Tema:

Gestiunea ciclului
de exploatare
 Prin ciclul de exploatare se
înţelege ansamblul
operaţiunilor realizate de
întreprindere pentru a-şi atinge
obiectivul, care constă în
producerea de bunuri şi
servicii destinate schimbului.
Ciclul de exploatare cuprinde trei
faze:
achiziţionarea de bunuri şi servicii,
ceea ce reprezintă faza
aprovizionării;
transformarea bunurilor şi serviciilor
pentru a se ajunge la un produs finit,
ceea ce reprezintă faza producţiei;
vânzarea produselor, ceea ce
 Desfăşurarea ciclului de exploatare
necesită deţinerea de active fizice şi
financiare, active circulante, grupate în
trei categorii:
 stocuri de materii prime, producţie în
curs de fabricaţie şi produse finite
(stocuri de mărfuri în cazul activităţii
de comerţ);
 creanţe asupra clienţilor;

 creanţe diverse de exploatare.

 Funcţionarea normală şi continuă a
ciclului de exploatare este asigurată prin
existenţa stocurilor, care reprezintă
anumite cantităţi de resurse materiale şi
cărora le corespund din punct de
vedere financiar nişte fonduri. Stocurile
se exprimă fizic şi valoric, cu menţiunea
că pot fi determinate şi în număr de zile.
 Categorii de stocuri:

stocuri de materii stocuri de

prime şi materiale produse finite

stocuri în curs
de fabricaţie
 Prin însumarea
resurselor materiale în stare
de rezerve de producţie cu
cele din sfera producţiei
propriu-zise şi cu stocurile de
produse finite se obţine
stocul global.
 Stocul global trebuie să îndeplinească
mai multe cerinţe, între care:
 să fie complet, cuprinzând toate
felurile de resurse materiale;
 să fie suficient în orice moment, cu
luarea în consideraţie a înlăturării blocării
de fonduri în stocuri supranecesare;
 să fie completat în mod sistematic, cu
luarea în consideraţie a minimizării
cheltuielilor de aprovizionare şi de
stocare.
 Gestionarea eficientă a stocurilor
reclamă stabilirea de legături directe şi de
durată cu furnizorii şi alegerea acestora,
după criteriul distanţei, stabilirea şi
urmărirea unor grafice de aprovizionare,
reducerea cheltuielilor de transport-
aprovizionare, îmbunătăţirea condiţiilor de
păstrare şi manipulare a resurselor,
reducerea pierderilor în timpul
transporturilor şi depozitării, reducerea
cheltuielilor cu expansiunea şi gospodărirea
depozitelor. Stocul se formează prin intrări
şi se micşorează prin ieşiri.
 Pentru stabilirea stocului optim la materii şi
materiale trebuie să se găsească o soluţie
matematică între:
 reîntregirea stocului la intervale lungi, soluţie
care duce la scăderea cheltuielilor de transport -
aprovizionare (pe comenzi), dar şi o reducere a
blocării de fonduri şi a cheltuielilor de păstrare -
depozitare;
 reînnoirea frecventă a stocurilor, soluţie care
are ca efect creşterea cheltuielilor de transport -
aprovizionare, dar şi o reducere a blocării de fonduri
şi a cheltuielilor de păstrare - depozitare.
 Bunurile care formează patrimoniul
agentului economic pot fi clasificate în:

Active
Active
circulante
fixe
 Activele circulante:

Valori
Stocuri Valori disponibile
realizabile
pe termen
scurt
 Stocurile au ponderea cea mai mare în
structura activelor circulante. Valorile
realizabile pe termen scurt sunt alcătuite
din creanţe care se nasc din operaţiuni de
exploatare, iar valorile disponibile
reprezintă mijloacele băneşti. Stocul nu
trebuie să fie nici foarte mic şi nici exagerat
de mare; stocul prea redus va produce
rupturi, iar stocul prea mare va solicita un
necesar exagerat de capitaluri.
 Din punctul de vedere al fazelor
procesului de exploatare în care se
găsesc, activele circulante pot fi:

Active circulante care ţin de sfera aprovizionării

(materiei prime, materiale, combustibil etc.)

Active circulante care ţin de sfera de producţie

propriu-zise (producţie neterminată etc.)

