, cantitatea rezultată care trebuie
comandată unui producător să întrunească condiţia de a depăşi limita minimă impusă pentru
a fi produsă şi vândută la un preţ accesibil. La fel se interpretează cantitatea minimă
livrabilă în condiţiile acordării de rabat comercial sau de bonificaţii din partea
furnizorilor.

4. Capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aducerea resurselor materiale în

corelaţie cu distanţa de transport.
Corelarea impusă de factor asigură realizarea procesului de transport al resurselor
materiale cu cheltuieli cât mai mici. În consecință, mărimea stocurilor este condiţionată în
anumite cazuri de capacitatea de transport în special pentru resursele materiale care se
asigură din import, ca şi în cazul celor pentru care în totalul cheltuielilor de aducere şi
stocare, cele aferente transportului deţin ponderea esenţială.
 5. Condiţiile naturale şi de climă determină, de regulă, formarea stocurilor de iarnă la
resursele materiale a căror exploatare sau transport se întrerupe, ca urmare a influenţei
nefavorabile specifice sezonului de iarnă. Nivelul de constituire a stocurilor sezoniere de
acest tip va depinde direct de durata perioadei de sezon şi de mărimea probabilă a
consumului aferent acesteia.

6. Proprietăţile fizico-chimice influenţează în sensul că limitează durata de stocare în timp

a resurselor materiale perisabile, a celor cu termene de garanţie scurte sau a celor care, prin
compoziţia şi structura specifică, se degradează, dacă sunt staţionate în stocuri pe o
perioadă mai mare de timp decât cea admisă de caracteristicile specifice.

7. Capacitatea de depozitare existentă, disponibilă sau care poate fi închiriată, limitează

cantitatea maximă de material ce poate fi stocată la un moment dat. Stocarea peste această
limită nu se poate face normal decât prin extinderea spaţiilor de depozitare şi amenajarea
corespunzătoare a acestora. Se are în vedere şi eventualitatea închirierii de spaţii
suplimentare de la terţi dacă efortul investiţional pentru plata chiriilor şi a altor cheltuielise
justifică economic.

8. Volumul şi structura producţiei condiţionează direct structura materială a stocurilor şi

indirect (prin necesarul de resurse pentru realizarea programelor de producţie şi consumul
mediu zilnic) nivelul de formare a acestora.

9. Normele de consum sau consumurile standard influenţează indirect (prin acelaşi

necesar şi consumurile medii zilnice) nivelul de constituire a stocurilor.

10. Volumul pe structură al producţiei şi normele de consum fac parte din categoria de
indicatori care:
➢ pe de o parte, intră în corelaţie cu stocul de producţie privit ca un indicator folosibil
înaprecierea activităţii economice a întreprinderilor;
➢ pe de altă parte, se transpun în factori de influenţă indirectă sau, după caz, directă a
nivelului şi structurii stocurilor prevăzute pentru constituire.
11. Durata de comandă-aprovizionare condiţionează nivelul de formare a stocurilor de
siguranţă.

12. Durata de condiţionare-pregătire a resurselor materiale care intră sub incidenţă

influenţează nivelul de formare a stocurilor de această natură.

13. Durata estimată a sezonului de iarnă condiţionează nivelul de formare a stocului de iarnă.

14. Cheltuielile de lansare a comenzilor de aprovizionare, ca şi cele de stocare impun

formarea stocurilor pe criterii economice.

15. Periodicitatea fabricaţiei la producători condiţionează intervalul minim la care se pot

aproviziona resursele materiale de la sursa directă, în sensul că acesta nu poate fi mai mic
faţă de intervalul de reluare a producţiei sau de ciclul de fabricaţie al produselor la
asemenea unităţi. Deci, intervalul dintre două reaprovizionări succesive, care stă la baza
dimensionării stocului, "nu poate fi mai mic" decât intervalul de reluare a producţiei.
Factorul nu influenţează acei consumatori care se aprovizionează de la unităţi en gros, care
 îşi pot crea stocuri la dimensiuni ce pot permite furnizarea continuă, indiferent de intervalul
de reîntregire a acestora.

16. Amplasamentul stocurilor de resurse materiale influenţează volumul stocurilor care se

formează la nivelul subunităţilor de consum ale întreprinderii sub forma de stocuri pentru
transport intern". Acţiunea este mai accentuată în cazul unităţilor economice care au
subunităţi de consum dispersate pe amplasamente diferite, aflate la distanţe apreciabile.
Pentru "minimizarea" stocurilor de acest gen este necesară, alături de alte măsuri, aplicarea
strategiei de servire simultană a punctelor de consum de la stocul central sau comun.

