LECTII DE TEORIA GENERALA A

DREPTULUI

CAMELIA IGNATESCU

1
 Capitolul I. Dreptul

1.1. Premise

Pentru a înţelege ce înseamnă dreptul din perspectiva Teoriei generale a dreptului ar trebui să
înţelegem cu prioritate diferenţa majoră dintre semnificaţia uzuală a acestui termen şi cea ştiinţifică.

În limbajul comun, termenul de drept este adeseori folosit cu mai multe sensuri. În mod curent,
sensul noţiunii, atunci când apreciem că ceva este drept sau nedrept, este acela de just sau corect
ori ilegal sau incorect.

În expresia „am dreptul să…”, sensul este acela de prerogativă văzută în mod comun ca o
recunoaştere legală a posibilităţii de a acţiona într-un fel sau altul.

În egală măsură, în expresia „nu am dreptul să…”, sensul este acela de a recunoaşte existenţa unei
bariere legale între ceea ce intenţionez şi ceea ce legea îmi permite să fac. Folosirea acestor expresii
în limbajul comun reprezintă în fapt percepţia cotidiană şi profană a noţiunii de drept. În sens juridic,
dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice destinate să reglementeze conduita subiectelor
umane a căror respectare poate fi asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului[1].
Dreptul astfel conceput face obiectul ştiinţei dreptului. Relaţia fiecăruia dintre noi cu dreptul este
permanentă şi inevitabilă. Practic, marea majoritate a faptelor şi acţiunilor pe care le întreprindem
sunt supuse conştient sau nu unei norme juridice. De pildă, o simplă călătorie cu un mijloc de
transport în comun ne transformă în subiect al raportului juridic de drept al transporturilor,
dobândind drepturi şi obligaţii specifice calităţii noastre e călător. Astfel, călătorului îi revine
obligaţia de a respecta regulile de călătorie stabilite pentru transportul de persoane, de a se supune
măsurilor luate de angajaţii transportatorului şi de a achita contravaloarea biletului de călătorie.
Corelativ cu aceste obligaţii, călătorul are dreptul de a i se asigura condiţiile de confort şi serviciile
necesare unei călătorii normale, de a fi luate toate măsurile de siguranţă necesare pentru ca, pe
timpul călătoriei, până la ajungerea la staţia de destinaţie, să nu i se întâmple nimic, transportatorul
fiind răspunzător în caz de moarte sau accidentare a acestuia [1]. Înainte de apariţia Codului civil
2011, legea aplicabilă în materia transportului de persoane era reprezentată de dispoziţiile art. 1470
pct. 2 şi art. 1473-1477 C. civ. 1864 şi ale art. 413-441 C. com. Prin urmare, ne interesează dreptul în
vigoare la un moment dat într-un anume stat, denumit drept pozitiv. La rândul său, acesta se
împarte în două subansamble:

a) dreptul obiectiv – format din ansamblul normelor juridice;

b) dreptul subiectiv – format din prerogativele subiectelor de drept de a-şi exercita în concret
drepturile ce le revin potrivit dreptului obiectiv.

De pildă, dreptul obiectiv, respectiv art. 555 C. civ. 2011, defineşte proprietatea privată ca fiind
dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în
limitele stabilite de lege.

Dreptul subiectiv, ce derivă din dreptul obiectiv sus-menţionat, conţine prerogativele pe care
proprietarul le are asupra bunului său, să zicem un autoturism. Acesta îl poate utiliza, vinde, închiria
sau garanta ca împrumut, exercitând astfel posesia, folosinţa şi dispoziţia reglementate de dreptul
pozitiv obiectiv.

2
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate îi este recunoscută doar proprietarului, toate
celelalte persoane (terţii) având obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-l
stânjeni pe proprietar în exerciţiul dreptului său.[1] Drepturile subiective ale persoanei nu pot exista
în afara sistemului de norme juridice proprii dreptului pozitiv obiectiv. Dreptul subiectiv există ca
urmare a manifestărilor de voinţă ale titularilor săi ce valorifică astfel o prerogativă conferită de lege
[2]. Dreptul subiectiv este protejat de norma juridică în vigoare. Pot exista diferenţe însemnate între
dreptul subiectiv de proprietate, în funcţie de nuanţele specifice dreptului obiectiv intern al fiecărui
stat. Tot astfel, chiar şi dreptul subiectiv la viaţă, care pare că ar trebui unanim şi similar recunoscut
de toate sistemele de drept, comportă diferenţe majore, în special în ţările africane. În Afganistan,
de pildă, conflictele armate dintre triburi se încheie uneori prin decizii ale Sfatului Bătrânilor, care
decide sacrificarea, cu titlu de „jertfă adusă celui mai puternic”, a două sau trei persoane apropiate
şefului tribului declarat învins. În acest caz, invocarea dreptului la viaţă este lipsită de valoare,
întrucât dreptul obiectiv nu apără în niciun fel persoana supusă unei astfel de proceduri [3]. Analiza
corelaţiei dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv devine esenţială şi vitală în exemplul de mai sus. De
regulă, la o scară mai puţin dramatică regulile dreptului pozitiv creează drepturi subiective şi obligaţii
corelative. Există însă, potrivit unor autori, şi situaţii când dreptul obiectiv nu generează drepturi
subiective, cum ar fi prevederile normelor constituţionale referitoare la obligaţia statului român de a
garanta un nivel de trai sau dreptul la muncă care nu ar crea drepturi subiective corelative, în sensul
că individul nu poate cere prestaţii determinate din partea statului [4]. Tot astfel se întâmplă cu
regulile penale care nu dau naştere unor drepturi subiective, ci formează reguli de disciplină socială,
străine de concepţia drepturilor subiective.

1.2. Ştiinţa dreptului

Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, format în mod istoric
şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale. Ştiinţa este structurată pe ramuri determinate după
obiectul generic al studiului lor.

Astfel există:

– ştiinţe ale naturii: astronomia, fizica, chimia, ştiinţe ale omului;

– ştiinţe ale societăţii: antropologia, etnografia, sociologia, politologia, ştiinţa dreptului:

– ştiinţe generale: logica, matematica, cibernetica;

– ştiinţe ale acţiunii: ştiinţele tehnice, medicale, educaţionale.

La rândul său, ştiinţa dreptului este structurată în mai multe subdiviziuni.

Specificul ştiinţelor juridice constă în faptul că ele studiază evoluţia istorică concretă a fenomenului
juridic, instituţiile şi ramurile de drept cu trăsături specifice.

Ştiinţele juridice sunt grupate în trei categorii:

1. ştiinţele juridice care studiază dreptul în ansamblul său: Teoria generală a dreptului, Filosofia
dreptului, Sociologia juridică etc.;

3
2. ştiinţele juridice istorice al căror obiect îl formează studiul dreptului în evoluţia sa istorică concretă:
Dreptul roman, Istoria dreptului românesc etc.;

3. ştiinţele juridice de ramură care studiază diferite categorii ale normelor de drept, grupate pe baza
obiectului lor comun: Drept constituţional, Drept civil, Drept penal, Drept processual civil, Drept
procesual penal, Drept comercial, Drept fiscal etc.

În ceea ce priveşte „Teoria generală a dreptului”, aceasta este o ştiinţă de graniţă, desprinsă din
filosofie. Ea cercetează formele, conţinuturile, structurile, funcţiile, mecanismele fenomenului social
al dreptului, pentru a le explica în mod raţional.

De altfel, limita dintre „Filosofia dreptului” şi „Teoria generală a dreptului” este încă un subiect de
reflecţie pentru specialiştii în materie. În opinia lui Kelsen, filosofia dreptului caută să răspundă la
problema cunoaşterii regulilor pe care dreptul trebuie să le adopte sau să le stabilească. În alţi
termeni, subiectul său specific este problema justiţiei. Dimpotrivă, „Teoria generală a dreptului” are
ca subiect dreptul aşa cum este de fapt, efectiv, şi anume dreptul pozitiv atât naţional, cât şi
internaţional. Obiectivul constă în analiza structurii dreptului pozitiv şi fixarea noţiunilor
fundamentale de cunoaştere a acestui drept [1]. Deşi textul sus citat pare foarte abstract, în realitate
acesta ne transmite că filosofia dreptului tratează fenomenul juridic în strânsă legătură cu morala şi
etica, pe când „Teoria general a dreptului” studiază ansamblul normelor juridice în vigoare, a căror
respectare poate fi asigurată la nevoie de organele special abilitate ca instrumente ale forţei de
constrângere a statului. Spre exemplu, furtul este în egală măsură imoral şi ilegal. Acesta este
incriminat în Codul penal printr-o normă juridică ce cuprinde şi pedeapsa ce poate fi aplicată
infractorului (art. 228-232 C. pen. 2014). Sancţiunea morală pentru cel ce săvârşeşte această faptă
este legată de atitudinea membrilor societăţii în raport cu acesta.

Articolul din Codul penal menţionat face parte din sistemul de norme juridice analizat în „Teoria
generală a dreptului”. Modalitatea în care acesta este redactat, structura normei juridice şi felul
acesteia, precum şi răspunderea penală antrenată în cauză reprezintă obiecte de studiu ale „Teoriei
generale a dreptului”.

Pe de altă parte, în cea de-a doua ipoteză, cea a sancţiunii morale, intrăm în domeniul „Filosofiei
dreptului”, care va accentua legătura dintre legal şi moral din perspectiva idealului de justiţie care
este sau ar trebui să fie dezideratul oricărei societăţi.

De reţinut!

Dreptul pozitiv este dreptul în vigoare la un moment dat într-un anume stat. Acesta se împarte în
două subansamble:

a) dreptul obiectiv, format din ansamblul normelor juridice;

b) dreptul subiectiv, format din prerogativele subiectelor de drept de a-şi exercita în concret
drepturile ce le revin potrivit dreptului obiectiv.

4
Ştiinţa juridică studiază evoluţia istorică concretă a fenomenului juridic, instituţiile şi ramurile de
drept cu trăsături specifice. Teoria generală a dreptului studiază ansamblul normelor juridice în
vigoare, a căror respectare poate fi asigurată, la nevoie, de organele special abilitate ca
instrumente ale forţei de constrângere a statului. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă de
graniţă, desprinsă din filosofie, care cercetează formele, conţinuturile, structurile, funcţiile şi
mecanismele fenomenului social al dreptului, pentru a le explica în mod raţional.

Capitolul al II-lea. Sistemul dreptului pozitiv

2.1. Premise

Dreptul pozitiv este format din ansamblul normelor juridice în vigoare într-un stat la un moment dat.
Prin urmare, acesta organizează relaţiile interumane dintr-o societate concretă.

Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o structură diferită în funcţie de forma de
proprietate dominantă într-o anumită etapă istorică şi fiind influenţat de tradiţiile legislative şi
nivelul tehnicii legislative din ţara respectivă. Cunoaşterea sistemului de drept are o importanţă
esenţială, întrucât studiul său permite descoperirea şi completarea anumitor lacune, eliminarea
normelor perimate şi asigurarea concordanţei principiale dintre normele dreptului în vigoare.

Dreptul pozitiv a fost şi rămâne un concept cu o dinamică susţinută, care provine din necesitatea
adaptării normelor sale la realităţile contemporane. Construcţia sistemului juridic al unui stat
determină coerenţă şi stabilitate mediului social şi economic contribuind la dezvoltarea societăţii.

Elaborarea actelor normative trebuie să reprezinte un răspuns la o nevoie socială. De pildă,

introducerea în Codul civil din 2011 a unor dispoziţii cu privire la posibilitatea alegerii regimului
matrimonial şi a încheierii de convenţii matrimoniale[1] reprezintă un feed-back la problemele ivite
în gestionarea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor într-o societate modernă. Regimul
comunităţii de bunuri rigid şi generator al unor dificultăţi de probare a contribuţiei soţilor în cazul
partajului de bunuri commune a devenit doar o opţiune, soţii având posibilitatea de a alege şi
varianta regimului separaţiei de bunuri[2], a cărei gestionare este mult mai flexibilă şi facilă. Dreptul
pozitiv român are o componentă materială şi una procedurală, componenta procedurală fiind
reprezentată de Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală, Codul de procedură fiscală,
precum şi alte norme de procedură din legi speciale, de exemplu, Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ[3].

[1] Art. 329 şi urm. C. civ. 2011. Art. 329 prevede că: „alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin
încheierea unei convenţii matrimoniale”.

[2] În cazul regimului separaţiei de bunuri, art. 360 alin. (1) C. civ.2011 prevede: „fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa
bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată”.

[3] M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.

5
[3] Gh . Mihai, R. M otica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 58.

Componenta materială este reprezentată de normele dreptului pozitiv român, cu excepţia normelor
procedurale sus-menţionate.

Sistemul dreptului prezintă următoarele caractere:

a) flexibilitate – determinată de diferenţierea ramurilor sale în funcţie de obiectul şi metoda de

reglementare în paralel cu interferenţa normelor de drept public şi privat în cadrul unor ramuri de
drept cu caracter mixt, cum ar fi dreptul muncii sau dreptul afacerilor.

b) integralitate – presupune că proprietăţile sistemului sunt rezultate ale interacţiunii dintre

componentele sale.

c) dinamică – determinată de adaptarea sistemului de drept la schimbările vieţii sociale.

d) conservativitate – presupune că stabilirea formelor sistemului de drept garantează stabilitatea

relativă a ordinii sociale normative.

e) permeabilitate este atât internă – condiţionarea reciprocă

a componentelor sale –, cât şi externă – interacţiunea cu sistemele sociale nejuridice[1].

Modificarea sau dispariţia unor norme juridice, diferenţierea sau desprinderea unor noi ramuri de
drept ori reunirea acestora nu afectează sistemul dreptului, ci îi întemeiază complexitatea elastică şi
deschiderea în societate.

2.2. Diviziunea dreptului în drept intern şi drept internaţional

Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un stat, indiferent dacă este
vorba despre un stat naţional unitar sau un stat federativ. Deşi în statele federative există şi
reglementări specifice ale statelor federale, acestea trebuie să respecte reglementările federale
valabile pentru întreaga federaţie.

Subiectele dreptului intern sunt persoanele fizice şi juridice din interiorul unei ţări, precum şi statul.
Dreptul internaţional, urmând distincţia fundamentală stabilită în dreptul intern între drept public şi
drept privat, are, la rândul său, două ramuri: Dreptul internaţional public şi Dreptul internaţional
privat.

A. Dreptul internaţional public are ca obiect relaţiile interstatale. Acesta se formează prin acordul de
voinţă al statelor suverane şi egale în drepturi în relaţiile lor reciproce. Putem defini dreptul
internaţional public ca fiind ansamblul regulilor care guvernează relaţiile dintre subiecţii de drept
internaţional. În cadrul acestei ramuri se distinge un drept internaţional public general de o
multitudine de materii specializate, precum: dreptul păcii, dreptul conflictelor armate şi dreptul
penal internaţional.

[1] Gh . Mihai, R. M otica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 58.

6
Dreptul păcii este un drept de cooperare şi cuprinde regulile ce reglementează relaţiile normale,
paşnice, dintre naţiuni.

Dreptul conflictelor armate este format din ansamblul regulilor care reglementează confruntările
militare dintre state, referindu-se la declanşarea stării de război, desfăşurarea operaţiilor militare,
situaţia civililor în raport cu armatele în conflict, protecţia victimelor războiului etc.

Dreptul penal internaţional se aplică în cadrul tribunalelor internaţionale pentru judecarea crimelor
de război şi contra umanităţii şi reprezintă o excepţie a principiului suveranităţii statale, răspunderea
penală pentru aceste tipuri de infracţiuni tinzând să se internaţionalizeze.

B. Dreptul internaţional privat se defineşte ca fiind ansamblul normelor juridice ce au ca scop

soluţionarea conflictelor de legi şi de jurisdicţii în cazul raporturilor juridice private cu element de
extraneitate [1].

Prin raport juridic cu element de extraneitate se înţelege un raport în care un element sau un fapt de
care este legată naşterea, modificarea sau stingerea sa se află în străinătate ori sub imperiul unei legi
străine.