Active circulante care ţin de sfera

comercializării (produse finite etc.)
 Din punctul de vedere al surselor de formare
sau de acoperire cu fonduri, activele circulante pot fi:

Active
Active circulante
circulante
procurate din
procurate
fonduri
din fonduri
împrumutate
proprii
 Din punctul de vedere al formei,
activele circulante pot fi:

Active Active
circulante circulante
în formă în formă
materială bănească
 Nivelul optim al stocului este acela
care ţine seama de condiţiile reale
de aprovizionare, de condiţiile
tehnologice, de producţie şi de
comercializare, de reducerea
capitalurilor blocate şi a costurilor,
fiind orientat spre accelerarea
vitezei de rotaţie, spre creşterea
eficienţei economice.
 În dimensionarea stocurilor
se pot utiliza următoarele metode:

Metoda Metoda
analitică pe elemente

Metoda Metoda
mixtă sintetică
 Pentru stabilirea stocului de materii şi
materiale avem nevoie de următorii doi
factori:
 Necesarul fizic şi valoric de materii şi
materiale pentru realizarea programului
(N) care se determină în funcţie de
cantitatea de produse prevăzute a se
fabrica;
 Timpul total de imobilizare (blocare,
staţionare) a materiilor şi materialelor (Tit)
este numărul total de zile în care vor fi
stocate materiile şi materialele în depozite.
 Acest timp cuprinde mai mulţi
timpi:
 timpul pentru stocul curent;

 timpul pentru stocul de

condiţionare;
 timpul pentru stocul de siguranţă
etc.
 Timpul pentru stocul curent (Tsc) reprezintă un anumit
număr de zile mediu între aprovizionări şi se obţine pe baza
informaţiilor furnizate de fişele de magazie din perioada
precedentă sau din contracte, calculându-se după relaţia:

 C  i 
Tsc  i

 C i
Unde:
Tsc = timpul pentru stocul curent;
Ci = cantităţile intrate de materii şi materiale;
i = intervale între aprovizionări
Timpul pentru stocul de
condiţionare (Tscdţ) cuprinde
numărul de zile necesar
afectării unor operaţiuni de
pregătire a materialelor, de
sortare, debitare în magazii,
analize prealabile, în vederea
intrării în producţie şi se
stabileşte prin însumarea
timpilor acestor operaţii.
 Timpul pentru stocul de siguranţă Tssig
reprezintă numărul de zile necesar
prevenirii întreruperii procesului de
producţie ca urmare a unor defecţiuni în
aprovizionare şi se calculează potrivit
relaţiei:
 cî  zî 
Tssig 
 cî
În care:
zî = zile de întârziere în
aprovizionări;
cî = cantităţi întârziate
 Stocul curent are rolul de a asigura
continuitatea procesului de producţie între
aprovizionări;
Stocul de condiţionare asigură
continuitatea producţiei pe perioada cât
durează operaţiunile de condiţionare;
Stocul de siguranţă asigură
continuitatea producţiei în perioada în
care au loc întreruperi în procesul de
aprovizionare.
 În vederea finanţării, stocul curent se poate
lua pe jumătate, deoarece nivelul său variază între
0 şi 100%, iar stocul de siguranţă nu trebuie să
depăşească stocul curent, întrucât acesta se
poate reconstitui într-un timp maxim egal cu
intervalul dintre două aprovizionări.
Este necesar ca stocurile să fie înscrise în
fişele de magazie ale materialelor, spre a se putea
urmări dacă stocurile existente sunt sau nu în
stare să asigure continuitatea procesului de
exploatare ori dacă s-au acumulat cantităţi mai
mari decât nevoile întreprinderii.
 Prin urmare, comparând stocul prevăzut
(Sp) cu cel existent (Se) putem constata că:
 Se> Sp, ceea ce înseamnă că în
întreprindere avem stocuri supranecesare,
care echivalează cu blocări de fonduri şi
care duc la reducerea rentabilităţii;
 Se< Sp, ceea ce înseamnă că există o
insuficienţă de resurse materiale, care va
pune în pericol continuitatea producţiei.
 Pentru a simplifica munca de previziune a stocurilor, mai ales la
acele întreprinderi care dispun de un sortiment foarte bogat de
materii prime şi materiale, pentru o parte din acestea, care sunt de
valori mici, se poate dimensiona stocul pentru toate la un loc,
formându-se o grupă specială intitulată “diverse materiale”. Stocul
total pentru această grupă se poate determina după relaţia:

Sn
S dm  N dm  ,
n
Sdm = stocul total valoric pentru grupa materiale diverse;
Ndm = necesarul valoric de materiale pentru această grupă;
Sn = stocul valoric total pentru materiile şi materialele
nominalizate;
n = necesarul valoric total la materiile şi materialele
nominalizate.
 Producţia în exerciţiu
(neterminată) reprezintă acea
producţie al cărei proces
tehnologic nu este încheiat şi
care se găseşte, prin urmare, în
secţiile de fabricaţie în diferite
stadii de prelucrare, în curs de
montare, în aşteptare sau în
faza interoperaţională.
 Mărimea stocului de producţie
neterminată depinde de următorii
factori:
 valoarea producţiei marfă
exprimată în cost de uzină, care poate
fi denumită şi bază de calcul;
 durata ciclului de fabricaţie;