Interpretarea acestor factori se face diferenţiat, prin corelarea influenţei lor în funcţie de natura şi
caracterul resursei, de sursa de furnizare şi forma de asigurare, de condiţiile de economicitate
impuse, de conjunctura de pe piaţa internă şi internaţională de resurse materiale ş.a.

2.4. Organizarea procedeelor de stocare

Conducerea proceselor de stocare, ca una din activităţile de bază ale gestiunii economice,
îmbracă forme diferite. De exemplu, într-un fel se pune problema conducerii unui proces de
stocare, care are loc în condiţiile în care cererea pentru consum este constantă, care se manifestă
cu o ritmicitate cunoscută şi pentru care aprovizionarea seface în loturi fixe, la intervale egale,
anterior stabilite, şi altfel când cererea pentru consum este variabilă, întâmplătoare, cu o
anumită distribuţie statistică, iar aprovizionarea se realizează în loturi diferite, la intervale egale
sau neegale.

Având în vedere particularităţile diferitelor procese de stocare, activitatea de conducere a

acestora are, totuşi, unele trăsături comune. Astfel, orice proces de stocare necesită prevederea
desfăşurării lui şi a condiţiilor în care urmează a se efectua.
Formarea stocurilor este predeterminată de o comandă, de o decizie de cumpărare a
resurselor materiale necesare, iar realizarea eficientă a procesului impune o organizare raţională
şi un control sistematic al modului de derulare a acestuia. În conturarea strategiei în domeniul
stocurilor şi stabilirea politicii de acţiune pentru formarea, deţinerea şi utilizarea lor, se are
permanent în vedere să se asigure răspunsul la întrebările:
➢ ce trebuie aprovizionat şi stocat ?
➢ în ce cantitate ?
➢ când trebuie emisă comanda de aprovizionare sau iniţiată acţiunea de cumpărare
achiziţionare?
➢ ce efort financiar-valutar va fi antrenat de o modalitate sau alta de acţiune?
➢ care sunt consecinţele politicii adoptate în conducerea proceselor de stocare asupra
eficienţei activităţii economice a unităţii?

Pe această bază, se stabilesc obiectivele de urmărit în conducerea proceselor de stocare

pentru a obţine efecte economice favorabile, printre care:
➢ formarea unor stocuri minim necesare, asortate, care, prin dimensiune, să asigure
desfăşurarea normală, la parametrii proiectaţi, a activităţii de ansamblu a unităţilor
economice prin alimentarea continuă a subunităţilor şi punctelor de consum în
condiţiile unui efort (cost) de stocare cât mai mic;
 ➢ menţinerea stocurilor efective în limitele estimate;

➢ prevenirea fenomenelor de lipsă de resurse materiale în stoc şi de suprastocare, de

formare a stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare;

➢ păstrarea integrităţii calitative, a caracteristicilor fizico-chimice a resurselor pe timpul

stocării;

➢ satisfacerea pe seama stocurilor constituite a cererilor pentru consum, cele ale

clienţilor în strictă corelaţie cu politica adoptată de conducerea firmei (admiterea sau
nu pe anumite perioade de timp a lipsei de stoc sau a suprastocării).

Realizarea obiectivelor specifice proceselor de stocare necesită următoarele modalităţi de

acţiune:
1. folosirea în dimensionarea stocurilor a unor modele economico-matematice
adecvate scopului urmărit, care ţin cont de factorii concreţi care le condiţionează
existenţa şi nivelul de constituire, de cheltuielile specifice pe care le antrenează
procesul de formare a lor;
2. aplicarea în procesul de urmărire-control a derulării proceselor de stocare, a
evoluţiei stocurilor efective faţă de limitele estimate, a unor metode şi tehnici de
mare eficacitate şi utilitate practică, cu accentuat caracter preventiv pentru fenomene
dereglatoare sau stări iraţionale;
3. valorificarea într- un timp scurt a stocurilor devenite disponibile pentru deblocarea
operativă a fondurilor financiare astfel imobilizate;
4. asigurarea unor condiţii de depozitare-păstrare judicioase în scopul prevenirii
degradărilor de materiale staţionate în stocuri;
5. folosirea unui sistem informaţional simplificat, cuprinzător, aşezat integral pe baze
informatice, care să evidenţieze, în orice moment, starea proceselor de stocare şi să
permită ca, în timp util, să se adopte şi să se aplice măsurile care se impun după caz
şi situaţie;
6. menţinerea unor legături permanente cu furnizorii, urmărirea sistematică a livrărilor
programate pentru prevenirea întârzierilor, a expedierii unor resurse
necorespunzătoare calitativ;
7. aplicarea măsurilor eficiente de prevenire a sustragerilor sau de securitate contra
incendiilor ş.a.