Există situaţii în care, în soluţionarea unei cauze, sunt implicate două jurisdicţii, dreptul internaţional
privat cuprinzând soluţii cu privire a problema alegerii legii aplicabile în situaţia dată. De pildă, în
cazul divorţului în care unul dintre soţi este cetăţean străin, părţile pot alege de comun acord una
dintre următoarele legi: legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data
convenţiei de alegere a legii aplicabile; legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima
reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de
alegere a legii aplicabile; legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi; legea statului pe
teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani; legea română [2].

2.3. Diviziunea dreptului intern în drept public şi drept privat

După criteriul interesului ocrotit de lege, jurisconsultul roman Ulpian a divizat dreptul intern în drept
public şi drept privat. Conform acestuia, dreptul intern privat este cel stabilit prin convenţii de către
particulari între ei, astfel încât să-şi satisfacă interesele prin reciprocitate, pe când dreptul intern
public are ca obiect organizarea vieţii comunitare astfel încât să garanteze şi să apere ordinea
publică, securitatea socială, interesul general. Statul nu intervine în raporturile dintre particulari
decât dacă şi în măsura în care, prin convenţiile lor, pun în pericol sau lezează ordinea publică,
securitatea socială, interesul general sau una dintre părţi este lezată în interesul ei, prin acte ilicite,
de cealaltă parte.

Totuşi, graniţa între dreptul public şi dreptul privat nu este atât de clară. Cele mai numeroase
raporturi de drept privesc şi interesul general şi interesul privat.

[1] t.R. PoPescu, Drept internaţional privat, Ed. Romfel, Bucureşti, 1994, p. 21.

[2] Art. 2597 C. civ. 2011.

7
Normele de drept privat contribuie la ordinea publică, deoarece respectarea lor adduce pacea
socială; de pildă, în situaţia în care una dintre părţile unui contract nu-şi îndeplineşte obligaţiile cu
rea-credinţă, garantând cu instrumente de plată de tipul cecului sau biletului la ordin fără acoperire,
săvârşind infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 C. pen. [1], raportul juridic dintre părţi va
avea atât un aspect privat, reprezentat de relaţia juridică stabilită prin contract, cât şi un aspect
public, reprezentat de răspunderea penală.

Subiectele de drept privat nu pot face abstracţie de prevederile normelor de drept public, pentru
simplul motiv că aceştia sunt membrii aceleaşi comunităţi ale cărei reguli de conduit sunt obligaţi să
le respecte. Interesul privat se subsumează interesului public, aşa cum interesul public nu poate
sacrifica interesul privat fără ca astfel el însuşi să rămână nealterat [2].

Structura dreptului public român include dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal,
dreptul fiscal, dreptul vamal şi dreptul financiar. Dreptul privat are la rândul său o structură proprie
ce include: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul concurenţei etc.

În procesul de dezvoltare a sistemului de drept pozitiv roman s-au format şi ramuri de drept mixte,
în care subzistă atât elemente de drept privat, cât şi elemente de drept public, precum: dreptul
muncii şi securităţii sociale, dreptul funciar, dreptul mediului sau dreptul afacerilor.

Caracteristicile raporturilor de drept public sunt:

– unul dintre subiecte este statul sau instituţiile statului;

– statul sau instituţiile statului îşi subordonează celălalt subiect;

– prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public general;

– statul sau instituţiile statului poate oricând să pună capăt raportului ori să-i modifice conţinutul.

Caracteristicile raporturilor de drept privat sunt:

– fiecare dintre subiecte urmăreşte un interes personal;

– părţile se află pe poziţii de egalitate;

– oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului doar în condiţiile prevăzute prin
convenţia pe care au încheiat-o împreună.

[1] Infracţiunea de înşelăciune este reglementată în Codul penal din 2014 la art. 244.

[2] Gh . Mihai, Inevitabilul drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 105.

8
2.4. Ramura de drept

Normele juridice dintr-un stat formează sistemul de drept. În ansamblul lor, normele juridice sunt
legate între ele şi grupate într-un sistem unitar.

În cadrul acestei unităţi, normele juridice se divid în anumite părţi interdependente, respectiv ramuri
de drept şi instituţii juridice.

Ramura de drept reprezintă un grup omogen de norme şi instituţii juridice care sunt legate între ele
prin obiectul lor comun, prin principii comune şi printr-o metodă comună folosită în reglementarea
relaţiilor sociale specifice potrivit intereselor din societatea respectivă.

Aşadar, criteriile de grupare a normelor juridice în ramuri de drept sunt:

1. Obiectul reglementării juridice – reprezintă o categorie omogenă şi unitară de relaţii sociale

reglementate de nome juridice care la rândul lor sunt unitare şi uniforme. Spre exemplu,
obiectul dreptului civil este format din raporturile sociale patrimoniale reale (care au în
conţinutul lor drepturi reale [1]) şi obligaţionale (care au în conţinutul lor drepturi de creanţă
[2]).

2. Metoda de reglementare – reprezintă modul în care statul reglementează anumite categorii

de relaţii sociale. Metoda poate fi cea a egalităţii juridice a părţilor sau cea a subordonării
acestora. De pildă, în dreptul civil părţile se situează pe poziţii de egalitate, în sensul că toate
persoanele fizice sau juridice se supun în mod egal legilor civile edictate. Astfel, în cazul unui
contract de închiriere atât chiriaşul, cât şi proprietarul au drepturi şi obligaţii corelative, iar în
cazul în care executarea contractului este defectuoasă aceştia se pot adresa în mod egal
instanţei de judecată, fiindu-le aplicabile aceleaşi norme juridice în desfăşurarea procesului civil.
Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal metoda de reglementare porneşte de la
inegalitatea părţilor, respectiv subordonarea oricărei persoane fizice sau juridice căreia îi revine
obligaţia de a nu încălca prescripţiile normei penale sau a infractorului în situaţia în care aceste
norme au fost încălcate, în raport cu statul reprezentat prin organele sale judiciare.

În anumite ramuri de drept asistăm la o utilizare conjugate a celor două metode de

reglementare, de exemplu în dreptul afacerilor, în care raportul juridic specific se caracterizează
prin aceea că părţile pot avea o poziţie de egalitate juridică, atunci când ne referim la relaţii
guvernate de normele dreptului privat, în situaţiile în care se încheie, se modifică sau se
desfiinţează raporturi de afaceri (de exemplu, contracte de vânzare-cumpărare), sau o poziţie de
subordonare juridică a părţilor,

[1] Drepturile reale sunt drepturi subiective în virtutea cărora titularul lor îşi poate exercita atributele conferite de lege, nemijlocit
asupra bunului la care se referă, fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Drepturile reale principale, potrivit codului civil,
sunt: dreptul de proprietate publică sau privată, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul
de superficie.

[2] Drepturile de creanţă sunt drepturi subiective patrimoniale în temeiul cărora titularul lor sau subiectul activ, numit creditor,
poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

9
atunci când ne referim la relaţiile guvernate de dreptul public, respectiv în cadrul raporturilor
juridice în care una dintre părţi este statul sau organele reprezentative (Oficiul Registrului
Comerţului, Administraţia fiscală etc.).

3. Calitatea subiectelor raporturilor juridice. În anumite ramuri de drept subiectele nu trebuie să aibă
o calitate specială, fiind necesar şi suficient doar calitatea acestora de persoană fizică - fiinţa umană
luată individual – sau de persoană juridică – colectiv de oameni cu organizare proprie, având un
patrimoniu propriu, în vederea realizării unui anumit scop. Alte ramuri de drept impugn subiectelor
raportului juridic o calitate specială, cum ar fi cea de organ al puterii legislative, infractor (în dreptul
penal) sau organ al administraţiei publice (în dreptul administrativ).

Potrivit acestor criterii, sunt determinate mai multe ramuri de drept.

A. Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului public formată din normele juridice care
reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii în stat.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturile juridice fundamentale, reglementate de

Constituţie şi alte norme de drept constituţional, ce au în conţinutul lor drepturi majoritar
nepatrimoniale, precum: dreptul la viaţă, dreptul la alegeri, dreptul de a solicita şi de a primi
cetăţenie română etc.

2. Metoda de reglementare este cea a subordonării faţă de stat a celorlalte subiecte ale raportului
juridic de drept constituţional.

3. Calitatea subiectelor este specială, în cadrul raportului juridic de drept constituţional unul dintre
subiecte este întotdeauna statul, alături de care pot fi subiecte de drept constituţional poporul,
partidele şi partidele politice legal constituite, avocatul poporului, cetăţenii, străinii şi apatrizii,
organizaţiile guvernamentale legal constituite care au ca unic scop apărarea drepturilor omului.

B. Dreptul administrativ este ramura dreptului public ce reglementează relaţiile sociale din sfera
administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei
publice sau alte autorităţi statale, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele
administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte [1]. Prin urmare, dreptul administrative
priveşte două categorii de relaţii sociale: raporturile din sfera de activitate a administraţiei publice
(raporturi de administraţie activă) şi raporturile conflictuale ale administraţiei cu persoanele fizice
şi juridice (raporturi de contencios administrativ).

[1] A. iorGovAn, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck,

Bucu reşti, 2001, p. 121.

10
1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturile în care autorităţile administraţiei publice
înfăptuiesc puterea executivă, fiind purtătoare ale autorităţii publice, ce au în conţinutul lor drepturi
majoritar nepatrimoniale, precum dreptul de a obţine o autorizaţie de construcţie sau dreptul de a
obţine informaţii de interes public ce provin de la un organ administrativ, şi drepturi patrimoniale,
precum dreptul organului administrativ de a încasa contravaloarea redevenţei în baza unui contract
de concesiune.

2. Metoda de reglementare este cea a subordonării oricărei persoane fizice sau juridice faţă de
organele administraţiei publice sau a subordonării organului de stat inferior faţă de cel superior.

3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin unul dintre subiecte fiind în mod obligatoriu un organ
al administraţiei publice.

C. Dreptul financiar este o ramură a dreptului public desprinsă din dreptul administrativ, format din
totalitatea actelor normative care reglementează relaţiile de constituire, administrare, repartizare şi
utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor
social-economice ale societăţii.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturile ce au în conţinutul lor drepturi majoritar

patrimoniale, precum: dreptul organele financiare de stat de a stabili şi încasa impozite şi taxe, de a
le administra în mod corespunzător şi de a le repartiza potrivit destinaţiei legale etc.

2. Metoda de reglementare este cea a subordonării oricărei persoane fizice sau juridice faţă de
organele statului cu atribuţii fiscale.

3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin unul dintre subiecte trebuie să fie organ al statului cu
atribuţii fiscale.

D. Dreptul penal este ramura dreptului public ce cuprinde ansamblul de norme juridice de drept
public prin care sunt reglementate faptele ce constituie infracţiuni, precum şi condiţiile angajării
răspunderii în cazul comiterii acestor fapte[1]. Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o [2].

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturile juridice de conformare, în cazul

respectării legii penale şi de raporturile juridice de conflict, în cazul săvârşirii unei infracţiuni.

2. Metoda de reglementare este cea a subordonării oricărei persoane fizice sau juridice faţă de stat
reprezentat prin organelle judiciare.

[1] F. streteAnu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 2.

[2] Art. 15 alin. (1) C. pen. 2014.

11
3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin unul dintre subiecte trebuie să fie statul reprezentat
prin organele judiciare, iar celălalt diferă în funcţie de natura raportului de juridic, în raportul juridic
penal de conformare acesta fiind reprezentat de toate persoanele fizice sau juridice, cu excepţia
statului şi a autorităţilor publice, care au obligaţia de a respecta valorile sociale ocrotite de legea
penală, iar în cadrul raportului penal de conflict acesta fiind reprezentat de persoana care a săvârşit
o infracţiune.

E. Dreptul muncii este ramura de drept mixtă alcătuită din ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi
patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii[1].

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi juridice ce au în conţinutul lor atât

drepturi patrimoniale, precum dreptul la remuneraţia muncii sau dreptul angajatorului de a aplica
sancţiuni disciplinare de ordin financiar, cât şi drepturi nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la concediu
de odihnă, dreptul salariaţilor de a se organiza în sindicate etc.

2. Metoda de reglementare este mixtă, părţile fiind pe poziţie de egalitate doar în faza încheierii
contractului de muncă, urmată de poziţia de subordonare a salariatului faţă de angajator în timpul
executării contractului.

3. Calitatea subiectelor este specială, unul dintre subiecte fiind angajatorul, respectiv persoana fizică
sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de
muncă [2]. În ceea ce priveşte salariatul, sfera persoanelor fizice este restricţionată în raport cu
minorii sub 15 ani.

F. Dreptul mediului înconjurător este ramura de drept mixtă alcătuită din ansamblul normelor
juridice care reglementează relaţiile ce se stabilesc între persoane privind atitudinea lor faţă de
natură, ca element vital şi suport la vieţii, în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice,
sociale şi culturale a componentelor mediului înconjurător, naturale şi artificiale, precum şi relaţiile
privind protecţia, conservarea şi ameliorarea acestora.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi
preponderent nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la un mediu sănătos, dreptul la protejarea mediului,
dreptul la conservarea mediului, precum şi drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul la despăgubire
pentru prejudicial suferit ca urmare a daunei ecologice etc.

2. Metoda de reglementare este cea a subordonării părţilor.

3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin una dintre părţi fiind statul reprezentat prin
structurile sale specifice sau organizaţii neguvernamentale, care au ca scop protecţia mediului.

[1] Al . ŢiCleA, Tratat de dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 11.

[2] Art. 14 alin. (1) C. muncii

12
G. Dreptul comercial este ramura dreptului privat care cuprinde normele juridice care
reglementează activitatea comercială, adică producerea şi circulaţia mărfurilor, executarea de lucrări
şi prestarea de servicii.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi juridice comerciale care au în conţinutul

lor drepturi preponderent patrimoniale, precum dreptul de a cere rezoluţiunea sau rezilierea unui
contract comercial în cazul nerespectării clauzelor contractuale şi plata de daune, dreptul la
decontarea unui CEC sau bilet la ordin, dar şi drepturi nepatrimoniale, precum dreptul la marcă,
dreptul la păstrarea secretului comercial etc.

2. Metoda de reglementare este cea a egalităţii părţilor.

3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin una dintre părţi trebuind să fie un profesionist,
respectiv cel care exploatează o întreprindere [1].

H. Dreptul civil, fără îndoială cea mai importantă ramură a dreptului privat, reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice sau juridice aflate pe poziţie
de egalitate juridică.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi juridice civile care au în conţinutul lor
drepturi civile patrimoniale şi nepatrimoniale, precum dreptul de proprietate cu toate
dezmembrămintele sale[2], dreptul de succesiune, dreptul de a încheia contracte civile, dreptul de
proprietate intelectuală etc.

2. Metoda de reglementare este cea a egalităţii părţilor.

3. Calitatea subiectelor nu este specială, acestea putând fi orice persoană cu capacitate juridică,
inclusiv statul reprezentat prin organele sale.

I. Dreptul internaţional public reglementează relaţiile interstatale, precum şi relaţiile dintre

organizaţiile internaţionale ori dintre state şi respectivele organizaţii.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi juridice care au în conţinutul lor drepturi
preponderent nepatrimoniale, cum ar fi dreptul la suveranitate şi independenţă, dreptul la pace şi
securitate, dreptul unui stat de a deveni membru şi de a participa la viaţa organizaţiilor
internaţionale, dreptul unui stat de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state, dreptul de a
participa la tratate internaţionale etc.

[1] Art. 3 alin. (2) C. civ. 2011. Conform art. 3 alin. (3), „constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

[2] Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul
de superficie.

13
2. Metoda de reglementare este cea a egalităţii părţilor.

3. Calitatea subiectelor este specială şi impune ca ambele părţi să fie state sau organizaţii
internaţionale.

J. Dreptul internaţional privat este reprezentat de ansamblul normelor juridice care au ca scop
soluţionarea conflictelor de legi şi de jurisdicţii în cazul raporturilor juridice private cu element de
extraneitate. Prin raport cu element de extraneitate se înţelege un raport în care un element ori un
fapt legat de existenţa sa se află în străinătate ori sub imperiul unei legi străine.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturi juridice care se stabilesc, de exemplu, prin
încheierea unui contract între persoane din ţări diferite sau prin încheierea unei căsătorii între
persoane cu cetăţenii diferite şi au în conţinutul lor drepturi preponderent nepatrimoniale, precum
dreptul de a încheia un contract de muncă cu elemente de extraneitate, dreptul unei persoane de a i
se recunoaşte şi încuviinţa executarea în România a unei hotărâri judecătoreşti străine etc.