 ritmul de creştere a cheltuielilor,

exprimat printr-un coeficient de
corectare.
Durata ciclului de fabricaţie este timpul de la
începerea prelucrării materiilor prime şi până la
data predării la magazie a ultimelor produse
din lot şi se stabileşte în cadrul documentaţiei
tehnologice a produselor, ţinându-se seama de
modul de folosire a utilajelor şi a altor
instrumente de muncă, de intrarea în funcţiune
a noi utilaje mai perfecţionate, de majorarea
numărului de schimburi, de măsurile de
organizare a producţiei şi a muncii, de
perfecţionarea proceselor şi procedeelor
tehnologice etc.
 În situaţia în care costurile de producţie
cresc uniform, coeficientul de corectare se
determină astfel:

cC
D
K  c ,
CD
În care:
c = cheltuielile de producţie de la începutul ciclului;
C = cheltuielile de producţie de la sfârşitul ciclului;
D = durata ciclului de fabricaţie.
 În situaţia în care costurile de producţie cresc
neuniform, coeficientul de corectare se poate
stabili după relaţia:

K
c1  d1   c2  d 2   ...cn  d n 
,
CD
În care:
c1, c2, ..., cn = cheltuielile medii ale fiecărei faze, calculate
ca o medie aritmetică simplă între cheltuielile de la
începutul şi de la sfârşitul fiecărei faze;
d1, d2, ..., dn = duratele fiecărei faze a ciclului de fabricaţie;
C, D = durata ciclului de fabricaţie.
 În situaţia în care întreaga materie primă intră în
procesul de fabricaţie de la început, iar
celelalte cheltuieli se fac treptat, coeficientul
de corectare se calculează astfel:

Cc
M pr 
K  2 ,
C
Unde:
Mpr = materiile prime;
Cc = celelalte cheltuieli (salarii, contribuţii de
asigurări sociale etc.);
C = cheltuieli totale.
 În situaţia în care producţia este
de serie şi se fabrică un sortiment
bogat de produse, coeficientul
de corectare se poate calcula, în
vederea simplificării muncii de
previziune, numai pentru produsul
reprezentativ din fiecare grupă
omogenă de produse.
 În situaţia în care lansarea în
fabricaţie se face în loturi, iar unele
produse se finisează şi, deci, se
recuperează înaintea expirării întregii
durate a ciclului, coeficientul de
corectare se va calcula în toate cazurile
în care unele produse se finisează şi
intră în grupa produselor finite înainte
de expirarea întregii durate a ciclului de
fabricaţie.
 De exemplu, dacă cheltuielile de producţie cresc
neuniform, iar lansarea în fabricaţie se face în condiţiile
arătate mai sus, coeficientul de corectare se va stabili
astfel:

K
c  d  c  d  ...  c  d  r  t  r  t  ...  r  t 
1 1 2 2 n n 1 1 2 2 n n

Unde:
CD
c1, c2, ..., cn = cheltuielile medii ale fiecărei faze, calculate ca o medie
aritmetică simplă între cheltuielile de la începutul şi de la sfârşitul fiecărei
faze;
d1, d2, ..., dn = duratele fiecărei faze a ciclului de fabricaţie;
C, D = durata ciclului de fabricaţie.
r1,, r2, ... rn = cheltuielile care se recuperează prin finisarea produselor
finite înainte de expirarea duratei totale a ciclului de fabricaţie;
t1, t2, ... tn = timpul din momentul recuperării cheltuielilor şi până la sfârşitul
ciclului de fabricaţie.
La dimensionarea stocurilor la obiectele de inventar
de mică valoare sau de scurtă durată,
îmbrăcăminte şi materiale de protecţie, uniforme şi
cheltuieli anticipate, relaţia de calcul a stocurilor
este:

S  Si  S fn  A  U
Unde:
Si = stocul iniţial;
Sfn = stocul fără mişcare şi de prisos;
A = achiziţiile;
U = consumul sau uzura acestora.
 În întreprinderile în care există un număr mare
de repere şi de valori mici, se poate accepta ca
dimensionarea stocurilor pentru piesele de
schimb să se efectueze potrivit relaţiei de calcul
aferente obiectelor de inventar de mică valoare
sau de scurtă durată. E necesar să menţionăm că
piesele de schimb pot fi clasificate în două
categorii:
 piese de schimb destinate maşinilor, utilajelor
şi instalaţiilor de serie mare (excavatoare,
combine etc.);
 piese de schimb destinate celorlalte maşini,
utilaje şi instalaţii.
 Pentru I categorie de piese, stocul se poate
determina ca la materii şi materiale, în timp ce pentru
cea de-a II, calculul ţine cont de durata de obţinere
(Do), numărul de utilaje identice în funcţiune (Ui),
numărul de piese de schimb montate pe acelaşi utilaj
(Pi) şi de coeficientul de corectare (K). Astfel, stocul
fizic (Sf ) pentru cea de-a doua categorie de piese de
schimb se poate determina după relaţia:

Do
Sf   U i  Pi  K
Ds
Stocul la produsele finite depinde de doi factori:
► costul complet sau comercial al produselor
(Pcc);
► durata medie de staţionare a produselor (Ds).
Pe baza celor doi factori, stocul de produse finite
(S) se va calcula astfel:

Pcc  Ds
S
90sau 360
 La rândul său, durata medie de staţionare (Ds) se
poate determina după următoarele procedee:
a)
S zo S o  360
Ds  sau Ds 
Pzo Pcco
În care:
Szp = stocul mediu zilnic din anul precedent;
Pzo = producţia medie zilnică din anul
precedent;
So = stocul mediu din anul precedent;
Pcco = producţia la cost complet din anul
precedent.
b)
 C  d 
Ds  s
, s

C s

Unde:
Cs = cantităţi staţionate;
Ds = durata de staţionare.

c) Prin însumarea timpilor de sortare,

ambalare, formare a loturilor livrabile,
maturizate a produselor şi eventual altor timpi.
 În ceea ce priveşte soldul produselor,
lucrărilor şi serviciilor facturate şi al mărfurilor
expediate, dar neîncasate (S), acesta se poate
dimensiona după o relaţie asemănătoare cu
cea de la produsele finite, adică:

Pcc
S  D,
90sau 360
În care:
D = perioada de la întocmirea şi depunerea
documentelor la bancă până la
încasarea acestora.
 Metoda pe elemente se caracterizează prin
determinarea stocurilor pe elemente de active
circulante, nu şi pe fiecare component al
acestora.
În cadrul acestei metode avem două
procedee principale de calcul al stocurilor, şi
anume:
1. pe baza timpului de imobilizare;
2. pe baza corelaţiei dintre soldurile
elementelor de active circulante, pe de o
parte, şi volumul producţiei, pe de altă parte.
 Potrivit primului procedeu, relaţia de calcul a
stocului este următoarea:

Bce  Tie
Se  ,
90sau
În care:
Se = stocul pe elemente de active circulante;
Bce = baza de calcul pe elemente, care poate
fi: necesarul de materii prime,
Producţia la preţ de cost complet;
Tie = timpul de imobilizare pe fiecare element.
 Ce de-al doilea procedeu se bazează pe
relaţia oarecum proporţională dintre
volumul producţiei şi cel al activelor
circulante. În cadrul acestui procedeu,
stocurile pe elemente (Se) se pot stabili în
funcţie de stocurile din anul precedent
(Soe) şi de un coeficient de creştere sau
scădere a producţiei din anul de previziune
faţă de anul precedent (K) după formula:

Se  Soe  K
Metoda mixtă se caracterizează prin
stabilirea stocurilor anuale pe fiecare
component al elementelor de active
circulante (analitic) şi a stocurilor
trimestriale numai pe elemente (nu şi pe
componentele acestora).
Astfel, se combină calculele analitice, care
se fac anual, cu cele pe elemente, care
se efectuează trimestrial.
 Metoda sintetică se caracterizează prin
stabilirea stocului pe total active circulante,
eventual cu defalcarea acestuia pe elemente.
În stabilirea stocului prin această metodă se
pot utiliza următoarele procedee mai importante:
 procedeul bazat pe viteza de rotaţie a
activelor circulante;
 procedeul bazat pe corelaţia dintre soldul
total al activelor circulante şi volumul producţiei;
 procedeul bazat pe ponderea activelor
circulante la 100 sau 1000 de lei producţie
marfă.
 Potrivit procedeului bazat pe viteza de
rotaţie a activelor circulante, soldul total (St) al
activelor circulante se poate stabili:

P1 P1  Z 0
St  sau St 
Kro 90sau 360
Unde:
P1 = producţia din anul de previziune;
Kro = coeficientul (numărul) de rotaţii din anul
precedent;
Z0 = numărul de zile sau durata unui circuit
din anul precedent.
 Coeficientul de rotaţie (Kro) şi
numărul de zile sau durata unui circuit
(Z0) din anul precedent se obţin pe baza
relaţiilor:
P0 Sac0  360
Kr0  şi Z 0 
Sac0 P0
în care:
P0 = producţia din anul precedent;
Sac0 = soldul mediu al activelor
circulante din anul precedent.
 Potrivit procedeului bazat pe corelaţia
dintre soldul activelor circulante şi volumul
producţiei, se poate determina în anul de
previziune necesarul total de active
circulante astfel:

St  St0  K ,
În care:
St = necesarul (soldul) total al activelor circulante din
anul de previziune;
K = coeficientul de creştere sau descreştere a
producţiei din anul de previziune faţă de anul
precedent.
 Pe baza ponderii activelor circulante la 100
sau 1000 de lei producţie marfă, soldul
activelor circulante (St) în anul de previziune
se poate calcula astfel:

P1  P0
St  ,
100 sau 1000
În care:
P0 = ponderea activelor circulante la 100 sau
1000 de lei producţie în anul precedent
 Stocurile sau soldurile totale (St) obţinute
prin cele trei procedee pot fi defalcate pe
elemente de active circulante (Se) pe baza
ponderii (Pe0) pe care au avut-o stocurile pe
elemente din anul precedent în stocul total din
acelaşi an, după formula:

S t  Pe0
Se 
100
 Ponderea soldurilor de active circulante
pe elemente (Pe0) în totalul soldurilor în anul
precedent (St0) se stabileşte astfel:
Sac  100
Pe0  ,
St0
În care:
Sac = soldul activelor circulante pe
elemente în anul precedent.
 Nevoile de investiţii în active de
exploatare, deşi corespund unor active
circulante, au un caracter continuu:
necesarul de finanţare asociat stocurilor şi
creditelor acordate clienţilor este mereu
prezent.
Cu toate că activele circulante reprezintă
stocuri şi creanţe, care apar şi dispar în
scurt timp, noi stocuri şi creanţe le vor
înlocui pe cele precedente, dând naştere
astfel unui necesar de finanţare cu caracter
 Întreprinderea trebuie să-şi acopere
din punct de vedere financiar şi
stocurile din stadiul de comercializare,
căruia îi corespund o fază de stocaj, o
fază de vânzare (livrare, facture) şi o
altă fază financiară referitoare la
creditul acordat clienţilor.
Numai după ieşirea din această
fază întreprinderea îşi recuperează
numerarul pe care l-a scos din casă fie
la data cumpărării, fie la scadenţa
datoriilor sale.
 Consecinţele financiare din desfăşurarea ciclului
de exploatare:
 Întreprinderea poate obţine amânări la plata
furnizorilor;
 De la cumpărarea materiilor prime şi până la
vânzarea produselor finite, întreprinderea blochează
o anumită sumă din capital în stocuri create în
diferite faze ale ciclului de exploatare, astfel că
acestea generează prin necesar de finanţare;
 Într-o economie de piaţă, amânarea efectuării
plăţii de către client este practică curentă,
întreprinderea privându-se de recuperarea imediată
a lichidităţilor investite anterior.
 Ciclul de exploatare provoacă o blocare de
capital datorată stocurilor create de-a lungul
lanţului de producţie, precum şi amânărilor de
plăţi acordate clienţilor.
În compensare ciclul îşi atrage o finanţare,
în special prin creditul acordat de furnizori.
Necesarul financiar al exploatării este
diferenţa dintre banii grupaţi pentru alcătuirea
stocurilor şi formarea creanţelor clienţilor şi
asimilatelor acestora, pe de o parte, şi
finanţarea înglobată în datoriile neachitate
furnizorilor şi asimilatelor acestora, pe de altă
parte.
 Stocurile şi clienţii reprezintă active
de exploatare, iar furnizorii sunt pasive de
exploatare.
În grupa activelor de exploatare, pe
lângă stocuri şi clienţi, întră şi o serie de
asimilate, cum sunt avansuri şi aconturi
acordate furnizorilor şi personalului,
debitori etc., iar în grupa pasivelor, în
afara de furnizori, se include şi asimilate,
ca avansuri şi aconturi primite de la
clienţi, datorii faţă de stat, personal şi
asigurări sociale etc.
 Necesarul fondului de rulment diferă de
la o întreprindere la alta şi de la un sector la
altul, fiind influenţat între altele de:
 durata ciclului de exploatare, faţă de care
necesarul este direct proporţional;
 valoarea adăugată, în sensul că cu cât
aceasta este mai mică, cu atât creditul de
furnizori poate să-l compenseze pe cel acordat
clienţilor;
 ritmul de creştere a cifrei de afaceri, în
sensul că necesarul fondului de rulment
comportă o evoluţie paralelă cu cea a cifrei de
afaceri.
 Prin reducerea necesarului fondului de
rulment, resursele care apar disponibile de
exploatare pot fi folosite pentru investiţii în
imobilizări sau pot fi plasate în alte scopuri pentru
a aduce profit.
Între căile de reducere a necesarului fondului
de rulment menţionăm:
 creşterea duratei şi volumului creditului de
furnizori;
 reducerea duratei şi volumului creditului
acordat clienţilor;
 reducerea pe cât este posibil a stocurilor.
 Pentru a atinge un grad mai înalt de
precizie în stabilirea necesarului
financiar al exploatării şi pentru a obţine
un mijloc de control mai eficace în
acest domeniu, se utilizează o tehnică
specială cunoscută sub denumirea de
metoda normativă sau standard.
Ideea de bază a acestei metode constă într-o
intervenţie analitică, după cum urmează:
 existenţa elementelor preţului de cost standard,
adică a unei fişe a preţului de cost analitic al
rezultatului;
 identificarea principalilor timpi de desfăşurare a
ciclului exploatării, şi anume: durata stocajului de
materii prime, durata fabricaţiei, durata stocajului de
produse finite, durata creditului de furnizori etc.;
 transformarea fiecărui dintre timpii sau duratele de
mai sus în zile echivalente cifrei de afaceri.
Ultima etapă va permite adunarea sau scăderea unor
elemente care din punct de vedere financiar nu au
aceeaşi greutate.
Relaţia fundamentală de care trebuie să se
ţină seama în acoperirea necesarului
financiar al exploatării, denumit şi
necesarul fondului de rulment (Nfr) este
următoarea:

Nfr = fond de rulment + credite

de trezorerie
Necesarul standard al fondului de rulment
exprimat în lei (Nfr în lei) se determină în
baza relaţiei:

Cifra de afaceri × N fr în zile

N fr =
360 sau 90
 Sporul necesarului de fond de rulment
determinat de creşterea cifrei de afaceri se
stabileşte astfel:
Ca1 - Ca0
S nfr = × N fr
Ca0
unde:
Snfr = sporul necesarului de fond de rulment;
Ca1 = cifra de afaceri din perioada de creştere;
Ca0 = cifra de faceri din perioada anterioară creşterii;
Nfr = necesarul fondului de rulment din perioada
anterioară creşterii cifrei de afaceri.
 Fondul de rulment propriu se
calculă după formula:

Frp = Cpt - Cf;

Unde:
Frp – fond de rulment propriu;
Cpt - capital propriu total;
Cf - capital fix
 Fondul de rulment permanent
se calculă după formula:

Frper = Ve + Vr + Vd - Ots
Unde:
Frper – fondul de rulment permanent;
Ve – valori de exploatare;
Vr – valori realizabile pe termen scurt;
Vd - valori disponibile;
Ots - obligaţii pe termen scurt.
 Fondul de rulment total se
calculă după formula:

Frt = Ve + Vr + Vd
Unde:
Frt – fondul de rulment total;
Ve – valori de exploatare;
Vr – valori realizabile pe termen scurt;
Vd – valori disponibile.
 Deci, activele circulante au
ca sursă de acoperire pasivele
de exploatare, fondul de rulment
şi creditele de trezorerie.
Dar, o creştere puternică a
activelor circulante nu este
necesar să fie finanţată decât în
limitele rentabilităţii investiţiilor
şi sporului cifrei de afaceri.
 Fondul de rulment poate suporta micşorări din
cauze cum ar fi:
 obţinerea de pierderi, cu menţiunea că
acestea reduc capitalul propriu care, face parte din
capitalul permanent;
 rambursarea de împrumuturi pe termen mediu
şi lung, dacă restituirea nu se efectuează din
beneficii şi dacă este mai mare decât anuităţile de
amortizare;
 creşterea valorilor imobilizate (a activelor fixe)
ca efect al marilor investiţii a căror finanţare nu
este asigurată prin noi capitaluri permanente sau a
căror sumă depăşeşte amortizarea normală.
 Fondul de rulment poate deveni
insuficient şi în urma unei majorări a
duratei creditelor acordate clienţilor,
precum şi a creşterii stocurilor ca
efect al încetinirii vânzărilor.
Reechilibrarea în asemenea
situaţii se poate realiza prin
următoarele două procedee:
 sporirea capitalurilor permanente;
 diminuarea activelor fixe.
În ceea ce priveşte sporirea
capitalurilor permanente, aceasta se
poate obţine prin:
aporturi noi ale asociaţilor;
recurgerea la împrumuturi pe termen
mediu şi lung;
punerea în rezervă a unei părţi din
beneficii (autofinanţarea);
consolidarea împrumuturilor pe
termen scurt.
 Aporturile noi în numerar al asociaţilor au
rolul de a spori capitalul propriu, numai că în practică
nu se prea întâlnesc cazuri de mărire a capitalului în
scopul creşterii doar a fondului de rulment.
Astfel, se recomandă ca o dată cu majorarea de
capital corespunzătoare unei noi investiţii în
imobilizări să se prevadă nişte sume suplimentare
pentru refacerea sau creşterea fondului de rulment.
De fapt, noile investiţii care se efectuează prin
majorarea de capital vor permite creşterea cifrei de
afaceri, existând, după cum se ştie, o anumită
proporţionalitate între volumul de activitate şi fondul
de rulment, fond care trebuie sporit pentru a
satisface necesarul financiar al exploatării.
 Recurgerea la împrumuturi pe
termen mediu şi lung pentru refacerea
sau sporirea fondului de rulment este,
de asemenea, o practică foarte rar
întâlnită în economia de piaţă, deoarece
puţine organisme financiare consimt să
acorde credite destinate acestui scop.
Expansiunea firmei cu ajutorul
împrumuturilor atrage o majorare a
necesarului fondului de rulment şi este de
dorit ca o parte din sumele primite să fie
păstrate pentru finanţarea activelor
circulante.
 Punerea în rezervă a unei părţi din
beneficii se efectuează în vederea
stabilirii dintre fondul de rulment şi
necesarul acestuia, ceea ce reprezintă, de
fapt, o autofinanţare.
Întreprinderea care realizează beneficii
poate renunţa temporar la creşterea
dividendelor; în plus, ea le poate diminua
