Curs - Metode de Cercetare in Stiintele Sociale

METODE DE CERCETARE
ÎN ȘTIINȚELE SOCIALE
Gabriela Georgevici
2021
CUPRINS
Introducere 5
Unitatea de învăţare nr. 1. 7
METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE
1.1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.1 UI 1 7
1.2 Conţinutul metodologiei de cercetare sociologică 7
1.3 Precizări terminologice 8
1.4 Conceptul de metodologie 9
1.5 Analiza ipotezelor în cercetările socio – umane 11
1.6 Test de evaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 1 11
1.7 Bibliografia unităţii de învăţare Nr. 1 11

ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE
2.2 Etapele anchetei prin chestionar 13

ANCHETA SOCIOLOGICĂ ŞI SONDAJUL ÎN CONTEXTUL METODOLOGIC
SOCIO-UMAN
3.2 Ancheta sociologică 19
3.3 Raportul dintre sondaj, anchetă şi cercetare sociologică 21
3.4 Tipurile anchetelor sociologice 21
3.5 Tehnici de anchetă 23
3.6 Teste de evaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 3 25

CHESTIONARUL
4.2 Precizări conceptuale. 26
4.3 Clasificarea chestionarelor 27
4.4 Structura chestionarelor 29

INTERVIUL
5.2 Interviul - definire 32
5.3 Tipuri de interviu 33
5.4 Criterii de clasificare a interviurilor 34
5.5 Interviul individual 35
5.6 Clasificare interviului individual 35
5.7 Interviul de grup 36

FOCUS GRUP
6.2 Caracteristici generale 38
6.3 Planificarea Focus-grupurilor 39

OBSERVAȚIA
7.2 Observația 47
7.3 Tipuri de observaţie 48
7.4 Reguli de observare 48

DESIGNUL STUDIILOR DE CAZ
8.2 Studiul de caz 52
8.3 Tipuri de studiu de caz 53
8.4 Etapele studiului de caz 53
8.5 Aplicaţii ale studiului de caz, ca strategie de cercetare 55

ANALIZA DOCUMENTELOR SOCIALE
9.2 Documentele sociale 59
9.3 Clasificarea documentelor 60

TEORIA ŞI METODA PROIECTULUI DE INTERVENŢIE
10.2 Proiectul de intervenție 63
10.3 Modelele proiectului de intervenție 65
TEHNICI UTILIZATE ÎN LUAREA DECIZIILOR ŞI REZOLVAREA DE PROBLEME
11.2 Brainstorming 72
11.3 Tehnica grupurilor nominale 73
11.4 Grupuri de socializare 74

METODA SOCIOMETRICĂ ȘI TESTUL SOCIOMETRIC
12.2 Obiectul și metoda sociometriei 76
12.3 Testul sociometric 77
12.4 Matricea sociometrică 78
12.5 Indici sociometrici, sociograma, cadranele sociometrice și prezentarea
sociogramei 79
Introducere
Cursul Metode de cercetare în științele sociale, oferă studenților o sursă utilă de formare și
informare în vederea utilizării corecte a noţiunilor generale privind metodele și tehnicile utilizate în
cercetarea științifică.
Analiza realității sociale se poate realiza prin cercetări cantitative și calitative, rezultatele
obținute și propunerile pot sta la baza unor decizii instituționale.
Pentru o mai bună înţelegere a domeniului se recomandă parcurgerea unui număr cât mai
mare de materiale.
Materialul încearcă să prezinte cât mai detaliat informaţiile necesare pentru efectuarea unor
cercetări cantitative și calitative utile în pregătirea studenților de la programul de studiu
administrație publică.
Obiectivele cursului
După finalizarea cursului, studenţii vor fi capabili să:

 înţeleagă importanţa cercetării ştiinţifice;
 identifice metodele și tehnicile de cercetare utile în cercetare;
 aplice etapele cercetării sociologice.
Competenţe conferite
 Competenţe cognitive:
- Îsuşirea şi înţelegerea metodelor și tehnicilor de cercetare;
- Capacitatea de analiză a fenomenelor şi proceselor sociale din perspectivă
sociologică.
- Dobândirea competenţelor necesare expertizării problemelor şi
disfuncţionalităţilor din societatea contemporană.
- Capacitatea de a analiza și a propune soluții de îmbunătățire a problemei
studiate.
 Competenţe practic-aplicative:
- Capacitatea de a transpune cunoştinţele dobândite în domeniul de pregătire,
în activitatea practică.
 Competenţe de comunicare şi relaţionare:
- Capacitatea de a lucra în echipă pentru a realiza cercetări cantitative și
calitative şi de a le derula la timp.
Cerinţe preliminare
Este necesară actualizarea cunoştinţelor specifice disciplinelor: Sociologie și

Informatică acumulate pe parcursul studiilor anterioare.
Resurse şi mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare necesită existenţa unor mijloace sau instrumente
speciale (laptop, videoproiector etc.). Metoda este cea a studiului individual,
combinată cu metodele folosite în timpul activităţilor tutoriale.
Structura cursului
Cursul este structurat pe 12 unităţi de învăţare (UI), pentru fiecare fiind indicat
timpul alocat studiului individual.
Sunt propuse 2 teme de control. Studenţii vor încarca rezolvările temelor de

control pe platforma e-learning până la data prestabilită. Rezultatele temelor vor
fi, de asemenea, postate pe platformă, la o dată anterioară examinării.
Rezolvarea acestor teme este importantă, reprezentând 30% din nota finală la
această disciplină.
Fiecare UI este structurată astfel:

 Titlul unităţii de învăţare
 Cuprins
 Principalele obiective ale unităţii de învăţare;
 Conţinutul unităţii (sinteze teoretice, exemple);
 Test de evaluare la fiecare UI;
 Bibliografia unităţii de învăţare.
Durata medie de studiu individual

Se estimează 2,3 ore, în medie, ca fiind necesare pentru parcurgerea unei unităţi
de învăţare; pentru cele 12 unităţi de învăţare vor fi alocate 28 ore de studiu
individual (SI).
Recomandare: benzile goale (din stânga, în special) pot fi folosite pentru adnotări
făcute în timpul studiului, în vederea dezbaterii în cadrul tutorialelor a
eventualelor nelămuriri.
Evaluarea
Componenţa notei finale:
 Ponderea evaluării finale 70% (forma - scris);
 Ponderea evaluării pe parcurs (temele de control 30%).
Unitatea de învăţare nr. 1.
METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE

Cuprins

1.2 Conţinutul metodologiei de cercetare sociologică 7
1.3 Precizări terminologice 8
1.4 Conceptul de metodologie 9
1.5 Analiza ipotezelor în cercetările socio – umane 11
1.1. Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.1 UI 1
 să înţeleagă necesitatea studierii metodelor de cercetare;

 să definească şi să înţeleagă conceptul de metodologie;
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2,5 ore.
1.2. Conţinutul metodologiei de cercetare sociologică
Consideraţii Oamenii nu au aşteptat apariţia sociologiei pentru a pune întrebări şi pentru a

generale da răspunsuri cu privire la grupul sau societatea în care au trăit. Treptat, s-a
acumulat un mare volum de cunoştinţe referitoare la viaţa socială, constituindu-se
o veritabilă „sociologie spontană” (Mihăilescu, I., 2003, p. 9).
Sociologia spontană nu ne oferă o cunoaştere adecvată a societăţii şi nu poate
înlocui sociologia ştiinţifică. Dimpotrivă ea constituie obiectul de studiu al
sociologiei ştiinţifice, care trebuie să prezinte ce cunoştinţe au indivizii despre
societate şi să explice cum şi-au format aceste cunoştinţe şi ce rol social au ele.
Cunoaşterea Între cunoaşterea ştiinţifică şi cea spontană există deosebiri esenţiale. Ştiinţa
ştiinţifică şi se fundamentează pe evidenţe verificabile şi pe observarea riguroasă a faptelor.
cunoașterea Cunoaşterea ştiinţifică se întemeiază pe trei principii (trei axiome de bază)
spontană (Mihăilescu, I., 2003, p. 11):
a) Prima axiomă constă în recunoaşterea de către oamenii de ştiinţă că
există o lume reală, independentă de subiectul observator, că faptele
observate sunt reale.
b) A doua axiomă constă în acceptarea principiului că raporturile dintre
lucruri nu sunt întâmplătoare, ci au un sens. Această axiomă impune
principiul determinismului, raporturile în termeni de cauză şi efect.
c) A treia axiomă constă în faptul că lumea exterioară poate fi cunoscută
prin observaţie obiectivă. Adevărurile ştiinţifice pot fi probate cu
mijloace riguroase şi verificate de către alţi oameni de ştiinţă.
Funcțiile Sociologia realizează mai multe funcţii (Mihăilescu, I., 2003, p. 13):
sociologiei  O funcţie expozitivă de descriere, de prezentare a faptelor şi
proceselor sociale aşa cum au avut loc;
 O funcţie de explicare a faptelor sociale şi de stabilire de relaţii de
determinare sau de covarianţă între diversele aspecte ale vieţii sociale;
 Urmăreşte ameliorarea vieţii sociale;
 Rezultatele cercetărilor sociologice pot avea şi o dimensiune
aplicativă, ele putând fi utilizate în elaborarea politicilor sociale.
1.3. Precizări terminologice
Definirea Prin metodă se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de

metodei cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. Metoda reprezintă „aspectul
teoretic cel mai activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe
noi”(Dicţionar de filozofie, 1978)
Criterii de Metodele în ştiinţele socio-umane pot fi clasificate după multiple criterii
clasificare a (Chelcea, S., 1998, p.33):
metodelor a. După criteriul temporal, facem distincţia între metodelele transversale,
urmărind descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi
procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele
psihologice şi sociometrice etc) şi metodele longitudinale care studiază
evoluţia fenomenelor în timp (biografie, studiu de caz);
b. Un alt criteriu de clasificare al metodelor îl constituie reactivitatea, cu
referire la gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de
studiu. După reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate în: metode
experimentale (experimentul sociologic şi psihologic), metode
cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială
provocată etc) şi metode de observaţie (studiul documentelor sociale,
observaţia etc).
c. Metodele în ştiinţele socio-umane pot fi clasificate şi după numărul
unităţilor sociale luate în studiu. Există metode statistice – care
investighează un număr mare de unităţi sociale (anchetele socio-
demografice, sondajul de opinie etc.) şi metode cazuistice care semnifică
studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socioumane (biografia,
studiul de caz, monografia sociologică etc.);
d. După locul ocupat în procesul investigaţiei empirice, metodele pot fi: de
culegere a informaţiilor (înregistrarea statistică, ancheta etc.),de prelucrare
a informaţiilor (metode cantitative şi calitative) şi de interpretare a datelor
cercetării (metode comparative şi interpretative).
Definire Tehnica – desemnează „ansamblul de prescripţii metodologice (reguli şi
tehnică și procedee) pentru o acţiune eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în
procedeu sfera producţiei spirituale, precum şi în cadrul altor activităţi umane” (Dicţionar
de filozofie, 1978). Tehnicile de cercetare, subsumate metodelor se referă la
demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu (Chelcea, S., 1998, p.33).
Procedeul – reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de
investigare care nu sunt altceva decât uneltele materiale (ghid de interviu, foaie de
observaţie etc.) (Chelcea, S., 1998, p.33).
Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de investigare se
subsumează perspectivei teoretico-metodologice, astfel că autonomia lor nu este
decât relativă.
Instrumentul de investigare - Lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul
tipărit).
Combinarea metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor conduce la
conturarea unor strategii de cercetare. Acestea, la rândul lor, în marea lor
diversitate, dau conţinut la ceea ce merită a fi denumit cercetare sociologică.
Pentru Delbert Miller cercetarea cunoaşte trei direcţii în funcţie de natura
problemei, scopul cercetării, tehnicile adecvate:
 fundamentală (pură),
 aplicativă
 evaluativă
Cercetarea fundamentală, a cărei metodologie are valoare generală, are ca
obiectiv obţinerea de cunoştinţe noi şi dezvoltarea teoriei.
Cercetarea aplicativă este orientată spre analiza problemelor sociale şi spre
determinarea de soluţii pentru rezolvare (contribuţie la fundamentarea procesului
decizional).
Cercetarea evaluativă constă în determinarea efectelor diferitelor acţiuni
întreprinse în societate (evaluarea de impact şi evaluarea normativă).
1.4. Conceptul de metodologie
Metodologia Conform etimologiei, metodologia desemnează “ştiinţa metodelor” (Chelcea,

în ştiinţele S., 1998, p.34).
sociale Metodologia este ştiinţa integrată a metodelor, metoda fiind demersul raţional
pentru descoperirea adevărului sau pentru rezolvarea unei probleme.
Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi:
- analiza critică a activităţii de cercetare;
- formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Paul Lazasfelt consideră că metodologia are 6 teme principale (Chelcea, S.,
1998, p.35):
1. delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice;
2. analiza conceptelor;
3. analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare;
4. analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate;
5. sistematizarea datelor obţinute în cercetare;
6. formalizarea raţionamentelor.
Metodologia are în vedere şi clarificarea înţelesului conceptelor,
corectitudinea definirii lor şi analiza limbajului utilizat.
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor
studiate, ca şi de teoria de la care se revendică studiul.
Desfăşurarea cu succes a cercetărilor privind comportamentele individuale şi
colective, personalitatea, societatea etc. presupune luarea în considerare a
următoarelor principii metodologice (Chelcea, S., 2001, p.37):
a) principiul unităţii dintre teoretic şi empiric – care are valoare generală în
metodologia ştiinţelor;
b) principiul unităţii dintre comprehensiune (înţelegere) şi explicaţie care pune
în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii în ştiinţele sociale;
c) principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ care impune utilizarea
convergentă a metodelor statistice şi cazuistice, folosirea unor metode care
sunt deopotrivă cantitative şi calitative (ex: analiza de conţinut);
d) principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele evaluative care
presupune angajarea morală a cercetătorului în sprijinul valorilor umaniste.
Analiza Putem defini ipoteza astfel (Chelcea, S., 1998, pp. 41-42):
ipotezelor în - un enunţ despre relaţia dintre două sau mai multe variabile, deci
cercetările rezultă de aici că legătura dintre variabile un este sigură, ci probabilă;
socio - umane - o propoziţie despre felul în care un set de unităţi (S) este distribuit
într-un spaţiu de variabile (X1, X2,....Xn).
- legătură afirmată, dar nedemonstrată încă, între două variabile.
În structura ipotezei se regăsesc :
- o unitate (grup, societate, instituţie, persoană etc)
- o variabilă (coeziune, inteligenţă, democraţie etc)
- un set de valori ale variabilelor (autentic, puternic, excepţional etc).
Nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre două sau mai multe variabile
reprezintă o ipoteză în cercetările empirice. Pentru a avea calitatea de ipoteză
respectivul enunţ trebuie să fie testabil. Prin testare, prin confruntarea cu realitatea
ipotezele pot fi infirmate.
Ipoteza constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează a fi verificată prin
faptele de observaţie. Pentru a fi plauzibile, ipotezele trebuie să aibă coerenţă
externă şi să fie şi coerente intern, adică să un conţină elemente contradictorii.
În 1967, J.Galtung evidenţiază zece condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească o ipoteză pentru a fi validă. O ipoteză pentru a fi validă trebuie să
satisfacă următoarele condiţii (Chelcea, S., 1998, pp. 43-45):
1. generalitatea – în formularea ipotezelor relaţia dintre variabile să fie
adevărată indiferent de condiţiile spaţio-temporale concrete
2. complexitatea - se referă la existenţa unor ipoteze de nivel 1, cu o singură
variabilă, de nivel 2, cu două variabile ş.a.m.d.
3. specificitatea - se referă la numărul de valori
4. determinarea
5. falsificabilitatea
6. testabilitatea – ipoteze testabile
7. predictibilitatea – descriere şi explicare
8. comunicabilitatea – transmiterea către specialişti şi către public
9. reproductibilitatea – repetarea demersului
10. utilitate (ipoteză falsă, ipoteză verificată). S. Chelcea analizează schema
lui Galtung (1967, 337) privind evaluarea ipotezelor după gradul lor de
confirmare. În urma “confruntării cu realitatea”, ipotezele “se plasează pe
un continuum de la totala lor falsificare până la deplina verificare”.
(Chelcea, 2001, 78)
-1 0 +1
falsificare neconfirmare nedecidibil confirmare verificare

(fals) (neutilizabil) (utilizabil) (adevărat)
Tipuri de ipoteze (Chelcea, S., 1998, pp. 45-48):

Ipotezele pot fi teoretice şi de lucru. Cele teoretice propun interpretări noi ale
faptelor şi fenomenelor şi sunt indirect testabile. Pe cele de lucru le numim
ipoteze empirice. Ipotezele de lucru se clasifică după nivelul lor de abstractizare
în trei clase:
a) ipoteze care avansează subpoziţia uniformităţii cazurilor;
b) ipoteze care vizează corelaţii empirice;
c) ipoteze care se referă la relaţiile dintre variabilele analitice.
Modalităţi de elaborare a ipotezelor
Căile utilizate de cercetători pentru a elabora ipoteze valide sunt (Chelcea, S.,
2007, pp. 47-48):
a) deducerea ipotezelor din teorie. Considerând teoria sociologică ca un
sistem de ipoteze cu nivel de maximă generalitate, putem deduce ipoteze la nivel
intermediar, cu rază medie de generalitate, iar din acestea numeroase ipoteze de
lucru testabile prin cercetările empirice. De exemplu:
1. considerăm următorul enunţ: “ toate societăţile au o structură socială” (o
considerăm ipoteză cu nivel de maximă generalitate – teorie - testabilă indirect).
Din ea se poate deduce ipoteza cu nivel intermediar de generalitate.
2. “toate structurile sociale au ca părţi componente grupurile de apartenenţă şi
grupurile de referinţă” (ipoteză de nivel intermediar -teorie cu rază medie de
generalitate - indirect testabilă).
3. deducem ipotezele de lucru “ elevii din cursul de socializare secundară
preiau comportamentele, normele şi valorile sociale” (ipoteză de nivel minim de
generalitate, deci ipoteza de lucru - direct testabilă).
b) experienţă indirectă. Observând faptele şi fenomenele din viaţa cotidiană
se formulează ipoteze despre regularitatea probabilă a producerii lor şi despre
legăturile posibile dintre ele.
Ipotezele pentru a fi valide trebuie să se fondeze pe fapte reale, să fie
verificabile şi specifice.
1.5. Test de autoevaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 1

Test de autoevaluare
1. Prezentați cele trei principii pe care se întemeiază cunoaşterea ştiinţifică
2. Ce se înțelege prin metodă?
3. Ce desemnează tehnica?
4. Definiți ipoteza
1.6. Bibliografia Unităţii de învăţare Nr.1

1. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică.
Metode şi tehnici. Deva: Editura Destin.
2. Chelcea, S., (2001). „Analiza secundară a cercetărilor sociologice” în
Constantinescu C., (ed.), Sociologie, etică şi politică socială, Piteşti:
Universitatea Piteşti.
3. Chelcea, S. (2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative
şi calitative. Bucureşti: Editura Economică.
4. Mihăilescu I., (2003), Sociologie generală, Iaşi: Editura Polirom.
5. Moscovici, S., Buschini, F. (2007). Metodologia ştiintelor socioumane.
Iaşi: Editura Lumen.
6. Sedlack, R.G., Stanley, J. (1992). Social Research. Theory and methods.
Boston: Allyn and Bacon.
7. Vlăsceanu, L., (2013). Introducere în metodologia cercetării sociologice.
Iaşi: Editura Polirom.
ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE
Cuprins

2.2 Etapele anchetei prin chestionar 13

Cunoaşterea ştiinţifică fiind ea însăşi un tip social specific de acţiune umană
trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros elaborat în cadrul
căruia se disting mai multe etape, fiecare din acestea presupunând un ansamblu de
demersuri metodologice specifice.
Durata medie de parcurgere a celei de a doua unităţi de învăţare este de 2,5 ore.
2.2 Etapele anchetei prin chestionar
Etapele Ancheta prin chestionar trebuie să parcurgă în funcţie de temă, scopuri şi