2. Metoda de reglementare este cea a egalităţii părţilor.

3. Calitatea subiectelor nu este specială, acestea putând fi orice persoană fizică sau juridică între
care se formează raporturijuridice private cu element de extraneitate (indiferent dacă acesta
priveşte părţile, conţinutul sau obiectul derivat [1] al raportului juridic).

K. Dreptul procesual civil este definit ca sistemul de norme care reglementează modul de judecată şi
rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, precum şi modul de executare a
hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturile juridice ce se nasc în momentul

exercitării acţiunii civile şi au în conţinutul lor drepturi preponderent nepatrimoniale, cum ar fi
dreptul la apărare, dreptul de a propune probe, dreptul de a fi citat etc.

2. Metoda de reglementare este mixtă, pe de o parte, constând în poziţia de egalitate dintre

reclamanţi şi pârâţi în procesul civil, iar, pe de altă parte, constând în poziţia de subordonare a
acestora faţă de instituţiile specifice.

3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin una dintre părţi fiind instituţii specifice care au un rol
determinat în înfăptuirea justiţiei şi apoi în punerea în executare a sentinţelor instanţelor de
judecată (instanţa de judecată, executor judecătoresc etc.).

L. Dreptul procesual penal este definit ca sistemul de norme care reglementează modul de
desfăşurare a urmăririi penale, a judecării cauzelor penale şi a punerii în executare a hotărârii
judecătoreşti penale.

1. Obiectul de reglementare este reprezentat de raporturile care se formează în cadrul procesului

penal şi care sunt reglementate de normele procesuale penale.

[1] Bunul ce formează obiectul unei convenţii se află într-o ţară străină.

14
2. Metoda de reglementare este cea a subordonării părţilor, tragerea la răspundere a persoanelor
care au săvârşit infracţiuni fiind o manifestare a puterii şi autorităţii statului în acest domeniu.

3. Calitatea subiectelor este specială, cel puţin una dintre părţi fiind statul reprezentat prin organele
sale judiciare.

2.5. Instituţia juridică

Instituţia juridică reprezintă un concept complet diferit de înţelesul obişnuit al termenului de

„instituţie”.

De regulă, în limbajul curent, noţiunea de instituţie ne conduce la imaginea instituţiilor publice, cum
ar fi primăria sau prefectura. Limbajul juridic însă, pe care ne străduim să-l asimilăm pe parcursul
acestei lecturi, ne impune o rapidă delimitare a sensului instituţiei juridice de oricare alte tipuri de
instituţii.

Astfel, instituţia juridică reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită
categorie de relaţii sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice [1].

De pildă, instituţia juridică a căsătoriei este formată din normele juridice care reglementează
condiţiile încheierii căsătoriei, nulitatea căsătoriei, efectele căsătoriei şi drepturile şi obligaţiile
soţilor. Instituţia juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri de
drept, cât şi din mai multe ramuri de drept, având în acest caz un caracter complex. Astfel,instituţia
juridică a căsătoriei include şi norme juridice specific divorţului, care sunt atât norme de drept civil,
cât şi norme de drept procesual civil.

Instituţia juridică este un sistem durabil, întrucât chiar dacă normele juridice care o alcătuiesc se
schimbă, aceasta rămâne sub denumirea consacrată, căreia i se subsumează normele juridice noi. De
pildă, instituţia căsătoriei a fost preluată în Codul civil 2011 într-o formă nouă, diferită de cea din
Codul familiei din 1954, suferind în materia divorţului schimbări majore. Potrivit art. 373 C. civ. 2011,
divorţul poate avea loc:

a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;

b) atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;

d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.

Astfel, aceste motive de divorţ sunt prezentate diferit în noua reglementare, spre deosebire de art.
38 C. fam., modificat de Legea nr. 59/1993, care prevedea că: „(2) Divorţul poate fi pronunţat şi
numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) până la data
cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei; b) nu există copii minori
rezultaţi din căsătorie. (3) Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale
face imposibilă continuarea căsătoriei”. [1] Gh . B oBoş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 148.

15
Modificările sus-menţionate nu au afectat însă existenţa instituţiei juridice a căsătoriei, aceasta
suportând doar o reconfigurare. Dispariţia instituţiei juridice poate interveni doar în cazul dispariţiei
genului de relaţii sociale pe care le reglementează.

2.6. Principalele sisteme de drept

Sistemul romano-germanic are la bază doi piloni: sistemul juridic francez şi sistemul juridic german.
El îşi are originea în dreptul roman şi dreptul cutumiar germanic, care a preluat şi adaptat la
condiţiile economice moderne şi relaţiile sociale noi instituţiile, conceptele şi tehnicile romane.

Specificitatea acestui sistem de drept constă în aceea că legea este cel mai important izvor de drept
şi nu precedentul judiciar. În România, potrivit art. 5 alin. (4) C. proc. civ., îi este interzis
judecătorului ca prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele care îi sunt deduse spre soluţionare să
stabilească dispoziţii general obligatorii.

Sistemul common law (anglo-saxon) este total diferit de sistemul romano-germanic, caracterizându-
se prin faptul că jurisprudenţa (precedentul judiciar) reprezintă principalul izvor de drept, în sensul
că deciziile pronunţate de o instanţă se impun cu obligativitate în soluţionarea viitoarelor speţe atât
judecătorilor instanţei respective, cât şi instanţelor inferioare. Acest sistem a apărut în Marea
Britanie, fiind explorat în toate coloniile, inclusive Statele Unite ale Americii – cu excepţia Louisianei
şi a provinciei Québec din Canada. În ultimii 50 de ani se observă că totala separare şi intangibilitate
a celor 2 sisteme s-a mai estompat, atât legea, cât şi precedentul judiciar începând să îşi facă loc în
sistemul common law, respectiv romano-germanic, datorită existenţei dreptului comunitar şi
regulilor acestuia.

Sistemul de drept socialist este un sistem juridic utilizat în statele comuniste. Caracteristic acestui
sistem a fost impunerea unui drept colectivist, în contradicţie cu viziunea individualistă a sistemelor
occidentale romano-germanic sau anglo-saxon. Acest sistem a preluat de la sistemul romano-
germanic împărţirea pe ramuri, însă a fost profund modificat prin instaurarea regimurilor comuniste.

Având ca sursă de inspiraţie filosofia marxist-leninistă, sistemul socialist a conferit dreptului funcţii şi
finalităţi diferite faţă de cele clasice. În acest sens, principalele mijloace de producţie au fost
naţionalizate, constituind proprietatea întregului popor. Dreptul comercial era practic inexistent, în
condiţiile în care economia statului era planificată la un înalt grad de centralizare, raporturile juridice
dintre întreprinderile de stat şi cele cooperatiste fiind cuprinse în dreptul economic. Deşi sistemul de
drept socialist era bazat pe norme legale, printre care Codul civil sau Codul penal, factorul politic
conducător avea un rol primordial în aplicarea dreptului, acesta apelând frecvent la noi legi şi
legiferări. Actele normative adoptate exprimau, de fapt, voinţa şi interesele partidului statal. Asupra
sistemelor juridice socialiste ale Europei, Asiei şi Americii Latine o influenţă considerabilă a avut
sistemul juridic sovietic. În prezent, s-au produs masive schimbări în ţările ex-socialiste, fiecare
creându-şi dreptul naţional în conformitate cu dreptul continental.

În ceea ce priveşte ţările cu guvernare comunistă din prezent, acestea au aplicat multiple modificări
sistemelor lor juridice, ca rezultat al schimbărilor orientate spre economia de piaţă şi a reformelor în
materia drepturilor omului. Cu toate acestea, diferenţe majore pot fi constatate în special în materia
dreptului de proprietate, de exemplu, în China proprietatea privată asupra terenurilor agricole fiind
încă neaccesibilă.

16
Sistemele religioase şi tradiţionale se caracterizează prin faptul că normele lor nu se aplică fiecărei
persoane dintr-un anumit stat, ci tuturor celor care, având o anumită religie, indifferent de statul în
care locuiesc, au un statut personal supus preceptelor acelei religii.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă dreptul islamic, al cărui izvor principal de drept îl constituie
Coranul, care într-o unitate de norme, practic inseparabilă cu religia şi cu morala mahomedană,
cuprinde reguli de drept civil, de drept penal, raporturi internaţionale, proceduri jurisdicţionale,
drept public şi economico-fiscal şi regulile pe care trebuie să le respecte fiecare credincios (sharia –
calea de urmat).

În prezent, dreptul islamic a suferit numeroase influenţe din partea sistemelor de drept romano-
germanic şi a celui anglo-saxon.

De asemenea, şi dreptul hindus este un sistem de drept religios, dar şi bazat pe cutumele
tradiţionale. Acest sistem nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepţie despre
viaţă. Este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud-Est, precum şi din Africa.

De reţinut!

Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o structură diferită în funcţie de forma de
proprietate dominantă într-o anumită etapă istorică şi fiind influenţat de tradiţiile legislative şi
nivelul tehnicii legislative.

Dreptul pozitiv român are o componentă materială şi una procedurală, cea din urmă fiind
reprezentată de Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală, Codul de procedură fiscală,
precum şi alte norme de procedură din legi speciale. Componenta material este reprezentată de
normele dreptului pozitiv român cu excepţia normelor procedurale sus-menţionate.

Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice în vigoare dintr-un stat. Dreptul intern se
divide în drept public şi drept privat. Structura dreptului public român include dreptul
constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul fiscal, dreptul vamal şi dreptul
financiar.

Structura dreptului privat român include dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei şi dreptul
concurenţei.

În procesul de dezvoltare a sistemului de drept pozitiv roman s-au format şi ramuri de drept mixte,
în care subzistă atât elemente de drept privat, cât şi elemente de drept public, cum ar fi dreptul
muncii şi securităţii sociale, dreptul mediului sau dreptul afacerilor.

Dreptul internaţional public are ca obiect relaţiile interstatale. Dreptul internaţional privat
cuprinde ansamblul normelor juridice ce au ca scop soluţionarea conflictelor de legi şi de jurisdicţii
în cazul raporturilor juridice private cu element de extraneitate.

Ramura de drept reprezintă un grup omogen de norme şi instituţii juridice care sunt legate între
ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi printr-o metodă comună folosită în
reglementarea relaţiilor sociale specifice potrivit intereselor din societatea respectivă.

17
Instituţia juridică reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie
de relaţii sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.

Principalele sisteme de drept sunt sistemul romano-germanic, sistemul common law (anglo-
saxon), sistemul de drept socialist şi sistemele religioase şi tradiţionale.

Capitolul al III-lea. Izvoarele dreptului obiectiv

3.1. Premise

În sens larg, izvoarele dreptului obiectiv reprezintă condiţiile socio-economice care au determinat
apariţia unor anumite norme juridice, în funcţie de tipul de societate existent într-o perioadă istorică
dată. Aceste condiţii ne răspund la întrebările de ce, unde, când, cum şi pentru ce raţiuni a apărut
acea normă juridică. Aceste izvoare se numesc izvoare normative. Potrivit art. 1 alin. (1) C. civ. 2011
sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Pentru prima dată
se nominalizează expres prin legea civilă calitatea de izvor de drept a uzanţelor şi a principiilor
generale ale dreptului (civil).

Pe lângă izvoare normative sunt recunoscute şi anumite izvoare interpretative ale dreptului, cu rol
important în interpretarea actelor cu caracter normativ. Acestea sunt doctrina şi practica judiciară.

Izvoarele dreptului obiectiv sunt următoarele: legea lato sensu, uzanţele, principiile dreptului,
jurisprudenţa şi doctrina.

3.2. Legea

Dreptul obiectiv îşi regăseşte izvoarele atât în normele interne, cât şi în normele internaţionale
devenite reglementări interne pe calea aderării României la tratatele internaţionale.

Legea este un izvor normativ al dreptului obiectiv. Conceptul de lege are un sens larg, constând în
orice act normativ, act cu putere obligatorie, şi un sens restrâns, reprezentând actul pe care-l adoptă
Parlamentul, pe baza unei proceduri specifice.

Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris şi, în acest sens, vor intra în această noţiune de
act normativ toate actele ce cuprind norme general obligatorii şi sunt emise de organe ale autorităţii
publice care au în competenţă emiterea lor.

Ierarhia actelor normative în dreptul românesc este următoarea:

a) Constituţia României;

b) Dreptul european şi tratatele internaţionale la care România este parte;

c) Legea organică şi legea ordinară;

d) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului;

18
e) Ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor şi ale altor organe ale administraţiei centrale de stat;

f) Deciziile organelor locale de stat.

A. Constituţia României este calificată ca fiind cea mai importantă lege în stat, denumită şi lege
fundamentală. Aceasta stabileşte cadrul general al ordinii de drept şi concretizează în cel mai înalt
grad ideea de justiţie şi dreptate umană organizată statal. Toate actele normative ale unui stat
trebuie elaborate pe baza şi în aplicarea Constituţiei, în spiritul şi litera acesteia.

B. Dreptul european şi tratatele internaţionale la care România este parte devin reglementări
interne pe calea aderării României la Uniunea Europeană şi la Tratatele internaţionale. Tratatele
trebuie ratificate de Parlament, în timp ce normele dreptului European, potrivit tratatului de
aderare, nu necesită preluare în dreptul intern [1].

Dispoziţiile constituţionale arată care este raportul dintre normele interne şi cele internaţionale şi
prevăd că reglementările internaţionale la care România este parte au prioritate faţă de
reglementările interne, în măsura în care între aceste două categorii există neconcordanţe. În
materia drepturilor omului, în cazul existenţei neconcordanţei, vor avea prioritate de aplicare cele
mai favorabile.

C. Legea ordinară şi legea organică Legile organice reglementează domenii de activitate expres
prevăzute de Constituţie: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice şi a
referendumului, organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, regimul de
urgenţă al stării de asediu, statutul funcţionarului public, contenciosul administrativ, educaţia etc. Ca
şi exemple de legi organice menţionăm: Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale[2], Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale[3], Legea
nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici[4] etc.

Legile ordinare reglementează orice alt domeniu social-economic, cu excepţia celor rezervate legilor
organice, cum ar fi: Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar [5], Legea societăţilor nr. 31/1990 [6]
etc.

[1] B. A nDreşAn -GriGoriu, şt. tuDorel, Drept comunitar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 116

[2] M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011.

[3] Republicată în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007.

[4] Republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.

[5] Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.

[6] Republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.

19
D. Hotărârile şi ordonanţele Guvernului

Hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele se emit în
temeiul unei legi speciale de abilitare din partea Parlamentului, în limitele şi în condiţiile prevăzute
de aceasta. Legea de abilitare stabileşte domeniul (numai domenii care nu fac obiectul legilor
organice) şi data până la care se pot emite ordonanţe. În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta
şi ordonanţe de urgenţă. În ultima perioadă, procedura ordonanţei de urgenţă a fost excesiv
utilizată, caracterul de urgenţă fiind reinterpretat în funcţie de interesele guvernării existente la un
moment dat. Actele normative emise de Guvern trebuie să se conformeze Constituţiei şi celorlalte
legi în vigoare, să intervină doar acolo unde legea nu a intervenit şi să respecte forma şi procedura
cerută pentru fiecare dintre ele.

E. Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale altor organe ale administraţiei centrale de stat

Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor sunt supuse aceloraşi condiţii ca şi actele Guvernului şi se emit în
aplicarea legilor ce reglementează domeniile lor de competenţă. În ceea ce priveşte celelalte organe
ale administraţiei de stat, acestea emit acte normative conformându-se exigenţelor sus menţionate.
Aceste organe pot fi: Banca Naţională, Institutul Naţional de Statistică, Consiliul Naţional al
Audiovizualului etc.

F. Deciziile şi dispoziţiile organelor locale de stat se adoptă în limitele competenţei lor teritoriale şi
de specialitate, la nivel de regiune, judeţ, municipiu, oraş sau comună. Ele sunt subordonate
Guvernului, Ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei centrale de stat.

3.3. Uzanţele

Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit grad de vechime, repetabilitate sau
stabilitate, aplicată unui număr nedefinit de indivizi.