Stabilirea politicii de gestiune a stocurilor este nemijlocit legată de cunoaşterea

elementelor funcţionale care asigură caracterizarea proceselor de stocare şi care contribuie la
dimensionarea stocurilor, printre acestea fiind:
a. Cererea pentru consum (r) – element de bază care condiţionează nivelul şi ritmul
eliberărilor de materiale din stocuri şi implicit volumul şi ritmul aprovizionărilor care
asigură reîntregirea lor.
Aceasta reprezintă motivaţia de bază pentru iniţierea şi desfăşurarea proceselor de
aprovizionare-stocare. Cererea poate fi cunoscută pe toată perioada de gestiune, caz în care
procesul de formare a stocurilor şi, respectiv, modelele de dimensionare a acestora sunt
deterministe.
Cererea poate fi însă necunoscută dar previzibilă, cum este cazul materialelor destinate
fabricaţiei produselor solicitate la prezentare întâmplătoare sau pe bază de comenzi imprevizibile,
ca şi al resurselor necesare activităţii auxiliare, a celor destinate efectuării unor reparaţii
accidentale.
În acest caz, ea poate fi considerată ca o variabilă aleatoare cu distribuţiedată, iar modelele
economico-matematice de calcul sunt de natură probabilistică. În aceste condiţii, natura şi
caracteristicile cererii se stabilesc pe bază de observaţii, prin studii de prognoză, serii de date
statistice etc. Masa datelor culese se prelucrează cu ajutorul statisticii matematice, acestea
reprezentând informaţia iniţială care conduce atât la alegerea modelului de calcul cât şi la procedeele
de optimizare. De regulă, cererea de materii prime, de componente şi subansambluri este
dependentă de eşalonarea calendaristică şi dimensională a programelor de fabricaţie.
În figurile 2.9. şi 2.10. se prezintă evoluţia cererii constante şi variabile în cadrul a trei
cicluri de aprovizionare.

Figura 2.9 (a, b) - cerere constantă

 Figura 2.10 (a, b) - cerere variabilă

Cererea poate fi ritmică sau nu, în cantităţi fixe sau variabile pe intervalul dintre
aprovizionările succesive, programată sau neprogramată - asemenea caracteristici fiind
determinate de cele ale programelor de fabricaţie, de execuţie a livrărilor, a prestaţilor care
constituie de fapt faza de manifestare.

b. Cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în calcul (Na)
care exprimă volumul de resurse ce urmează a fi asigurat de la terţi furnizori; în modelele
de optimizare se ia, frecvent, în calcul şi necesarul pentru îndeplinirea programului de
producţie (Npl).

c. Lotul de livrare (n) reprezintă cantitatea de materiale care se aduce la un moment dat de
la furnizor. Baza de calcul este necesarul de aprovizionat Na. Aceasta înseamnă că, de
cantitatea de materiale care se prevede sau se comandă să se aducă de la furnizor, cu ocazia
unei reaprovizionări, depinde mărimea lotului de livrare. Acest element îmbracă, în practica
şi teoria economică de specialitate, şi denumirea de lot de reaprovizionare sau cantitate
comandată (cantitatea de comandă-aprovizionare).

d. Parametrii de timp care intervin în procesele de stocare :

◼ perioada de gestiune (θ) care, de obicei, se consideră a fi de un an (convenţional
360 zile). Ea poate fi delimitată şi la nivel de semestru sau trimestru, în funcţie de
specificul activităţii unităţii economice (cu producţia continuă sau sezonieră), de
natura cererii pentru consum, de caracteristicile surselor de furnizare sau de
condiţiile de transport etc.;
◼ intervalul de timp dintre două aprovizionări succesive (I) reprezintă perioada de
timp care se scurge între o intrare anterioară de resursă materială în unitatea
economică şi cea imediat următoare, sau între două reîntregiri succesive ale stocului
curent cu resurse de la furnizor sau între două livrări succesive ale acestui factor
către un client sau consumator;
◼ durata de comandă-aprovizionare (τ) reprezintă timpul care se scurge din
momentul calendaristic la care s-a emis comanda de aprovizionare (sau s-a iniţiat
acţiunea de aprovizionare) până la sosirea partizii de materiale livrate de furnizor
în depozitele unităţii cumpărătoare (consumatoare), inclusiv recepţia acesteia.