anchetei pe populaţie următoarele etape (Mărginean, I., 2004, pp. 101-102):
bază de 1. Stabilirea şi delimitarea temei
chestionar 2. Formularea obiectivelor
3. Calcularea şi stabilirea mijloacelor materiale
4. Universul cercetării sau delimitarea populaţiei
5. Preancheta
6. Documentarea
7. Stabilirea ipotezelor
8. Construirea eşantionului
9. Elaborarea instrumentelor de cercetare.
10. Pretestarea şi definirea chestionarului precum şi anchetei pilot
11. Administrarea pe teren a formularelor
12. Codificarea răspunsurilor
13. Analiza datelor
14. Redactarea concluziilor şi a raportului de anchetă (propuneri de intervenţie
în viaţa socială legate de fenomenele studiate)
Stabilirea şi Tema de cercetare poate fi aleasă pe baza interesului de cunoaştere al
delimitarea cercetătorului. Acest demers poate fi denumit cercetare fundamentală (academică)
temei axat pe studierea unor teme esenţiale. Pentru a-i convinge pe cei din jur de
importanţa temei sale, cercetătorul trebuie să construiască o motivaţie adecvată a
alegerii temei. Există şi posibilitatea ca tema să fie comandată de un beneficiar
interesat să obţină informaţii. În toate ipostazele este recomandat ca cercetătorul
să se orienteze după semnificaţia socială a temei şi să contribuie la rezolvarea
diferitelor probleme sociale.
O problemă socială este acel fundament social care afectează o anumită
colectivitate, se află în sfera ei de preocupări şi asupra căreia se doreşte să se
intervină pentru influenţarea evoluţiilor lui. Delimitarea obiectului ne ajută să
stabilim populaţia ce urmează a fi investigată (Mărginean, I., 2004, pp. 103-105).
Formularea În formularea obiectivelor (Mărginean, I., 2004, p. 105) se face distincţia
obiectivelor între obiective generale şi obiective particulare. Pentru fiecare cercetare trebuie să
se urmărească obiective precise în legătură cu populaţia care va fi investigată.
Obiectivele pot fi teoretice, metodologice şi practice.
Se face distincţia între obiective generale şi obiective particulare.
Ca obiective generale menţionăm (OG):
- evidenţierea specificului unui fenomen (descrierea);
- realizarea unei diagnoze (determinarea frecvenţelor de manifestare
a fenomenului);
- formularea de explicaţii privind relaţiile cu alte fenomene;
- impactul, elaborarea de predicţii referitoare la evoluţia
fenomenului;
- identificarea de soluţii pentru fundamentarea unor decizii;
- stabilirea unei strategii într-un domeniu;
- evaluarea efectelor diferitelor acţiuni (servicii, programe, proiecte);
- măsurarea schimbării sociale etc.
Ca obiective particulare (OP):
- cunoaşterea modalităţii de acţiune socială într-un domeniu sau
descifrarea mecanismelor de influenţă socială.
Calcularea şi Pe lângă competenţa profesională şi interes pentru cercetare sunt necesare şi
stabilirea anumite materiale şi anume: - mijloace documentare, mijloace de deplasare,
mijloacelor mijloace de redactare, aparatura, echipe de cercetare etc. (Mărginean, I., 2004, pp.
materiale 101-102)
Universul Cercetările sociologice se referă la populaţie, la colectivităţi şi grupuri umane
cercetării sau în ultima instanţă la societate ca întreg, structurată la nivel naţional şi
delimitarea internaţional. Definirea universului unei cercetări înseamnă delimitarea populaţiei
populaţiei căreia îi este specific fenomenul studiat la un moment dat. Specificarea
universului cercetării presupune evidenţierea caracteristicilor de bază ale
populaţiei care sunt de natura demografică, economică, culturală.
Ancheta prin chestionar se realizează prin utilizarea unui eşantion care este
extras dintr-o populaţie mai largă numită populaţie de referinţă sau univers al
cercetării. Este necesar să stabilim populaţia cercetării imediat după ce au fost
stabilite obiectul şi obiectivele ei (punctul 1 si 2). (Mărginean, I., 2004, pp. 111-
112)
Documentarea Documentarea prealabilă are în vedere atât documentarea livrească (literatura
și preancheta de specialitate, arhive, raporturile unei cercetări anterioare) cât şi una de teren
(preancheta) prin luarea la cunoştinţă pe cale directă de fenomenele ce alcătuiesc
tema cercetării (observaţii, discuţii cu specialişti, vizite în localităţi, convorbiri cu
populaţia). În documentarea sa, cercetătorul poate apela la trei categorii de surse
de informare: populaţia, realitatea socială, documentele sociale:
-a) populaţia poate fi întrebată, observată sau implicată în experimente
sociale
-b)realitatea socială definită ca evenimente în desfăşurare poate fi observată
-c)documentele sociale sunt supuse unor analize statistice şi/sau de conţinut.
Preancheta este o etapă care serveşte alături de documentare la formularea şi
definirea ipotezelor. (Mărginean, I., 2004, pp. 106-107)
Stabilirea Ipoteza este o explicaţie plauzibilă care devine teorie dacă cercetarea o
ipotezelor confirmă. Ele au rolul de a orienta întreaga activitate de cercetare. Pentru a realiza
scopurile anchetei trebuie formulate o serie de ipoteze care urmează a fi verificate
pe teren. (Mărginean, I., 2004, p. 116)
Construirea O ancheta se întreprinde cel mai adesea prin intermediul unui eşantion şi
eşantionului foarte rar prin investigarea directă a întregii populaţii. Ancheta prin chestionar
poate fi considerată din acest punct de vedere drept un caz particular al anchetei
prin sondaj. A construi un eşantion înseamnă a căuta în cadrul unei populaţii de
referinţă printr-un anumit procedeu de eşantionare un anumit număr de indivizi a
căror grupare trebuie să întrunească anumite însuşiri, în primul rând al
reprezentativităţii. Eşantionul este astfel o parte a populaţiei studiate.
Procedee de eşantionare: procedeul probabilistic (prin hazard); procedeul
cotelor, eşantionare simplă aleatoare, eşantionare prin stratificare, eşantionare
multistadială, eşantionare multifazică etc (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, p.130).
Talia eşantionului – trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura
reprezentativitatea şi valoarea răspunsurilor care vor fi date şi suficient de mică
pentru ca echipa de cercetare să poată chestiona pe toţi subiecţii aleşi.
Eşantionarea este o operaţie necesară în orice ancheta prin chestionar şi ea nu
poate fi întreprinsă decât cu ajutorul legilor statistice şi matematice.
Alegerea tipului de eşantion depinde de mai mulţi factori:
o natura datelor
o gradul de omogenitate al populaţiei
o natura universului studiat
o mijloacele materiale de realizare a investigaţiei
o natura anchetei.
Tipuri de erori
a) erori de eşantionare - care depind de gradul de reprezentativitate al
eşantionului
b) erori de măsurare - care îşi au originea în imprecizia chestionarului, în
greşeli profesionale ale operatorilor. (Mărginean, I., 2004, pp. 120-121)
Elaborarea Instrumentele de cercetare servesc la culegerea datelor. Acestea pot fi: fişe de
instrumentelor observaţie, de experiment, tabele statistice, chestionare, ghiduri de interviu etc.
de cercetare De exemplu, atunci când elaboram chestionare, întrebările formulate trebuie
să fie clare, concise, simple, lipsite de orice ambiguitate. Pretestarea şi ancheta
pilot vor indica care dintre întrebări sunt adecvate şi care întrebări trebuie
eliminate.
Tipuri de întrebări
a) Întrebări închise – sunt cele mai răspândite întrebări şi pot fi bipolare sau
cu un evantai de răspunsuri precodificate din care subiectul alege
răspunsul care i se potriveşte.
b) Întrebări deschise – răspunsurile nu sunt prevăzute şi subiectul este liber sa
îşi exprime opţiunea.
c) Întrebări semi-deschise sau semi-închise – unde principalele răspunsuri
posibile sunt redactate şi codificate ca şi în cazul întrebărilor închise, dar
se lasă posibilitatea de a adăuga răspunsuri libere în afara evantaiului
propus ca şi în cazul întrebărilor deschise.
d) Întrebări scalate (cu răspunsuri ierarhizate) – unde avem două mari
categorii care clasifică datele sociologice:
- date cu privire la obiect, unde se utilizează observaţia;
- date cu privire la imaginea sau reflectarea obiectului în conştiinţa
subiecţilor populaţiei cercetate unde se utilizează chestionarul. Avem
două situaţii:
- întrebări prescalate – se construieşte în prealabil o scală şi fiecare
răspuns posibil ocupă o poziţie ierarhică între două extreme;
- întrebări postscalate – unde răspunsurile sunt ierarhizate după
administrarea chestionarului şi după analiza lor de conţinut.
e) Întrebări grafice – constituie o posibilitate interesantă de culegere de date
şi informaţii. În loc de întrebările clasice se utilizează desene, imagini,
fotografii etc.
f) Întrebări test – unde avem 5 tipuri: întrebări de cunoştinţe, de aptitudini
sau de randament, de inteligenţă, legate de profesie, legate de
personalitate.
g) Întrebări despre fapte, obiecte, acţiuni
h) Întrebări speciale – din care fac parte întrebările filtru sau de control şi
înseamnă că sunt redactate forme diferite pentru acelaşi conţinut care apoi
sunt amplasate în zone diferite ale chestionarului.
Punerea în pagină
Este bine să respectam următoarele reguli:
 Pentru a avea răspunsuri cât mai sincere şi individualizate un trebuie să
lăsam ca întrebările “să curgă” una după alta potrivit conţinutului lor,
pentru a un lăsa subiecţii “să raţionalizeze” sau să coreleze răspunsurile.
 Să începem cu întrebările introductive
 Întrebările mai delicate, mai sensibile să fie împrăştiate în tot chestionarul
 Chestionarul să nu fie prea lung
 Să se utilizeze bateria de întrebări. (Mărginean, I., 2004, p. 126).
Pretestarea şi Pretestarea va stabili şi va măsura gradul de acceptabilitate, nivelul de
definirea înţelegere şi de interpretare a întrebărilor de către subiecţi. Pretestarea verifică
chestionarului următoarele:
precum şi  însuşirile termenilor utilizaţi;
ancheta pilot  forma întrebărilor;
 ordinea întrebărilor;
 validitatea şi fidelitatea formularului;
 dacă textele auxiliare sunt satisfăcătoare. (Mărginean, I., 2004, p. 126).
Administrarea Procedeele de aplicare sunt:
pe teren a  Autoadministrarea;
formularelor  Administrarea directă;
 Expedierea prin poştă a chestionarului;
 Administrarea colectivă (tip extemporal).
Codificarea Codificarea răspunsurilor este operaţia prin care cercetătorul stabileşte
răspunsurilor tipurile de răspunsuri şi atribuie fiecărui tip o cifră sau o literă (adică un cod).
Codificarea este o etapă intermediară între administrarea chestionarului şi analiza
răspunsurilor, constând în transcrierea informaţiilor într-un limbaj determinat de
coduri, fiecare cod corespunzând unei singure categorii de date. Există două
procedee principale de codificare sau transfer:
a) codificare pe subiecţi;
b) codificare pe caracteristici (pe date)
Transcrierea nu ridică probleme când este vorba de întrebări închise. În cazul
întrebărilor deschise operaţiunea este mai dificilă, trebuie să se parcurgă etape
suplimentare, codul putând fi stabilit:
a) fie în prealabil (în funcţie de categoriile de răspuns posibile sau
aşteptate);
b) fie după o despuiere manuală a chestionarelor sau a unui eşantion extras
din ansamblul lor care constă în analiza de conţinut a răspunsurilor şi în
descoperirea tipurilor de răspuns.
Cel mai răspândit program de prelucrare a datelor sociale este Special
Package for Social Sciences (SPSS).
Analiza Reguli care trebuie respectate atunci când analizăm datele obținute:
datelor a) analiza rezultatelor trebuie să se înscrie în perspectiva ipotezelor de lucru
stabilite iniţial, bazate pe preancheta şi studiul documentelor;
b) pe parcurs trebuie făcute analize suplimentare pentru datele care prezintă
interes;
c) trebuie evitate explicaţiile “gratuite”
d) analiza trebuie să fie realizată unitar.
Redactarea Redactarea concluziilor şi a raportului de anchetă (propuneri de intervenţie în
concluziilor viaţa socială legată de fenomenele studiate)
Principalele reguli care trebuie cuprinse în raportul final al investigaţiei:
a) concluziile trebuie să fie scurte şi complete;
b) expunerea trebuie să fie clară, precisă;
c) ideile şi concluziile trebuiesc solid argumentate;
d) materialul grafic ilustrativ (tabele, figuri s.a.m.d.) trebuie să fie simplu şi
uşor de citit;
e) concluziile şi propunerile practice trebuie redactate cu mare grijă;
f) redactarea materialului va fi însoţit de anexe (model de chestionar sau
alte instrumente folosite) tabla de materii a materialului redactat
(bibliografie, documentarea prealabilă).
2.3. Test de evaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 2

1. Enumerați etapele anchetei prin chestionar
2. Ce înțelegeți prin problemă socială?
3. Enumerați sursele de informare la care poate apela cercetătorul
4. Care sunt principalele reguli care trebuie cuprinse în raportul final al
investigaţiei?
2.4. Bibliografia Unităţii de învăţare Nr.2
1. Babbie, E., (2010). Practica cercetării sociale. Iaşi: Editura Polirom.
3. Mărginean I., (2004). Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi: Editura
Polirom.
4. Rotariu T., Iluţ P., (1999). Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi:
Editura Polirom.
5. Rotariu, T., (2016). Fundamentele metodologice ale științelor sociale. Iaşi:
Editura Polirom.
ANCHETA SOCIOLOGICĂ ŞI SONDAJUL ÎN CONTEXTUL METODOLOGIC SOCIO-

UMAN
Cuprins

3.2 Ancheta sociologică 19
3.3 Raportul dintre sondaj, anchetă şi cercetare sociologică 21
3.4 Tipurile anchetelor sociologice 21
3.5 Tehnici de anchetă 23
 să înţeleagă complexitatea metodei de investigaţie sociologică;

 să cunoască diferitele tipuri de anchetă sociologică;
 să cunoască diferitele tehnici de anchetă.
Durata medie de parcurgere acestei unităţi de învăţare este de 2,5 ore.
3.2. Ancheta sociologică
Definiție Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigaţie
sociologică, complexitatea ei este dată de ansamblul instrumentelor (chestionar,
ghid de interviu, etc.) al tehnicilor (de analiză, prelucrare, de codificare, etc.) pe
care le foloseşte şi de faptul că adeseori utilizează în mod complementar alte
metode şi tehnici de cercetare (observatia, analiza documentelor etc.) (Cauc, 1998,
p. 161).
Obiectul Specialitatea şi complexitatea anchetei sociologice sunt determinate în acelaşi
anchetelor timp de obiectul său de cercetare foarte larg, în care intră (Cauc, 1998, p. 162):
sociologice 1. opiniile, atitudinile, comportamentele;
2. aspiraţiile, trebuinţele, motivaţiile care stau la baza acţiunilor,
conduitelor, atitudinilor;
3. cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente
adeseori trecute sau inaccesibile cercetătorului;
4. caracteristici demografice - structuri familiale, structuri de vârstă,
structuri socio-profesionale;
5. caracteristici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor -
ocupaţii, venituri, servicii sociale, factori sociali – cognitivi, în general
factorii socio-economici care influenţează viaţa şi activitatea lor.
Primele trei categorii de fapte sociale constituie prin excelenţă obiect al
anchetelor sociologice.
Ancheta este clasificată printre metodele descriptive. Prin ea se obţin
informaţii cu privire la fenomenele studiate, ajută la descrierea, clasificarea
faptelor sociale, permite verificarea unor ipoteze şi oferă date care permit
explicaţii cauzale, teoretice.
Ancheta este o metodă activă de cercetare, aplicarea ei înseamnă implicit
actiune socială, proces de influenţare, instruire, educare a subiectilor investigaţi.
Caracterul activ al anchetei constă în aceea că, prin conţinutul întrebărilor
sale ea atrage atenţia subiecţilor investigaţi asupra problemelor supuse cercetării.
Cu acest prilej fapte necunoscute sau puţin cunoscute pot deveni pe deplin
cunoscute. Opinii, păreri latente, difuze în conştiinţa subiecţilor pot deveni, ca
urmare a anchetei, clare conştiente manifeste.
Valoarea anchetei sociologice constă în faptul că permite culegerea unei mari
varietăţi de informaţii într-un timp relativ scurt şi face posibilă prelucrarea
acestora cu ajutorul calculatorului.
Limitele anchetei sociologice. În două situaţii se reduce eficacitatea acestei
metode:
1. existenţa unor distorsiuni (erori) cauzate de mai mulţi factori. Adeseori
subiectul anchetat este sursa unei game largi de elemente distorsionante
inerente subiectivităţii sale. Sentimentele, resentimentele, prejudecăţile
subiectului cu privire la obiectul anchetei, capacitatea de apreciere
obiectivă a faptelor, tendinţa de a motiva propriile acţiuni în legătură cu
aceste fapte, pot influenţa răspunsurile şi pot modifica adevărul despre
faptele studiate. Alţi factori: eşantionarea greşită, instrumente de anchetă
greşit elaborate, operatori de anchetă insuficient pregătiţi.
2. introducerea unei rigidităţi în relaţia anchetator – anchetaţi. Ancheta cu
chestionare formalizate introduce o anumită rigiditate în relaţia dintre
anchetator şi subiectul anchetat. Tendinţa de formalizare excesivă a
chestionarelor prin construirea de răspunsuri precodificate la întrebările
formulate este impusă de cerinţa prelucrării rapide a informaţiilor cu
ajutorul calculatorului. Există astfel o limitare şi o încorsetare a
răspunsurilor, se pierd nuanţele şi elementele noi. Populaţia chestionată
este obligată să se adapteze, şi să se limiteze prin răspunsurile sale, la
proiecţia teoretico-ipotetică a cercetătorului asupra faptelor investigate.
Ancheta poate fi definită drept o metodă de interogare, informare asupra
faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii, caracteristici personale, ale mediului
social etc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză
cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor. Punctul de plecare al
anchetei îl constituie întrebările pe care şi le pune cercetătorul cu privire la fapte,
fenomene sociale, asupra cărora, de regulă, nu există informaţii statistice sau alte
surse de date documentare sau de observaţie. (Cauc, 1998, pp. 168-173)
3.3. Raportul dintre sondaj, anchetă şi cercetare sociologică
Sondajul de Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice, el este

opinie definit ca o „metodă de statistică de stabilire, pe baza eşantionări, a stratificării a
opiniilor în raport cu diferite variabile socio-demografice a populaţiei studiate”.
Sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă în cadrul său se aplică doar
instrumente de anchetă (chestionare, ghiduri de interviu) fapt care permite
colectarea de informaţii dintre cele mai variate. Sondajul se opreşte la date de
ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii etc.) fără să-şi propună confruntarea
acestora cu faptele, fenomenele care le determină şi eventualele corelaţii care se
impun ca urmare a confruntării. Deci, în sondaj opiniile subiecţilor constituie
principala sursă (sau chiar unica) de informare asupra faptelor studiate.
Ancheta Ancheta sociologică reprezintă o metodă complexă în care accentul poate să
sociologică cadă pe studiul opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor, adică asupra
subiectivităţii umane dar nu se opreşte doar la ele. Utilizează metode şi surse
complementare de informare asupra fenomenelor cercetate (observaţia, analiza
documentelor). Deci, în anchetă opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect de
cercetare supus analizei ştiinţifice.
Cercetarea Cercetarea (investigaţia) sociologică are o sferă de cuprindere mai largă decât
sociologică ancheta. Ea subsumează totalitatea metodelor, tehnicilor, procedeelor utilizate
pentru studiul fenomenelor sociale ca şi ansamblul normelor, principiilor şi
regulilor de ordin teoretico - epistemologic în aplicarea metodelor.
3.4. Tipurile anchetelor sociologice
Clasificarea Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii:

anchetelor A. în funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a anchetei distingem
sociologice (Cauc, I., 1998, pp. 172-173):
1. anchete intensive – realizate pe populaţii restrânse cu scopul de a
aprofunda o temă specială sau chiar o tematică complexă. Numărul
relativ mic de subiecţi este supus unei investigaţii profunde şi nuanţate
(cu instrumente şi tehnici variate) oferindu-se în final o cunoaştere
complexă şi de adâncime a acesteia.
2. anchetele extensive – asupra unor populaţii numeroase, pe eşantioane
mari valabile la scara unui oraş, judeţ, regiune sau întregii ţări. Axate pe
teme speciale, ele surprind caracteristici de ordin general, valabile la
scară zonală sau naţională.
3. anchetele calitative – sunt intensive şi pun accent pe studiul însuşirilor,
caracteristicilor definitorii ale faptelor sociale supuse investigaţiilor.
Realizate pe indivizi, luaţi separat, din grupuri sau comunităţi cu caracter
restrâns, ele permit studiul calitativ de profunzime al acestora. Acest tip
de anchetă se realizează în mod eficient cu instrumente puţin formatizate
şi oferă date puţin cuantificabile, în schimb permite surprinderea nuanţată
şi complexă a faptelor studiate. Datorită populaţiei restrânse supuse
anchetei este puţin reprezentativă din punct de vedere statistic.
4. anchetele cantitative – cu instrumente formatizate şi rezultate
cuantificabile se realizează pe populaţii mari, reprezentative din punct de
vedere statistic. Numărul mare de chestionare precodificate, aplicate pe
eşantioane mari se prelucrează relativ uşor. Se aplică frecvent în studiul
opiniilor, atitudinilor comerciale, electorale, culturale etc.
5. anchetele colective – se aplică pe grupuri de oameni în vederea colectării
de informaţii necesare şi nu pe indivizi luaţi separat. În astfel de anchete
nu interesează structurarea opiniilor, atitudinilor pe categorii de indivizi
în raport cu anumite variabile (vârstă, sex, studii etc.), ci cunoaşterea
tipurilor de comportamente (atitudini şi opinii) la nivelul ansamblului
populaţiei investigate.
6. anchetele individuale – presupune aplicarea individuală a instrumentelor
de investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cu o seamă de
indicatori socio-demografici (vârstă, sex, profesie etc.),). În cadrul lor
interesează opiniile distincte ale diferiţilor subiecţi supuşi investigaţiei.
7. anchetele directe – presupun colectarea de informaţii referitoare la
subiecţii investigaţi, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sunt
implicaţi nemijlocit, participă la ele, sunt inerente vieţii şi activităţii lor.
8. anchetele indirecte – se realizează de obicei asupra unor teme legate prea
intim de viaţă şi activitatea populaţiei investigate, situaţie în care sunt
anchetaţi fie subiecţi cunoscători ai faptelor studiate, dar neimplicaţi în
desfăşurarea lor, fie se cer aprecieri, informaţii asupra comportamentelor
altor persoane decât celor anchetate.
B. după conţinutul problemei investigate anchetele se mai pot clasifica în (Cauc, I.,
1998, pp. 172-173):
1. anchete socio-economice – care sunt de interes naţional şi cu ajutorul lor se
pot surprinde periodic o seamă de aspecte legate de evoluţia nivelului de
trai, a calităţii vieţii în rândul diferitelor grupuri socio-profesionale, pe
eşantioane reprezentative la scară naţională.
2. anchetele asupra dezvoltării zonale, rurale, urbane – studiază diferite
aspecte ale sistematizării şi modernizării localităţilor, factorii economici şi
sociali de amplasare a obiectivelor industriale, de extindere şi modernizare
a oraşelor etc.
3. anchete de opinie publică – legate de diferite probleme economice, politice,
sociale, culturale.
4. anchete comerciale – sunt consacrate studiilor de marketing, de investigare
şi prospectare a pieţei, în vederea optimizării comerţului şi influenţarea
producţiei de bunuri destinate consumului public.
5. anchete asupra mijloacelor de comunicare în masă – presupun studierea
satisfacţiilor-insatisfacţiilor şi cerinţele publicului faţă de diferitele
componente mass-media.
3.5. Tehnici de anchetă
Tehnici de Ancheta ca o metodă specifică ştiinţelor socio-umane, presupune un schimb

anchetă de informaţii, mai exact, o comunicare între cercetător şi indivizii umani ai
realităţii sociale investigate, primul fiind cel care, prin intermediul chestionarului,
provoacă un comportament verbal din partea subiectului. Acest dialog are loc în
două moduri (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, p. 54):
- prin actul de comportament pe care îl presupune
- prin inducerea unor probleme metodologice specifice, a căror cunoaştere
este esenţială pentru ca rezultatele anchetei să nu fie afectate.
Este vorba de calea orală de comunicare - ancheta orală sau directă unde
mesajul este transmis direct operatorului şi de cea prin scris ancheta în scris sau
indirectă sau de anchetă prin autocompletarea (autoadministrarea) chestionarului
(Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, p. 54).
I. Ancheta orală sau directă (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, pp. 54-58) este cea
mai des folosită în anchetele cu mare audienţă la public (sondaje ad hoc pe
probleme sociale de interes general, anchete electorale etc.) şi rezultatele sunt
prezentate sau comentate în mijloacele mass – media
Tehnica anchetei orale îmbracă două principii de realizare (Rotariu, T., Iluţ,
P., 1999, p. 54-):
a) ancheta faţă în faţă
b) ancheta prin telefon
a) Ancheta faţă în faţă (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, pp. 55-57) se realizează fie
la domiciliul, la locul de muncă şi depinde de populaţia vizată, de procedura de
eşantionare, de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi umane avute la
dispoziţie. În cea mai mare parte a cazurilor se utilizează ancheta prin vizita
operatorilor la domiciliul persoanei anchetate, această formă având o serie de
avantaje (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, p. 55):
- ancheta la domiciliu, se impune adesea din motive ce ţin de procedura de
eşantionare. Pentru alegerea eşantionului cărora li se pot aplica legităţi
statistico- probabilistice este nevoie ca fiecare unitate a „populaţiei
statistice” să poată fi identificată.
- ancheta orală la domiciliu este preferabilă atunci când chestionarul de
aplicat este relativ lung. Pe stradă, omul nu poate fi abordat pentru o
discuţie ce ar putea dura cu mai mult de 3-5 minute. La domiciliu în
schimb, chiar dacă este necesară o programare, operatorii nu întâmpină
dificultăţi în realizarea unor întrevederi de până la 30-40 minute.
- calitatea rezultatelor este probabil cea mai bună în această variantă tehnică
a anchetei. Discutând cu omul în casa lui (în mediul obişnuit de viaţă)
subiectul este mai puţin stresat şi se creează o situaţie comunicaţională
bună, se instaurează un sentiment de încredere între cei doi interlocutori. În
comparaţie cu ancheta prin telefon avem avantajul de a ne găsi faţă în faţă
cu cel cu care discutăm fiindu-ne mai uşor să-i observăm şi să-i controlăm
reacţiile.
- ancheta directă, faţă în faţă, deci inclusiv cea la domiciliu, este cea mai
puţin afectată de fenomenul de nonrăspuns.
Madeleine Graviz consideră că, în general, succesul anchetei ar putea fi
explicat pe baza a trei factori principali (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, p. 56):
1. reflexul de politeţe, este greu să refuzi, să-i vorbeşti cuiva care ţi se
adresează politicos, te roagă să-l ajuţi,
2. dorinţa de influenţare - cu cât subiectului i se sădeşte o convingere mai
puternică asupra faptului că prin răspunsurile sale va putea contribui la
schimbarea unor situaţii, el va fi dispus să se angajeze în discuţie;
3. nevoia de a vorbi – nevoia de comunicare, de a te face înţeles de către
celălalt, este nevoie de ideile de bază ale omului.
b) Ancheta prin telefon.
Pentru selecţia indivizilor anchetaţi este necesară o carte de telefon
(actualizată) numită „cadru de eşantionare” care să acopere aria de investigare.
Avantaje (Lajouanie, A., 1983, p. 123 apud Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, p. 58):
rapiditate, arie largă de acţiune, costul, fiabilitatea realizării studiului pilot în
condiţii reale, controlul constant al terenului, completarea imediată a
chestionarului.
II. Ancheta în scris sau indirectă sau prin autoadministrarea chestionarului.
Ea se poate realiza prin 4 modalităţi (Rotariu, T., Iluţ, P., 1999, p. 59):
1. O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la
domiciliu, persoana solicitată putând completa chestionarul pe loc, în
prezenţa operatorului sau operatorul poate recupera chestionarul a doua zi.
2. O altă tehnică utilizată constă în aplicarea simultană a chestionarelor unui
număr mai mare de persoane aflate într-o sală.
3. Ancheta prin poştă este considerată ca fiind forma cea mai îndepărtată de
anchetă.
4. Ancheta realizată prin chestionare publicate în ziare şi reviste.
Comparativ cu ancheta orală, cea prin autoadministrare are (Rotariu, T., Iluţ,
P., 1999, pp. 59-61):
- avantajele:
- costului mult mai redus
- conţinutului informaţiei (se înlătură influenţa perturbatoare a
anchetatorului)
- înregistrarea răspunsurilor (înlătură greşelile de înregistrare şi
interpretare datorate operatorului)
- anonimatul
- timpul de gândire
- dezavantaje:
- nu avem certitudinea că persoana aleasă de noi este cea care
răspunde la chestionar;
- se pierde spontaneitatea răspunsurilor (se confecţionează răspunsuri
în conformitate cu ceea ce subiectul crede că se aşteaptă de la el );
- această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de non –
răspunsuri;
- prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate de
informaţii, îndeosebi la întrebările deschise datorită faptului că
oamenii au mult mai scăzute abilităţile de a răspunde în scris decât
sub formă orală;
- teama de răspunsul în scris;
- nu putem elimina imprecizia, inconsistenţa unor răspunsuri.
1. Definiți ancheta
2. Ce înțelegeți prin caracterul activ al anchetei?
3. Care este scopul anchetele colective?
4. Enumerați factorii principali care stau la baza succesului unei anchete
3.7. Bibliografia Unităţii de învăţare Nr. 3