Prin uzanţă, în sensul Codului civil, se înţelege obiceiul şi uzurile profesionale[1]. Obiceiul (cutuma)
este o regulă de conduită născută din practica socială, folosită timp îndelungat şi însuşită ca normă
juridică obligatorie. Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în exercitarea unei
anumite profesii care sunt aplicate ca şi când ar fi norme legale.

În sistemul românesc de drept până la intrarea în vigoare a actualului Cod civil uzanţele nu
constituiau izvoare formale de drept, neavând caracter normativ de reglementare. Situaţia s-a
schimbat, art. 1 C. civ. 2011 enumerând expres printre izvoarele dreptului civil şi uzanţa.

Mecanismul trecerii unei uzanţe în izvoarele dreptului pozitiv este marcat de două momente: fie că
statul prin organele sale legislative recunoaşte oficial un obicei şi îl încorporează într-o normă a sa,
fie cutuma este invocată de părţi ca normă de conduită în faţa unei instanţe de judecată care o
validează prin hotărârea sa, cum întâlnim în instanţele chineze.

Uzanţa reprezintă izvor de drept intern în sistemele europene de drept doar cu titlu de excepţie şi
doar când i se recunoaştefuncţia de a completa legea care nu a prevăzut detaliul aplicării unui text.

20
[1] Art. 1 alin. (6) C. civ. 2011.

3.4. Principiile de drept

Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care asigura echilibrul dintre respectarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor şi sintetizează experienţa socială. Etimologic, noţiunea de
principiu vine de la latinescul principium care are sensul de început, obârşie sau element
fundamental.

Utilitatea practică a cunoaşterii principiilor generale constă în aceea că ele trasează liniile directoare
pentru întregul sistem juridic şi exercită o acţiune constructivă, orientând activitatea legiuitorului.

În determinarea spiritului legii, principiile generale ale dreptului asigură lămurirea pe deplin a acestei
cerinţe. Codul civil din 2011 statuează în mod expres în art. 1 alin. (2) că „în cazurile neprevăzute de
lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar
când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”. Ca urmare, judecătorul nu
poate invoca lipsa textului legal, ci va soluţiona pricina în baza principiilor de drept.

Principiile fundamentale ale dreptului sunt general valabile în toate ramurile de drept. Cele mai
importante dintre ele sunt asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, garantarea
libertăţii şi egalităţii indivizilor, principiul responsabilităţii sociale şi principiul echităţii şi justiţiei.

Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului constituie premisa existenţei statului de drept,
deoarece caracteristica fundamentală a unui stat de drept o constituie cucerirea pe cale legală a
puterii şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele legalităţii. În statul de drept, izvorul oricărei
puteri politice trebuie să fie voinţa suverană a poporului, astfel încât puterea poporului să poată
funcţiona în mod democratic. Guvernarea prin drept implică realizarea climatului de echilibru printr-
o ordine juridică activă şi descurajarea şi reprimarea tendinţelor abuzive.

Statul trebuie să asigure garanţii constituţionale eficiente, să organizeze exerciţiul separat al puterii
pe cele trei planuri, legislativ, executiv şi judecătoresc şi în acelaşi timp să faciliteze intercontrolul
fiecărei componente a puterii.

Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor. Conform acestui principiu, libertatea şi egalitatea

trebuie să-şi găsească fundamentare juridică, întrucât egalitatea poate exista numai între oameni
liberi, iar libertatea nu poate exista decât între oameni a căror egalitate este consfinţită juridic.
Libertatea priveşte capacitatea oamenilor de a acţiona fără oprelişti, dar astfel încât prin exercitarea
drepturilor proprii să nu fie vătămate drepturile altora, în timp ce egalitatea priveşte echilibrul vieţii
sociale.

În planul realizării efective a libertăţilor sociale, rolul dreptului se materializează prin îngrădirea
înclinaţiilor unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place şi în înlăturarea tuturor barierelor şi
discriminărilor care persistă în asigurarea şanselor egale de manifestare şi progres pentru toţi
oamenii.

Formele de manifestare a libertăţii sunt numeroase şi sunt în strânsă legătură cu drepturile

fundamentale prevăzute în Constituţie, cum ar fi: libertatea de opinie, libertatea religioasă,
libertatea de exprimare etc.

21
Principiul responsabilităţii sociale presupune fundamentarea unei atitudini culturale a subiectului
de drept faţă de lege. Responsabilitatea constă în asumarea de către acesta a valorii acelor acte pe
care le apreciază ca fiind de dorit pentru sine şi pentru comunitatea sa şi a căror înfăptuire o
decide autonom ori la care aderă în mod liber.

Responsabilitatea se formează lent şi presupune o atitudine personală impusă de propria conştiinţă

a subiectului de drept în relaţiile de convieţuire cu ceilalţi. Dreptul nu trebuie să fie privit şi apreciat
doar prin efectul său sancţionator, ci trebuie avută în vedere posibilitatea ca, prin conţinutul său,
dreptul obiectiv să contribuie la fundamentarea unei atitudini pozitive a indivizilor faţă de lege, care
să împiedice atingerea valorilor sociale ocrotite. Responsabilitatea nu se referă doar la individ, ci
putem vorbi şi despre responsabilitatea persoanelor juridice de ordin privat sau chiar şi despre
responsabilitatea instituţiilor publice.

Principiul echităţii şi justiţiei. Acest principiu, fără de care nu poate fi asigurată securitatea juridică
percepută ca valoare socială fundamentală, trebuie să-şi afirme prezenţa statornică în orice stat de
drept.

Conceptul de echitate presupune ca toţi indivizii să fie trataţi la fel în situaţii similare, dar şi să fie
trataţi diferit în cazul în care există diferenţe relevante pentru situaţia în care se află. Principiului
echităţii trebuie să-i fie supuse atât activitatea de legiferare, cât şi activitatea de interpretare şi
aplicare a dreptului de către organele care aplică legea. Justiţia enunţă necesitatea şi aspiraţia
umană de a fundamenta relaţiile sociale pe dreptate, echitate şi justeţe. Justiţia urmăreşte ca în
tratamentul dintre oameni să fie exclusă orice diferenţă care nu ar fi întemeiată pe situaţiile juridice
în care aceştia se găsesc. Prescripţiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiţiei, iar în ipoteza
în care se dovedesc anumite legi ca fiind injuste, acestea vor fi schimbate.

3.5. Jurisprudenţa

Tradiţional, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept formal în dreptul românesc. Prin excepţie însă,
există şi cazuri în care soluţia unei instanţe judecătoreşti constituie izvor de drept, în sensul că
trebuie luată în considerare, ca drept pozitiv, de către judecătorul învestit cu soluţionarea unui
litigiu.

În prezent, jurisprudenţa din România constituie izvor formal de drept în următoarele ipoteze:

A. În materia recursului în interesul legii, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub
aspectul problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţele care judecă ulterior cauze
asemănătoare de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, scopul acestei
căi extra ordinare de atac fiind întocmai interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

B. În cazul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unei chestiuni de drept ivite în faţa unui complet care judecă în ultimă instanţă,
decizia prin care a fost soluţionată chestiunea de drept în discuţie este obligatorie pentru instanţa
care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe de la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

22
C. Jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului este direct aplicabilă în sistemul român de
drept, având forţă constituţională şi supralegislativă. Ca atare, instanţele de judecată vor ţine seama
de jurisprudenţa Curţii, indiferent dacă aceasta s-a format în urma unor soluţii pronunţate împotriva
României sau altor state părţi la convenţie [1].

D. Deciziile Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate a legilor au valoare

legală pentru viitor, astfel încât instanţele de judecată vor trebui să ţină cont de acestea.

3.6. Doctrina

Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile sau interpretările pe care specialiştii în drept le dau
fenomenului juridic. Ideile autorităţilor ştiinţifice în materia dreptului au influenţat activităţi
legislative şi practici judiciare, în sensul că, pe de o parte, au orientat soluţii de lege lata[2] şi de
aplicare a dreptului, iar, pe de altă parte, au condus la adoptarea de noi norme juridice sau
abrogarea ori modificarea celor existente prin propuneri de lege ferenda[3].

Doctrina nu este în general admisă ca izvor de drept, însă constituie un instrument important de
interpretare şi aplicare a actelor normative. Soluţiile şi interpretările doctrinare sunt întotdeauna
fondate pe cazuri practice, pornind de la fapte reale, pe care apoi le generalizează, le interpretează şi
le explică teoretic. Doctrina a avut un deosebit rol în procesul de creare a dreptului. Astfel, în dreptul
roman, opiniile jurisconsulţilor Papinian, Ulpian sau Paul erau considerate ca având forţa legii. În Evul
Mediu, doctrina a jucat, de asemenea, un rol important datorită obscurităţii şi nesiguranţei dreptului
cutumiar, astfel că judecătorii obişnuiau să caute soluţiile în comentariile juriştilor.

Odată cu codificarea cutumei şi cuprinderea normelor juridice în legi, rolul doctrinei a scăzut fără ca
el să dispară însă, argumentele ştiinţifice ale doctrinarilor fiind avute în vedere atât de legiuitor în
crearea dreptului, cât şi de judecători în soluţiile date.

De reţinut!

Izvoarele dreptului pozitiv obiectiv sunt: legea lato sensu, uzanţele, principiile dreptului,
jurisprudenţa şi doctrina. Legea lato sensu constă în orice act normativ, act cu putere obligatorie.
Ierarhia actelor normative în dreptul românesc este următoarea: Constituţia României, dreptul
european şi tratatele internaţionale la care România este parte, legea organică şi legea ordinară,
hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor şi ale altor organe ale
administraţiei centrale de stat, deciziile organelor locale de stat.

[1] C. BîrsAn, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,
p. 103.

[2] Această expresie se foloseşte la desemnarea normei juridice în vigoare.

[3] Această expresie se foloseşte la desemnarea legii care urmează să fie elaborată, propunerile în acest sens având în vedere o formă
viitoare, îmbunătăţită a normei juridice analizate, prin contrast cu reglementarea de lege lata.

23
Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit grad de vechime, repetabilitate sau
stabilitate, aplicată unui număr nedefinit de indivizi. Prin uzanţă, în sensul Codului civil, se înţelege
obiceiul şi uzurile profesionale. Obiceiul (cutuma) este o regulă de conduită născută din practica
socială, folosită timp îndelungat şi însuşită ca normă juridică obligatorie. Uzurile profesionale sunt
reguli de conduită statornicite în exercitarea unei anumite profesii care sunt aplicate ca şi când ar
fi norme legale.

Principiile de drept sunt reguli de maximă generalitate care asigura echilibrul dintre respectarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor şi sintetizează experienţa socială. Cele mai importante dintre
ele sunt: asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului, garantarea libertăţii şi egalităţii
indivizilor, principiul responsabilităţii sociale, principiul echităţii şi justiţiei. Jurisprudenţa nu
constituie izvor de drept formal în dreptul românesc, cu excepţia deciziilor date în recursurile în
interesul legii, a hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei
chestiuni de drept ivite în faţa unui complet care judecă în ultimă instanţă, deciziile Curţii
Constituţionale în material controlului de constituţionalitate a legilor şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Dreptului Omului.

Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile sau interpretările pe care specialiştii în drept le dau
fenomenului juridic. Doctrina nu este în general admisă ca izvor de drept, însă constituie un
instrument important de interpretare şi aplicare a actelor normative.

Capitolul al IV-lea. Izvoarele dreptului subiectiv

4.1. Premise

Izvoarele drepturilor subiective sunt împrejurările care determină constituirea, modificarea sau
stingerea drepturilor subiective. Ele fac parte din situaţia juridică, definită ca ansamblul de drepturi
şi obligaţii pe care le are o persoană aflată în anumite condiţii descrise de ipoteza normei în vigoare
[1]. De pildă, inculpatul care a săvârşit un furt se află într-o situaţie juridică specific procesului
penal, având drepturi şi obligaţii ce decurg din dreptul obiectiv procesual penal.

Izvoarele drepturilor subiective sunt faptele juridice şi actele juridice [2]. Actele şi faptele cu
semnificaţie juridică au un caracter complex, ce presupune atât elemente obiective, cât şi subiective.
Caracterul obiectiv este determinat de norma juridică, iar caracterul subiectiv de percepţia pe care o
are persoana, de valoarea pe care aceasta o conferă unei anumite acţiuni. Deşi opiniile doctrinare [3]
tratează şi tema faptului juridic în sens larg, ne vom referi în continuare doar la sensul restrâns al
noţiunii, pentru o desluşire mai facilă a surselor drepturilor subiective.

[1] Gh . M ihai, Teoria dreptului, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti,2004.

[2] P. D răGhiCi, Faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii, Ed.Universitaria, Craiova, 1999, p. 30.

[3] Gh. Mihai apreciază că izvoarele drepturilor subiective sunt faptele juridice în sens larg, concept care se divide în fapte juridice în sens
restrâns şi acte juridice (a se vedea Gh . M ihai, op. cit., 2002, p. 218-220). Apreciem ca just un astfel de raţionament, care presupune însă
cunoaşterea subtilităţilor teoriei şi filozofiei dreptului, nivel la care vom trata această temă într-o lucrare ulterioară.

24
4.2. Faptele juridice

Prin fapt juridic se înţelege orice eveniment social sau natural şi orice faptă săvârşită fără intenţia
de a produce efecte juridice, efecte care se produc finalmente în virtutea legii [1].

Faptele juridice se clasifică în raport de intervenţia sau lipsa intervenţiei voinţei omului în fapte
involuntare şi fapte voluntare. La rândul lor, faptele voluntare se împart în fapte voluntare ilicite şi
fapte voluntare licite.

4.2.1. Faptele juridice involuntare

Fenomenele care se produc independent de voinţa unui subiect de drept, dar care potrivit legii
produc consecinţe juridice, sunt calificate drept fapte juridice. Acestea sunt denumite şi evenimente.
De pildă, cutremurul, inundaţiile, incendiile sunt evenimente care nu depind de voinţa subiectului de
drept. Consecinţele sociale şi economice inevitabile ale acestor fapte independente de voinţa omului
au generat nevoia socială de legiferare a modalităţii de soluţionare a problemelor concrete
intervenite în astfel de situaţii. S-a pus astfel problema asigurării obligatorii a locuinţelor pentru ca
sinistraţii să poată beneficia de despăgubiri pentru daunele produse de cutremure, inundaţii sau
incendii.

Lipsa unei astfel de reglementări nu va da dreptul proprietarilor de imobile la despăgubire, aceştia

neputând revendica un drept subiectiv de această natură. Este de remarcat că sunt situaţii în care,
deşi victimele acestor catastrofe nu sunt asigurate, statul şi organizaţiile neguvernamentale intervin
prin distribuirea unor ajutoare, însă acest tip de acţiune nu este condiţionat de acţiunea vreunei
norme legale, aşa încât dreptul subiectiv al sinistratului la despăgubire se naşte numai în ipoteza
existenţei unei asigurări. Naşterea, moartea sau chiar concepţia sunt, de asemenea, fapte juridice
care nu depind de voinţa persoanei fizice. Acestea sunt însă reglementate de norma legală,
generând astfel drepturi subiective.

Există însă şi fapte juridice care, fără a avea o legătură direct cu un subiect de drept, dau naştere
unor drepturi subiective. Astfel, aluviunile, fenomene naturale şi care constau în adăugiri de teren la
malurile apelor curgătoare, conferă proprietarului fondului riveran dreptul de proprietate asupra
acestora, numai dacă ele se formează treptat, prin intermediul accesiunii imobiliare naturale [2].

4.2.2. Faptele juridice voluntare

Faptele voluntare sunt rezultatul unei acţiuni voite a subiectului de drept, însă acestea nu pot fi
confundate cu actele juridice. Deşi atât faptele, cât şi actele juridice sunt manifestări de voinţă, în
cazul actelor juridice subiectul urmăreşte producerea efectului juridic (de exemplu, încheierea unui
contract de vânzare-cumpărare), pe când în cazul faptului juridic voluntar subiectul doreşte doar
realizarea actului material. Faptele voluntare pot fi licite sau ilicite, după cum corespund sau nu cu
prevederile normei juridice.

[1] D.C. Dănişor, i. DoGaRu, Gh . Dănişor, op. cit., p. 305.

[2] Art. 569 C. civ. 2011.