sau chiar suprima (fără însă a da naştere
la unele riscuri), iar autofinanţarea pe
seama acestor resurse va putea restabili
echilibrul dintre fondul de rulment mai mic
şi necesarul acestuia mai mare.
 În cadrul consolidării
împrumuturilor pe termen scurt,
menţionăm posibilitatea convertirii
creanţelor pe termen scurt fie în acţiuni,
ceea ce reprezintă o sporire de capital,
fie în creanţe pe termen mediu şi lung.
În ambele cazuri, prin aceste operaţiuni
de transfer asistăm la o ameliorare a
fondului de rulment.
 În ceea ce priveşte diminuarea activelor fixe
ca procedeu de reechilibrare a fondului de
rulment cu cel necesar se poate acţiona astfel:
 majorarea fondului de uzură în condiţiile
posibile din punct de vedere fiscal, cu
menţiunea că această măsură permite
creşterea autofinanţării;
 reţinerea unei părţi din fondul de amortizare
care nu se mai reinvesteşte în imobilizări;
 cedarea unor elemente de active fixe, cu
precădere dintre cele care se găsesc în afara
exploatării.
 Pe baza fondului de rulment, a capitalurilor
circulante, a stocurilor etc. se pot obţine o serie
de rate legate în special de lichiditate.
Acestea ne ajută la efectuarea unor analize
economice şi financiare în vederea stabilirii
diagnosticului şi măsurilor de eficientizare.
Între aceste rate menţionăm:
Rata de finanţare a capitalurilor
circulante, care este dată de raportul:
Fond de rulment
-------------------------
Capitaluri circulante
 Această rată se înrudeşte cu cea a
lichidităţii generale care se obţine astfel:
Capitaluri circulante
--------------------------
Datorii pe termen scurt
Atunci când acest raport este mai mic
decât 1, capitalurile circulante nu acoperă
datoriile pe termen scurt, ceea ce înseamnă
că fondul de rulment a devenit negativ.
Într-o asemenea situaţie, firma a imobilizat
nişte fonduri provenite din credite pe termen
scurt, ceea ce contravine regulilor gestiunii
financiare.
 Rata de acoperire a stocurilor, care este
dată de raportul:
Fond de rulment
---------------------
Stocuri
Această rată arată în ce proporţie sunt
finanţate stocurile prin capitaluri permanente şi nu
prin credite pe termen scurt.
În opinia savanţilor francezi, un fond de
rulment este satisfăcător atunci când acoperă
circa 2/3 din stocuri.
Proporţia poate fi şi mai redusă dacă firma
practică o foarte bună gestiune a resurselor.
Creditele pe termen scurt - sursă de
acoperire a activelor circulante
Pe lângă capitalurile proprii, resursele
financiare ale întreprinderii se formează şi
din capitalul împrumutat, iar ca o
componentă a acestuia o reprezintă
creditul pe termen scurt, adică
contractarea de datorii cu scadenţă mai
mică de un an, în scopul asigurării
fondurilor pentru operaţiuni a căror
desfăşurare constituie ciclul curent al
exploatării.
Categorii de credite pe termen
scurt
 creditul de furnizor;
 datorii faţă de diverşi
creanţieri;
 creditul bancar (pe termen
scurt).
 Credit-furnizor se naşte în momentul în care
furnizorul acceptă să nu fie plătit o dată cu
livrarea mărfurilor. Pentru a nu avea dificultăţi de
trezorerie, furnizorul poate cere clientului său
permisiunea de a trage trate cu scadenţe
corespunzătoare.
Astfel, furnizorul va putea sconta aceste trate
la banca sa în vederea refacerii trezoreriei. În
bilanţul contabil, creditul de furnizor apare la
postul "furnizor" (căruia îi corespund datoriile
nemobilizate) şi la postul "efecte de plată" (căruia
îi corespunde suma tratelor acceptate de
întreprindere dar nescadente). Durata
creditului de furnizor variază între 30 şi 90 zile.
 Datoriile faţă de diverşi creanţieri reprezintă
tot un fel de credite pe termen scurt, ele reflectând
sume datorate şi neplătite. Acestea cuprind în
structura lor următoarele elemente mai importante:
 salarii datorate personalului;
 impozite datorate statului;
 sarcini sociale asupra salariilor, datorate unor
organisme specializate în domeniul protecţiei
sociale;
 dividende de plătit asociaţilor etc.
 Între categoriile de credite pe termen scurt
acordate într-o economie de piaţă menţionăm:

Credite specifice
Credite
unor operaţiuni
generale
speciale
Credite legate
direct de activele
de exploatare
 Creditele generale se acordă
întreprinderii pentru a-şi îmbunătăţi
trezoreria; nu au o garanţie specială,
banca informându-se doar de lichiditatea
pe termen scurt a clientului.
În structura creditelor generale se
include credite pentru facilitate de casă,
pentru descoperire, de campanie, credite
releu, credite de trezorerie prin mobilizare
de efecte financiare.
 Creditele pentru facilitate de casă se acordă pe o
durată foarte scurtă (câteva zile) în situaţia în care
întreprinderea are scadenţe dificile, cu menţiunea că
încasările care vor servi la restituirea împrumutului
trebuie să fie identificate cu claritate.
 Creditele pentru descoperire se acordă pe o
perioadă mai lungă şi se materializează într-un sold
descoperit asupra contului bancar curent al
întreprinderii.
 Creditul releu se acordă în aşteptarea unei intrări de
fonduri sigure şi apropiate, ca de pildă, în cazul
emiterii de obligaţiuni şi al majorării de capital.
 Creditele de trezorerie prin mobilizare de efecte
financiare se obţin în schimbul remiterii efectelor
financiare (nu de comerţ).
Credite legate direct de activitatea de
exploatare se referă cu deosebire la
mobilizarea de creanţe ale clienţilor,
dar şi la acoperirea stocurilor.
În structura acestor credite găsim:
 creditul de scont;

 creditul de mobilizare de creanţe

comerciale;
 creditul de mobilizare de creanţe
asupra străinătăţii etc.
 Creditul de scont se caracterizează prin aceea că
băncile scontează tratate, adică avansează bani unei
întreprinderi în schimbul unei trate a cărei încasare va avea
loc peste câtva timp.
Cel care beneficiază de acest credit rămâne
răspunzător de rambursare, astfel că, dacă trata nu este
plătită de client în ziua fixată, furnizorul trebuie să restituie
creditul. Prin urmare, creditul de scont se acordă pe baza
unor efecte de comerţ (bilete de ordin, trată), fiind cel mai
răspândit şi mai ieftin.
Creditul de mobilizare de creanţe comerciale s-a
introdus în scopul de a atenua creanţele scontului şi se
acordă tot pentru creanţe comerciale, care nu mai sunt însă
individuale, ci regrupate într-un singur bilet. Pentru bănci,
riscul este mai mare deoarece nu au la dispoziţie tratele şi
nici puterea împotriva clientului furnizorului, astfel că ele nu
se pot întoarce decât împotriva furnizorului spre a-şi
recupera resursele date cu împrumut.
 Creditul de mobilizări de creanţe asupra
străinătăţii are rolul de a favoriza exporturile. Procedura
de acordare a resurselor împrumutate este apropiată de
cea referitoare la creditele pe bază de bilete la ordin.
Creditele se pot acorda pe un termen mai mare şi pot fi
transformate în împrumuturi pe termen mediu.
 Creditele asupra stocurilor se acordă mai rar,
deoarece reclamă verificarea valorii şi existenţei stocurilor.
Pentru a beneficia de credite, întreprinderea trebuie să
depună de obicei stocurile gajate în magazine generale.
Magazinele generale eliberează recipise ce reprezintă, de
fapt, titlul de proprietate asupra stocurilor, la care adaugă
un fel de bilet de ordin.
 Credite specifice unor operaţiuni speciale.
În structura acestora întră în special creditele
documentare, dar şi altele de mai mică
importanţă.
Aceste credite se referă la forma tradiţională
a creditului de comerţ internaţional, implicând
intervenţia băncii importatorului şi a băncii
exportatorului, cu menţiunea că exportatorul
cere să fie plătit pe loc.
Importatorul cere băncii sale să deschidă un
credit documentar pe lângă banca
exportatorului.
Exportatorul va fi plătit din clipa expedierii
mărfurilor în schimbul depunerii unor
documente care să ateste că mărfurile au fost
expediate.
Pentru a beneficia de resurse împrumutate,
agenţii economici trebuie să îndeplinească
aşa condiţii ca:
 să fie înscrişi în Registrul Comerţului;

 să posede capital social, să aibă conturi

deschise la bancă;
 să prezinte băncii garanţii şi documente, care
să ateste că desfăşoară o activitate legală şi
eficientă;
 să accepte clauzele contractului de împrumut;

 să răspundă cerinţelor de bonitate

caracterizată prin lichiditate, solvabilitate şi
rentabilitate.
Componentele principale care configurează noţiunea
de bonitate sunt:
 lichiditatea patrimonială, reprezintă capacitatea
întreprinderii de a-şi acoperi, prin elementele
patrimoniale sau prin active, obligaţiunile de plată
pe termen scurt;
 solvabilitatea, reflectă gradul în care capitalul social
asigură acoperirea datoriilor;
 rentabilitatea exprimată prin rata profitului net,
calculată în raport cu capitalul social,
caracterizează eficienţa întregii activităţi. I
Imaginea bonităţii se completează şi cu
elemente cum sunt: corectitudine, receptivitate,
promptitudine etc.