Polirom.
Editura Polirom.
Editura Polirom.
CHESTIONARUL
Cuprins

4.2 Precizări conceptuale. 26
4.3 Clasificarea chestionarelor 27
4.4 Structura chestionarelor 29
 să cunoască principalele caracteristici şi clasificarea chestionarelor;

 să înţeleagă structura unui chestionar
 să înţeleagă tehnicile de structurare a chestionarelor.
4.2 Precizări conceptuale.
Definire Chestionarul se dovedeşte a fi una din tehnicile cele mai des utilizate în
ştiinţele socio-umane (Chelcea, S, 1998, p.175).
Psihologul francez P. Pichot (1954, p, 65) descria chestionarele astfel „teste
compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris
subiecţilor şi se referă la opiniile, preferinţele, sentimentele, interesele şi
comportamentele lor în circumstanţe precise”.
Roger Mucchielli(1968, p.8) spunea despre chestionar că „nu poate fi
considerat decât o listă de întrebări”.
Earl Babbie (1992, p.163) preciza că prin chestionar se înţelege „o metodă de
colectare a datelor prin întrebările puse persoanelor sau prin întrebarea acestora
dacă sunt de acord sau în dezacord cu enunţurile care reprezintă diferite puncte de
vedere”.
Chelcea (1998, p. 180) defineşte chestionarul astfel: „chestionarul de
cercetare reprezintă o tehnică şi corespunzător, un instrument de investigare
constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice,
ordonate logic şi psihologic, care prin administrarea de către operatorii de anchetă
sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri
ce urmează a fi înregistrate în scris.”
Foarte frecvent (Phillis, B., 1971, p. 90) pentru ordonarea logică a întrebărilor
se ia drept criteriu timpul, iar subiectul este pus în situaţia de a răspunde mai întâi
despre trecut, apoi despre prezent şi până la urmă despre viitor. Un alt criteriu de
ordonare este acela dat de gradul de abstractizare, mai întâi se va răspunde la
întrebări concrete şi abia apoi la cele abstracte. În funcţie de temă, de universul
anchetei, va prevala ordinea logică sau cea psihologică.
O anchetă în rândul persoanelor adulte cu un alt mod de cultură accentuează
elementele raţionale ale ordonării stimulilor, în timp ce investigarea adolescenţilor,
de exemplu, trebuie să rezolve în primul rând problemele psihologice ale
structurării chestionarului (Chelcea, S, 1998, p.180).
4.3. Clasificarea chestionarelor
Clasificarea Clasificarea chestionarelor se face:

chestionarelor I. după conţinutul informaţiilor
II. după forma întrebărilor
III. după modul de aplicare
I. După conţinutul informaţiilor (Chelcea, S, 1998, p.183):
a) În funcţie de calitatea informaţiilor
b) În funcţie de cantitatea informaţiilor
Astfel:
a) În funcţie de calitatea informaţiilor avem două tipuri(Chelcea, S, 1998,
pp.183-187):
 De date factuale
 De opinie
Chestionarele de date factuale sunt de tip administrativ şi se referă la fapte
obiective care pot fi observate direct şi verificate de altă persoană. Întrebările de
date factuale pot fi grupate în “întrebări de cunoştinţe” şi “întrebări de clasificare”
(de identificare).
Întrebările de cunoştinţe vizează stabilirea nivelului de cunoaştere şi vor fi
diseminate printre întrebările de opinie, pentru a un crea celui care răspunde
impresia că este supus unui “test de inteligenţă”. Considerăm că întrebările de
identificare trebuie introduse la sfârşitul chestionarului, răspunsurile ne mai putând
fi astfel modificate de reacţia de “securitate” a celui anchetat.
Chestionarele de opinie se referă la datele de ordin imposibil de observat
direct; cu ajutorul lor se studiază atitudinile, motivaţiile, interesele, dispoziţiile,
înclinaţiile, deci tot ceea ce reprezintă psihologia persoanei, trăirile ei subiective.
Exemplu de schemă de construire a chestionarelor de opinie în care
întrebările închise alternează cu cele deschise:
 întrebări filtru (închise, cu răspunsuri multiple precodificate sau
deschise) pentru stabilirea gradului de cunoaştere a problemei puse în
discuţie;
 una sau mai multe întrebări (deschise) privind atitudinea populaţiei faţă
de respectiva problemă;
 un sistem de întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate)
referitoare la aceeaşi problemă
 întrebări deschise vizând motivaţia opiniilor exprimate;
 întrebări (închise, cu răspunsuri multiple precodificate) pentru măsurarea
intensităţii opiniei.
b) În funcţie de cantitatea informaţiilor avem (Chelcea, S, 1998, pp. 190-
191):
 Chestionare speciale – cu o singură temă. Ele se aplică mai mult în
studierea pieţei sau a comportamentului electoral. Astfel de chestionare
sunt destinate a pune în evidenţă anumite fenomene, mai puţin pentru a
le măsura şi încă şi mai puţin pentru a le explica.
 Chestionare omnibus – cu mai multe teme; sunt cel mai des întâlnite.
Superioritatea chestionarelor omnibus nu rezultă din cantitatea mai mare de
informaţii cu privire la fiecare fapt sau fenomen social în parte, ci din posibilitatea
de a surprinde interacţiunea şi condiţionarea acestora. Acestea sunt specifice
cercetării fundamentale. Ele permit aplicarea analizei secundare, iar din punct de
vedere al costului sunt mai ieftine. Odată stabilit un eşantion, este raţional să se
urmărească mai multe teme cu ocazia aplicării unui singur chestionar.
II.După forma întrebărilor se pot distinge (Chelcea, S, 1998, pp. 192-199):
- întrebări închise
- întrebări deschise
Chestionarele cu întrebări închise (precodificate un permit decât alegerea
răspunsurilor dinainte fixate în chestionar. Gradul de libertate al subiectului este
redus. Răspunsurile trebuie să se încadreze în una din categoriile propuse de
cercetător. Acest lucru presupune din partea subiectului existenţa unor opinii şi
cunoştinţe bine cristalizate, iar din partea cercetătorului o bună cunoaştere a
realităţii sociale.
Chestionarele de opinie abundă in întrebări închise, cele mai multe fiind
dihotomice (“DA”, “NU”), sau scale cu patru posibilităţi (răspunsuri în evantai)
Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate care lasă
persoanelor anchetate libertatea unei exprimări individualizate a răspunsurilor.
Aceste întrebări deschise permit culegerea unor informaţii bogate asupra tuturor
temelor fără riscul sugestibilităţii.
Întrebările deschise se adresează procesului activ al memoriei, vizează
momentul complex al reproducerii în cadrul actualizării informaţiilor.
Întrebările închise, în special cele precodificate multiplu se referă la celălalt
moment al procesului de actualizare, şi anume recunoaşterea. Închiderea
întrebărilor duce la sporirea numărului de răspunsuri şi la reducerea non-
răspunsurilor. Testarea cunoştinţelor se recomandă a fi făcută prin întrebări
deschise.
III. După modul de aplicare (Chelcea, S, 1998, pp. 203-206): chestionare
autoadministrate şi chestionare administrate de către operatorii de anchetă
a) chestionare autoadministrate – presupun înregistrarea răspunsurilor de
către însăşi persoanele incluse în eşantionul investigat. Subiecţii din anchetă
formulează şi consemnează în acelaşi timp răspunsurile eliminând filtrarea
informaţiilor de către o altă persoană. Prin autoadministrare ei se pot exprima mai
complet: prin ceea ce răspund la întrebare dar şi prin felul în care fac aceasta.
AVANTAJE:
o numărul mare a celor care pot răspunde concomitent;
o diminuarea efectului de interviu;
o dispariţia influenţei anchetatorului asupra rezultatelor;
o nivelul superior de concentrare asupra răspunsurilor;
o asigurarea anonimatului.
Chestionarele autoadministrate pot fi şi chestionarele poştale, chestionare
publicate în ziare sau reviste, chestionare anexate la diferite mărfuri vândute,
reprezentând o modalitate rapidă şi ieftină de recoltare a informaţiilor.
- Chestionare autoadministrate colectiv (numită şi tehnica a extemporalului)
îmbină avantajele chestionarelor autoadministrate cu cele administrate de
operatorii de anchetă. Informaţia se recoltează rapid, costul este scăzut, non
răspunsurile sunt mai reduse. Chestionarele autoadministrate colectiv se
utilizează în colectivităţi (şcoală, armată etc.) şi pot să cuprindă mai multe
întrebări (25-50). Prin tehnica extemporalului autoadministrarea
chestionarului poate cuprinde 30 – 50 subiecţi odată.
AVANTAJE : - informaţia se recoltează rapid
- costul este scăzut
- non-răspunsurile sunt scăzute.
b) chestionare administrate de operatorii de anchetă – este modalitatea cea
mai des utilizată de culegere a informaţiilor în anchete şi sondaje. Folosirea
operatorilor de anchetă, chiar dacă sporeşte costul investigaţiei, asigură
reprezentativitatea eşantionului, poate lămuri înţelesul întrebărilor, permite să
răspundă la chestionar orice persoană. Prin administrarea de către operatorii de
anchetă se realizează o comunicare interumană.
4.4. Structura chestionarelor
Tipuri de În structura chestionarelor, după funcţia lor pot fi puse în evidenţă

întrebări din următoarele tipuri de întrebări (Chelcea, S., 2007, p. 253):
structura 1. Întrebări introductive – au rolul de a „încălzi” atmosfera, de a da
chestionarelor subiectului sentimentul de încredere în anchetă şi în el însuşi. Prima
întrebare este bine să fie închisă pentru a permite persoanei să răspundă
fără mari eforturi.
2. Întrebări de trecere (tampon) – au drept scop de a marca în structura
chestionarului apariţia unei noi grupe de întrebări referitoare la o altă
problemă. Prin aceste întrebări se stabileşte cadrul de referinţă pentru
răspunsuri şi se încearcă a se motiva aceste răspunsuri.
3. Întrebări filtru – au o funcţie contrară întrebărilor de trecere. Ele opresc
trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive reprezentând în
acelaşi timp un control al calităţii răspunsurilor.
4. Întrebări bifurcate – care separă sensurile pro şi contra din răspunsurile
subiecţilor, dar spre deosebire de întrebările filtru nu opresc subiectul de
a urma succesiunea întrebărilor şi nici nu califică răspunsurile date.
5. Întrebările „de ce” – au funcţia de a provoca explicaţii în raport cu
diferitele opinii exprimate.
6. Întrebările de control – care nu aduc informaţii noi, ci verifică fidelitatea,
consistenţa opiniei exprimate.
7. Întrebări de clasificare (de identificare) – privind sexul, vârsta, nivelul de
şcolarizare etc.
Întrebările într-un chestionar nu sunt stimuli izolaţi sau elemente
independente, ci se raportează unele cu altele, se presupun reciproc în funcţie de
succesiunea sau poziţia lor.
Tehnici de Tehnici de structurare a chestionarelor (Chelcea, S., 2007, pp. 259-262):
structurare 1 . Tehnica pâlniei – presupune trecerea de la general la particular; subiectul
este pus în situaţia de a răspunde mai întâi la o întrebare care vizează un
aspect general urmând să răspundă apoi la o altă întrebare cu totul
particulară.
Exemplu:
general: Sunteţi de acord/împotriva aplicării de către părinţi a pedepsei
corporale copiilor?
particular: Dumneavoastră aplicaţi pedepse corporale copiilor dv.?
2. Tehnica pâlniei răsturnate – urmăreşte drumul invers de la particular la
general.
3. Efectul „hallo” defineşte contagiunea răspândită fie prin iradierea
sentimentelor fie prin organizarea logică a lor. Iradierea sentimentelor
determină contagiunea răspunsului, poate fi împiedicată prin plasarea
acelor întrebări susceptibile de a provoca efectul „hallo”
4. Efectul poziţiei – reprezintă în macroplan ceea ce este efectul hallo în
microplan. Acest efect trebuie luat în consideraţie mai ales în cazul
chestionarelor omnibuz.
Succesiunea temelor poate influenţa răspunsurile.
5. Lungimea chestionarului – exprimă capacitatea de a alege din universul
indicatorilor posibili pe cei esenţiali. În mod obişnuit 25-50 de întrebări /
itemi nu obosesc nici pe anchetatori nici pe cel anchetat. Chestionarele
autoadministrate vor fi mai scurte decât cele administrate prin operatorii
de anchetă.
6. Design – ul chestionarului – forma estetică, punerea în pagină,
răspunsurile prestabilite să fie plasate pe o singură parte pentru a
demonstra seriozitatea chestionarului.

1. Definiți chestionarul după definirea lui S. Chelcea
2. Enumerați modalitățile de clasificare a chestionarelor
3. Cine înregistrează răspunsurile în cazul chestionarelor autoadministrate?
4. Ce înțelegeți prin chestionare autoadministrate colectiv

4. Miftode, V. (2003). Tratat de metodologie sociologică. Iaşi: Editura
Lumen.
INTERVIUL
Cuprins
5.1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 5 UI 5 32

5.2 Interviul - definire 32
5.3 Tipuri de interviu 35
5.4 Criterii de clasificare a interviurilor 35
5.5 Interviul individual 36
5.6 Clasificare interviului individual 37
5.7. Interviul de grup 39
5.8. Test de evaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 5 39
5.9. Bibliografia unităţii de învăţare Nr. 5 39
5.1. Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 5 UI 5
 să definească ancheta prin interviu;

 să cunoască tipurile de interviu;
 să înţeleagă modul de organizare a unui interviu de grup.
5.2 Interviul - definire
Definire Definim interviul de cercetare ca o tehnică de obţinere prin întrebări şi

răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea
verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane.
Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri ca
şi chestionarul. Spre deosebire de chestionar, interviul implică totdeauna obţinerea
unor informaţii verbale. Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica
interviului (Chelcea, S., 2007, p. 297).
Ancheta prin interviu este o metodă frecvent utilizată în cercetarea
sociologică. Utilizarea interviului în cercetarea ştiintifică are mai multe scopuri
(Chelcea, S., 1998, p. 271):
a) un scop explorator de identificare a variabilelor şi relaţiei dintre
variabile;
b) poate constitui instrumentul principal de recoltarea a informaţiilor în
vederea testării ipotezelor. În acest caz fiecare întrebare reprezintă un
item în structura instrumentului de măsurare;
c) de recoltare a unor informaţii suplimentare celor obţinute prin alte
metode sau tehnici.
Avantaje şi dezavantaje ale utilizarii interviului în ştiinţele socio-umane
(Chelcea, S., 2007, pp. 300-301):
Avantaje:
1. Flexibilitatea – posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare
întrebare;
2. Rata mai ridicată de răspunsuri
3. Observarea comportamentelor non-verbale
4. Asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor
5. Colectarea unor răspunsuri spontane
6. Asigurarea unor răspunsuri personale
7. Asigurarea răspunsurilor la toate întrebările
8. Precizarea datei şi locului convorbirii
Dezavantaje
1. Costul ridicat
2. Timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în
eşantion, pentru obtinerea acordului desfăşurării convorbirii, nr.de
vizite necesare
3. Erorile datorate operatorilor de interviu
4. Neasigurarea anonimatului.
5.3. Tipuri de interviu
Tipuri de Deşi interviul calitativ are un specific care nu poate fi înlăturat (atitudinea
interviu non-directivă), indiferent de situaţie, conţinutul şi forma lui pot să difere în funcţie
de problema analizată, de caracteristicile celor intervievaţi. Luându-se în calcul
aceste criterii rezultă mai multe tipuri de interviu cu specific non-directiv Iluţ, P.,
1997, p. 91:
1. Interviul calitativ de tip clasic: este utilizat mai ales în cercetarea
etnografică şi antropologică, însoţind observaţia participativă, fiindu-i
co-substanţă
2. Studiile de istorie orală: se bazează aproape în totalitate pe interviul
nestructurat doar ca elementele de noutate care intervin consistă în
reconstituirea pe cale verbală a unor episoade de viaţă, întâmplări,
portrete ale unor oameni cu influenţă în viaţa economică, educaţională,
socială. Aceste studii ajută la surprinderea biografiilor celor care
relatează faptele centrale şi la înţelegerea aspectelor din viaţa cotidiană a
oamenilor obişnuiţi dar care trăiesc în contextul din care face parte
populaţia studiată.
3. Interviul creativ: are ca punt de plecare interviul nestructurat dar se
recomandă atât interviatorului cât şi intervievatului să renunţe la o
modalitate de gândire/ conduită formală. Interviul creativ se apropie de
metoda istorisirii vieţii personale.
4. Mişcarea postmodernistă: este adeptă a prezentării cât mai crude/
autentice a celor relatate de subiect. Putem vorbi despre:
 interviul polifonic: îşi propune înregistrarea cât mai fidelă a spuselor
fiecărei persoane, particularităţile fiecăreia din perspectiva celor
gândite/ vorbite trebuind să se regăsească în raportul de cercetare
 interviul interpretativ se axează pe momentele majore din viaţa
indivizilor, momente care le-au schimbat traiectoria vieţii.
Nici una dintre considerentele specialiştilor pe marginea interviului
nestructurat nu au în conţinutul lor nici o referire cu privire la fazele/ regulile de
desfăşurare, ci doar enunţuri cu caracter general. Aceasta deoarece, în viziunea
calitativă, interviul nu trebuie să se supună unor reguli fixe, ci să dea dovadă de
flexibilitate şi să fie uşor adaptabil la persoanele cu care se intră în contact.
Aplicarea acestei metode pe teren solicită experienţa şi cunoştinţele cercetătorului.
5.4. Criterii de clasificare a interviurilor
Clasificarea Criterii de clasificare a interviurilor după (Chelcea, S., 1998, pp. 278-292):
interviurilor 1. Conţinutul comunicării – putem face distincţie între interviurile de opinie
şi interviurile documentare
2. Calitatea informaţiilor obţinute care depinde de mai mulţi factori
(ex.durata convorbirii)
3. Gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare şi
în ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor. Fără
să propunem o scală putem sugera trecerea gradată de la deplina libertate
a cercetătorului în cazul interviurilor non-directive până la eliminarea
oricărei libertăţi de inovare în cazul interviului directiv.
a) interviu clinic
b) interviu în profunzime
c) interviu cu raspunsuri libere sau ghidat
d) interviu centrat sau focalizat
e) interviu cu întrebări deschise
f) interviu cu întrebări închise
Interviurile non-directive se caracterizează prin număr redus de întrebări,
formularea lor spontană, durată nelimitată, volum mare de informaţii, răspunsuri
complexe centrate pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a
întrevederii.
La cealaltă extremă interviurile au întrebări prestabilite, structurate într-o
ordine rigidă, se desfăşoară într-un interval de timp limitat, au o singură
întrevedere şi se centrează pe o problemă de studiu.
a) Interviul clinic – este specific interviului non-directiv şi a fost propus ca
tehnică de intervenţie psihoterapeutică
b) c) Interviul în profunzime şi Interviul cu răspunsuri libere sau ghidat –
se utilizează în psihoterapie cât şi în cercetarea socio-umană. Interviul în
profunzime este centrat asupra persoanei dar vizează doar un aspect, un
fenomen sau element, şi un persoana în întregul ei. La ambele gradul de
libertate se menţine ridicat chiar dacă tema convorbirii este prestabilită.
d) Interviul centrat sau focalizat – este un interviu semi-strucurat în sensul
că abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite dar întrebările şi
succesiunea lor sunt prestabilite.
e) f) Interviul cu întrebări deschise şi interviul cu întrebări închise - fac
parte din categoria întrebărilor structurate. În cele două tipuri de interviu,
cercetătorul nu beneficiază de libertatea alegerii temelor sau de
posibilitatea reformulării întrebărilor şi schimbării succesiunii lor.
Ghidul de interviu este o listă de întrebări care urmează a fi discutate.
4. Repetabilitatea convorbirilor unde pot fi interviuri unice sau repetate.
5. Numărul persoanelor participante – unde pot fi interviuri personale sau
interviuri de grup
6. Statusul socio-demografic al subiecţilor
7. Modalitatea de comunicare (interviuri directe, personale, face-to-face sau
interviuri prin telefon)
8. Funcţia împlinită în cadrul procesului de investigare.
5.5. Interviul individual
Interviul Interviul calitativ este o metodă bazată pe discuţie, fondată pe empatia celui
calitativ care face interviul în raport cu subiectul intervievat (individ/ grup). Interviul
calitativ îşi propune culegerea de informaţii care depind de subiectivitatea proprie
celui supus intervievării (pot fi expuse de subiect o serie de puncte de vedere,
descrieri ale unor situaţii aşa cum le vede/întelege el). Esenţa şi specificul
interviului calitativ rezidă în atitudinea non-directivă care domină acest tip de
metodă, subiectul fiind lăsat să răspundă aşa cum a înteles el întrebarea deschisă
care i-a fost adresată. Una dintre cerinţele fundamentale care trebuie respectate în
desfăsurarea interviului, este aceea de a fi evitată orice fel de intervenţie asupra
subiectului care să modifice câmpul lui de experienţă (valori, norme, modele,
percepţie, scop). În această situaţie s-ar modifica profund răspunsurile pe care le-am
fi primit dacă nu l-am fi influenţat.
5.6. Clasificarea interviului individual
Clasificarea Clasificarea interviului individual (Iluţ, P., 1997, p. 86):