A. Faptele voluntare ilicite sunt determinate prin acţiuni voluntare care generează efecte juridice ca
urmare a atingerii aduse unui drept subiectiv. Faptele ilicite sunt obiectul de studiu a două dintre

25
ramurile dreptului care au dezvoltat sisteme teoretice cu privire la acestea, respectiv în dreptul
penal, unde faptul juridic ilicit este denumit infracţiune, şi în dreptul civil, unde acesta îmbracă forma
delictului şi a cvasidelictului, adică a nesocotirii obligaţiilor generale de prudenţă, diligenţă şi
loialitate care incumbă oricărui individ în exerciţiul libertăţii sale.

De pildă, vătămarea unei persoane survenită în urma unui accident cauzat de conducerea unui
automobil cu nerespectarea regulilor de circulaţie reprezintă o faptă ilicită. În egală măsură, furtul,
înşelăciunea sau abandonul de familie sunt fapte ilicite.

Acestea duc la constituirea dreptului subiectiv al statului de a trage la răspundere şi de a sancţiona

pe făptuitori, dar şi dreptul subiectiv al victimelor la reparaţia prejudiciului material şi moral.

Exemplele de mai sus se referă la materia dreptului penal.

Şi în dreptul civil întâlnim numeroase situaţii în care persoane fizice sau juridice afectează
exercitarea dreptului subiectiv al altui subiect de drept. În cazul vecinătăţilor relativ la parcele de
teren agricol, unii proprietari îşi extind suprafaţa ocupând abuziv şi fără drept părţi din parcela
vecinilor, faptă care naşte dreptul prejudiciatului de a iniţia o acţiune în revendicare.

B. Faptele voluntare licite sunt faptele prin care nu se încalcă normele imperative ale legii aflate în
vigoare. Sub denumirea de fapte juridice licite, Codul civil din 2011 reglementează gestiunea de
afaceri (art. 1330-1340), plata nedatorată (art. 1341-1344) şi îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-
1348).

Gestiunea de afaceri este fapta juridică licită prin care o persoană denumită gerant săvârşeşte din
proprie iniţiativă acte juridice sau fapte materiale în folosul sau în interesul altor persoane. Gerantul
acţionează în interesul geratului fără să fi fost împuternicit de acesta, însă acesta trebuie să-l
înştiinţeze de gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil. Se naşte astfel dreptul
subiectiv al gerantului la plata muncii şi cheltuielilor efectuate în profitul geratului. De pildă, există
situaţii în care apartamentul vecinului de bloc plecat în străinătate este inundate din cauza unei fisuri
a sistemului de canalizare. Fapta unui colocatar de a îndepărta neajunsurile intervenite, pe cheltuiala
lui, reprezintă o gestiune de afaceri, care îi conferă dreptul de a-şi recupera contravaloarea
cheltuielilor şi a muncii sale. Plata nedatorată este fapta unei persoane care din eroare, crezându-se
debitoare, plăteşte o datorie inexistenţă şi pretinde celui care a încasat-o să o restituie. Aceasta este
izvor de drept subiectiv pentru persoana care a plătit din eroare. Situaţii în care intervine plata
nedatorată sunt: achitarea unei datorii deja plătite, plata către altă persoană decât adevăratul
creditor, plata către creditor a unei sume mai mari decât cea datorată etc.

Îmbogăţirea fără justă cauză este fapta juridică prin care, în absenţa oricărei legături contractuale
sau delictuale, patrimonial unei persoane se măreşte în detrimentului patrimoniului altei persoane.

În acest caz, cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în măsura pierderii
patrimoniale suferită de cealaltă persoană şi în limita propriei îmbogăţiri. Se naşte astfel dreptul
subiectiv al celui prejudiciat de a primi contravaloarea creşterii patrimoniului de la cel care s-a
îmbogăţit astfel. De pildă, chiriaşul care efectuează îmbunătăţiri imobilului proprietarului, fără ca
acestea să fie nici prevăzute, dar nici interzise în contractul de închiriere, are dreptul de a solicita
restituirea contravalorii acestora.

26
4.3. Actele juridice

Noţiunea de act juridic este folosită cu dublu înţeles. În primul rând, acesta este un înscris
constatator al unei operaţii juridice, în care subiectele consemnează operaţia juridică la care s-au
angajat, numit instrumentum sau instrumentum probationem, mijloc de probare al actului juridic.

În al doilea rând, actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă a subiectului de drept care o
execută, numită negotium sau negotium iuris. Instituţia juridică a actului juridic este determinate de
acest al doilea sens. Actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.

4.3.1. Clasificarea actelor juridice

A. După criteriul numărului părţilor, există acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

Actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure părţi. În această categorie
se includ: testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea unei succesiuni,
renunţarea la o moştenire, recunoaşterea unui copil etc.

Actul juridic bilateral reprezintă manifestarea concordantă de voinţă a două părţi, purtând şi
denumirea de contract sau convenţie.

Actul juridic multilateral reprezintă manifestarea concordantă de voinţă a trei sau mai multe părţi,
cum se întâmplă, de pildă, în cazul contractului de societate.

În determinarea caracterului bilateral sau multilateral al unui act juridic nu are importanţă numărul
persoanelor între care s-a încheiat acesta, ci numărul părţilor, respectiv al intereselor contractante.
De pildă, un contract de vânzare-cumpărare a unui bun imobil încheiat între mai mulţi vânzători,
proprietari comuni ai bunului imobil, şi trei cumpărători rămâne un act juridic bilateral.

Tot astfel, contractele colective de muncă sunt acte bilaterale, părţile contractului colectiv de muncă
fiind angajatorul, pe de o parte, şi salariaţii, pe de altă parte.

B. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.

Actul juridic cu titlu oneros este acela în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte
celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui folos patrimonial, precum contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de închiriere, contractul de transport, împrumutul cu dobândă etc.

În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor părţilor din momentul încheierii
actului juridic, actele cu titlu oneros se subclasifică în: acte comutative şi acte aleatorii.

Actul comutativ este acel act cu titlu oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi
întinderea obligaţiilor lor. La încheierea unor asemenea contracte, fiecare parte ştie exact care îi sunt
obligaţiile: de exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare al unui bun vânzătorul ştie că
trebuie să transfere dreptul de proprietate asupra bunului vândut, iar cumpărătorul ştie că trebuie

27
să plătească preţul convenit etc. Contractul nu se consideră încheiat până când nu sunt fixate şi
acceptate toate obligaţiile părţilor.

Actul aleatoriu este acel act cu titlu oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc întinderea
obligaţiilor lor, ştiind că există şansa unui câştig sau riscul unei pierderi ce depind de o împrejurare
viitoare incertă. Astfel de acte juridice sunt contractul de joc sau pariurile, contractul de asigurare,
contractual de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere etc. De pildă, printr-un contract de
vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere cumpărătorul se obligă să îi procure vânzătorului toate
cele de trebuinţă necesare unei vieţi decente, până la moartea acestuia din urmă. Cumpărătorul nu
cunoaşte însă, la momentul încheierii contractului, valoarea patrimonială a obligaţiei sale, deoarece
nu cunoaşte când anume se va produce moartea vânzătorului.

Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări
obţinerea altui folos patrimonial în schimb, precum actul de donaţie, mandatul gratuit, împrumutul
fără dobândă etc.

La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în: liberalităţi şi acte dezinteresate.

Liberalităţile sunt actele cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul
patrimonial procurat. Spre exemplu, în cazul donaţiei, donatorul îşi diminuează patrimonial cu
valoarea bunului dăruit, în timp ce donatarul îşi măreşte patrimoniul cu aceeaşi valoare.

Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj
patrimonial celeilalte părţi fără a-şi micşora prin aceasta patrimoniul. Spre exemplu, în cazul
mandatului gratuit, mandatarul îi face un serviciu mandantului, prin aceea că se ocupă de încheierea
unui contract în numele acestuia. Prin acest serviciu, mandantul a primit un avantaj, dar mandatarul
nu şi-a diminuat patrimoniul.

C. După efectele produse, actele juridice pot fi: constitutive, translative şi declarative.

Actul juridic constitutiv este acel act care dă naştere unui drept subiectiv care n-a existat anterior,
cum ar fi constituirea unui uzufruct, constituirea unei ipoteci etc.

Actul juridic translativ este acel act ce are ca efect transferarea unui drept subiectiv dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu, de pildă contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb,
contractul de donaţie etc.

Actul juridic declarativ este actul juridic ce are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept
subiectiv preexistent. Spre exemplu, partajul (succesoral sau între soţi) sau confirmarea actelor
anulabile au caractere declarative şi produc efecte retroactive.

D. După criteriul naturii dezmembrământului dreptului de proprietate exercitat distingem: acte

juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie.

Actele de conservare au ca efect preîntâmpinarea pierderii unui drept, astfel încât cu o cheltuială
mică să se salveze (să se conserve) un drept de o valoare mult mai mare, actul de conservare fiind

28
deosebit de avantajos pentru autorul său. Actele de conservare pot fi încheiate şi de persoanele cu
capacitate de exerciţiu restrânsă sau chiar şi de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu. Un
exemplu de act de conservare este repararea unui acoperiş pentru a proteja imobilul de intemperii.

Actele de administrare sunt acele acte prin care se realizează o normală punere în valoare a unui
bun sau a unui patrimoniu. Astfel de acte sunt, de exemplu, contractele de prestări-servicii încheiate
cu personalul de reparaţie sau întreţinere a unui imobil, contractele de asigurare de bunuri etc.
Actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor
pot fi încheiate şi de persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau chiar şi de persoanele lipsite
de capacitate de exerciţiu.

Actele de dispoziţie sunt acele acte care au ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui bun sau a unui
drept sau grevarea unui bun cu o sarcină (gaj, ipotecă). Cel mai întâlnit act de dispoziţie este
reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia cazului în care acesta poate fi calificat
ca şi act de dispoziţie (de exemplu, proprietarul unui imobil care cumpără o ramă pentru un tablou
de valoare face un act de administrare, nu de dispoziţie).

E. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice pot fi: acte juridice patrimoniale şi acte juridice
nepatrimoniale.

Actele juridice patrimoniale sunt acele acte juridice care au un conţinut evaluabil în bani. De regulă,
fac parte din această categorie contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, contractul
de împrumut etc.

Actele juridice nepatrimoniale sunt acele acte juridice care au un conţinut neevaluabil în bani. De
exemplu, este un act nepatrimonial înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca acesta să
ia numele de familie al unuia dintre ei, eliberarea unei autorizaţii de construcţii etc.

F. După forma de încheiere, actele juridice pot fi: consensuale, solemne sau reale.

Actele juridice consensuale sunt cele care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor
(sau autorului lor).

Actele juridice solemne sunt actele a căror încheiere valabilă impun, pe lângă manifestarea de
voinţă, şi respectarea unor cerinţe de formă, prevăzute de lege. Forma specială solemnă pentru un
asemenea act este o condiţie de valabilitate. Forma poate consta în întocmirea unui înscris sub
semnătură privată, a unui înscris autentificat la notariat (cazul contractului de donaţie ori a
contractului de vânzare-cumpărare a unui teren), a unui înscris fie autentic, fie olograf, scris, semnat
şi datat de mâna autorului (cazul testamentului) etc.

Actele juridice reale sunt actele a căror încheiere valabilă impun, pe lângă manifestarea de voinţă a
părţilor, predarea sau remiterea bunului care formează obiect al actului. Spre exemplu, contractul de
depozit nu se consideră încheiat în momentul acordului de voinţe între deponent şi depozitar, ci abia
în momentul în care deponentul predă efectiv bunul în depozit depozitarului.

G. În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice sunt: acte între vii şi acte pentru
cauză de moarte.

29
Actul juridic între vii este actul care îşi produce efectele necondiţionat de moartea autorului sau
autorilor lui, marea majoritate a actelor juridice intrând în această categorie.

Actul încheiat pentru cauză de moarte este actul juridic care nu îşi produce efectele decât la
moartea autorului său, de pildă testamentul.

H. După raportul existent între ele, actele juridice pot fi: acte juridice principale şi acte juridice
accesorii.

Actele juridice principale sunt actele care au o existenţă de sine stătătoare, independentă, care dau
naştere, modifică sau sting singure un raport juridic.

Actele juridice civile accesorii sunt acele acte care nu au o existenţă de sine stătătoare, soarta lui
juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal (accesorium sequitur principale). Din această
categorie fac parte, spre exemplu, contractul de ipotecă convenţională sau gajul.

I. Din punctul de vedere al modului de executare, actele juridice pot fi: acte cu executare dintr-o
dată şi acte cu executare succesivă.

Actele cu executare dintr-o dată sunt actele juridice a căror executare implică o singură prestaţie din
partea subiectului care se obligă. Ele se mai numesc şi acte cu executare instantanee. Contractul de
vânzare-cumpărare este, în principiu, un astfel de act.

Actele cu executare succesivă sunt actele juridice a căror executare implică mai multe prestaţii,
eşalonate în timp. Astfel, închirierea unui bun sau vânzarea cu plata preţului în rate sunt acte cu
executare succesivă.

4.3.2. Condiţiile actului juridic

Prin condiţiile actului juridic se înţeleg elementele obligatorii pentru încheierea valabilă a unui astfel
de act.

A. Condiţiile de fond esenţiale pentru validitatea oricărui act juridic, indiferent de natura lui
sunt: capacitatea, consimţământul părţilor, obiectul actului juridic şi cauza actului juridic.

Pentru validitatea actului juridic, legea poate impune şi o anumită formă a acestuia.

1. Capacitatea de a încheia un act juridic este acea condiţie de fond şi esenţială care constă în
aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de drepturi şi obligaţii prin încheierea actului
juridic. Pentru a încheia în mod valabil acte juridice, subiectul de drept trebuie să dispună de
capacitate de exerciţiu. Potrivit Codului civil, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a
încheia singură acte juridice civile [1].

30
2. Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic care constă în
exteriorizarea manifestării de voinţă cu privire la încheierea actului juridic. De pildă, la încheierea
unui contract de muncă consimţământul liber şi neviciat trebuie să fie exprimat atât de angajat, cât
şi de angajator, cu privire la toate elementele contractului (salariu, timp de muncă, timp de odihnă,
sarcini de serviciu etc.).

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească următoarele condiţii:

– să existe;

– să provină de la o persoană cu discernământ;

– să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

– să fie exteriorizat;

– să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ, respective eroare, dol, violenţă sau leziune.

Specific viciilor de consimţământ este faptul că manifestarea de voinţă este alterată fie în conţinutul
ei intelectual, conştient, cum este cazul erorii sau a dolului, fie în caracterul său liber, cum este cazul
violenţei sau a leziunii.

Eroarea este acel viciu de consimţământ ce constă în falsa reprezentare a realităţii la încheierea
actului juridic civil.

Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. Dolul este astfel o
eroare provocată, şi nu spontană, precum eroarea propriu-zisă.

Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe
care altfel nu l-ar fi încheiat.

Leziunea există atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă
ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o
prestaţie de valoare considerabil mai mare decât valoarea propriei prestaţii.

[1] Art. 37 C. civ. 2011.

31
3. Obiectul actului juridic reprezintă conduita părţilor stabilită prin actul juridic în discuţie, respectiv
acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

În doctrină [1], obiectul actului juridic este considerat ca fiind însuşi obiectul raportului juridic născut
din acel act juridic. Obiectul actului juridic trebuie să fie cert, posibil şi licit, conferind astfel validitate
acestui act. Trebuie menţionat că doar un act juridic valid este izvor de drepturi subiective.

4. Cauza actului juridic reprezintă elementul actului juridic ce constă în motivaţia încheierii unui
astfel de act. Cauza ori scopul răspunde la întrebările „de ce?” şi „pentru ce s-a încheiat actul
juridic”?

Cauza actului juridic trebuie să existe, să fie reală şi, totodată, să fie licită şi morală. Cauza este ilicită
când este contrară legii şi ordinii publice şi imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

B. Forma actului juridic reprezintă acea condiţie de validitate a actelor juridice care constă în
modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

În sens restrâns, prin forma actului juridic se înţelege modalitatea de exteriorizare a voinţei reale;
astfel, forma este inerentă oricărui act juridic şi este guvernată de principiul consensualismului.