În funcţie de durata de comandă-aprovizionare şi intervalul dintre aprovizionările

succesive se definesc momentele calendaristice (ti) de lansare a comenzilor sau iniţiere a
acţiunilor de asigurare. De regulă, durata de comandă-aprovizionare este constantă,
modificarea înregistrându-se când se schimbă sursa de furnizare.
 ◼ momentul calendaristic de declanşare a acţiunii de aprovizionare (ti), reprezentat de
data la care se emit comenzile de aprovizionare sau se ia legătura cu furnizorul
pentru efectuarea livrărilor următoare programate (se poate denumi şi data de
aprovizionare). Acesta poate fi programat sau neprogramat (caz în care este
dependent de evoluţia cererii şi durata de comandă-aprovizionare.

e. Costurile, respectiv cheltuielile care sunt antrenate de comandarea-cumpărarea resurselor

materiale şi derularea procesului de aprovizionare-stocare (cheltuielile cu aducerea
materialelor, depozitarea, stocarea etc.). Acestea se diferenţiază pe următoarele categorii:
◼ costul cumpărării (de achiziţie) prin care se exprimă valoarea cantităţii de resursă
prevăzută pentru achiziţionare la un moment dat sau pe întreaga perioadă de
gestiune. Este rezultatul produsului dintre cantitatea fizică achiziţionată şi preţul
(negociat) de vânzare al furnizorului, stabilit în funcţie de condiţia franco
acceptată de cei doi parteneri, după caz. Este un cost care nu influenţează calculele
de optimizare a comenzilor de aprovizionare-stocare (cu excepţia situaţiilor în
care, pentru anumite niveluri ale cumpărărilor fizice – cantităţilor fizice
achiziţionate, furnizorii acordă rabaturi comerciale sau bonificaţii);
◼ costul de lansare a comenzii (Cl), care include toate cheltuielile ce se fac începând
cu întocmirea comenzii trimiterea acesteia la furnizor, cheltuielile de transport al
lotului de livrare, inclusiv cu deplasările de delegaţi ai cumpărătorului la furnizor. În
general, aceste cheltuieli se precizează ca o sumă globală pe un lot "n" comandat
sau pentru o comandă. În acest caz se includ numai acele cheltuieli pe care le face
cumpărătorul din momentul iniţierii acţiunii de comandă- aprovizionare (emitere şi
transmitere comandă, telex, fax, telefon etc.) şi până la sosirea lotului comandat la
destinaţie (exclusiv costul cumpărării);
■ costul de stocare (Cs), care cuprinde suma cheltuielilor ce trebuie efectuate sau care
trebuie suportate pe timpul staţionării resurselor materiale în stoc, şi anume:
cheltuieli cu primirea-recepţia, transportul în interiorul depozitului, de manipulare,
depozitare propriu-zisă, conservare, pază, evidenţă, eventuale perisabilităţi
normale, efectul stocării resurselor materiale (al imobilizării astfel a fondurilor
financiare aferente - dobânzi, taxe, impozite etc.); cheltuielile cu amortizarea
spaţiilor de depozitare, a dotărilor aferente, a celor cu plata salariilor lucrătorilor
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul depozitelor; cheltuielile cu uzura morală a
resurselor materiale. Costurile de stocare cuprind categorii de cheltuieli care, prin
natura lor, pot fi variabile în raport cu mărimea cantităţii stocate (cum sunt, de pildă:
dobânzile bancare pentru creditarea cumpărării şi stocării materialelor, efectul
imobilizării fondurilor financiare, eventuale taxe, cheltuielile de conservare-
păstrare sau cu uzura morală) şi convenţional constante (cheltuielile cu amortizarea
fondurilor fixe, cu paza şi securitatea contra sustragerilor sau incendiilor, cu
evidenţa, cu iluminatul ş.a.);
◼ costul suplimentar aferent lipsei materialelor în stoc, de penalizare sau de
penurie (Cp). Acesta apare la un moment dat când cererea este mai mare decât
stocul şi, deci, nu poate fi acoperită. În acest caz, se fac cheltuieli suplimentare
pentru satisfacerea operativă a cererii pe alte căi (reaprovizionări suplimentare de la terţi
deţinători, urgentarea sosirii mai devreme a loturilor programate, folosirea de materii
prime de altă calitate sau dimensiune-configuraţie) sau se acceptă lipsa de stoc,
suportându-se pierderile de profit, penalizările sau alte cheltuieli neeconomice ca
 urmare a nerealizării sau realizării cu întârziere a programelor de fabricaţie, a
contractelor sau comenzilor etc. Întotdeauna, epuizarea stocului înainte de sosirea
unui nou lot de materiale conduce la asemenea cheltuieli suplimentare, care cresc
proporţional cu partea din cererea nesatisfăcută şi cu durata lipsei resursei
respective.
Pe baza acestor elemente funcţionale se delimitează tipul de gestiune în care se
încadrează forma concretă de manifestare a proceselor de stocare şi se stabilesc condiţiile şi
nivelul economic de formare a stocurilor, modalitatea de urmărire şi control, sistemul de
evidenţă ş.a.