interviului 1. După genul convorbirii (interviuri face-to-face sau prin telefon)
individual 2. După gradul de libertate în formularea întrebărilor de către cercetător în
cursul convorbirii avem interviuri structurate, semi-structurate şi
nestructurate
3. După numărul de participanţi avem interviu individual şi de grup.
În interviul structurat (sau de tip cantitativ) (Iluţ, P., 1997, p. 87) întrebările şi
ordinea lor sunt dinainte stabilite. În cazul interviului semi-structurat prestabilite
sunt doar temele in jurul cărora se va purta discuţia, şi operatorul va pleca pe
teren cu un ghid de interviu. Interviul nestructurat (interviul calitativ) presupune
că cercetătorul poartă discuţii total libere cu anumiţi membrii ai populaţiei vizate
pe o singură problemă (Iluţ, P., 1997, p. 88).
5.7. Interviul de grup
Interviul de Interviul de grup se poate realiza în cele trei forme (structurat, semi-structurat,
grup nestructurat). Interviul de grup chiar în versiunea lui structurată cu întrebări
specifice, dinainte formulate este o metodă calitativă pentru că presupune
interacţiunea participanţilor, schimb de replici, opinii, idei etc. Interviul în general,
şi cel de grup în mod deosebit, reprezintă o metodă calitativă şi pentru faptul că aici
un ne interesează câţi spun un lucru, ci ce anume spun oamenii, cum o spun, cum se
modifică cele spuse pe parcurs etc. (Iluţ, P., 1997, p. 92).
Interviul de grup nestructurat implică mai multe şi dificile probleme de
organizare, fiind plasat, după R.Muchielli la intersecţia a patru condiţii (Iluţ, P.,
1997, p. 93) :
a) a fi un grup natural;
b) a discuta liber (fără întrebări prestabilite);
c) o problema din viaţa grupului;
d) sub conducerea unei persoane competente.
Interviurile total nestructurate pot fi considerate şi reuniunile de brainstorming
care au ca scop producerea de idei şi soluţii pe marginea unei probleme.
Interviul de grup structurat s-a concretizat prin interviul de grup focalizat,
cunoscut sub denumirea de focus group.Interviul de group structurat (interviu de
grup focalizat) este un interviu folosit în studii de marketing, în implementarea şi
rezolvarea unor probleme sociale şi în proiectarea unor cercetări sociologice.
Organizarea şi condiţiile necesare focus – grupului presupune în general
aceleaşi principii şi probleme ca şi interviul de tip clasic. Diferenţa majoră constă în
existenţa unor întrebări dinainte formulate. Experţii în focus – group recomandă
următoarele (Iluţ, P., 1997, p. 95):
- întrebările să fie puţine;
- să fie bine alese şi formulate pentru acoperirea temei;
- cercetătorul să dea dovadă de flexibilitate şi o deosebire esenţială este că
participanţii nu fac parte din acelaşi grup natural (nu se cunosc între ei);
- interviul de grup structurat se poate realiza şi cu experţi – acest tip de
interviu fiind cunoscut în literatura americană ca tehnica Delphi.
Rolul intervievatorilor
Intervievatorii (sau operatorii de interviu) sunt elementul cheie în succesul unui
interviuri. Rolul lor este important încă din momentul în care subiecţii sunt abordaţi
– modul în care fac acest lucru precum şi aspectul lor general poate să determine
acceptarea discuţia sau refuzul.
Pe parcursul discuţiei intervievatorii trebuie să stabilească o relaţie de încredere
între ei şi intervievaţi, astfel încât aceştia din urmă să fie dispuşi să răspundă cât mai
complet şi cât mai sincer la întrebări.
Cercetătorul trebuie să transmită interlocutorilor faptul că ascultă activ (prin
mimică şi gestică, prin expresii care denotă interesul) şi să-i încurajeze să continue.
Trebuie să gestioneze cu grijă cursul discuţiei, evitând pe cât posibil devierile de la
subiect (folosind maximum de tact).
Intervievatorul este responsabil şi cu notarea răspunsurilor. Dacă interlocutorul
este de acord interviul poate fi înregistrat (audio sau audio-video). În caz contrar
poate să ceară voie să noteze răspunsurile (care trebuie notate cât mai fidel cu
putinţă şi evidenţiind şi elementele relevante de limbaj non-verbal. Dacă nu
primeşte permisiunea pentru aşa ceva va trebuie să dea dovadă de o memorie cât
mai bună pentru a nota ulterior convorbirea (deşi în acest caz informaţiile vor fi
mult mai sărace şi „contaminate” de personalitatea operatorului). În cazul
înregistrării audio elementele de limbaj non-verbal trebuie să fie reţinute cât mai
fidel pentru a fi ulterior incluse în contextul discuţiei. Transcrierea începe prin
descrierea interlocutorului, a caracteristicilor mediului în care se desfăşoară
interviul (important mai ales în cazul în care mediul este unul familiar subiectului –
casa sa, locul de muncă, camera de cămin, şcoala sa, barul preferat ş.a.), precizând
data desfăşurării interviului şi modul în care a fost selectat interlocutorul. Doar după
aceea se trece la prezentarea integrală a discuţiei avute.

1. Definiți interviul
2. Pe ce se bazează interviul?
3. Care sunt cele patru condiții necesare pentru organizarea interviul de grup
nestructurat?
4. După numărul de participanți, ce tipuri de interviu există?
5.9 .Bibliografia Unităţii de învăţare Nr. 5

2. Chraif, M., Aniței, M., (2011). Metoda interviului în psihologia
organizațională și a resurselor umane. Iaşi: Editura Polirom.
3. Iluţ P., (1997). Abordarea calitativă a socio-umanului, Iaşi: Editura
Polirom.
Editura Polirom.
Editura Polirom.
7. Tutty L., Rottery, Grinel, (2005). Cercetarea calitativă în asistenţa socială
– Faze, etape şi sarcini, Iaşi: Editura Polirom.
FOCUS GRUP
Cuprins

6.2 Caracteristici generale 38
6.3 Planificarea Focus-grupurilor 39
 să definească focus-grupul;
 să poată organiza un focus-grup;
 să înţeleagă utilitatea focus-grupului.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2,5 ore
6.2. Caracteristici generale
Caracteristici Focus-grupul împleteşte caracteristicile interviului centrat cu cele ale

generale interviului de grup. (Chelcea, S., 2007, p. 309). Este un tip special de grup, scopul
lui fiind acela de a asculta, a aduna informaţii despre o anumită problemă faţă de
un produs, serviciu, participanţii fiind aleşi pe baza unor caracteristici comune
(sunt afectaţi de fenomen). Una dintre regulile focus-grupului este de a nu forţa pe
nimeni să răspundă, participanţii fiind încurajaţi să-şi spună părerea. De
asemenea, discuţia are loc de mai multe ori, cu tipuri similare de participanţi,
pentru a se crea posibilitatea de a surprinde anumite curente de idei în legătură cu
problema studiată. Un studiu bine realizat presupune că discuţia să fie planificată
cu mare atenţie şi desfăşurată în mediu primitor.
Focus-grupul cunoaşte mai multe tipuri de abordări:
- în studiul pieţei şi comportamentului consumatorului
- în mediul universitar şi ştiinţific
- în mediul public şi non-profit.
Focus-grupul, care prin enumerare, se pot transforma în definiţie: persoane
care au anumite caracteristici şi care furnizează informaţii de calitate într-o
discuţie ghidată pentru a ajuta la înţelegerea temei studiate.
Caracteristici ale focus-grupului:
a. Focus-grupul presupune lucrul cu oamenii. Numărul participanţilor
trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura diversitatea şi suficient
de mic pentru ca toată lumea să-şi expună părerea. Când există mai mult
de 12 persoane, apare tendinţa de fragmentare a grupului. Astfel, ideal
este ca număr de participanţi sa fie între 5-10 persoane.
b. Grupurile sunt alcătuite din persoane care se aseamănă între ele din
perspectiva unui factor important pentru cercetător (ex: să fie tineri dintr-
un anumit cartier) dar pot să difere din perspectiva celorlalte
caracteristici (venit, stare civila, sex).
În mod tradiţional focus-grupurile au fost alcătuite din persoane care nu se
cunoşteau între ele fiind considerat ideal ca participanţii să nu se
cunoască absolut deloc. În ultima vreme cercetătorii au început să pună
la îndoială această regulă mai ales într-o comunitate în care e aproape
imposibil să găseşti persoane care să nu se cunoască între ele.
c. Focus-grupurile furnizează informaţii: Cercetătorii analizează deosebirile
şi asemănările dintre informaţiile evaluate din cel puţin 3 focus grupuri
pe aceeaşi temă pentru a determina maniera în care diferă opiniile
persoanelor aparţinând acestor grupuri.
d. Focus-grupurile au o discuţie direcţională: Întrebările utilizate sunt
stabilite dinainte, formulate şi ordonate de o asemenea manieră încât să
fie uşor de înţeles şi logice pentru participanţi.
e. Utilizarea Focus-grupurilor ajută la înţelegerea punctelor de vedere,
sentimentelor indivizilor legat de anumite probleme, fenomene sociale,
produse.
6.3. Planificarea Focus-grupurilor
Pașii în Planificarea focus-grupurilor este o sarcină importantă care implică efortul

realizarea unui tuturor membrilor echipei care trebuie să se pună de acord asupra scopului
Focus grup studiului, rezultatele la care se aşteaptă să se ajungă şi ceea ce ar trebui făcut, ce se
poate face cu ajutorul resurselor de care dispun.
Experienţa cercetătorilor consacraţi în utilizarea Focus-grupurilor arată că
este mult mai logic şi mai eficient să se înceapă cu o întâlnire între cercetători şi
coabitorii studiului lămurindu-se chestiuni ca:
 problema principală care trebuie tratată;
 scopul studiului;
 informaţiile care trebuie obţinute.
Situaţii în care se aplică focus-grupul. Această metodă poate fi aplicată atunci
când:
 se caută categorisirea sentimentelor şi părerilor pe care oamenii le au
faţă de o anumită chestiune;
 se încearcă stabilirea diferenţelor de perspectivă dintre grupuri şi
categorii diferite de persoane;
 scopul este acela de a afla care sunt motivaţiile, factorii care
influenţează opiniile şi comportamentul;
 se doreşte trasarea unei linii de acţiune pentru viitor, prin testarea
reacţiilor la o anumită idee;
 este nevoie de informaţie vastă, eficientă şi subtilă în vederea
practicării unei cercetări cantitative pe scară largă;
 apare nevoia de a înţelege mai bine informaţia deja obţinută prin
intermediul unui studiu cantitativ.
Situaţii în care nu se aplică focus-grupul
 când se doreşte ajungerea la un consens;
 când se doreşte o acţiune de educaţie asupra participanţilor;
 când cercetătorul nu este sigur că poate păstra controlul asupra
participanţilor;
 când pot fi aplicate şi alte metode cu rezultate cel puţin egale şi
costuri mai scăzute.
Determinarea numărului de grupuri necesară studiului. În general, saturaţia
teoretică se obţine după 3-4 focus-grupuri. Dacă şi după organizarea acestora se
mai primesc informaţii atunci este necesar să se continue cu altă serie de focus-
grupuri.
Întrebări folosite într-un interviu de tip focus-grup.
a. Calităţile unei bune întrebări
De obicei, un focus-grup cuprinde in jur de 12 întrebări pe un interval de 2
ore. Aceleaşi întrebări, puse individual ar dura câteva minute, dar dezvoltarea lor
duce la prelungirea timpului şi totodată la surprinderea interacţiunilor dintre
participanţi, căci răspunsurile unora dau naştere de idei în mintea altora.
b. Calităţile întrebărilor folosite:
1. sunt întrebări naturale într-o conversaţie, iar atmosfera este degajată
2. folosesc limbajul participanţilor
3. nu se folosesc prescurtări, termeni de specialitate şi tehnici. Nu
trebuie indusă ideea ca doar unii pot răspunde
4. sunt uşor de pronunţat (moderatorul nu trebuie să se poticnească în
pronunţarea lor)
5. sunt clare (trebuie sa fie înţelese de toţi participanţii)
6. scurte
7. deschise, fiind urmate de explicaţie sau descriere/ exemplificări şi
sunt concise pentru a nu se depăşi timpul alocat interviului
8. unidimensionale, referindu-se la un singur aspect. Nu se formulează:
„în ce sens acest program a fost folositor şi practic pentru dvs?”.
Există persoane care pot înţelege diferit semnificaţia acestor termeni,
ajungându-se la deturnarea întregului set de întrebări, întrucât în acest
exemplu sunt 2 întrebări.
c. Categorii de întrebări
 întrebări de deschidere: sunt uşoare, dar în acelaşi timp nu sunt
întrebări personale, de identificare. Au rolul de a determina pe fiecare
să intervină în discuţie încă de la început.
 întrebări introductive: îl introduc pe participant în lumea temei,
încurajându-l să converseze cu ceilalţi. Ex: „care este primul lucru
care vă vine în minte când auziţi sintagma.............................?”.
Începând cu acel moment al primului răspuns, moderatorul are
primele indicii cu privire la părerile participanţilor, la viziunea lor
asupra temei.
 întrebări de tranziţie: îndreaptă discuţia spre întrebările cheie după
care se ghidează studiul, fiind totodată elementul logic de legătura
între întrebările introductive şi cele cheie. Esenţa lor se regăseşte în
încercarea de a face apel tot mai mult la experienţa participantilor în
folosirea unui anumit produs/ serviciu.
 întrebări cheie: sunt cele care conduc studiul, numărul lor variind între
2-5. Este absolut obligatoriu ca moderatorul să ştie care sunt aceste
întrebări, fiind posibilă alocarea de timp mai îndelungat răspunsurilor.
Dacă pentru alte tipuri de întrebări sunt suficiente câteva minute,
pentru cele cheie poate apărea nevoia unei dezbateri de 10-20min.
 întrebări de încheiere: pot fi de 3 tipuri:
1. întrebări care vizează toate aspectele discutate;
2. întrebări de sumar;
3. întrebarea finală.
Strategii pentru găsirea participanţilor la focus-grup
a. Lista:
- ideal ar fi să se găsească liste care există deja, cu persoane care
corespund criteriilor cercetării.
- este o metoda ieftină, rapidă
- poate conţine numele şi alte caracteristici socio-demografice ale
unor persoane care sunt clienţii/ angajaţii unei firme
Trebuie să ne asigurăm că lista este actualizată. Fiecărei organizaţii care este
disponibilă să pună la dispoziţie lista cu membrii trebuie să i se explice că
participanţii vor fi remuneraţi pentru timpul petrecut în cadrul studiului.
b. Focus-grupurile parazite. Ele au loc cu ocazia anumitor evenimente.
Deşi participanţii au fost convocaţi cu un alt scop (simpozion, sesiune
de comunicare), are loc totuşi o reuniune a participanţilor în timpul
unei mese. Astfel de focus-grupuri se utilizează mai ales atunci când
dorim o reprezentare naţionala (ex: reuniunea inspectorilor generali a
tuturor inspectoratelor judeţene)
c. În locaţie. Din ce în ce mai des, recrutarea pentru focus-grupuri are loc
în locaţii în care participanţii vin pentru relaxare, cumpărături. Iniţial, li
se pun întrebări de filtrare. În cazul în care corespund scopului nostru
sunt invitaţi să participe la focus-grupul care se va întruni peste puţin
timp într-un loc adecvat.
d. Nominalizările - le putem întâlni sub 2 forme:
- persoanele contactate nu participă la focus-grup dar pot indica
altele cu caracteristici asemănătoare
- tehnica „bulgărelui de zăpada” în cadrul căreia nominalizările
au fost făcute de participanţii selectaţi deja prin filtrare, ei
indicând totodată şi alte persoane.
e. Filtrarea aleatorie. Se aleg la întâmplare mai multe numere din cartea
de telefon, după care persoanele sunt sunate şi selectate cu ajutorul
întrebărilor filtru. Dezavantajul este numărul mare de refuzuri. Pentru
evitarea acestei situaţii, se alege o persoana profesionistă care să
vorbească cu subiecţii.
f. Afişele, anunţurile în ziar sau la avizier
Exemplu: „Aţi cumpărat o maşina nouă în ultimul an? Dacă da, sunaţi
la numărul de telefon...........................................”.
Strategii de selectare a participanţilor
a. Trebuie stabilite clar condiţiile:
ex: filtrul 1: femeie
filtrul 2: oraşul x
filtrul 3: căsătorita a doua oară
filtrul 4: mama pentru prima data
b. Menţinerea unui control strict asupra procesului de selecţie:
cercetătorul trebuie să se implice activ în controlul selecţie
participanţilor. Există situaţii când bugetul limitat nu permite
cercetătorului să se deplaseze în altă localitate dacă cercetarea se
desfăşoară acolo. De aceea, persoanelor de la fata locului trebuie să li
se explice foarte clar condiţiile de selecţie. În caz contrar, riscăm să
avem în focus-grup reprezentanţi atipici care nu ne interesează în mod
special.
c. Trebuie eliminată subiectivitatea: Trebuie să ne ferim să alegem
persoanele din memorie (aici vorbim despre o selecţie limitată în mod
diferit de ceea ce urmărim în studiu). Nu trebuie să alegem persoane
doar pentru că îşi manifestă interesul faţă de o problemă, ci ele trebuie
să corespundă criteriilor de selecţie.
d. Alegerea aleatorie a participanţilor: este o strategie care nu se aplică
decât rareori întregii populaţii. În cazul focus –grupului, vom recurge
la un astfel de procedeu doar în cazul în care persoanele selectate
întrunesc criteriile generale, evitând subiectivitatea.
Determinarea oamenilor să participe la focus-grup
a. Stabilirea datei, orei, locului: acestea trebuie să fie unele care să nu se
suprapună cu alte activităţi importante (sărbători legale / religioase,
evenimente sportive foarte mediatizate etc). Locul trebuie bine ales şi
să fie lipsit de alte evenimente care ar putea atrage atenţia.
b. Stabilirea unui contact personal cu potenţialii participanţi: un astfel de
contact are loc cu 2 săptămâni înainte de întrunirea focus-grupului
uneori chiar şi cu o lună. Este foarte important să subliniem
importanţa studiului şi a modului de valorificare al rezultatelor. Se
poate apela la serviciile unei persoane cu prestigiu care să facă
invitaţiile.
c. Scrisoarea personalizată cu confirmare: după ce am primit acceptul
participanţilor, fiecăruia îi va fi transmisă o scrisoare personalizată
care va ajunge la destinatar cu o săptămână înainte de întâlnire.
Scrisoarea oficială, purtând antetul instituţiei pentru care lucrează
cercetătorul, va fi semnată de o persoana implicată în cercetare. Se
oferă totodată câteva detalii despre întâlnire, loc şi temă.
d. Telefonul: înainte cu o zi de focus-grup, cercetătorul telefonează
fiecărui participant reamintindu-i de întâlnire
e. Stimulente pentru participanţi: nu trebuie să se uite faptul că fiecare
participant face eforturi pentru a veni la focus-grup. De aceea,
aproape că este imposibil să se organizeze focus-grupuri fără
stimulente pentru participanţi. Banii sunt cel mai comun stimulent şi
toţi trebuie să fie plătiţi la fel. Stimulentul poate fi şi simbolic,
înlocuind banii. Astfel, se poate oferi o masă, cadouri, dar trebuie ca
participanţii să ştie ce sunt aceste cadouri: calendare, broşuri, reviste
etc.
Calităţile unui bun moderator
 să respecte participanţii şi opiniile lor;
 să aibă capacitatea de a audia aceleaşi idei fără a se arata plictisit;
 să asculte fiecare participant în parte şi să dea impresia că ascultă
activ;
 empatie
 cunoştinţe de fond adecvate cu subiectul discuţiei;
 capacitatea de a comunica simplu, clar;
 atitudine prietenoasă şi simţul umorului bine dozat (să nu se facă
ironii pe seama cuiva).
Caracteristicile analizei focus-grupului
Analiza poate reprezenta un obstacol de netrecut pentru cercetătorul care
efectuează studii calitative. Volumul mare de informaţii şi complexitatea acestora
ridică mari probleme. Nu trebuie uitat că analiza se ghidează după scop şi de
aceea depinde profunzimea şi intensitatea ei. Scopul influenţează toate aspectele
studiului de la elaborarea întrebărilor până la timpul şi resursele alocate. Uneori
apare o nepotrivire, resursele pentru analiza şi problema. Acest aspect poate avea
2 consecinţe:
1. o analiza elaborată a informaţiei nerelevante;
2. a analiza inadecvată a informaţiei complexe, de interes major.
De aceea trebuie să existe un echilibru între resursele disponibile şi
informaţia analizată.
Caracteristicile analizei sunt:
1. este un sistem secvenţial (intenţionat, planificat): reflectă tot ce s-a
spus în cadrul grupului, fiecare membru având posibilitatea de a
răspunde dacă se ajunge la o concluzie;
2. este verificabilă: şi alţi cercetători trebuie să ajungă la aceleaşi
concluzii dacă folosesc documentele şi informaţiile pe care le punem
la dispoziţie;
3. este un proces continuu.
Analiza focus grupului diferă de analiza cifrelor. Spre deosebire de analiza
cantitativă, care începe când am recoltat toate datele (sau o mare parte), analiza
cantitativă începe mai devreme, o dată cu primul focus grup, în acelaşi timp cu
acumularea de informaţii. Este o procedură care favorizează transcrierea
conversaţiei de pe caseta, ajutând moderatorul să înţeleagă dacă este nevoie de
mai multe informaţii despre problemă.
Baza de analiză
În funcţie de scopul studiului, de durata, de buget, nevoile clientului se
folosesc diferite metode de înregistrarea informaţiei ca bază pentru analiză:
transcrierea, înregistrarea audio, notiţe, memoria.
a. Transcrierea: se bazează pe transcrierea integrală a discuţiei focus-
grupului şi se poate întinde pe 30-50 pagini. Există câteva principii care ajută la
transcrierea interviului:
 evidenţierea enunţului moderatorului – litere mari, îngroşate;
 folosirea peste tot a aceluiaşi stil – 1 rând intre comentarii, 2 între
vorbitori diferiţi, număr la pagina, antet – dată, numărul grupului;
 nu se transcriu pauze de genul – aaaaaaaa;
 conversaţia se transcrie exact, nu se fac corectări gramaticale;
 se folosesc paranteze pentru momentele în care participantul râde,
întrerupe pe altcineva;
 alocaţi timp suficient transcrierii (transcrierea unei conversaţii de 1
oră durează 4-6 ore);
 folosirea aparatelor de calitate;
 reducerea la minim în timpul transcrierii a lucrurilor care pot deranja.
b. Casetele: se ascultă casetele pe care au fost înregistrate Focus-grupurile şi
apoi se elaborează varianta condensată a acestora. Astfel, vom avea o transcriere
de 15-30 pagini.
c. Notiţele: de obicei notiţele moderatorului sunt incomplete, schematice, el
fiind atent mai mult la discuţie. De aceea, când se face analiza se apelează la
notiţele asistentului.
d. Memoria: analiza pe baza memoriei cere abilităţi deosebite.
Strategii de analiză
De obicei este punctul în care cercetătorul se blochează, întrebând ce are de
făcut cu toate transcrierile, notiţele, casetele. Cei mai experimentaţi cercetători în
analiza focus-grup recomandă începătorilor să utilizeze „metoda mesei
încăpătoare”. Aceasta metodă utilizează o tehnică de nivel scăzut, dar verificabilă
in acelaşi timp. Nu este eleganta sau sofisticata dar funcţionează. Avem nevoie de:
 o cameră în care să se poată desfăşura toate materialele culese şi pot
rămâne nemişcate până la final;
 una sau mai multe mese încăpătoare;
 transcrierile;
 carioci;
 foarfece;
 panou; etc
Transcrierile se taie în bucăţi, numerotându-se fiecare rând al transcrierii
pentru a şti de unde provine fiecare citat (astfel se poate recompune întreg textul).
Transcrierile pot fi listate pe culori diferite. Fiecare culoare indică un anumit tip
de public (ex: verde - elevi, albastru - părinţi). În plus, pentru identificarea
grupurilor de acelaşi tip pot fi utilizate linii trasate în partea stângă a fiecărei
transcrieri. Se vor utiliza câte 2 copii ale fiecărei transcrieri: una de lucru şi
cealaltă pentru dosar. Se recomandă să nu se lucreze cu transcrieri intercalate.
Dacă se începe cu analiza primului grup se continuă cu al doilea pentru a sesiza
schimbările care survin de la grup la grup. Dacă analizam 10 întrebări aveam
nevoie de 10 panouri, iar întrebarea se trece în partea de sus a paginii. Hârtia cu
întrebări are 3 părţi, de ex.:
1. comentariile părinţilor;
2. comentariile elevilor;
3. comentariile profesorilor.
Se recomandă să nu se scrie direct pe panou ci să se folosească hârtie lipită
cu bandă adezivă. În scurt timp, panoul va fi plin de observaţii. Este posibil ca
multe răspunsuri să nu fie oferite întrebărilor care ne interesează ci să devieze. Nu
trebuie să le aruncăm ci să le punem o cutie din mijlocul camerei. Pentru fiecare
pagina se face un rezumat descriind cum a răspuns fiecare grup la întrebare.
Comparăm apoi asemănările şi deosebirile. Este momentul în care trebuie să
obţinem o interpretare a lucrurilor şi să facem recomandări. Trebuie să ne decidem
căror elemente le vom acorda importanţă şi greutate. Se iau în calcul următorii
factori:
 frecvenţa: nu întotdeauna lucrurile menţionate des sunt şi cele mai
importante. Trebuie să fim atenţi şi să identificam o remarcă valoroasă
când dam de ea;
 precizia: de obicei suntem atenţi la comentariile precise, care oferă
detalii;
 implicarea emoţională: de obicei acordam mai multă importanţă
subiectelor care îi implică emoţional pe participanţi. Răspunsurile sunt
dominate de pasiune, entuziasm, eclocvenţă;
 răspândirea: deşi se aseamănă cu frecvenţa sunt diferite. Răspândirea se
referă la, care persoane au spus acelaşi lucru, iar frecvenţa – de câte ori.
Prezentarea rezultatului focus-grupului. Rapoartele
A. Raportul scris: poate avea mai multe forme:
 Narativ: 15-30 pagini dar poate avea chiar şi 100. Pericolul
extinderii excesive este acela de a plictisi clientul, de aceea se
recomandă o anumită moderaţie.
 Raportul puncte-cheie: are doar câteva puncte cheie şi se foloseşte
mai ales în studiile de piaţă, beneficiarul studiului urmărind
discuţiile din spatele unor oglinzi unidirecţionale.
Indiferent de tipul de raport, trebuie ţinut seama de câteva cerinţe:
1. redactarea trebuie să fie exigentă, să treacă prin mai multe
corecturi;
2. limbajul să fie clar, lipsit de cuvinte întortocheate;
3. raportul trebuie să fie atractiv din punct de vedere vizual,
aparenţele contând mult:
B. Raportul verbal: are următoarele caracteristici:
1. trebuie să se ştie exact timpul pe care îl avem la dispoziţie şi cui ne
adresam;
2. se începe cu menţionarea lucrurilor foarte importante, mai ales
dacă auditoriul este format din persoane care au timpul limitat;
3. trebuie evitată plictiseala auditoriului;
4. trebuie folosite 5-7 argumente transpuse în sintagme scurte;
5. utilizarea stimulentelor vizuale, a citatelor;
6. folosirea planşetelor;
7. alegerea unui raportor potrivit.
C. Raportul electronic: se pot folosi retroproiectoare, videoproiectoare,
computere.