Forma, privită în sens larg, are trei accepţiuni:

a) forma cerută ad validitatem – necesară pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil,
nerespectarea acestei forme atrăgând nulitatea absolută a actului;

b) forma cerută ad probationem – necesară pentru probarea actului juridic civil, nerespectarea ei
atrăgând imposibilitatea dovedirii existenţei şi conţinutului actului juridic cu alt mijloc de probă;

c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

Forma cerută de lege poate fi solemnă, şi implică respectarea unor anumite formalităţi, cum ar fi
autentificarea actului la un notariat sau încheierea căsătoriei în prezenţa ofiţerului stării civile şi a
martorilor, sau consensuală, care poate fi verbală, scrisă, expresă sau tacită, de pildă cumpărarea
unor produse agricole de la producătorii locali.

De reţinut!

Izvoarele drepturilor subiective sunt împrejurările care determină constituirea, modificarea sau
stingerea drepturilor subiective.

Izvoarele drepturilor subiective sunt faptele juridice şi actele juridice.

Prin fapt juridic se înţelege orice eveniment social sau natural şi orice faptă săvârşită fără intenţia
de a produce efecte juridice, efecte care se produc finalmente în virtutea legii (sensul restrâns al
noţiunii). Faptele juridice se clasifică, în raport de intervenţia sau lipsa intervenţiei voinţei omului,
în fapte involuntare şi fapte voluntare. La rândul lor, faptele voluntare se împart în fapte voluntare

32
ilicite şi fapte voluntare licite. Faptele voluntare licite sunt gestiunea de afaceri, plata nedatorată
şi îmbogăţirea fără justă cauză.

Actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice,
respectiv de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.

După criteriul numărului părţilor, există acte juridice unilaterale,bilaterale şi multilaterale.

După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice pot fi: cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.

După efectele produse, actele juridice pot fi: constitutive, translative şi declarative.

După criteriul naturii dezmembrământului dreptului de proprietate exercitat distingem: acte

juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie.

În funcţie de conţinutul lor, actele juridice pot fi: acte juridice patrimoniale şi acte juridice
nepatrimoniale.

După forma de încheiere, actele juridice pot fi: consensuale, solemne sau reale.

În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele juridice sunt acte între vii şi acte pentru
cauză de moarte.

După raportul existent între ele, actele juridice pot fi: acte juridice principale şi acte juridice
accesorii.

După modul de executare, actele juridice pot fi: acte cu executare dintr-o dată şi acte cu executare
succesivă.

Condiţiile de fond esenţiale pentru validitatea oricărui act juridic, indiferent de natura lui, sunt:
capacitatea, consimţământul părţilor, obiectul actului juridic şi cauza actului juridic. Pentru
validitatea actului juridic, legea poate impune şi o anumită formă a acestuia.

Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

33
 Capitolul al V-lea. Norma juridică

5.1. Premise

Norma juridică este o regulă de conduită umană, generală, impersonală, repetabilă şi obligatorie,
instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului.

Din analiza acestei definiţii rezultă că norma juridică este o regulă de conduită umană impusă celor
care trebuie să o respecte.

Într-o analiză strictă, nu toate normele juridice cuprind o regulă de conduită, cum este cazul
definiţiilor unor termeni sau al principiilor generale, de pildă, dar şi acestea privesc indirect conduit
umană şi sunt subordonate scopului acesteia de a limita conduit individului în vederea organizării
raporturilor intersubiective [1].

5.2. Trăsăturile normei juridice

Generalitatea. Această trăsătură se manifestă prin aceea că regulile de conduită sunt tipice şi se
aplică la un număr nelimitat de cazuri. Normele juridice stabilesc drepturile şi obligaţiile fiecărui
subiect în cadrul unui raport social în mod generic, acestea fiind o unitate de măsură stabilită de stat
în interesul asigurării echilibrului relaţiei sociale. Norma juridică utilizează o măsură unică de
apreciere a conduitei umane, deşi oamenii sunt diferiţi şi se deosebesc unul de celălalt.

Norma juridică se aplică de fiecare dată când se ivesc condiţiile prevăzute în ipoteza ei. Dacă aceste
condiţii nu se ivesc, norma respectivă nu se aplică. De pildă, Legea nr. 188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici este inaplicabilă angajaţilor din sectorul privat, aşa cum Legea nr. 1/2011 a
educaţiei naţionale nu are aplicabilitate în materia sistemului sanitar.

Normele au grade diferite de generalitate, în funcţie de subiectele de drept cărora le sunt destinate.
Cel mai înalt grad de generalitate o au normele destinate tuturor locuitorilor de pe teritoriul unui
stat, cum ar fi Constituţia, Codul civil sau Codul penal.

Urmează apoi normele destinate unei categorii determinate de persoane fizice sau juridice, cum ar fi
funcţionarii publici, elevii, studenţii şi corpul profesoral, societăţile, asociaţiile şi fundaţiile etc.
Activitatea acestora este reglementată prin Legea nr. 188/1999, Legea nr. 1/2011, Legea nr.
31/1990, O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii [2] etc. Un grad mai redus de generalitate
o au normele care vizează anumite organe sau organizaţii, cum sunt Legea nr. 35/1997 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului [3], Legea nr. 94/1992 privind organizarea
şi funcţionarea Curţii de Conturi [4] , H.G. nr. 185/2013 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Educaţiei Naţionale [5] etc. Gradul minim de generalitate a normelor îl întâlnim în cazul
celor care reglementează funcţionarea organelor unipersonale, de pildă Preşedintele ţării.

[1] n. PoPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 7-a, Ed. All Beck,Bucureşti, 2002, p. 152.
[2] M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000.

[3] Republicată în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004.

[4] Republicată în M. Of. nr. 282 din 29 aprilie 2009.

34
[5] M. Of. nr. 249 din 30 aprilie 2013.

Impersonalitatea se referă la denumirea generică a destinatarilor normei juridice. Mai clar, norma
juridică nu se adresează funcţionarului „X”, ci oricărui funcţionar, nu militarului „Y”, ci oricărui
militar.

Nici în cazul normelor destinate unor organe unipersonale (de exemplu, Preşedintele României) nu
este vizată o persoană anume, ci toate persoanele care vor îndeplini această funcţie. Repetabilitatea
implică aplicarea normei ori de câte ori vreun individ îndeplineşte condiţiile de subiect de drept,
cerute de o anumită normă. Ori de câte ori un şofer va încălca dispoziţiile legale cu privire la regimul
de viteză stabilit pentru un anumit sector de drum, acesta ar putea fi sancţionat contravenţional în
ipoteza în care ar fi depistat de organele abilitate. Obligativitatea implică faptul că norma juridică nu
poate fi lăsată la liberul arbitru al subiecţilor de drept, fiind impusă, la nevoie, de către stat prin
constrângere. Pentru ca obligativitatea să fie eficientă, fiecare sistem de drept şi-a creat mijloace
proprii de constrângere şi supraveghere a respectării legii.

5.3. Structura normei juridice

Norma juridică integrează în structura sa trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

A. Ipoteza este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările în care norma se
aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora aceasta li se adresează. De exemplu, art.
1357 C. civ. 2011 prevede că: „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu
vinovăţie, este obligat să îl repare”. În această normă, ipoteza constă în atitudinea unei persoane de
a săvârşi cu vinovăţie o faptă ilicită.

B. Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care stabileşte conduita ce trebuie
respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză. În exemplul de mai sus, dispoziţia
constă în obligaţia pe care o are orice persoane de a se abţine de la săvârşirea cu vinovăţie a unei
fapte ilicite.

C. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din nerespectarea
dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum şi eventualele măsuri pe
care autorităţile competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma. În
exemplul dat, sancţiunea constă în posibilitatea celui prejudiciat de a cere şi obţine repararea
prejudiciului.

1. În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică în:

– sancţiuni absolut determinate, formulate printr-o exprimare a unei întinderi fixe şi deci care nu
pot fi modificate de către autorităţile care le aplică (de exemplu, amendă în valoare de 2000 lei);

– sancţiuni relativ determinate, când în norma de drept sunt prevăzute numai limitele de
determinare ulterioară a sancţiunii, întinderea acesteia variind între un minim şi un maxim (de
exemplu, închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă de la 1000 la 5000 lei);

– sancţiuni alternative, care conferă autorităţii ce le aplică posibilitatea de a alege, de a opta între
două sancţiuni diferite, de pildă, în cazul în care legea contravenţională prevede sancţiunea

35
avertismentului sau a amenzii ori în cazul în care legea penală pedepseşte o anumită infracţiune cu
amendă penală sau pedeapsă privativă de libertate;

– sancţiuni cumulative, atunci când în normă se prevede posibilitatea aplicării a două sau mai multe
sancţiuni pentru aceeaşi faptă, de exemplu, în cazul în care legea contravenţională prevede
sancţiunea amenzii şi a interzicerii dreptului de a conduce autovehicule ori în cazul în care legea
penală pedepseşte o anumită infracţiune cu pedeapsă privativă de libertate şi interzicerea pentru o
perioadă a dreptului de a alege şi de a fi ales.

2. În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, în drept există următoarele categorii de sancţiuni:

– sancţiuni penale, care poartă numele de pedepse, aplicându-se atunci când sunt comise
infracţiuni. Sancţiunile penale sunt cele mai grave sancţiuni aplicabile şi pot consta în privarea de
libertate (închisoarea), amenda penală, interzicerea unor drepturi etc.;

– sancţiuni contravenţionale sau administrative, sancţiuni care se aplică pentru fapte ce constituie
contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât infracţiunile şi care nu sunt prevăzute în legea
penală, ci în diverse alte acte normative, principalele forme fiind avertismentul şi amenda;

– sancţiuni civile, care se pot naşte din răspunderea contractuală, concretizându-se în acest caz în
repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea sau executarea defectuoasă a obligaţiilor
contractuale, sau pot decurge din răspunderea civilă delictuală, constând în repararea prejudiciului
cauzat de comiterea unei fapte ilicite;

– sancţiuni disciplinare, care intervin în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu şi pot îmbrăca
următoarele forme: mustrare, avertisment, reducere de salariu, retrogradare, suspendare din
funcţie, transfer disciplinar, demitere din funcţie etc.;

– sancţiuni procedurale, care decurg din nerespectarea normelor impuse de diverse proceduri şi
care constau de obicei în nulitatea sau anularea actului astfel încheiat.

În esenţă, o normă juridică tipică, ce cuprinde toate elementele structurale, prezintă următoarea
formulare: dacă faci parte dintr-o anumită categorie de persoane, îndeplineşti anumite condiţii sau
te afli în anumite circumstanţe, atunci trebuie, nu trebuie sau poţi să ai o anumită conduită, altfel
urmează să suporţi unele consecinţe. Sau mai succint: „Dacă..............., atunci...............,
altfel..............”. Normele juridice care se prezintă într-o astfel de formulare tipică sunt însă puţine şi
din această cauză, în cadrul procesului de interpretare a lor, este adesea necesară o reformulare
mentală a textului legal, astfel încât să fie posibilă determinarea şi identificarea celor trei elemente
de structură.

5.4. Clasificarea normelor juridice

A. În funcţie de modul de reglementare a conduitei prescrise, normele juridice se clasifică în norme

imperative şi norme dispozitive.

1. Normele imperative impun o anumită conduită, cerând săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la
săvârşirea unei acţiuni, prin obligarea la un comportament de la care subiecţii de drept nu se pot
abate.

36
La rândul lor, normele imperative sunt de două feluri:

a) norme onerative, care prevăd în mod expres obligaţia săvârşirii unei acţiuni, impunând, aşadar, o
anumită conduită. De pildă, art. 2255 C. civ. 2011 prevede că: „contractul de întreţinere se încheie în
formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”.

b) norme prohibitive, care interzic o anumită conduită, adică săvârşirea unui anumit act sau fapt.
Spre exemplu, art. 752 C. civ. 2011 prevede că: „dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar
bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat”.

2. Normele dispozitive sunt cele care, pe lângă o anumită conduită, prevăd şi posibilitatea unei
conduite subsidiare, acordând o sferă de comportament mai largă subiecţilor de drept.

Normele dispozitive se împart în:

a) norme permisive, care permit o anumită conduită, fără însă a o impune. De exemplu, art. 314 C.
civ. 2011 prevede că: „un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să îl reprezinte pentru exercitarea
drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial”.

b) norme supletive, care prevăd posibilitatea unei conduit subsidiare, scopul lor fiind ca, atunci când
subiecţii tac şi nu-şi exprimă cu claritate opţiunea, de obicei în privinţa unui contract, să suplinească
voinţa acestora. Cu titlu de exemplu, art. 1720 alin. (1) C. civ. 2011 prevede, în materia contractului
de vânzare-cumpărare, că „în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul
la locul în care bunul se află în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este
transmisă”.

B. După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în norme juridice
complete şi norme juridice incomplete.

1. Norme juridice complete sau determinate sunt acele norme care conţin toate cele trei elemente
de structură: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

2. Norme juridice incomplete sau nedeterminate sunt acele norme din al căror text lipseşte unul
dintre elementele de structură.

La rândul lor, normele incomplete sunt de două feluri:

a) norme de trimitere, care, pentru elementul de structură care le lipseşte, fac trimitere la un alt act
normativ în vigoare.

b) norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care urmează a se completa cu elementul de
structură care le lipseşte dintr-o normă de drept ulterioară, mai exact, care nu a fost încă adoptată,
dar urmează să apară.

37
C. După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se împart în norme generale, norme speciale şi
norme de excepţie.

1. Norme generale, care au cea mai largă sferă de aplicabilitate şi adesea se afirmă despre ele că
formează „dreptul comun”. Numeroase norme din Codul civil reprezintă dreptul comun pentru unele
relaţii juridice de drept comercial sau din alte ramuri.

2. Norme speciale, care se aplică unei sfere mai restrânse de raporturi juridice, norme care au
caracter derogativ de la ceea ce se înţelege prin dreptul comun.

3. Norme de excepţie, care aduc completări fie normelor generale, fie celor speciale şi care se aplică
totdeauna cu precădere, însă strict, în cazurile în care legea le prevede. Această clasificare prezintă
interes practic prin prisma faptului că normele speciale se aplică înaintea normelor generale, iar cele
de excepţie înaintea normelor speciale, deci cu atât mai mult înaintea celor generale.

De reţinut!

Norma juridică este o regulă de conduită umană, generală, impersonală, repetabilă şi obligatorie,
instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului.

Norma juridică integrează în structura sa trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică în sancţiuni absolut determinate,

sancţiuni relativ determinate, sancţiuni alternative şi sancţiuni cumulative.

În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, sancţiunile se clasifică în sancţiuni penale, sancţiuni
contravenţionale sau administrative, sancţiuni civile, sancţiuni disciplinare şi sancţiuni
procedurale.

În funcţie de modul de reglementare a conduitei prescrise, normele juridice se clasifică în norme

imperative şi norme dispozitive.

La rândul lor, normele imperative sunt norme onerative şi norme prohibitive, iar normele
dispozitive sunt norme permisive şi norme supletive.

După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în norme juridice complete
şi norme juridice incomplete.

La rândul lor, normele incomplete sunt norme de trimitere şi norme în alb.

După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se împart în norme generale, norme speciale şi
norme de excepţie.

38
 Capitolul al VI-lea. Interpretarea normei juridice

6.1. Premise

Problema interpretării dreptului s-a bucurat dintotdeauna de o atenţie sporită, fiind considerată încă
din antichitate barometrul măiestriei legiuitorului şi al tehnicităţii judecătorului [1] . În doctrina
românească a fost explicată semnificaţia interpretării, arătându-se că „normele juridice au o
substanţă reală, de aceea substanţa formală a normei (conţinutul abstract) îşi regăseşte replica în
însăşi realitatea lucrurilor. În acest sens, legea nu este şi nu poate fi izolată de realitate, deoarece, ea
plecând de la aceasta, este destinată să fie aplicată ei. Norma de drept nu este un cuvânt mort (vox
mortua), ci un comandament activ, dinamic, viu, sub care pulsează realitatea. Or, din moment ce
Realitatea care provoacă aplicarea normei nu este decât aceeaşi realitate care a provocat crearea
acelei norme, raţiunea ne spune că nu am putea interpreta suficient de corect norma fără a nu ţine
seama şi de realităţile care au modelat substanţa sa formală (conţinutul abstract)” [2] .