1. Care este scopul unui focus-grup?
2. Unde este utiliazt focus-grupul?
3. În ce situații nu se aplică focus-grupul?
4. Care sunt calităţile unui bun moderator de focus-grup?
Polirom.
4. Krueger, R.A., Casey, M.A., (2005). Metoda focus grup. Iaşi: Editura
Polirom.
Polirom.
Lumen.
Editura Polirom.
Editura Polirom.
OBSERVAȚIA
Cuprins

7.2 Observația 47
7.3 Tipuri de observaţie 48
7.4 Reguli de observare 48
 să definească observația;
 să cunoască tipurile de observație
 să înțeleagă regulile de observare.
7.2. Observația
Observația Observaţia este o metodă fundamentală de culegere a datelor empirice,

științifică utilizată în ştiinţele socioumane. Spre deosebire de observaţia spontană, folosită
în contextul vieţii cotidiene, observaţia ştiinţifică este o acţiune planificată,
ghidată de scopuri şi ipoteze, desfăşurată după reguli precise şi îndelung
verificate.
Observaţia ştiinţifică se remarcă prin următoarele caracteristici (Chelcea, S.,
1998, p. 407):
- este fundamentată teoretic: utilizează concepte, scheme de analiză,
teorii şi modele explicative cu privire la fenomenele investigate;
- este sistematică şi organizată metodic;
- este integrală: "obiectul" observat este privit ca întreg situat într-un
context determinat;
- este repetabilă şi verificabilă: pentru obţinerea unor date veridice,
observaţia poate fi repetată, reconstituind pe cât posibil condiţiile
iniţiale. Acest lucru nu este însă realizabil în cazul
fenomenelor/evenimentelor unice;
- are o finalitate teoretică (testarea sau îmbogăţirea teoriilor existente;
construcţii teoretice noi) sau o finalitate practică (vizând schimbarea
socială) bine precizată.
7.3. Tipuri de observație
Investigaţia psihosocială, realizată în scopul cercetării teoretice sau al

intervenţiei practice, poate face apel la un tip sau altul de observaţie, în funcţie de
obiectivele urmărite. În literatura metodologică sunt menţionate mai multe tipologii
ale observaţiei care au la bază criterii diferite de clasificare:
- după scopul investigaţiei deosebim: observaţia exploratorie, observaţia
de diagnostic, observaţia experimentală;
- după gradul de implicare a observatorului în contextul realităţii de
studiat: observaţia externă (nonparticipativă) şi observaţia participativă;
- după gradul de structurare: observaţie structurată şi observaţie
nestructurată (calitativă).
1) Observaţia exploratorie se utilizează atunci când nu deţinem informaţii
suficiente despre realitatea ce urmează a fi investigată. Astfel de observaţii au fost
utilizate pentru prima dată de antropologi şi etnologi în studierea societăţilor
arhaice. Observaţia exploratorie se realizează la primul contact al cercetătorului cu
fenomenul social, motiv pentru care acest tip de observaţie este puţin sistematizată,
situându-se la nivelul descriptiv al cunoaşterii ştiinţifice.
2) Observaţia de diagnostic constă într-o analiză de profunzime a situaţiei
problematice. Un diagnostic realizat pe baza unei investigaţii ştiinţifice cuprinde, în
fapt, două componente: un diagnostic descriptiv (diferenţial) şi un diagnostic
explicativ (cauzal, etiologic). Diagnoza psihosocială este un demers complex şi de
durată ce presupune utilizarea unor modalităţi de investigare combinate: observaţii
şi interviuri repetate, analiza documentelor.
3) Observaţia experimentală este utilizată pe parcursul derulării planului de
intervenţie prin care se declanşează procese de schimbare socială ce reunesc
caracteristicile unei situaţii experimentale (manipularea variabilelor; verificarea
unor ipoteze; construirea unui sistem controlabil de observat).
4) Observaţia externă (nonparticipativă) este utilizată de către jurnalişti,
oameni de ştiinţă, medici etc. În acest caz, observatorul se situează în afara
sistemului observat. Acest tip de observaţie se recomandă în situaţiile în care
încadrarea investigatorului în grupul sau colectivitatea ţintă este dificilă, inadecvată
sau imposibilă (Chelcea, S., 2007, p. 408).
5) Observaţia participativă presupune integrarea observatorului în
comunitatea cercetată, pentru o perioadă lungă de timp, în scopul unei cunoaşteri în
profunzime, de tip calitativ. Observaţia participativă se defineşte prin câteva
caracteristici de bază:
- surprinde existenţa cotidiană a unei comunităţi pentru a obţine o imagine
autentică asupra acesteia;
- este un studiu comprehensiv şi holistic asupra unei unităţi sociale
(cultură, subcultură, grup, organizaţie, credinţe, obiceiuri, modele
acţionale, interacţiuni sociale etc.) ;
- este un demers de tip calitativ atât sub aspectul realităţii studiate (aspecte
unice, particulare ale vieţii sociale), al principiilor şi strategiei
metodologice utilizate (primează abordarea comprehensivă, "din
interior", a fenomenelor sociale; ipotezele şi categoriile de analiză sunt
flexibile, suportând modificări pe parcursul cercetării prin confruntarea
cu noi date), cât şi sub aspectul rezultatelor (teorii particulare sau cu rază
medie de generalitate, teorii interpretative etc.);
- se derulează potrivit unor principii şi reguli specifice de ordin
metodologic şi deontologic: observatorul trebuie să respecte normele de
convieţuire şi obiceiurile colectivităţii investigate; să nu lase impresia că
este o autoritate şi să nu joace rolul de conducător sau sfătuitor; să nu
şocheze prin vocabularul utilizat, prin cunoştinţele sale sau prin
vestimentaţie; să nu forţeze situaţia de observaţie; să înregistreze cât mai
fidel datele empirice; să manifeste interes egal faţă de toţi membrii
comunităţii respective, pentru a câştiga încrederea lor şi, mai ales, pentru
a obţine acordul autorităţilor formale şi informale (Bocancea, Neamţu,
1999, p. 117);
- identitatea observatorului poate fi dezvăluită total, parţial sau deloc. De
asemenea, gradul de implicare în viaţa comunităţii poate varia, implicând
o poziţie de neutralitate sau una de actor social (membru activ sau
membru periferic) ;
- pe parcursul observaţiei participative este necesară adesea utilizarea unor
observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este
tehnica participantului observator care este solicitat de către investigator
(asistent social) să culeagă informaţii cu privire la activitatea propriului
grup. În asistenţa socială, participantul observator este o persoană din
proximitatea clientului care, adesea, sesizează instituţia asistenţială,
formulând şi cererea de ajutor în favoarea celui pe care îl crede în criză
sau în situaţie de risc.
Utilizarea observaţiei participative în practica asistenţei sociale permite o mai
bună evaluare a problemelor clientului individual sau multipersonal, surprinde
dinamica realităţii trăite, conexiunea factorilor obiectivi şi subiectivi ai acesteia.
6) Observaţia structurată se distinge prin faptul că face apel la grile de
categorii, scale de evaluare, tabele de analiză, construite în prealabil, care ghidează
observaţia şi ordonează materialul empiric vizat. Categoriile de observaţie sunt
clase de fenomene sociale, comportamente, atitudini, reprezentări, formulate ca
indicatori relevanţi care permit analiza cantitativă (statistică) a proceselor şi
relaţiilor sociale. Sistemul de categorii, construit pe baza operaţionalizării unor
concepte şi ipoteze, este utilizat şi sub denumirea de ghid (grilă) de observaţie.
Construirea sistemului de categorii pune problema fidelităţii, validităţii şi eficienţei
acestui instrument de culegere a datelor. Sub aspectul gradului de cuprindere a
realităţii, sistemul de categorii poate fi exhaustiv (acoperind toată gama actelor
comportamentale specifice fenomenului studiat) sau non exhaustiv (selectiv); în
raport cu gradul de omogenitate a fenomenelor vizate, sistemul de categorii poate fi
unidimensional sau multidimensional (Chelcea, 2001, p. 364).
Observaţia structurată este o metodă cantitativă, riguroasă şi sistematică.
Obiecţiile pe care calitativiştii le aduc, în mod frecvent, acestui tip de observaţie
vizează faptul că "fragmentează realitatea socială atât de policromă, în categorii
prestabilite, lăsând pe dinafară dimensiuni şi aspecte importante şi neputând reda
complexitatea şi fluiditatea interacţiunilor umane" (Iluţ, 1997, p. 79).
7) Observaţia nestructurată (calitativă), spre deosebire de cea structurată
(cantitativă), nu face apel la o schemă prestabilită de categorii sau ipoteze, acestea
urmând să fie elaborate pe parcursul investigaţiei sau la sfârşitul acesteia. Acest tip
de observaţie se utilizează în cercetările antropologice, în studiile etnografice şi în
practica asistenţei sociale, mai ales sub forma observaţiei participative (Chelcea, S.,
1998, p. 411).
7.4. Reguli de observare
Reguli de Utilizarea observaţiei, ca metodă fundamentală de investigare psihosocială,

observare presupune respectarea unor reguli generale referitoare la pregătirea observaţiei, la
realizarea acesteia şi înregistrarea datelor empirice. În acest sens, în orice tip de
observaţie, cercetătorul trebuie să răspundă la un set de întrebări care
sistematizează activitatea de observare:
Ce să observe?
Cum să observe?
Cum să înregistreze faptele observate?
Cum să le interpreteze ?
În ce scop realizează observaţia?
Cum valorifică rezultatele în cadrul planului de intervenţie?
Cu ajutorul metodei observaţiei putem culege date de natură diferită, precum:
- manifestări de conduită (comportamente individuale şi colective
surprinse în context natural; activităţi de joc, învăţare sau muncă;
acţiunile şi interacţiunile umane cotidiene) ;
- aspecte legate de comunicarea interpersonală (limbaj verbal şi
nonverbal; calitatea comunicării; mesajele transmise) ;
- aspecte referitoare la mediul social (condiţii materiale şi de locuit;
reţeaua de relaţii) .
Prin intermediul observaţiei înregistrăm, în mod direct, date vizând factorii
obiectiv-structuraţi ai realităţii sociale şi, indirect, prin reflectarea lor în acte de
conduită, obţinem date despre universul subiectiv-simbolic.
Pentru a culege aceste tipuri de informaţii putem efectua observaţii integrate
sau selective, structurate sau nestructurate, spontane sau provocate, transversale
sau longitudinale. Indiferent de tipul de observaţie pentru care optează
investigatorul, pregătirea acesteia presupune cumularea următoarelor condiţii:
stabilirea obiectivelor cercetării, selectarea unităţilor de observare (secvenţele
comportamentale), alegerea tehnicilor de observare şi a procedeelor de notare a
datelor (Chelcea, 2001, p. 381).
Informaţiile culese prin observaţii trebuie notate cu fidelitate şi la intervale
cât mai scurte de timp.
Notele de observaţie (Chelcea, S., 1998, p. 420) trebuie să includă: data, ora,
durata observaţiei, locul desfăşurării, circumstanţele observării, aparatele utilizate
etc. Opiniile, ipotezele şi interpretările observatorului trebuie notate separat de
datele empirice.
Notele de observaţie trebuie revăzute, completate, corectate şi clasificate de
îndată ce acest lucru este posibil (Chelcea, 2001, pp. 381-382).
Informaţiile obţinute prin intermediul observaţiilor, completate cu datele
culese prin interviuri şi analiza documentelor, furnizează materialul necesar
investigării cazului şi clarificării problemelor în scopul proiectării unei
intervenţii.

1. Definiți observația
2. Când este utilizată observaţia experimentală?
3. Ce date putem culege cu ajutorul metodei observaţiei?
4. Ce trebuie să conțină notele de observație?

2. Boudon, R. (2005). Tratat de sociologie. Bucureşti: Editura Humanitas.
5. Chelcea, S. (2007). Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative. Bucureşti: Editura Economică.
Polirom.
Lumen
DESIGNUL STUDIILOR DE CAZ
Cuprins

8.2 Studiul de caz 52
8.3 Tipuri de studiu de caz 53
8.4 Etapele studiului de caz 53
8.5 Aplicaţii ale studiului de caz, ca strategie de cercetare 55
 să definească studiul de caz;

 să cunoască etapele studiului de caz;;
 să înţeleagă etapele studiului de caz.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore
8.2 Studiul de caz
Definirea Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitativă. Metodă în înţelesul mai
noţiunii larg al cuvântului, deoarece nu este o modalitate de culegere a materialului empiric,
aşa cum se întâmplă cu observaţia, interviul etc.
El se instituie într-o procedură de integrare a respectivelor modalităţi, prin
abordarea unei entităţi sociale de la indivizi până la comunităţi sau organizaţii cu
scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă (holistică) posibil despre aceea
entitate. Reiese că metoda biografică constituie o specie a studiului de caz, un “caz”
particular, să spunem aşa, al acestuia. Este aşa pentru că prin studiul de caz nu se
abordează numai persoane, şi, mai ales, nu se studiază realitatea (psiho) socială
numai din perspectiva acestor persoane, prin prisma biografiei lor, ci se cercetează
un fragment de realitate din exterior, utilizând şi metoda observaţiei.
Nu atât de frecvent şi intrinsec utilizat ca observaţia şi convorbirile, “studiul
de caz” funcţionează şi la nivelul cunoaşterii comune, într-o formulă, desigur,
neelaborată, ci cu totul difuză şi spontană. Oamenii învaţă din cazurile (şi
necazurile) altora. În discuţiile cotidiene se întâlnesc expresii cu trimitere la
aceasta: “Nu te lua după cazul lui…” , “Multe cazuri de felul ăsta am mai văzut”
etc. Nu întâmplător, mulţi analişti şi interpreţi ai vieţii sociale afirmă că esenţa
strategiei cunoaşterii şi evaluării umane este comparaţia, ceea ce, reprezintă
principiul fundamental şi în abordarea ştiinţifică a problematicii cazurilor.
Pe plan mai avansat de sistematicitate în studierea cazurilor se află cazurile
profesionale, pe domenii: instrumentarea cazurilor în juridic, cazurile de asistenţă
socială şi medicală şi din mai multe sectoare de viaţă şi activitate umană. Aici
preocuparea spre cunoaştere este maximă, dar din perspectiva subordonării unui
scop practic, aplicativ, în general acesta fiind “soluţionarea cazului”.
Când examinarea unui caz ia forma riguroasă de descriere, explicaţie şi
interpretare a lui globală, şi, de regulă, a comparaţiei explicite cu alte cazuri ne
situăm pe planul cunoaşterii ştiinţifice. Bineînţeles că frontierele dintre cele trei
genuri de raportare cognitivă la cazuri, şi cu deosebire dintre ultimele două nu sunt
rigide. Cazurile din practica juridică, medicală, economică, servesc ca bază
empirică pentru elaborarea sau ilustrarea unor teorii, iar multe din studiile de caz
elaborate de experţi socioumani au ca scop expres unul aplicativ.
8.3. Tipuri de studiu de caz
Tipologie Tipuri de studiu de caz (Iluţ, P., 1997, p. 108):

a) Prin studiul de caz intrinsec se urmăreşte investigarea cât mai minuţioasă a
unui caz particular ca interes în sine, fără scopul de a desprinde trăsături generale
sau de a „testa” o ipoteză ori o idee. Studiile monografice constituie un exemplu de
acest gen. Mă poate interesa, de exemplu, să fac un portret cât mai fidel al unei
localităţi rurale, descrisă din cât mai multe puncte de vedere. Desigur că, orice
studiu de acest gen (intrinsec) nu poate omite o cât de sumară încadrare într-un
context exterior cât mai larg (zonă geografico-economică, regim politic, familie –
când e vorba de un copil etc.). De asemenea, în descrierea şi aplicarea acelui caz se
operează implicit cu idei teoretice. Nota diferenţiatoare este însă dată de faptul că
investigarea nu se pune în slujba unei teorii iniţiale.
b) În studiul de caz instrumental, un caz particular este cercetat, la fel, foarte
detaliat, dar cu scopul de a lămuri o problemă (sau teorie) mai generală. Alegerea
cazului se face în lumina respectivului interes şi nu pentru a-l studia în sine. Cazul
este un „instrument” al unei strategii de cunoaştere mai largi de la care se aşteaptă
răspunsuri consistente în legătură cu anumite chestiuni.
Studii de cazuri intensive (prin observaţie, interviuri de adâncime,
identificarea reţelelor de comunicare şi alte elemente) ar avea şansa să descopere
mecanismele mai de detaliu, dar decisive ale respectivului fenomen. În aceste
situaţii, deci, se mizează pe caracterul tipic, reprezentativ al cazului. S-ar putea
crede că suntem astfel în paradigma cantitativistă. Nu se porneşte însă nici în cazul
instrumentalist cu ipoteze specifice şi cu grilă de categorii.
c) Studiul de cazuri multiple (colective) îşi pune cu şi mai mare acuitate ideea
generalizării, a notelor şi mecanismelor comune. Nu e totuşi, în joc, ideea de
eşantiona cazuri dintr-o populaţie (în sens statistic) mai mult sau mai puţin
omogenă, pe care să se studieze anumite caracteristici, ci de a cerceta intensiv mai
multe cazuri, ce pot fi similare sau contrastante, variate sau redundante, şi de a
vedea pe urmă dacă au sau nu anumite trăsături comune, şi în ce configuraţie.
Cazurile sunt alese nu atât pe baza unor criterii specifice de ordin teoretico-
metodologic (concepte, ipoteze, eşantionare), ci a ideii că studierea mai multor
cazuri face mai multă lumină în înţelegerea unui fenomen social.
8.4. Etapele studiului de caz
Etape Etapele studiului de caz