Noţiunea de interpretare a normei juridice are două sensuri diferite.

În sens restrâns, interpretarea normei juridice desemnează un instrument al tehnicii judiciare şi

cuprinde ansamblul formulelor admise şi a regulilor recunoscute cu ajutorul cărora judecătorul
soluţionează cauzele deduse judecăţii.

În sens larg, interpretarea normei juridice are valoare prin scopul pe care ea se descoperă capabilă
de a-l împlini într-o societate organizată şi participă mai direct la ansamblul forţelor obscure care
concurează la elaborarea dreptului. Expresivă dintr-un punct de vedere mai larg decât cel al tehnicii
utilitare, aceasta devine o funcţie socială [3].

Interpretarea este o operaţie intelectuală care constă în elucidarea semnificaţiei unui text obscur, ca
şi în specificarea unui text general în vederea aplicării sale unui caz concret. Astfel definită,
interpretarea se deosebeşte de celelalte operaţii care constau în umplerea lacunelor dreptului şi în
dezvoltarea dreptului imperfect şi inadecvat.

Interpretarea normelor juridice reclamă folosirea unor metode de apreciere a literei şi spiritului lor
[4]. În practica dreptului, sub numele de interpretare, reunim ansamblul de procedee intelectuale
care servesc la determinarea şi precizarea, într-o situaţie dată, a principiului aplicabil. În acest sens,
tot astfel cum am precizat anterior, a interpreta înseamnă, desigur, a lămuri un text obscur; dar a
interpreta mai înseamnă şi a analiza în detaliu un text general, a rectifica imperfecţiunile textelor şi a
găsi conformitatea acestor texte cu exigenţelor actuale; a rezolva contradicţiile; a extinde textele
astfel încât să umple lacunele. Altfel spus, interpretarea cuprinde ansamblul operaţiunilor necesare
pentru a face regulile de drept susceptibile de aplicare în concret.

[1] S.G. lonGinesCu, Elemente de drept roman, vol. I, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1926, p. 176.
[2] v. DonGoroz, Drept penal. Partea generală, Ed. „Tirajul” – Institut de arte grafice, Bucureşti, 1939, p. 105.
[3] G. Jèze, Revue de droit public, vol. XXVIII, 1921, p. 441-444.

39
[4] s. P oPescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucu-reşti, 2000, p. 285.

Interpretarea normelor juridice nu trebuie să aibă un caracter contemplativ. Acestea trebuie

cunoscute şi înţelese sub aspectul conţinutului în mod dinamic, raportându-le sensul la realităţile
vieţii sociale. În măsura în care, în procesul aplicării normelor juridice se constată că înţelesul lor
iniţial nu răspunde nevoii sociale de ordonare a relaţiilor dintr-un anumit domeniu, norma respectivă
trebuie modificată [1]. Prin urmare, nevoia desluşirii spiritului legii rezultă nu doar din
imperfecţiunile legii, ci şi din natura intrinsecă a legilor, din generalitatea normelor pe care le conţin.

6.2. Necesitatea interpretării normei juridice

Necesitatea interpretării rezultă din faptul că, la fel ca orice mesaj, norma juridică cuprinde
concepte, realităţi abstracte, tipuri de comportamente, calităţi şi moduri de a acţiona. Pentru a
înţelege voinţa legiuitorului, trebuie în mod necesar să se determine înţelesul şi semnificaţia
conţinutului termenilor folosiţi.

În activitatea de realizare şi aplicare a dreptului pozitiv interpretarea este inevitabilă, aceasta fiind
cerută atunci când caracterul general şi ipotetic al normei nu acoperă situaţiile ce se pot ivi în viaţa
practică, dar şi în ipoteza în care legiuitorul foloseşte o terminologie concisă, concentrând la maxim
ideile pe care vrea să le exprime, aspect ce impune o mai dificilă descifrare a conţinutului ei real. Dar
chiar şi în cazul în care legiuitorul reuşeşte reglementarea minuţioasă a unei relaţii sociale, operaţia
interpretării nu este inutilă. Chiar şi cea mai clară şi completă regulă de drept trebuie interpretată.
De pildă, diligenţa cerută debitorului în executarea obligaţiilor, similară cu diligenţa pe care un bun
proprietar o depune în administrarea bunurilor sale [potrivit art. 1480 alin. (1) C. civ. 2011], impune
lămurirea modalităţii în care ar acţiona un astfel de proprietar. Nu putem stabili dacă debitorul a
procedat cu bună-credinţă decât dacă stabilim aspectul sus-amintit. Or aceasta se poate realiza
numai prin operaţiunea de interpretare. Fără îndoială că, dacă legiuitorul ar fi mai precis în
enunţarea ipotezelor de fapt, ar fi mai uşor de determinat dacă faptele implicate sunt vizate de lege
sau nu. Totuşi, legiuitorului îi e imposibil să procedeze astfel, deoarece nu poate să prevadă toate
faptele şi împrejurările ce ar putea să apară în existenţa şi dezvoltarea relaţiilor sociale. „E suficient
să reflectăm un moment la esenţa legilor, pentru a ne convinge că necesitatea interpretării rezultă
mai puţin din obscuritatea sau din insuficienţa lor, decât din natura lor” [2].

Atunci când o anumită normă este interpretată în mod diferit de către instanţele de judecată,
rezultatul poate fi injust şi prejudiciabil pentru justiţiabilii în cauză. S-ar ajunge astfel la situaţia în
care două persoane, care se află în aceeaşi situaţie juridică în raport cu terţii, să primească soluţii
diferite şi contradictorii.

6.3. Formele interpretării

În literatura de specialitate se face distincţie între interpretarea oficială şi interpretarea neoficială.

6.3.1. Interpretarea oficială

Interpretarea oficială, numită şi „interpretare cu forţă juridică”, este obligatorie şi poate fi

autentică sau cazuală.

[1] e. iftiMe, Teoria generală a dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 2013, p. 149.

40
[2] Fr . lAurent, Principes de droit civil, Bruxelles, Bruylant-Christophe, Paris, Librairie A. Marescq, ed. a 3-a, 1878, p. 269.

Interpretarea autentică este interpretarea dată de legiuitor (de organul emitent al normei juridice)
fie în procesul elaborării normelor juridice, fie, ulterior, în procesul aplicării lor (când interpretarea
se face prin aşa-numitele „norme de aplicare” a legii). Acest gen de interpretare are caracter
obligatoriu şi general.

Interesantă este analiza interpretării general obligatorii din perspectiva dreptului administrativ. S-a
pus problema aici dacă un organ ierarhic superior are dreptul de a interpreta normele juridice
elaborate de organele inferioare. Este firesc ca, atunci când organele superioare pot modifica şi
anula actele organelor inferioare, acestea să aibă şi posibilitatea de a le interpreta. Dacă raportul de
subordonare ierarhică prezentat mai sus determină logic soluţia enunţată, care ar fi răspunsul la
întrebarea dacă organul ierarhic inferior poate interpreta actele normative ale organului superior? În
opinia noastră, răspunsul este pozitiv.

Astfel, organele administrative pot interpreta legea fie prin acte normative inferioare, fie prin acte cu
caracter individual, aşa încât interpretarea în discuţie este posibilă. Există însă o regulă care nu
trebuie încălcată, anume aceea că interpretarea nu trebuie în niciun fel să contrazică sau să modifice
conţinutul legii, ci doar să lămurească o anume probleme în litera şi spiritul ei.

Interpretarea cazuală este interpretarea realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele

administraţiei publice în procesul aplicării actelor normative la cazuri concrete („interpretarea de
caz”). De regulă, acest gen de interpretare nu are caracter general, dar este obligatorie pentru
părţile implicate în cauză. Interpretarea cazuală poate fi făcută şi de un organ administrativ
împuternicit prin lege în acest sens. Aşa sunt actele pe care le elaborează organele administraţiei
publice cu ocazia aplicării normelor juridice la situaţii individuale, cum ar fi eliberarea unui certificat
de urbanism pentru edificarea unui imobil. Chiar şi puterea legislativă poate face o interpretare
cazuală atunci când aplică legea la o împrejurare concretă, cum ar fi ridicarea imunităţii unui
parlamentar în baza dispoziţiilor din Regulamentul Camerei din care face parte.

În mod excepţional, în dreptul românesc, interpretarea data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
cuprinsul unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii devine obligatorie şi pentru terţi, din
momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, Partea I. Chiar dacă nu creează noi norme de
drept, ci numai interpretează sau eventual completează normele existente, practica aplicării
normelor juridice conform interpretării este apreciată a fi un „izvor social al dreptului”[1]. Această
concluzie este determinată de truismul potrivit căruia practica este un element constitutive al
realităţii materiale ce determină, în conţinut şi în formă, voinţa legiuitorului exprimată în norme de
drept.

6.3.2. Interpretarea neoficială

Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este cea dată în literatura de specialitate de către experţii
în drept. Această formă de interpretare înseamnă atât elucidarea unui text obscur, cât şi specificarea
unui text general, rectificarea imperfecţiunilor textelor, adaptarea la exigenţele actuale, rezolvarea
contradicţiilor, lărgirea textului, astfel încât să fie acoperite lacunele.

41
[1] J.l. auBeRt, Introduction au droit et thèmes fondamentaux du droit civil, Ed. Armand Colin, Paris, 1992, p. 15.

Trebuie precizat că interpretarea neoficială poate fi realizată şi de către instituţii specializate ce nu

au statutul unor organe de stat. Tot o formă a interpretării neoficiale o reprezintă şi aşa-numita
interpretare „oficioasă”, care aparţine unor persoane oficiale, ce dezbat proiectele unor acte
normative.

Interpretarea neoficială nu este obligatorie, ci facultativă, dar prin clarificarea anumitor probleme de
drept, prin sesizarea lacunelor legislative şi prin corectivele propuse constituie un îndreptar în
elaborarea şi aplicarea legii.

6.4. Metodele de interpretare a normei juridice

Prin metodele de interpretare se înţelege totalitatea procedeelor şi construcţiilor logice folosite

pentru a descoperi conţinutul prevederilor normelor juridice, în vederea aplicării lor la cazuri
concrete. Procedeele tehnice sunt mijloace menite a pune un concept sau o construcţie în
concordanţă cu realitatea. Tehnicile de interpretare cuprind procedeele tehnice de interpretare,
compararea textului ce urmează să fie interpretat cu alte norme, cercetarea materialelor
pregătitoare, folosirea demonstraţiei şi a silogismelor etc. Metodele de interpretare constau în
procedee şi construcţii logice, metode de lucru şi principii generale care au fost acceptate în practica
instanţelor judecătoreşti şi în general a organelor de aplicare a legii, ca mijloace pentru identificarea
voinţei legiuitorului în ce priveşte conţinutul şi finalitatea normei juridice interpretate. Ele sunt
numite, de obicei, metode sau procedee de interpretare [1].

Se poate aprecia că metodologia interpretării normelor juridice nu trebuie limitată (redusă) numai la
enumerarea tehnicilor utilizate în cadrul procesului de interpretare a normelor juridice, ci ea are
datoria, fără a se pretinde infailibilă, de a oferi o concepţie unitară, sistemică, de armonizare
(consultare) a anumitor metode şi tehnici pe baza anumitor atitudini şi principii ce vizează
optimizarea procesului interpretării şi atingerea obiectivelor (scopurilor) acestui proces [2]. În
funcţie de condiţiile sociale şi istorice, de epoca în care este plasată, atitudinea faţă de interpretare
şi de metodologia interpretării a cunoscut transformări. În general, se admite existenţa următoarelor
metode: gramaticală, istorică, sistematică, logică, teleologică. Savigny consideră că, de fapt, nu există
metode diferite de interpretare, ci diferite activităţi, elemente ale interpretării, care trebuie aplicate
împreună în procesul de interpretare[3]. O asemenea precizare este necesară, întrucât existenţaunei
varietăţi de metode nu trebuie să conducă la fragmentarea aplicării. Organul de aplicare se va folosi
de o metodă sau alta, în raport de aspectele pe care le prezintă cazul. De aceea, unii autori grupează
aceste metode în: analitice (metoda gramaticală şi cea logică) şi sintetice (metoda istorică şi cea
sistematică). Alteori, acestor metode li se adaugă şi metoda teleologică (care urmăreşte să pună în
lumină scopul legii).

6.4.1. Metoda gramaticală

Metoda gramaticală se bazează pe procedeele de analiză morfologică şi sintactică a textului,

pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite. Dreptul, de regulă, se exprimă printr-un tex
scris, iar cel ce aplică norma începe prin a o citi.

42
[1] r.P. voniCA, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 456-458.
[2] i. ceteRchi, M. luBuRici, Teoria generală a statului şi dreptului,Universitatea Bucureşti, 1983, p. 421-423
[3] fR.c. sAviGny, System des heutigen römischen Rechts, Berlin,1840, p. 213.

„Or, actul lecturii presupune că judecătorul desfăşoară o activitate originală pentru a lega termenii
între ei în vederea desprinderii unui sens” [1]. Aceasta presupune clarificarea în prealabil a
problemei
terminologiei juridice, înţelesul unor termeni şi expresii utilizate într-un text juridic poate fi acelaşi cu
cel din limbajul obişnuit sau poate fi diferit. Uneori, legiuitorul însuşi explică în text sensul unor
termeni pentru a asigura înţelegerea lor corectă şi uniformă.
În lipsa unei astfel de explicaţii, organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea dată de
practică sau de doctrină, pornind de la înţelesul curent al acelor termeni. În cadrul acestei metode
de interpretare trebuie urmărit şi modul de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze, precum şi
sensul unor conjuncţii.
De exemplu, dacă în textul normei juridice se foloseşte conjuncţia „şi”, interpretul va trage o
anumită concluzie, iar dacă se foloseşte conjuncţia „sau”, va trage o altă concluzie.
Interpretarea gramaticală trebuie să valorifice, de asemenea, concluziile ce pot rezulta din folosirea
semnelor de punctuaţie.

6.4.2. Metoda sistematică

Metoda sistemică se bazează pe determinarea locului normei juridice în sistemul ramurii de drept
sau, la nevoie, chiar în sistemul de drept ori în cel al principiilor fundamentale ale dreptului.
Necesitatea aplicării metodei sistemice decurge din caracterul de sistem al dreptului dintr-un stat,
acesta constituind nu o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi interdependente.
Astfel, normele din partea specială a unui cod nu pot fi înţelese dacă sunt rupte de normele din
partea generală a aceluiaşi cod, normele obişnuite nu pot fi rupte de principiile generale de drept şi
normele tuturor ramurilor de normele dreptului constituţional. Utilitatea acestei metode este mai
evidentă în cazul normelor incomplete (norme de trimitere, de referire şi în alb), care îşi întregesc
conţinutul cu ajutorul interpretării sistematice.

Metoda sistematică presupune folosirea următoarelor reguli:

– raportarea conceptului incert la materia tratată în context – argument „a subjecta materia”;
– dispoziţia cu sens incert se lămureşte prin titlul rubricii care o conţine – argument „a rubrica” [2].
Acest tip de interpretare permite interpretului să-şi aplice raţionamentul şi să-şi întemeieze
concluzia pe un ansamblu de dispoziţii, avute în vedere simultan şi examinate împreună, ceea
ce va conduce la alegerea unei anume semnificaţii.

6.4.3. Metoda logică

Metoda logică se bazează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi separată de celelalte
metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică se sprijină pe utilizarea
de raţionamente şi judecăţi. Vom exemplifica câteva dintre aceste raţionamente logice:
– raţionamentul „a pari” permite deducerea unor consecinţe în urma analogiei care se face între
două situaţii asemănătoare, în absenţa unei reguli exprese care s-o reglementeze pe una dintre ele;
– raţionamentul „per a contrario” permite deducerea din opoziţia unei ipoteze a opoziţiei unor
consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice

43
dacă aceste condiţii nu sunt întrunite. Sistematizând, vom apela la adagiul latin „cine susţine o teză
neagă teza contrară – qui dicit de uno negat de altero”, care se întemeiază pe legea terţului exclus;
– raţionamentul „a fortiori” are la baza postulatul că cine poate mai mult poate şi mai puţin. Acest
argument reprezintă o interpretare extensivă, norma aplicându-se unei sfere mai largi de fapte decât
cea vizată iniţial de lege. De pildă, dreptul de proprietate, care este cel mai puternic drept real,
poate fi dobândit prin uzucapiune. În consecinţă, un dezmembrământ al acestui drept poate fi, de
asemenea, dobândit prin uzucapiune, fără ca legea să cuprindă în mod expres o astfel de
reglementare;
– raţionamentul „ad absurdum” porneşte de la demonstrarea imposibilităţii logice a unei situaţii,
consecinţa fiind că numai o anumită soluţie este posibilă.
Stabilirea adevărului a ceea ce este de demonstrat se face prin infirmarea tezei contrare,
demonstrându-se că aplicarea acesteia din urmă ar duce la rezultate absurde.