1. Selecţia şi delimitarea cazului (cazurilor).
Atunci când se studiază cazul intrinsec, problema alegerii nu se pune, întrucât
cercetarea este solicitată de un beneficiar sau, oricum, ne interesează exact acel
caz. Studiul de caz instrumental sau colectiv (cazuri multiple) pretinde o
cumpănire foarte atentă a avantajelor şi dezavantajelor teoretice şi practice ale
abordării unor cazuri şi nu ale altora.
Considerentele teoretice se referă, prioritar, la cât de reprezentativ poate fi
cazul respectiv pentru tema studiată. De exemplu, dacă dorim să înţelegem
comportamentul indivizilor ce iau ostatici, e raţional să presupunem că printr-un
studiu de caz vom afla mai mult decât doar printr-o anchetă sociologică. Ce
cazuri vom selecta e o problemă de eşantionare teoretică, de fler şi de intuiţie
până la urmă, dar ţine şi de bagajul nostru de cunoştinţe criminologice, şi cele
privitoare la rezolvarea de conflicte şi relaţii interumane. E nevoie de un
considerabil efort de a clarifica conceptual diferite dimensiuni ale fenomenului de
cercetat. Cazul selectat trebuie să corespundă cât mai bine obiectivului teoretic.
Însă nici considerentele de ordin practic – accesul la caz, personalul calificat de
care dispune, costul cercetării – nu sunt de neglijat.
2. Selectarea (eşantionarea) în interiorul cazului ales priveşte faptul că,
inevitabil, dintr-un caz ales spre studiu, ne oprim asupra unor persoane, locuri,
evenimente pe care le observăm intensiv. Chiar atunci când este vorba de un
singur individ, intervine eşantionarea în actele lui de comportament, fiindcă nu-l
putem observa zi şi noapte. Din nou nu funcţionează selecţia probabilistică şi
recurgem la evaluarea relevanţei teoretice a unităţilor concrete supuse
investigaţiei profunde.
3. Principiul focalizării pe caz cu metode şi din perspective diferite - ale
triangulaţiei – este esenţial şi posibil de aplicat în studiul de caz. Mai puţin cel al
interobservatorilor, al studierii unui caz de către mai mulţi specialişti, din motive
de cost al cercetării. Metoda experţilor poate fi utilizată în comentarea şi
interpretarea cazului.
4. În interpretarea cazului cercetătorul are datoria de a face comparaţii cu alte
cazuri asemănătoare concrete şi, bineînţeles, când studiul este multicazuistic, să
examineze cazuri comparativ. Dar el trebuie să aibă în vedere că cititorul va
întreprinde, probabil, această comparaţie. De aceea, descrierea cazului e bine să
fie detaşată de întreprinderile propuse. Aici e momentul să subliniem că studiile
de cazuri intrinsece se pretează la comparaţie şi la generalizări.
5. Despre elaborarea textului final, a relaţiei dintre vocea subiecţilor şi a
faptelor şi vocea autorului. De menţionat este criteriul adaptării la destinatar:
comunitate ştiinţifică, beneficiar utilitarist sau marele public.
8.5. Aplicaţii ale studiului de caz, ca strategie de cercetare
Aplicații ale Robert K. Yin (2005, p. 32) identifică cel puţin cinci aplicaţii diferite ale
studiului de studiului de caz, ca strategie de cercetare:
caz (1) explicarea presupuselor legături cauzale în intervenţiile din viaţa reală,
care sunt prea complexe pentru sondaj sau experiment (de exemplu, a explica
legătura dintre implementarea unui program strategic şi efectele acestuia);
(2) descrierea unei intervenţii şi contextul din viaţa reală în care a avut loc;
(3) descrierea unor teme dintr-o evaluare;
(4) explorarea acelor situaţii în care intervenţia evaluată nu produce un set
clar de rezultate;
(5) metaevaluarea (un studiu al unui studiu de evaluare).
Planul unei Planul unei sesiuni de instruire (Yin, R.K., 2005, p. 88)
sesiuni de I. Scopul studiilor de caz şi întrebările de cercetare (organizaţi o discuţie
instruire detaliată)
II. Trecerea în revistă a cazurilor alese şi a procedurilor de selecţie (revedeţi
protocolul folosit pentru selectarea cazurilor)
III. Programul pentru efectuarea studiilor de caz (stabiliţi termenele-limită)
A. Perioadă de pregătire
B. Pregătiri pentru vizitarea locaţiei (model de scrisoare de confirmare că-tre
locaţie)
C. Vizitarea locaţiei
D. Activităţi adiţionale (model de scrisoare de mulţumire)
E. Pregătirea raportului de studiu
F. Înaintarea raportului preliminar către locaţie, pentru a fi revizuit (model de
scrisoare de trimitere)
IV. Revizuirea protocolului de studiu
A. Discutarea cadrului teoretic şi a literaturii relevante
B. Elaborarea sau revizuirea modelului logic ipotetic, dacă este relevant
(model)
C. Discuţie aprofundată a temelor protocolului (discutaţi importanţa teme-lor
şi posibile tipuri de dovezi ce trebuie colectate în legătură cu fiecare dintre ele)
V. Linii generale ale raportului de studiu (compuneţi un raport general preli-
minar, indicând cele mai importante titluri posibile)
VI. Mementouri metodologice
A. Proceduri pentru activitatea de teren (discutaţi principiile metodologice)
B. Folosirea dovezilor (revedeţi tipurile de dovezi şi nevoia de convergen-ţă)
C. Luarea notiţelor şi alte practici de teren
D. Alte subiecte orientative
VII.Citirea materialelor
A. Modele de rapoarte pentru studii de caz (căutaţi modele în studii înrudi-te;
treceţi în revistă caracteristici dorite şi nedorite ale acestora)
B. Cărţi şi articole-cheie (asiguraţi-vă că priorităţile relative între aceste
lucrări sunt luate în considerare)
Orice studiu de caz trebuie să aibă un plan (design) de cercetare, acesta fiind
în esenţă logica prin care datele ce urmează a fi colectate (şi concluziile ce vor fi
trase) sunt legate de întrebările iniţiale ale studiului. Un plan de cercetare pentru un
studiu de caz este “o schemă logică a cercetării” care cuprinde cinci componente de
importanţă critică (Yin, R.K., 2005, p. 40-46):
a) întrebările de studiu;
b) ipotezele, dacă există;
c) unitatea sau unităţile de analiză;
d) logica prin care se leagă datele de ipoteze;
e) criteriile de interpretare a descoperirilor.
a) Întrebările de studiu. Strategia studiului de caz este cea mai potrivită
pentru întrebări de genul “Cum?” şi “De ce?”
b) Ipotezele studiului. Pentru o problemă din sfera studiului de caz se vor
stabili ipoteze. Apar şi situaţii când în mod obiectiv nu sunt justificate ipotezele.
c) Unitatea de analiză. Este vorba a defini “cazul” care va face obiectul
studiului. Un “caz” poate fi: un individ, un grup de indivizi, un eveniment, o
entitate oarecare, o decizie, un proces/program de implementare, o schimbare
organizatorică. Dacă unitatea de analiză este un grup mic de indivizi, trebuie făcută
distincţia între persoanele incluse în unitatea de analiză (“tema imediată a
studiului”) şi cele din afara grupului (“contextul studiului”). În mod similar, dacă,
de exemplu, studiul se ocupă de serviciile locale dintr-o anumită zonă geografică,
trebuie luate decizii în privinţa acelor servicii care depăşesc graniţele zonei
respective.
d) Legarea datelor de ipoteze. Mai multe informaţii ale aceluiaşi caz pot fi
raportate la o ipoteză teoretică.
e) Criteriile pentru interpretarea descoperirilor.
Tabla de materii a unui protocol pentru realizarea studiilorde caz pe tema
practicilor inovatoare în aplicarea legii (Yin, R.K., 2005, p. 91)
A. Introducerea studiului de caz şi scopul protocolului
A1 Întrebările şi ipotezele studiului
A2 Cadrul teoretic al studiului (reproduce modelul logic)
A3 Rolul protocolului pentru îndrumarea cercetătorului (menţionează că
protocolul este un plan standardizat pentru linia de investigaţie a cercetătorului)
B. Proceduri de colectare a datelor
B1 Numele locaţiilor care trebuie vizitate şi ale persoanelor de contact
B2 Planul de colectare a datelor (conţine perioadele de timp programate
pentru vizitarea locaţiilor, cât timp trebuie alocat fiecărei vizite şi ni-velul de efort
necesar pentru realizarea fiecărui studiu de caz).
B3 Pregătiri anterioare vizitării locaţiilor (identifică documentele specifi-ce
care trebuie citite şi locul în care acestea pot fi accesate)
C. Linii generale pentru raportul studiului de caz
C1 Practica folosită în aplicarea legii
C2 Caracterul inovator al practicii
C3 Rezultatele practicii, până în prezent
C4 Context şi istorie a instituţiei de aplicare a legii, în legătură cu practica
respectivă
C5 Anexe: cronologie, modelul logic pentru respectiva practică, referiri la
documente relevante şi lista persoanelor intervievate
D. Întrebări de studiu
D1 Practica folosită şi caracterul său inovator:
a. Descrierea detaliată a practicii, natura şi valoarea finanţării.
b. Care este natura eforturilor colaborative (dacă există) între comunităţi sau
jurisdicţii necesare pentru aplicarea practicii?
c. Cum a apărut ideea respectivei practici?
d. A existat un proces de planificare - şi dacă a existat, cum a funcţionat?
Care au fost scopurile iniţiale şi zonele sau grupurile-ţintă ale practicii?
e. În ce fel este inovatoare practica în comparaţie cu altele din aceeaşi
jurisdicţie?
f. Descrierea modului în care practica va funcţiona după întreruperea
finanţării.
D2 Evaluare
a. Care este designul pentru evaluarea practicii şi cine face evalua-rea?
b. Ce parte a evaluării a fost implementată?
c. Care sunt măsurile rezultante folosite şi ce rezultate au fost identificate
până în prezent?
d. Ce explicaţii alternative au fost identificate şi explorate pentru punerea
rezultatelor pe seama investiţiilor din fondurile federale?
Deci, în funcţie de scopul pentru care dorim să le folosim, există o varietate
de tipuri de studii de caz (Yin, 2002 apud Șandor, S.D., p.150):
1. Exploratorii, în care cercetarea de teren şi colectarea de date poate fi făcută
înainte de definirea ipotezelor. Acest tip de studiu poate fi considerat ca unul
preliminar pentru anumite cercetări;
2. Descriptive, în care cazurile sunt legate de o teorie. Descriem cum se leagă
fiecare aspect al cazului de teoria avansată, încercând să vedem cum funcţionează
relaţiile de tipul cauză-efect;
3. Explicative, în care căutăm să găsim relaţiile cauzale care explică
fenomenul studiat.
Putem reţine mai multe utilizări în administrația publică (Șandor, S.D.,
p.150):
1. Pentru a explica legături cauzale complexe care intervin în acţiunile din
viaţa reală;
2. Pentru a descrie contextul în care au fost întreprinse acţiunile;
3. Pentru a descrie acţiunile;
4. Pentru a explora acele situaţii în care acţiunea evaluată nu are un set clar
de rezultate.
Studiile de caz se pot concentra asupra unui caz sau asupra mai multora.
Studiul cu un singur caz se foloseşte pentru a genera, confirma sau infirma o
teorie într-o situaţie unică sau extremă, folosind deseori date longitudinale. Cazul
este ales înainte de a începe colectarea datelor.
Studiile de caz multiple ne oferă concluzii mai convingătoare, folosind
compararea dintre cazuri. Ne permit atât studierea fiecărui caz în parte, cât şi
studierea fiecărei caracteristici în mai multe cazuri. Cazurile alese nu sunt cazuri
unice sau extreme.
Selectarea cazurilor trebuie să fie în funcţie de teoria testată. În studiile de
caz trebuie să avem o anumită variaţie în valorile variabilei sau variabilelor
studiate, care va fi analizată. Dintre strategiile de selectare a cazurilor cele mai
potrivite pentru selectarea studiilor de caz sunt:
- eşantionarea probabilistă - simplă care permite generalizarea rezultatelor la
nivelul întregii populaţii sau stratificată, care ne permite să generalizăm rezultatele
şi la nivelul sub-grupurilor;
- selectarea cazurilor cu maximum de informaţie – cazuri extreme sau
deviante, cazuri cu maximă variaţie, cazuri critice.

1. Ce tip de metodă este studiul de caz?
2. Ce se urmărește prin studiul de caz intrinsec?
3. Enumerați etapele studiului de caz
4. Care sunt aplicaţiile studiului de caz, ca strategie de cercetare?

2. Șandor, D.S., Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele sociale. Curs
Centrul de formare continuă, învățământ la distanță și cu frecvență redusă
3. Tutty L., Rottery, Grinel, (2005). Cercetarea calitativă în asistenţa socială
– Faze, etape şi sarcini, Iaşi: Editura Polirom.
5. Yin R.K., (2005). Studiul de caz. Iaşi: Editura Polirom.
ANALIZA DOCUMENTELOR SOCIALE
Cuprins

9.2 Documentele sociale 59
9.3 Clasificarea documentelor 60
 să înţeleagă inportanța și utilitatea documentelor sociale

 să cunoască cele două categorii de documente.
9.2 Documentele sociale
Documentele Pentru reconstituirea vieţii sociale, cercetarea sociologică se serveşte

sociale asemenea istoricului de documente scrise, dar spre deosebire de acesta (istoric) nu
porneşte de la ele ci de la realitatea socială în evoluţia sa. Sociologia se bazează în
primul rând pe observarea directă a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale,
studiul documentelor scrise constituind o metodă complementară indispensabilă
deoarece societatea umană se află într-o continuă evoluţie (Chelcea, S., 1998, p.
332).
Prin analiza documentelor sociale înţelegem o metodă non – creativă la care
cercetătorul apelează după ce fenomenele sociale s-au produs, astfel că derularea
lor nu a suferit nici o modificare datorită studiului, prezenţei sau intervenţiei
analistului vieţii sociale (Chelcea, S., 1998, p. 333).
În cercetarea şi intervenţia socială, tehnica documentării este utilizată în
scopul culegerii de date despre un aspect al socialului la care nu avem acces prin
observaţie directă sau în scopul informării teoretice, în sensul consultării unei
bibliografii şi a rapoartelor de cercetare cu privire la un domeniu studiat anterior,
precum şi în încercarea de a reconstitui spiritul unei epoci.
Documentele sociale sunt valorificate în cadrul unor ştiinţe teoretice şi
aplicative precum istoria, sociologia, antropologia, psihologia, ştiinţele juridice şi
administrative, asistenţa socială. În funcţie de modul de valorificare, documentele
vor fi utilizate ca sursă principală de informaţii sau, complementar, alături de alte
metode şi tehnici.
Documentele sociale conţin relatări despre evenimente, fapte sociale şi
despre reflectarea acestora în conştiinţa subiecţilor (reprezentări, opinii, credinţe,
producţii literare etc.). Din această perspectivă, un document social este orice
obiect material sau text care conţine o informaţie comprehensibilă despre o
realitate oarecare; ele sunt "urme" ale faptelor şi proceselor sociale. Urmele lăsate
de faptele anterioare pot fi urme directe (rezultate din activitatea productivă a
oamenilor) şi urme indirecte (texte scrise, acte oficiale) (Chelcea, 2001, p. 467).
În categoria documentelor sociale intră, aşadar, atât textele scrise, cât şi
imaginile fotografice şi cinematografice, înregistrările audio, produsele activităţii
umane, obiectele casnice, simbolice şi de vestimentaţie etc. (Bocancea, Neamţu,
1999, p. 119).
Analiza documentelor oficiale şi neoficiale ale persoanelor este o activitate
curentă, reprezentând una dintre sursele complementare de informare utilizate în
scopul realizării unor investigaţii şi diagnoze psihosociale cât mai complete.
9.3. Clasificarea documentelor
Categorii După Chelcea documentele se împart în două categorii (Chelcea, S., 1998,
pp. 334-335):
1. stabilirea criteriilor de clasificare după:
- forma lor (natura)
- conţinutul sau funcţia lor
- destinatarul şi emitentul
2. stabilirea unei terminologii adecvate:
- documente oficiale emise de guvern sau alte autorităţi de stat
- documente oficiale care exprimă poziţia oficială fără a fi recunoscută
expres
- documente personale – caracteristice şi specifice pentru o persoană
- documente publice – caracteristice întregii colectivităţi umane, privesc
viaţa politică-administrativă a statului ele pot fi oficiale/neoficiale
- documentele cifrice – exprimarea în cifre
Documentele cifrice publice oficiale
Colectivităţile şi activităţile umane, societatea în ansamblul ei pot fi
concretizate sub raport cantitativ prin expresii numerice cifrice (Chelcea, S.,
1998, pp. 336-342):
Exemplu: recensământul populaţiei este o formă de observare statistică care
urmăreşte înregistrarea populaţiei la un moment dat, împreună cu o serie de
caracteristici demografice şi socio-economice (domiciliul, vârsta, sexul, starea
civilă, cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă, ocupaţia etc)şi este
organizat în vederea determinării numărul, structura şi repartizarea teritorială a
populaţiei. Recensământul modern ale populaţiei are o serie de caracteristici
distincte:
- sunt iniţiate de autoritatea administrativă supremă în stat;
- se referă la întreg teritoriul;
- se înregistrează situaţia la un moment determinat acelaşi pentru toată
populaţia cuprinsă;
- înregistrarea populaţiei se face în baza unei metodologii unice.
Documente cifrice publice neoficiale
Lipsa unor documente publice oficiale îl obligă pe cercetător la efectuarea
unor micro recensăminte. Publicarea micro- recensămintelor realizate în
cercetarea de teren dă naştere unor documente neoficiale ce pot fi utilizate pentru
comparaţii sau ca bază pentru noi cercetări (Chelcea, S., 1998, p. 343).
Documente cifrice personale oficiale şi neoficiale (Chelcea, S., 1998, pp.
344). Aceste documente sunt mai rar utilizate în cercetările sociologice dar ele
constituie o sursă de informaţii extrem de valoroase. Deciziile de la o încadrare la
alta sunt documente cifrice personale oficiale. Prin ele se poate reconstitui
evoluţia reală în cariera profesională a unei persoane sau a unei categorii socio-
profesionale. De asemenea listele de venituri şi cheltuieli ale familiei sunt
exemple de documente cifrice neoficiale.
- Documente scrise necifrice. Pot fi publice interesând întreaga
colectivitate sau personale. Deci pentru reconstituirea vieţii sociale din trecut dar
şi pentru a stabili date despre prezent documentele publice oficiale necifrice sunt
de mare însemnătate. Documentele istorice în muncile domneşti, rapoarte
consulare, servesc la reconstituirea trecutului. Constituţia, Monitorul Oficial al
României, Decretele, Hotărârile de Guvern sunt documente publice care sunt
necesare pentru înţelegerea vieţii sociale.
- Documentele necifrice publice neoficiale. Constituie o sursă bogată de
informaţii pentru toate societăţile alfabetizate. Deci toate documentele din
perioada interbelică.
- Documente necifrice personale oficiale. Certificate de naştere, buletine
de identitate, certificate de căsătorie, acte de proprietate servesc pentru
identificarea indivizilor.
- Documente necifrice personale neoficiale. Foile de zestre, spiţele de
neam, scrisorile, biografiile.
O utilitate specială o au documentele publice oficiale cu caracter informativ
(cu privire la aspecte ale vieţii politice, economice etc.) sau prescriptiv (legi,
ordonanţe de guvern, regulamente de ordine internă, coduri deontologice);
documentele personale oficiale (certificate de naştere, căsătorie, deces, buletin de
identitate, acte de proprietate, testamente, adeverinţele şi dovezile eliberate de
autorităţi, documente şcolare, fişe medicale etc.) servesc în primul rând pentru
identificarea subiecţilor investigaţi. Documentele personale neoficiale jurnale,
memorii, scrisori, produsele activităţii) oferă asistentului social un bogat material
informativ, relatând experienţe individuale unice sau reprezentative pentru o
categorie de populaţie. Specificul documentelor sociale constă în ambivalenţa
subiectiv - obiectiv, individual - social. Acestea sunt utilizate de psihologi şi
asistenţi sociali pentru studierea personalităţii şi a condiţionării sociale a acesteia.

1. Ce înțelegeți prin analiza documentelor sociale?
2. Ce conțin documentele sociale?
3. Prezentați clasificarea documentelor
4. Care sunt caracteristicile recensământului modern?
1. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică. Metode
şi tehnici. Deva: Editura Destin.
Editura Polirom.
TEORIA ŞI METODA PROIECTULUI DE INTERVENŢIE
Cuprins

10.2 Proiectul de intervenție 63
10.3 Modelele proiectului de intervenție
10.4 Test de evaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 10
10.5 Bibliografia unităţii de învăţare Nr. 10
 să definească noţiunile de proiect de intervenție, propunere de finanțare și

program;
 să înţeleagă cele șapte trepte (etape) de la proiect la realizare;
 să înţeleagă cele cinci elemente pentru realizarea şi desfăşurarea unui
proiect.
10.2 Proiectul de intervenție
Elaborarea Elaborarea proiectelor de intervenţie reprezintă o etapă firească înaintea

proiectelor de oricărei acţiuni. Se consideră că termenul de proiect poate fi utilizat pentru a
intervenţie desemna demersul intelectual de proiectare a unei anumite intervenţii sociale, pe
când cel de program este adevărat atunci când ne concentrăm asupra modului
practic de aplicare a proiectului.
Proiectul de intervenţie nu se confundă cu propunerea de finanţare. Proiectul
de intervenţie face parte din strategia de dezvoltare a organizaţiei, iar propunerea de
finanţare reprezintă doar o prezentare succintă a proiectului pentru atragerea de
fonduri. Lipsa unei strategii şi a unui proiect de intervenţie diminuează şansele de
dezvoltare a organizaţiei pe termen lung, ducând la perpetuarea unei imagini
haotice a organizaţiei lipsite de coerenţă. Multe organizaţii au primit finanţare
pentru anumite propuneri, dar lipsa unui proiect de intervenţie detailat a generat
confuzie, stres, incertitudine şi ineficienţă.
Orice proiect este un rezultat al proiecţiei unei intervenţii pentru atingerea
unor obiective pornind de la o problemă reală. Pentru obţinerea rezultatelor dorite,
iniţiatorul unui proiect de intervenţie trebuie să parcurgă mai multe etape.
Relaţiile care funcţionează între proiectul de intervenţie, propunerea de
finanţare şi program sunt:
a) Proiectul de intervenţie stă la baza celorlalte şi reprezintă o proiecţie
a modului cum se va realiza schimbarea;
b) Propunerea de finanţare este o modalitate de atragere de fonduri prin
exprimarea publică a unor elemente din proiectul de intervenţie;
c) Programul este etapa de derulare sau punere în practică a proiectului
după ce propunerea de finanţare a avut succes.
Este de remarcat faptul că înaintarea pe o treaptă superioară şi obţinerea
rezultatelor sunt condiţionate de realizarea etapei anterioare:
Cele șapte trepte (etape) de la proiect la realizare:
1. proiectul de intervenţie socială – reprezintă procesul de proiectare a
unui ansamblu coerent de activităţi şi acţiuni programate în timp, cu
scopul de a modifica situaţia dată, în sensul dorit, ţinând cont de
resursele existente sau posibile.
2. cercetarea pieţei finanţatorilor – trebuie să se facă în funcţie de
domeniul în care funcţionează organizaţia.
3. propunerea de finanţare – este un document scris prin care un
solicitant cere fonduri unui finanţator pentru derularea unui proiect.
Această propunere de finanţare este o prezentare a proiectului de
intervenţie în formă redusă.
4. selecţia propunerilor – este făcută de către finanţator, firme
specializate sau de către comisii speciale, ţinându-se cont de câteva
criterii cum ar fi:
a. eligibilitatea propunerii – finanţatorul verifică dacă
propunerea făcută se încadrează în domeniul de finanţare,
obiectivele finanţatorului şi dacă propunătorul întră în grupul
celor care pot fi finanţaţi. Pentru a realiza un proiect eligibil,
iniţiatorul trebuie să verifice în primul rând restricţiile
impuse de finanţator;
b. structura propunerii – orice finanţator cere o serie de
elemente ale propunerii; lipsa unui element duce la
excluderea propunerii pentru obţinerea finanţării; iniţiatorul
trebuie să verifice dacă s-au respectat întocmai cerinţele
finanţatorului.
c. coerenţa propunerii – urmăreşte identificarea aspectelor
logice ale propunerii de finanţare;
d. rezultatele obţinute şi impactul – finanţatorul este interesat în
a oferi fonduri pentru programe care au un impact mare şi
obţin rezultatele dorite;
e. raport cost/beneficiu – măsoară eficienţa programului;
finanţatorii utilizează un raport simplu între bugetul
programului şi numărul de beneficiari, alegând propunerea
care presupune costuri mai mici raportate la beneficiar;
f. experienţa propunătorului – finanţatorii cer dovada
experienţei iniţiatorului în domeniul de finanţare;
g. Aspectul propunerii – este importantă forma de redactare a
propunerii de finanţare, ea trebuie să respecte cerinţele
finanţatorului şi să exprime clar propunerea iniţiatorului;
h. Capacitatea iniţiatorului de a participa la finanţare – unii
finanţatori cer iniţiatorilor să participe cu o anumită cotă la
finanţarea proiectului; astfel, finanţatorul se asigură de
puterea financiară a iniţiatorului;
i. Durabilitatea proiectului – finanţatorul este interesat de
continuarea proiectului după perioada în care este bugetat de
el.
5. acordarea finanţării – se face de către finanţator în urma selecţiei,
fiind însoţită întotdeauna de un contract de finanţare care stipulează
obligaţiile fiecărei părţi.
6. derularea programului – este etapa în care iniţiatorul urmăreşte
scopurile propuse şi care au fost acceptate de către finanţator.
7. evaluarea rezultatelor – urmăreşte să surprindă dacă proiectul şi-a
atins scopurile propuse. Atingerea scopurilor de către iniţiator
reprezintă o garanţie pentru obţinerea unor finanţări ulterioare, iar
pentru finanţator înseamnă că fondurile pe care le-a cheltuit au avut
rezultate.
Proiectul este important pentru că participă la:
a) economisirea timpului - sunt urmate anumite etape care conduc la
reducerea bugetului de timp;
b) realizarea rezultatelor dorite – rezultatele pot fi obţinute atunci când
ne este foarte clar ce dorim să realizăm în urma acţiunilor pe care le
întreprindem;
c) eliminarea şi reducerea incertitudinii – dacă ştim ce trebuie să facem
înseamnă că orizontul incertitudinii este foarte redus.
d) ordonarea activităţilor conform priorităţilor – planificarea înseamnă,
în primul rând, organizare. Organizarea activităţilor se face în
funcţie de priorităţi;
e) asigurarea unei eficienţe sporite – se urmăresc întotdeauna
obiectivele trasate de proiectul de intervenţie, iar şansele de a obţine
o eficienţă sporită sunt net superioare;
f) urmărirea şi controlul aplicării proiectului – proiectul vizează
urmărirea unui anumit scop.
Pentru elaborarea unui proiect de intervenţie socială trebuie multă experienţă
şi un nivel de pregătire teoretică foarte înalt. Proiectul se prezintă ca un tot unitar,
în care nu există nici un gol, în care fiecare element surprinde viziunea de ansamblu
a iniţiatorului.
10.3. Modelele proiectului de intervenție
Modelele Proiectul îşi propune realizarea unei schimbări. Pentru realizarea schimbării
proiectului de există cinci elemente absolut necesare care trebuie să fie întrunite:
intervenție 1. viziunea – care orientează întreaga intervenţie pentru îndeplinirea
obiectivelor;
2. abilităţile – care se referă la capacităţile personalului implicat în
desfăşurarea activităţilor;
3. stimulentele oferite angajaţilor;
4. resursele disponibile pentru realizarea schimbării;
5. planificarea – întregii activităţi pentru toată perioada de derulare a
proiectului.
Pentru realizarea şi desfăşurarea unui proiect eficient trebuie să fie prezente
toate cele cinci elemente.
Planul sau proiectul de intervenţie porneşte de la analiza situaţiei iniţiale şi
urmăreşte realizarea obiectivelor:
1. definirea problemei este o etapă importantă care presupune:
a. sesizarea faptelor care indică existenţa unei probleme;
b. definirea problemei prin prisma teoriilor sociologice, psihologice,
economice aplicabile domeniului de manifestare a problemei;
c. surprinderea modului cum este percepută problema de populaţie, de
specialişti şi de victimele problemei;
d. identificarea principalelor populaţii afectate de probleme;
e. cercetarea cauzelor care au generat problema şi a efectelor pe care
le are nerezolvarea ei;
f. trasarea principalelor variabile ale problemei.
Procesul de definire a problemei trebuie să fie ghidat întotdeauna de două
aspecte elementare ale cunoaşterii socialului. Primul, realitatea, este perceput de-a
lungul unui continuu, de la micro – la macrosocial. Al doilea, realitatea socială, se
construieşte pe un continuu de la concret la abstract.
Problema poate abordată din perspectivele combinate ale celor două aspecte:
„Concretul” şi „Abstractul” vor fi considerate niveluri ale abordării problemei
sociale, iar „micro” şi „macro” vor fi denumite straturi ale priceperii socialului.
Prin construirea matricei nivelurilor şi straturilor de abordare a problemei se
stabilesc uşor obiectivele şi activităţile proiectului de intervenţie.
Obiectivele macro vizează diminuarea problemei şi consecinţelor acesteia
asupra sistemului social global.
Obiectivele micro urmăresc rezolvarea problemei la nivelul grupurilor şi
indivizilor aparţinând populaţiei ţintă. La nivelul concret se stabilesc activităţile şi
acţiunile care trebuie desfăşurate pentru atingerea / realizarea obiectivelor.
Activităţile micro le desfăşoară asistentul social în parteneriat cu individul client
iar activităţile macro urmăresc schimbarea mediului în care se desfăşoară primele.
O problemă bine definită înseamnă o garanţie în reuşita proiectului.
2. scopul indică stadiul în care va ajunge problema. Enunţul lui trebuie să fie
clar şi concis şi se referă la valori generale (ex. respectarea drepturilor
omului, etc.).
3. stabilirea grupului – ţintă şi a beneficiarilor.
Populaţia – ţintă este populaţia căreia i se adresează proiectul (ex. familii
sărace, persoane dependente de alcool, etc.)
Grupul ţintă – reprezintă o parte a unei populaţii -ţintă care este selectat în
funcţie de anumite criterii.
Delimitarea grupului ţintă ne ajută în clasificarea obiectivelor şi a
activităţilor. Delimitarea dintre populaţie şi grup ţintă ne ajută să realizăm o
delimitare dintre scop şi obiective. Scopul proiectului se referă la populaţia ţintă,
iar obiectivele sunt specifice grupului ţintă. Există două tipuri de beneficiari:
- beneficiarii direcţi sau grupul – ţintă – persoanele, grupurile care
beneficiază în mod direct de asistenţă;
- beneficiarii indirecţi – familiile celor implicaţi, vecinii, comunitatea.
Problema socială poate fi receptată de către subiecţi (la un nivel tragic) în
funcţie de nivelul de cultură al persoanei, de caracteristicile personalităţii,
experienţă etc.
Nici un proiect de intervenţie socială nu poate acoperi întreaga gamă de
probleme sau întreaga populaţie care se confruntă cu o anumită problemă socială.
Pentru a avea şanse de reuşită, orice proiect trebuie să se concentreze asupra
rezolvării unei probleme care afectează o populaţie cvaziomogenă sau să împartă
populaţia în grupuri – ţintă omogene. În desfăşurarea proiectului se ţine cont de
caracteristicile individuale acţionându-se într-un cadru personalizat dar foarte
important este ca iniţiatorul să selecteze grupul-ţintă pe baza unor caracteristici
comune.
4. titlul proiectului este o formulare scurtă, uşor de ţinut minte şi se prezintă
sub forma unei scurte descrieri. El trebuie să exprime rezultatele
proiectului, şi nu o imagine a iniţiatorului.
Enunţarea titlului poate fi:
a. o informaţie de actualitate;
b. de interes local;
c. umanitară;
d. exprimarea unui conflict;
e. prezentarea unicităţii;
f. credibilă;
g. exprimare numerică.
5. locul desfăşurării – este de obicei locul de desfăşurare a proiectului, locul
unde găsesc membrii grupului-ţintă.
6. durata proiectului- este perioada de derulare în care este finanţat proiectul.
Finanţatorul precizează perioada maximă în care poate acoperi finanţarea
unor proiecte .
7. stabilirea obiectivelor- ceea ce ne propunem să realizăm. Se poate vorbi
despre proiecte de intervenţie globală şi parţială.
Proiectul de intervenţie globală solicită din partea iniţiatorului o intervenţie
complexă destinată rezolvării problemei prin acţiuni desfăşurate în mai multe
câmpuri sociale. Scopul proiectului va fi rezolvarea problemei sub toate aspectele
ei.
Proiectul de intervenţie parţială presupune acţiuni destinate rezolvării unui
anumit aspect al problemei, considerat principal. Scopul proiectului este acela de a
rezolva un segment bine definit al problemei.
În cadrul acestei etape se delimitează obiectivele:
- obiective pe termen lung – reflectă modul cum ne propunem să
rezolvăm problema globală, obiectivele macro;
- obiectivele pe termen mediu – reprezintă o treaptă intermediară în
operaţionalizarea obiectivelor, obiective mezzo;
- obiective pe termen scurt – exprimarea lor trasează activităţile care
sunt planificate (0-6 luni), obiectivele micro.
Între obiective, activităţi şi rezultate există relaţii de intercondiţionare. Cea
mai frecventă metodă de verificare a obiectivelor este metoda SMART, adică
trebuie să fie Specifice, Măsurabile, Adecvate temporal, Realiste şi Tangibile:
- S - Un obiect specific este un obiectiv care se referă la o anumită
problemă, iar enunţul său exprimă clar acest lucru,
- M - Un obiectiv este măsurabil dacă indică rezultatele aşteptate, care
sunt cuantificate, evaluate prin anumiţi indicatori de performanţă;
- A - Obiectivul indică obţinerea unor rezultate într-o perioadă de timp
bine determinată;
- R - Obiectivul este realist atunci când se referă la o problemă reală, şi
nu închipuită iar rezultatele preconizate pot fi obţinute în condiţiile
derulării proiectului;
- T - Un obiectiv este tangibil în măsura în care poate fi operaţionalizat
în activităţi realizabile.
8. analiza resurselor – cea mai utilizată şi eficientă metodă de analiză a
resurselor este analiza SWOT. Sunt luate în considerare punctele tari,
puncte slabe, oportunităţile şi ameninţările. Este o metodă care ia în calcul
mediul intern, (al organizaţiei, agenţiei care iniţiază proiectul) cât şi
mediul extern (beneficiarii). Această analiză oferă o bună ocazie de
evaluare a organizaţiei, a partenerilor, a beneficiarilor direcţi prin:
a) analiza resurselor umane – se evaluează capacitatea organizaţiei de a
derula proiectul;
b) analiza resurselor materiale – participarea la derularea programului cu
resursele disponibile;
c) analiza financiară – pentru a obţine o finanţare iniţiatorul dovedeşte că
poate participa cu un procent din valoarea totală a proiectului (doar
dacă finanţatorul impune acest lucru).
Pozitiv Negativ
Puncte tari (“Strenghts”) Puncte slabe (“Weaknesses”)

- -
In t ern
- -
Oportunităţi (“Opportunities”) Ameninţări (“Threats”)
- -
Extern
- -
9. planificarea activităţilor – activităţile sunt concepute astfel încât să conducă

la realizarea obiectivelor, la rezolvarea problemelor. În elaborarea
proiectului, activităţile sunt programate în ordine cronologică şi se
urmăreşte realizarea lor în funcţie de actorii sociali implicaţi:
a. activităţi independente de beneficiari – vizează realizarea cadrului
de derulare a proiectului;
b. activităţi în care sunt implicaţi beneficiarii – acestea se desfăşoară
cu acordul părţilor.
Cost
Descrierea Loc de
Nr. Activitate Durata (fără Responsabil
activităţii desfăşurare
TVA)
1.
2.
3.
Aceasta este etapa prin care se reprezintă grafic planificarea operaţională a

activităţilor. Cea mai utilizată reprezentare este diagrama GANTT
Forma grafică a unui astfel de instrument de planificare constă într-o matrice
pe a cărei axă orizontală este reprezentată perioada de timp pe care se întinde
proiectul, împărţită în unităţi de măsură (spre exemplu zile, săptămâni sau luni), şi
pe a cărei axă verticală sunt reprezentate sarcinile din proiect (spre exemplu, dacă
proiectul ar consta în dotarea calculatorului cu un nou software, principalele
sarcini ar putea fi: realizarea unei cercetări de piaţă, alegerea soft-ului, instalarea
soft-ului, etc.).
În cadrul unei diagrame Gantt, fiecărei sarcini îi este alocat un rând. Timpul
în care este estimat să se finalizeze o sarcină este reprezentat printr-o bară
orizontală. Marginea din stânga marchează începutul preconizat pentru acea
sarcină, iar marginea din dreapta marchează sfârşitul preconizat. Sarcinile pot
evolua relativ la alte sarcini în mod secvenţial, paralel sau prin suprapunere
temporară.
Activităţi
Pregătirea fabricaţiei
Achiziţionarea
materialelor
Fabricare subansamblu 1
Fabricare subansamblu 2
Asamblare
10. evidenţierea factorilor de risc şi durabilitate a proiectului

Riscurile reprezintă ameninţările, piedicile care pot influenţa desfăşurarea
proiectului. În cadrul acestei etape este indicat să menţionăm modul cum vom
acţiona pentru reducerea acestor riscuri.
Analiza riscurilor este benefică pentru că ne ajută în anticiparea unor
probleme legate de derularea activităţilor. În ceea ce priveşte durabilitatea este
important de precizat, încă de la elaborarea proiectului, ce impact va avea acesta
asupra beneficiarilor, populaţiei ţintă şi beneficiarilor indirecţi şi ce posibilităţi de
autosusţinere a proiectului există.
11. evaluarea reprezintă procesul prin care analizăm activitatea şi gradul de
realizare a obiectivelor pe care ni le-am propus; adică rezultatele derulării
proiectului.
Evaluarea se face periodic, la nivelul fiecărei activităţi din mai multe
perspective:
a. criteriul conformităţii – urmăreşte să aprecieze dacă ceea ce se
desfăşoară este conform activităţilor dorite.
b. criteriul pertinenţei – are ca efect adecvarea dintre acţiune şi obiectul
propus.
c. criteriul eficacităţii – oferă modalitatea de evaluare a obţinerii
rezultatelor sau dacă activitatea produce rezultatele aşteptate.
d. criteriul coerenţei – este utilizat pentru analiza gradului de unitate al
proiectului.
e. criteriul eficienţei – urmăreşte măsurarea modului în care activitatea
desfăşurată produce rezultatele aşteptate în cadrul celui mai bun raport
calitate/cost posibil. Astfel evaluarea programului se face în funcţie de
întregul sistem acţional şi de cel administrativ.
12. stabilirea partenerilor trebuie să se facă distincţia clară între parteneriat şi
colaborare.
Parteneriatul are câteva caracteristici:
a) este o relaţie stabilă între două sau mai multe persoane, instituţii,
grupuri care pun în comun anumite resurse pentru atingerea unui scop
comun;
b) este o relaţie de egalitate deoarece nu se stabilesc relaţii de
subordonare;
c) ambii parteneri evaluează gradul de realizare a obiectivelor comune şi
modul de gestionare a resurselor;
d) se încheie pe o perioadă relativ mare de timp;
e) există comunicare permanentă;
f) responsabilităţile sunt asumate de către parteneri pentru îndeplinirea
obiectivelor programului comun;
g) fiecare partener îşi asumă riscurile şi eşecurile programului;
h) există o politică stabilă şi promovarea comună/imaginea comună a
programului;
i) este o relaţie ce impune un grad ridicat de rigiditate în schimbarea
obiectivelor şi activităţilor stabilite în cadrul programului;
j) prezintă o stabilitate mare, risc scăzut de dizolvare a parteneriatului
până la finalizarea programului;
k) prezintă siguranţa unei strategii comune pe termen mediu sau lung în
momentul în care programul şi-a atins obiectivele.
Colaborarea se distinge de parteneriat prin diferenţe semnificative:
a) relaţie stabilă între două sau mai multe persoane, instituţii, grupuri
care au scopuri diferite, dar au nevoie de sprijinul celorlalţi pentru
atingerea acestora;
b) relaţie inegală între cei care cooperează pentru că resursele nu sunt
puse în comun şi fiecare îşi gestionează resursele pentru atingerea
propriului scop;
c) în cadrul colaborării, fiecare participant îşi evaluează propriile
obiective şi îşi gestionează propriile resurse;
d) cooperarea are un caracter punctual;
e) într-o relaţie de colaborare, comunicarea este fragmentată;
f) fiecare colaborator îşi asumă responsabilităţi din perspectiva
propriului program în derulare;
g) fiecare colaborator îşi asumă riscurile şi eşecurile pentru activităţile
proprii;
h) fiecare practică o promovare individualizată a programelor proprii;
i) colaborarea presupune o flexibilitate mai ridicată oferită de existenţa
obiectivelor
j) colaborarea este o relaţie instabilă şi există riscul de dizolvare a
relaţiei;
k) colaborarea este caracterizată de strategii pe termen scurt.
A acţiona în parteneriat înseamnă obţinerea unor avantaje. Dificultatea în
stabilirea unui parteneriat nu constă în construirea acestuia, ci în menţinerea
funcţionării lui.
13. calculul bugetului estimativ
Bugetul estimativ reprezintă un calcul prealabil al fondurilor necesare,
cuprinzând cheltuielile legate de: personal, spaţii, echipament, transport, materiale,
consumabile, comunicaţii, alte cheltuieli, etc.
Derularea proiectelor de intervenţie urmează un drum firesc de la proiectare
la realizare prin etape intermediare. Tipul managementului programelor a câştigat
tot mai mult teren în domenii diverse şi în instituţii mai puţin deschise
schimbărilor.

1. Ce reprezintă elaborarea proiectelor de intervenţie?
2. Ce este propunerea de finanţare?
3. Enumerați cele șapte trepte (etape) de la proiect la realizare
4. Care este cea mai frecventă metodă de verificare a obiectivelor?
10.5 Bibliografia Unităţii de învăţare Nr. 10

1. Cojocaru Ş., (2006), Proiectul de intervenţie în asistenţa socială, Iaşi:
Editura Polirom.
Lumen.
Editura Polirom.
TEHNICI UTILIZATE ÎN LUAREA DECIZIILOR ŞI REZOLVAREA DE PROBLEME
Cuprins

11.2 Brainstorming 72
11.3 Tehnica grupurilor nominale 73
11.4 Grupuri de socializare 74
 să cunoască aplicabilitatea brainstorming-ului;

 să cunoască tehnica grupurilor nominale;
11.2 Brainstorming
Metoda Metoda asaltul creierului (brainstorming) se aplică în stimularea creativităţii

asaltul de grup prin încurajarea asociaţiei libere a ideilor şi înlăturarea efectelor inhibitoare
creierului ale criticii. Se urmăreşte formularea unor puncte de vedere noi cu ajutorul cărora să
se găsească soluţii la o problemă dată.
“Brainstorming”-ul (prescurtat BS), (Maier, 1970; Osborn,1963) este o foarte
bună tehnică de grup pentru găsirea unor modalităţi de realizare a scopurilor
propuse. Într-o primă aproximaţie, definirea BS poate fi generarea de idei pentru
soluţionare unor probleme. Totuşi termenul desemnează şi anumite tehnici
specifice pentru generarea ideilor, inventarierea posibilităţilor sau a alternativelor
de acţiune. Utilizarea BS înseamnă de fapt, identificarea a cât mai multor
posibilităţi de soluţionare de probleme. De obicei, BS se desfăşoară în cadrul unui
grup condus de un moderator care are şi sarcina de a facilita producerea ideilor.
Egan, (1982), a identificat câteva tehnici care facilitează procesul de
producere a ideilor:
1. Renunţarea la “a judeca”. Pentru a ajuta un grup să producă idei se
impune renunţarea la critica ideilor produse de membri. Dacă ideile
sunt criticate, fluxul producerii ideilor se va reduce sau stopa deoarece
oamenii vor înceta să mai producă idei noi.
2. “Descătuşarea eului”. Participanţii vor fi încurajaţi să menţioneze cele
mai trăznite idei. Chiar dacă produc ilaritate, unele idei “nebuneşti” se
pot dovedi utile în timp.
3. “Încurajarea producţiei de idei”. Cu cât sunt mai multe idei, cu atât
creşte posibilitatea ca unele dintre ele să fie utilizabile. Moderatorul va
încuraja fiecare participant în parte să producă cât mai multe idei.
4. ”Combinarea” - ajută participanţii să reunească sau să combine ideile
generate şi în urma acestui proces să găsească noi posibilităţi. Acest
proces, care solicită imaginaţia participanţilor, este stimulat de vederea
listei pe care au fost înscrise ideile.
După procesul de generare a ideilor grupul va începe să le ordoneze pe
categorii, ceea ce va oferi prilejul de a comenta anumite idei sau aspecte ale
acestora.
Modul de aplicare ( Mihăilescu, I., 2003, p. 345):
- se reuneşte un grup de persoane;
- se stabileşte un lider de discuţie;
- se exprimă problema pentru care se caută soluţia;
- se emit păreri şi se înregistrează toate opiniile indiferent dacă sunt
importante sau realiste sau nu;
- niciun punct de vedere nu e criticat în timpul reuniunii grupului;
- se evită discutarea consecinţelor ideilor emise
După încheierea reuniunii de grup părerile sunt evaluate şi se reţin cele mai
importante. Preferabil e ca grupul de experţi să fie între 4-7 persoane, durata unei
discuţii între 10-60 minute şi să se recomande ca grupul să nu fie omogen, iar la
acestea să nu participe şefii ierarhici ai experienţelor invitaţi întrucât pot constitui
un factor inhibitor.
Înrudită cu brainstorming-ul este metoda e metoda Philips 6/6 aplicată în
stimularea creativităţii unor grupuri mari.
Metoda Delphi (interviu de grup structurat) e o metoda intuitivă care permite
valorificarea unui volum mare de informaţii ştiinţifice şi tehnici deţinute de un grup
de experţi. Ea combină avantajele discuţiei în grup cu cele ale independenţei
participanţilor faţă de presiunea grupului.
11.3. Tehnica grupurilor nominale
Identificarea Grupurile nominale au fost studiate şi dezvoltate de Andre Delbecq şi

problemelor şi Andrew Van de Ven (1971). Acest tip de grup se foloseşte pentru identificarea
luarea problemelor şi luarea deciziilor. Specificul acestui tip de grup este că indivizii
deciziilor lucrează în prezenţa celorlalţi dar nu interacţionează verbal. Identificarea nevoilor
este un proces complex în cadrul căruia este foarte important ca populaţia ţintă
(potenţiala beneficiară a unui serviciu social) să-şi exprime, înţeleagă şi articuleze
problemele, nevoile şi scopurile.
Anumite cercetări susţin că grupurile nominale sunt superioare
“Brainstormingului” ca şi altor tipuri de interacţiuni în grup, pentru generarea de
informaţii relevante pentru problema a cărei soluţie trebuie găsită. Cantitatea dar şi
calitatea, caracterizează producţiile din cadrul grupurilor nominale. Elementele
care conferă superioritate acestui tip de grupuri sunt:
 abordarea nominală se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu un “joc
mistic” care stimulează interesul participanţilor;
 tensiunea creatoare este stimulată de sarcinile care trebuiesc
rezolvate individual;
 evaluarea diferiţilor itemi este interzisă, ceea ce reduce substanţial
presiunea asupra exprimării ideilor “minore”, neconvenţionale;
 abordarea nominală înseamnă şi economie de timp.
Paşii în conducerea unui astfel de grup sunt:
1. Adunarea / formarea unui grup de orice mărime (putând merge până
la 100 de persoane) şi explicarea situaţiei. Se va sublinia importanţa
ideilor legate de subiectul discuţiei.
2. Împărţirea grupului mare în subgrupuri mai mici (5-8 persoane
fiecare) Fiecare grup se va aşeza în jurul unei mese separate sau în
scaune / bănci aranjate în cerc.
3. Distribuirea unor foi care conţin întrebări la care participanţii trebuie
să răspundă. ( de ex: ce subiecte v-ar interesa să fie tratate în cadrul
acestui curs?)
4. Timp de 15-20 min. participanţii alcătuiesc individual liste cu
răspunsurile pe care le consideră potrivite.
5. Un “tour de table” sau “roud robin” va avea loc în fiecare grup,
pentru fiecare item în parte. Un membru al grupului înregistrează pe
tablă răspunsurile şi procesul continuă până când nu mai sunt idei.
Până la terminarea acestei etape nu sunt permise discuţiile sau
evaluările.
6. “Flip-chart”-urile provenite de la fiecare grup vor fi expuse / afişate.
Există două modalităţi de abordare:
a) fiecare item este citit tuturor participanţilor;
b) fiecare grup face o trecere în revistă a ideilor produse în grupul
respectiv.
Ambele modalităţi funcţionează: prima pentru grupuri mai mici, a doua
pentru grupuri mai mari.
7. După ce fiecare participant se familiarizează cu toate ideile listate i
se cere să le menţioneze pe cele 5 care i se par mai importante (pe o
foaie, individual)
8. Aceste selecţii sunt apoi înregistrate, tabelate şi afişate. Problemele
şi ideile care au fost alese de cele mai multe ori, sunt considerate de
către membri grupurilor, ca fiind cele mai importante.
11.4. Grupuri de socializare
Grupurile de Numeroşi autori consideră că socializarea reprezintă obiectivul fundamental

socializare al oricărui tip de grup, deoarece prin activităţile de grup se urmăreşte, în general,
schimbarea atitudinilor şi comportamentelor participanţilor astfel încât acestea să
devină acceptabile social. Nota distinctivă a grupurilor de socializare este aceea că,
prin intermediul lor se urmăreşte explicit dezvoltarea abilităţilor sociale, creşterea
încrederii în sine ca şi planificarea unor scopuri emergente.
Grupurile de socializare pot fi organizate:
 cu tineri ce au manifestări predelincvente, cu scopul de a reduce
propensiunea spre astfel de comportamente,
 cu persoane aparţinând unor etnii diferite, pentru reducerea
tensiunilor interetnice,
 cu vârstnici, cu scopul de a-i remotiva pentru o viaţă activă ca şi
pentru a-i implica în diferite activităţi,
 cu delincvenţi aflaţi în detenţie, cu scopul de a-i pregăti pentru
reintegrarea în familie şi comunitate după liberare,
 cu viitoarele tinere mame, în perioada de sarcină, pentru a
planifica viitoarele roluri.
Conducerea grupurilor de socializare reclamă cunoştinţe şi abilităţi
substanţiale în domeniile dezvoltării personale, a pregătirii pentru schimbare şi a
stimulării schimbării, a dinamicii de grup.

1. Ce se urmărește prin utilizarea brainstorming - ului?
2. Prezentați modul de aplicare al brainstorming - ului
3. Prezentați pașii necesari în conducerea unui grup nominal
4. Ce se urmărește prin intermediul grupurilor de socializare?

Lumen.
METODA SOCIOMETRICĂ ȘI TESTUL SOCIOMETRIC
Cuprins

12.2 Obiectul și metoda sociometriei 76
12.3 Testul sociometric 77
12.4 Matricea sociometrică 78
12.5 Indici sociometrici, sociograma, cadranele sociometrice și prezentarea 79
sociogramei
 să definească sociometria;
 să cunoască ce poate determina testul sociometric;
 să cunoască etapele tehnicii sociometrice;
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
12.2 Obiectul și metoda sociometriei
Considerații Inițiatorul sociometriei este sociologul american J. L. Moreno, originar din

generale România. El afirma că sociometria se ocupa doar de o parte a realității sociale, și
anume de relațiile interpersonale, acordând o importanță deosebită aspectelor
cantitative și calitative ale acestora. "Sociometria are ca obiect studiul matematic al
proprietatilor psihologice ale populațiilor“ în cazul nostru tehnica sociometrică se
ocupă cu studiul relațiilor interpersonale, îndeosebi acelor relații simpatetice care se
bazează pe atracţii şi respingeri între membrii colectivului. Se realizează cu ajutorul
unor formule şi calcule matematice surprinderea unor calităţi/caracteristici
relaţionale ale grupului.
Tehnicile sau metodele sociometrice reprezintă un ansamblu de instrumente
şi procedee destinate să înregistreze şi să măsoare configuraţia şi intensitatea
relaţiilor interpersonale din interiorul grupului (şcolar, de muncă etc.). Sub această
denumire sunt incluse atât instrumentele de culegere a materialului faptic, cât şi
cele de prelucrare, interpretare sau prezentare a materialului respectiv. De aceea,
ele sunt indispensabile pentru cunoaşterea concretă a interacţiunilor ce se stabilesc
în cadrul colectivului de elevi/studenţi/colectivităţi. Studiul sociometric are o triplă
orientare: în primul rând cunoaşterea de către diriginte/director/psiholog a
afinităţilor exprimate de membrii grupului şi implicit a relaţiilor din cadrul
colectivului; în al doilea rând o cunoaştere mai bună de către elevi/angajați a
propriilor lor pozitii în grup; şi în al treilea rând îmbunătățirea relaţiilor şi a
climatului psihosocial a grupului şcolar/colectiv prin acţiuni psihologice specifice.
Prin testul sociometric ca instrument al metodei sociometrice se pot
determina:
- amplasamentul, statutul unui elev/student/angajat în câmpul relațiilor
interpersonale (lider, popular, izolat, ignorat, respins, etc.),
- structura psihologică globală a grupului şi a subgrupurilor din cadrul său,
- diversele centre de influenţă,
- percepţia grupului faţă de un anumit membru,
- coeziunea de grup, etc.
Uşor de administrat şi prelucrat, oferind foarte multe date asupra
microgrupului cercetat testul sociometric poate crea uşor iluzia instrumentului
”ideal”. Totuși trebuie atrasă atenția asupra unor limite privind utilizarea testului
sociometric: acesta nu epuizează totalitatea relaţiilor interpersonale, ceea ce
implică în mod obligatoriu corelarea lui cu alte metode şi tehnici de cercetare;
criteriile testului sociometric trebuie corelate cu orientarea valorică şi cu
motivaţiile preferintelor exprimate; pentru asigurarea succesului cercetării trebuie
creată o atitudine de întelegere, dispoziţii şi atitudini favorabile ale subiecţilor faţă
de test; cercetătorul trebuie să dea dovadă de delicateţe şi competenţă psihosocială,
el este recomandabil a fi un observator participant care să creeze la elevi/angajați
sentimentul utilităţii participării lor la test, să-i implice personal.
Modalitatea de alcătuire, administrare, prelucrare, interpretare a testului
sociometric precum şi prezentarea rezultatelor va fi redată sub forma unui
algoritm, particularizat la colectivitatea urmărită.
Putem să le definim ca metode sau etape ale tehnicii sociometrice:
- testul sociometric;
- matricea sociometrică;
- indicii sociometrici;
- sociograma (reprezentarea grafică a relațiilor);
- cadranele sociometrice;
- prezentarea în fața grupului sau clasei/individual a rezultatelor.
12.3. Testul sociometric
Testul sociometric este considerat instrumentul principal şi punct de plecare

în cunoasterea diferitelor aspecte a procesului de interactiune ce se manifesta în
colectiv. El oferă doar materialul brut în legătură cu aspectele relaţionale ale
elevului/angajatului şi ale grupului în totalitatea sa. Ulterior acest material se va
prelucra şi numai pe baza celor rezultate vom putea cunoaște aceste aspecte.
Testul sociometric constă în formularea unor întrebări prin intermediul cărora
se solicită fiecărui elev/angajat să-şi exprime simpatiile şi antipatiile faţă de ceilalti
colegi ai săi. Foarte important este ca întrebările să aibă la bază criterii atent alese,
care să fie în concordanţă cu interesele, preocupările şi aspiraţiile tuturor
elevilor/angajaților, dar şi cu interesele cercetării. Este necesar să li se ofere
elevilor/angajaților suficiente motive pentru a răspunde cât mai sincer. Exemplu:
Într-o cercetare a fost folosit un test sociometric cu 4 întrebări solicitând elevilor să
indice 3 nume ale unor colegi pentru fiecare întrebare. Aceste întrebări pot avea ca
referinţă diverse aspecte sau domenii de interes: petrecerea timpului liber,
participarea la sarcini profesionale, cooperarea în cadrul echipei sportive, etc. în
cazul nostru întrebările nu s-au referit la un anume aspect, ci s-a lasat un criteriu
general, tocmai pentru a acorda libertate elevilor, pentru ca acestia în răspunsurile
lor să nu fie restrictionaţi. La fiecare răspuns dat s-a urmărit şi motivaţia, deoarece
din aceste motivaţii se poate realiza într-o oarecare măsură evaluarea obiectivă a
elevilor.
Etapele aplicarii testului sociometric:
a) membri grupului primesc motivări, li se explică scopul cercetării:
- fiecare îsi va cunoaşte mai bine locul în grup,
- în repartizarea anumitor sarcini se va tine cont şi de preferințele
interpersonale,
- se va tine cont de relaţiile sociopreferentiale şi în structura formală a
grupului;
b) se obtine încrederea subiecților în caracterul confidențial al răspunsurilor
la întrebări;
c) se distribuie membrilor grupului formularele cu întrebari ce urmează a fi
completate şi se explică clar modul de completare
d) se precizează caracteristicile situaţiei:
- grupul în cadrul căruia se fac alegerile şi respingerile;
- sensul fiecarei întrebări;
- limitarea la un anumit număr de răspunsuri, se recomandă 3 sau 5
răspunsuri în funcţie de mărimea grupului;
- se explică faptul că poate răspunde atât cât corespunde preferințelor
sale dar să nu depășească numărul maxim indicat;
- se precizeaza faptul că ordinea preferintelor este o ordine valorică, cel
de pe locul întâi să fie cel mai preferat, iar urmatorii în ordine
descrescătoare;
- nu se impune o limită de timp pentru completare.
e) se recolteaza răspunsurile.
Testul sociometric se poate folosi într-o cercetare transversală pentru a
surprinde evoluţia relaţiilor colectivului. Astfel, testul urmează a fi administrat
periodic, iar rezultatele obținute să fie comparate între ele. Trebuie specificat
faptul că reluarea testului la intervale prea scurte, diminuează eficacitatea,
subiecţii orientându-se mai mult după răspunsurile anterioare, care sunt încă vii în
memorie, decât după ceea ce simt în momentul respectiv. De asemenea în cazul în
care intervalele sunt prea mari riscăm să pierdem din vedere dependenţa strictă
dintre fenomene. Este indicată reluarea testării sociometrice anual.
12.4. Matricea sociometrică
Matricea Datele testului sociometric sunt înregistrate într-un tabel cu două intrări,
sociometrică unde atât pe verticală cât şi pe orizontală sunt trecuţi elevii/angajații din colectivul
respectiv. Pe verticală se trec punctele atribuite din alegerile/respingerile colegilor
nominalizaţi, iar pe orizontală percepţiile pozitive şi negative atribuite de
asemenea colegilor.
Matricea sociometrică este mai mult un instrument tehnic decât unul de
cunoastere. Ea facilitează descoperirea şi ordonarea datelor brute pe care ni le
oferă testul şi asigură condiţiile necesare pentru manipularea şi prelucrarea lor.
Pe verticală se trec în ordine, corespunzător fiecărui elev/angajat, cu culoare
rosie +3, +2, +1 puncte în dreptul colegilor aleşi, preferaţi, iar cu culoare albastră
- 3, - 2, - 1 puncte în dreptul colegilor respinşi, nominalizați la întrebarea a doua.
Pe orizontală se trec percepţiile pozitive reprezentate prin cercuri roşii şi
percepţiile negative reprezentate prin cercuri albastre. Mai apoi în capetele de
tabel ale matricii sociometrice se calculează suma punctelor obţinute din alegeri
şi respingeri şi suma percepţiilor pozitive/negative.
Primul coleg ales la prima întrebare primeşte +3 puncte, al doilea +2 puncte,
iar al treilea +1 punct. Primul coleg nominalizat la întrebarea a doua primește - 3
puncte, al doilea - 2 puncte, iar al treilea - 1 punct. Toti cei trei nominalizati la
întrebarea a treia primesc nediferențiat un cerc rosu, iar cei trei nominalizați la
întrebarea a patra primesc de asemenea nediferentiat un cerc albastru.
12.5. Indici sociometrici, sociograma, cadranele sociometrice și prezentarea sociogramei
Indici Pe baza datelor brute rezultate din testul sociometric şi trecute în matrice se
sociometrici pot calcula o multime de indici sociometrici.
Indicele statusului sociometric arată pozitia ocupată de o persoană în cadrul
grupului şi se calculează după formula:
I = n / (N- 1),
unde n = numărul alegerilor primite de respectiva persoana,
N = numărul membrilor grupului
Sociograma Pe baza datelor cuprinse în matricea sociometrică putem întocmi sociograma
care ne prezintă sub forma grafică relaţiile interpersonale din interiorul
colectivului. Ea scoate în evidenţă printr-un mod grafic nu numai locul fiecarui
elev/angajat ci şi diverse tipuri de reţele interpersonale. Aceste rețele se cuantifică
în sociogramă prin diferite simboluri grafice.
Există două categorii de sociograme, individuale şi colective. Primele nu sunt
altceva decât un extras din sociograma colectivă și prezintă situaţia unui
elev/angajat aşa cum rezultă ea din totalitatea relaţiilor cu ceilalţi colegi.
O sociogramă se poate prezenta sub forma moleculară (asemeni legăturilor
dintre molecule) sau sub forma ”ţintă” (relaţiile sunt prezentate în cadrul unui
număr de cercuri concentrice). Numărul cercurilor din care e formată ”tinta” poate
fi mai mic sau mai mare în funcţie de numărul angajați din departament/ elevilor
din clasă sau în funcţie de distanţa sociometrică dintre angajați/ elevi. Este
recomandat un număr de cercuri impar astfel încât cercul de nivel mediu (de ex.
cercul 4 din 7) este nivelul corespunzător statutului sociometric nul. Cercurile din
interior corespund nivelului de integrare, în care se află angajații/elevii cu
punctajul total pozitiv, iar cercurile din exterior corespund nivelului de
"neintegrare", în care se află angajații/elevii cu punctaj total negativ.
Liderul informal al grupului (cu punctajul cel mai mare) este așezat în centrul
cercului numărul 1(cerc numerotat astfel de la interior spre exterior). Cu cât un
angajat/elev are un punctaj mai mic cu atât se depărtează mai mult de centrul
cercului 1 sau chiar de grup.
Cadranele Cadranele sociometrice ne oferă posibilitatea de a prelucra şi interpreta
sociometrice relaţiile interpersonale sub aspectul dinamicii lor în timp. Comparând datele ce
figurează în cadrane se pot desprinde o serie largă de trăsături ale colectivului ca
întreg. Observând ponderea distribuţiei elevilor/angajaților în cadrane se pot
cunoaște influenţele şi ”constrângerile” pe care colectivul le poate exercita asupra
lor. Procedeul cadranelor surprinde fenomenele sociale în intimitatea lor.
Prezentarea Prezentarea sociogramei se poate face în fața colectivului/ clasei (punctând
sociogramei pe aspectele generale) dar şi individual (punctând pe aspectele particulare ale
angajatului/ elevului). Trebuie să subliniem că este recomandat a se scoate în
evidenţă partea pozitivă a concluziilor astfel încât să îmbunătățim climatul
psihosocial, să încălzim relaţiile dintre elevi/angajați. Se impune conştientizarea
fiecărui angajat/ elev asupra rolului, statusului şi pozitiei sale în grup, în mod
realist şi consilierea acestora pentru a diminua conflictele sau atitudinile negative
Anexă Testul sociometric
Exemplu
1. Dacă s-ar reorganiza clasa cu cine ați dori să fiți din nou coleg? De ce?
1. 1.............
1. 2.............
1. 3.............
2. Dacă s-ar reorganiza clasa cu cine nu ati dori să fiți din nou coleg? De ce?
2. 1.............
2. 2.............
2. 3.............
3. Cine crezi că te-a ales, ca te-a nominalizat la prima întrebare? De ce?
3. 1.............
3. 2.............
3. 3.............
4. Cine crezi ca te-a respins, că te-a nominalizat la a doua întrebare? De ce?
4. 1.............
4. 2.............
4. 3.............
Testul sociometric – indicator al relaţiilor în cadrul clasei de elevi

Metodele sociometrice sunt utilizate pentru studierea colectivelor de
elevi/angajați, investigaţi ca grupuri cu structură proprie. Aceste metode vizează
investigarea naturii, configuraţiei şi intensităţii relaţiilor interpersonale din cadrul
unui grup precum şi a fenomenelor care apar pe baza acestora: de comunicare, de
colaborare, de influenţare, etc.
Cercetarea sociometrică începe prin utilizarea testului sociometric. Prin
intermediul utilizării acestuia se pot obţine date referitoare la relaţiile preferenţiale
din cadrul grupului precum şi la stadiul concret de structurare al acestora.
Iată cum arată un astfel de test:

Nume şi prenume…………………………
Data…………..
1. Dacă ai avea de făcut o lucrare împreună cu un coleg, pe care l-ai alege?
1..……………………………..…
2…………………………………
3..………………………………..
2. Dacă ai avea de făcut o lucrare cu un coleg, cu care nu ai vrea să lucrezi?

1…………………………………
2…………………………………
3. …………………………………
Datele obţinute în urma aplicării testului sociometric, se prelucrează,

realizându-se pentru început matricea sociometrică:
MATRICEA SOCIOMETRICĂ
S
ub. 0 1
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
Ab
Va
Rb
Vr
Is
Ab- alegeri brute
Va- valoarea alegerilor
Rb- respingeri brute
Vr- valoarea respingerilor
Is- indice de status
Indicele sociometric permite efectuarea de aprecieri referitoare la poziţia
ocupată de un anumit membru al grupului din perspectiva atitudini faţă de colectiv,
respectiv a expansiunii sociale şi a atitudinii colectivului faţă de el, respectiv a
incluziunii sociale. Calculul incelui sociometric se realizează după următoarea
formulă:
n
I=
N-1
unde n este reprezentat de numărul alegerilor primite de subiectul respectiv,
iar N numărul total al membrilor grupului.
Datele obţinute în urma realizării matricei sociometrice şi a calculării
indicilor mai sus prezentaţi sunt transpuse în sociograme, care redau grafic relaţiile
în cadrul grupului. Aceste sociograme pot fi individuale sau colective.
SOCIOGRAMA CLASEI DE ELEVI /DEPARTAMENT
IZOLAŢI
POPULARI
FOARTE POPULARI
LIDER

1. Cine a fost initiatorul sociometriei?
2. Prezentați etapele aplicării testului sociometric
3. Ce facilitează matricea sociometrică?
4. Cum se realizează prezentarea sociogramei

Lumen.
2. Mihăilescu I., (2003), Sociologie generală. Iaşi: Editura Polirom.

Curs - Metode de Cercetare in Stiintele Sociale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - Metode de Cercetare in Stiintele Sociale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

METODE DE CERCETARE

Unitatea de învăţare nr. 2. 13

Unitatea de învăţare nr. 3. 19

Unitatea de învăţare nr. 4. 26

Unitatea de învăţare nr. 5. 32

Unitatea de învăţare nr. 6. 38

Unitatea de învăţare nr. 7. 47

Unitatea de învăţare nr. 8. 52

Unitatea de învăţare nr. 9. 59

Unitatea de învăţare nr. 10. 63

Unitatea de învăţare nr. 12. 76

După finalizarea cursului, studenţii vor fi capabili să:

Este necesară actualizarea cunoştinţelor specifice disciplinelor: Sociologie și

Sunt propuse 2 teme de control. Studenţii vor încarca rezolvările temelor de

Fiecare UI este structurată astfel:

Durata medie de studiu individual

METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE

1.1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.1 UI 1 7

1.1. Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.1 UI 1

 să înţeleagă necesitatea studierii metodelor de cercetare;

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2,5 ore.

1.2. Conţinutul metodologiei de cercetare sociologică

Consideraţii Oamenii nu au aşteptat apariţia sociologiei pentru a pune întrebări şi pentru a

1.3. Precizări terminologice

Definirea Prin metodă se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de

1.4. Conceptul de metodologie

Metodologia Conform etimologiei, metodologia desemnează “ştiinţa metodelor” (Chelcea,

falsificare neconfirmare nedecidibil confirmare verificare

Tipuri de ipoteze (Chelcea, S., 1998, pp. 45-48):

1.5. Test de autoevaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 1

1.6. Bibliografia Unităţii de învăţare Nr.1

ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE

2.1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.2 UI 2 13

2.1. Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.2 UI 2

2.2 Etapele anchetei prin chestionar

Etapele Ancheta prin chestionar trebuie să parcurgă în funcţie de temă, scopuri şi

2.3. Test de evaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 2

ANCHETA SOCIOLOGICĂ ŞI SONDAJUL ÎN CONTEXTUL METODOLOGIC SOCIO-

3.1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.3 UI 3 19

3.1. Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.3 UI 3

 să înţeleagă complexitatea metodei de investigaţie sociologică;

Durata medie de parcurgere acestei unităţi de învăţare este de 2,5 ore.

3.2. Ancheta sociologică

Sondajul de Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice, el este

3.4. Tipurile anchetelor sociologice

Clasificarea Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii:

Tehnici de Ancheta ca o metodă specifică ştiinţelor socio-umane, presupune un schimb

3.7. Bibliografia Unităţii de învăţare Nr. 3

4.1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.4 UI 4 26

4.1. Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.4 UI 4

 să cunoască principalele caracteristici şi clasificarea chestionarelor;

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2,5 ore.

4.2 Precizări conceptuale.

4.3. Clasificarea chestionarelor

Clasificarea Clasificarea chestionarelor se face:

4.4. Structura chestionarelor

Tipuri de În structura chestionarelor, după funcţia lor pot fi puse în evidenţă

4.5. Test de autoevaluare 1 al unităţii de învăţare Nr. 4

4.6. Bibliografia Unităţii de învăţare Nr. 4

5.1 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 5 UI 5 32

5.1. Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 5 UI 5

 să definească ancheta prin interviu;

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2,5 ore.