6.4.4. Metoda istorică

Metoda istorică presupune cercetarea condiţiilor istorice, social-politice etc. care au determinat
adoptarea unui act normativ (occasio legis) şi în funcţie de aceste condiţii pe determinarea
scopurilor urmărite de legiuitor (ratio legis). Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare,
al materialelor pregătitoare ale adoptării actului, al expunerii de motive, al discuţiilor care s-au
purtat cu ocazia dezbaterii respectivului act în Parlament, presă sau lucrări de specialitate. Dacă
actul normativ are un preambul şi o introducere, acestea oferă ele însele informaţiile necesare
pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării actului.

În realitate, metoda istorică se referă la geneza acelei norme, însă apreciem că o exagerare a utilităţii
ei nu ar fi binevenită.

6.4.5. Metoda teleologică

Metoda teleologică se bazează pe finalitatea actului normative interpretat. Această tehnică se

referă la logica scopului normei juridice („telos”, în greaca veche, înseamnă „scop”). Prin urmare,
când interpretăm teleologic, interpretăm din perspectiva scopului legiuitorului, acela cunoscut sau
care rezultă din principiile dreptului.

Astfel cum afirma M. Djuvara [1], creativitatea juristului trebuie să fie temperată: el trebuie să
recurgă la înţelesul raţional al legii, la tradiţia istorică, la lucrările preparatorii, la principiile dreptului,
la sentimentul de echitate prezumat şi la nevoile vieţii.

6.5. Rezultatul interpretării

Stabilirea înţelesului complet şi exact al unei norme juridice este un proces de gândire care
presupune construcţii logice şi folosirea unor metode şi tehnici de lucru şi a unor principii generale.

Rezultatul aplicării metodelor de interpretare se poate constata ca fiind concretizat în una dintre
următoarele forme de interpretare: literală, extensivă şi restrictivă.

Interpretarea literală (ad-literam) apare atunci când voinţa reală a legiuitorului este surprinsă exact
în forma de exprimare. De pildă, atunci când norma legală dispune că divorţul poate avea loc prin
acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ, interpretarea

44
literară a acesteia ne conduce la concluzia că acest tip de divorţ poate fi promovat în două
împrejurări. Prima dintre ele implică acordul ambilor soţi în chiar momentul depunerii acţiunii
introductive, iar cea de-a doua presupune ca „soţul pârât” să achieseze la manifestarea de voinţă
exprimată de soţul reclamant prin cererea de chemare în judecată [1].

[1] Art. 373 alin. (1) lit. a) C. civ. 2011.

Atunci când legea spune mai puţin decât legiuitorul ar fi vrut să spună, interpretarea este extensivă.
În acest caz, sfera situaţiilor la care se referă textul de lege este mult mai largă în realitatea socială
decât rezultă din modul de redactare a textului. De aceea, prin interpretare se va da normei sensul
indicat de conţinutul său, aplicându-se şi altor ipoteze ale raportului reglementat.

Spre exemplu, norma de reglementare a răspunderii delictuale în Codul civil din 2011 prevede că cel
care, având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi aduce atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane va răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le
repare integral [1]. Deşi legiuitorul a folosit termenul de prejudiciu fără a specifica natura sa,
respectiv materială sau morală, prin interpretare extensivă s-a ajuns la concluzia că, atâta timp cât
legea nu limitează noţiunea sus-amintită, norma poate fi aplicată în ambele ipoteze. În mod egal, şi
exprimarea minimală referitoare la repararea integrală a prejudiciului va include prin interpretare
extensivă atât pagubele principale, cât şi cele complementare, indiferent de natura lor.

Sunt însă şi texte de lege cu caracter limitativ sau care instituie anumite excepţii care derogă de la
regula generală. Atunci când legiuitorul a vrut să spună mai puţin decât conţinutul exprimat în
normă, interpretarea este restrictivă. În această ipoteză, interpretul restrânge aplicarea normei la
limitele ce i-au fost fixate, ignorând sensul rezultat din formularea imperfectă a textului.

Sunt de strictă interpretare normele juridice de excepţie, normele juridice oneroase, cele de drept
penal, precum şi cele care stabilesc competenţa autorităţilor publice.

În concluzie, interpretarea poate fi apreciată ca fiind cel mai important element care păstrează
constant structura dreptului, ca raportare şi sinteză a ceea ce este evident şi necesar în societate, ca
relaţie (cu diferite intensităţi) între judecător şi legiuitor. Exagerarea diferenţelor dintre interpretare
în sensul ei restrâns şi interpretarea în sensul ei larg, respectiv între ceea ce este de obicei calificat
drept „înţelegerea” unei norme şi ceea ce numim „dezvoltarea” normei, depăşeşte însă scopul legal
al interpretării. Aşa fiind, interpretul este cel care îşi asumă responsabilitatea păstrării echilibrului
acestor două categorii pentru a ajunge la armonia dintre litera şi spiritul legii cerută de stabilitatea
juridică.

45
[1] Art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. 2011.
De reţinut!

În sens restrâns, interpretarea normei juridice desemnează un instrument al tehnicii judiciare şi

cuprinde ansamblul formulelor admise şi a regulilor recunoscute cu ajutorul cărora judecătorul
soluţionează cauzele deduse judecăţii.

În sens larg, interpretarea normei juridice are valoare prin scopul pe care ea se descoperă capabilă
de a-l împlini într-o societate organizată şi participă mai direct la ansamblul forţelor obscure care
concurează la elaborarea dreptului.

Interpretarea poate fi oficială şi neoficială.

Interpretarea oficială, numită şi „interpretare cu forţă juridică”, este obligatorie şi poate fi

autentică sau cazuală.

Interpretarea neoficială (sau doctrinară) este cea dată în literatura de specialitate de către experţii
în drept.

Prin metodele de interpretare se înţelege totalitatea procedeelor şi construcţiilor logice folosite

pentru a descoperi conţinutul prevederilor normelor juridice, în vederea aplicării lor la cazuri
concrete.

În general, se admite existenţa următoarelor metode: gramaticală, istorică, sistematică, logică,

teleologică.

Rezultatul aplicării metodelor de interpretare este concretizat în una dintre următoarele forme de
interpretare: literală, extensive şi restrictivă.

46
 Capitolul al VII-lea. Aplicarea dreptului în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

7.1. Premise

Problema fundamentală a aplicării dreptului impune delimitarea domeniului său de acţiune în timp,
în spaţiu şi cu privierla persoane.

Aplicarea în timp a normelor juridice priveşte trei aspecte distincte, a căror analiză este esenţială în
determinarea legii aplicabile la un moment dat. Vom analiza intrarea în vigoare a legii, ieşirea din
vigoare a acesteia, precum şi principiile efectelor normelor juridice în timp, respectiv principiul
aplicării imediate a normei juridice noi, principiul neretroactivităţii normei juridice şi principiul
retroactivităţii legii penale mai favorabile.

Activitatea normativă contemporană, în efortul de a acoperi nevoia socială de lege şi interesele

statului în anumite materii, se desfăşoară într-un ritm infernal. Este real că viaţa socială devine tot
mai complicată, ceea ce impune o mai amplă coordonare şi o rigoare sporită a normei juridice.

Creşterea numărul de norme determină însă o reală explozie a posibilităţilor de asociere a textelor
normative. Numărul mare de modificări şi revizuiri schimbă relaţia tradiţională dintre drept şi
realitate. Aceasta duce la o calitate îndoielnică a textelor, căci dreptul constrâns să se modifice prea
rapid nu are timpul unei reale elaborări [1].

Dinamica uimitoare a sistemului normativ pune des problema legii aplicabile în raport cu locul şi
momentul acţiunii analizate.

Prezumţia cu privire la cunoaşterea tuturor legilor nu mai poate fi aplicată nimănui în mod absolut.
Aplicarea dreptului în spaţiu şi timp, în relaţie directă cu persoana, constă în stabilirea unei
corespondenţe între normă şi faptă, corespondenţă care trebuie cercetată în raport de normele
dreptului pozitiv ce reglementează aceste operaţiuni.

7.2. Aplicarea dreptului în timp

7.2.1. Intrarea în vigoare a normei juridice

Intrarea în vigoare a normei juridice determină momentul de la care o normă juridică este aplicabilă
subiectelor de drept, devenind obligatorie. Intrarea în vigoare a normei juridice este diferită, în
funcţie de natura actului normativ concret, fiind reglementată prin art. 11 din Legea nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative [2].

Legile adoptate de Parlament şi ordonanţele (simple) emise de Guvern în baza unei legi speciale de
abilitare adoptată de Parlament intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial sau
la o dată ulterioară prevăzută în textul acesteia.

47
[1] R. savatieR, L’inflation législative et l’indigestion du corps social, Requel Dalloz, Paris, 1977, p. 47.
[2] Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.

Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, sub
condiţia depunerii lor prealabile la Camera Parlamentului competentă să fie sesizată. Celelalte acte
juridice (hotărâri adoptate de Parlament, hotărâri de Guvern, actele normative ale autorităţilor
administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de organele
administraţiei publice centrale de specialitate) intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial,
dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o altă data. Efectele intrării în vigoare a normei juridice
constau în aceea că acestea devin obligatorii pentru destinatarii săi.

O lege publicată şi intrată în vigoare creează o prezumţie absolută de cunoaştere a acesteia, ceea ce
înseamnă că nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii.

Există însă şi excepţii de la această regulă. Spre exemplu, atunci când o parte a teritoriului statului
rămâne izolat dintr-o cauză de forţă majoră de restul ţării, situaţie în care ignorarea normei juridice
se datorează unei cauze obiective şi nu subiective, sau în materia convenţiilor, atunci când o
persoană încheie un contract necunoscând consecinţele pe care legea le face să decurgă din acesta,
ea putând cere anularea contractului pentru eroare de drept [1].

7.2.2. Ieşirea din vigoare a normelor juridice

Pentru ca o normă juridică să-şi înceteze efectele, aceasta trebuie să fie scoasă din vigoare,
operaţiune juridică care poate fi realizată prin: abrogare, cădere în desuetudine, ajungere la termen,
caducitate sau încetare a efectelor juridice ale normei prin declararea neconstituţionalităţii acesteia.

Abrogarea şi ajungerea la termen sunt metode uzuale de încetare a efectelor normelor juridice,
excepţiile fiind desuetudinea, caducitatea şi încetarea efectelor juridice ale normei prin declararea
neconstituţionalităţii.

A. Abrogarea este procedeul prin care o normă juridică îşi încetează efectele datorită unui act
legislativ ulterior şi contrar ei.

Abrogarea unui act normativ nu poate fi făcută decât printr-un act situat pe aceeaşi poziţie sau pe o
poziţie superioară în ierarhia normelor juridice. Astfel, o lege nu poate fi abrogată decât tot printr-o
lege sau prin Constituţie.

Modalităţile abrogării sunt:

1. În funcţie de modul de manifestare a voinţei organului ce face abrogarea, aceasta poate fi:

a) expresă – acea formă a abrogării care rezultă din însuşi textul noii norme în care se prevede în
mod expres că la data intrării în vigoare a acestuia se abrogă una sau mai multe legi ce conţin
dispoziţii din aceeaşi materie;

48
[1] n. PoPA, op. cit., p. 306.

b) tacită – numită şi abrogare implicită – este acea formă de abrogare care nu este prevăzută în noul
act normativ, ea rezultând din adoptarea unei norme contrare celei existente. Contradicţia dintre
termeni trebuie să le facă incompatibile.

Abrogarea tacită este considerată de doctrinari un procedeu periculos de tehnică legislativă, întrucât
lasă loc unor practici fluctuante şi implicit la interpretări [1].

2. După criteriul întinderii abrogării, aceasta poate fi:

a) totală – presupune ca actul normativ nou să scoată din vigoare întregul act anterior;

b) parţială – presupune ca doar anumite părţi ale actului normativ să-şi înceteze forţa obligatorie,
celelalte rămânând în vigoare.

B. Ajungerea la termen este aplicabilă normelor juridice care prevăd chiar în textul lor momentul
ieşirii din vigoare, dată la care acesta iese de drept din vigoare. Există anumite norme juridice care,
prin natura lor, sunt temporare. Ne referim la legile de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe, în cazul cărora una dintre condiţii este aceea de a determina în mod cert durata abilitării.

C. Desuetudinea implică încetarea forţei obligatorii a unei norme juridice prin efectul neaplicării ei.
Această normă este formal în vigoare, dar neaplicarea voită de stat se fondează pe
incompatibilitatea regulii cu noile concepţii juridice şi morale acceptate în societate.

În fapt, desuetudinea implică neaplicarea normei de către organele statului în baza convingerii că
aceasta nu mai trebuie aplicată, ea fiind considerată nocivă sau inutilă. Cu toate acestea, sunt autori
care consideră că desuetudinea unei legi nu dovedeşte decât neglijenţa autorităţilor care ar trebui să
o facă respectată. În ziua în care aceste autorităţi „vor ieşi din toropeală şi vor reîncepe, cum le este
datoria, să repună în aplicare un text prea mult timp neglijat, nimic nu va putea sta în calea
resuscitării legii” [2].

D. Caducitatea este legată de dispariţia relaţiilor reglementate care atrage după sine dispariţia
reglementării, ce rămâne astfel fără obiect, ea nemaiavând vreo aplicabilitate. De pildă, o normă
juridică care reglementează situaţia unui anumit monument istoric devine caducă în momentul în
care acest monument istoric dispare.

E. Încetarea efectelor juridice ale normei prin declararea neconstituţionalităţii. Conform art. 147 alin.
(1) din Constituţia României, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
nu pun de acord prevederile constituţionale cu dispoziţiile Constituţiei (…)”. Această modalitate de
ieşire din vigoare a textului legal este distinctă de abrogare, în acest caz manifestarea de voinţă fiind
a unui organ diferit de cel care a adoptat norma.

49
[1] J. FAlys, Introduction aux sources et principes du droit, Louvain la Neuve, Bruylant, Bruxelles, 1981, p. 123.
[2] A. C olin, h. CAPitAnt, Cours élémentaire de droit civil français, Libraire Dalloz, Paris, 1931, p. 361.
7.2.3. Principiile efectelor normelor juridice în timp

Intrarea şi ieşirea din vigoare a unei norme juridice implică probleme legate de încadrarea unei
anumite situaţii juridice sub imperiul legii vechi sau a legii noi.

Există situaţii în care faptele se produc sub o anumită lege, iar consecinţele lor se produc sub
imperiul noii reglementări. Perioada de interferenţă a legii vechi şi a celei noi este numită perioadă
tranzitorie şi poate fi uneori destul de lungă. De pildă, în art. 6 alin. (2) C. civ. 2011 s-au reglementat
mai multe aspecte legate de aplicarea în timp a legii civile, prevăzându-se în mod expres că actele şi
faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi
nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute la data încheierii, săvârşirii ori producerii lor.
Intervine astfel un conflict de norme juridice în timp, care este rezolvat în baza principiilor aplicării
normei juridice în timp.

Principiului efectului imediat al normei juridice noi reprezintă regulă de drept potrivit căreia legea
nouă se va aplica imediat tuturor situaţiilor juridice apărute după intrarea ei în vigoare, excluzând
aplicarea legii vechi[1]. Potrivit acestui principiu norma juridică nouă dispune numai pentru viitor şi
nu are putere retroactivă. Ea reglementează toate situaţiile juridice create din momentul intrării ei în
vigoare. În mod egal, deducem că norma veche nu ultraactivează, adică nu-şi poate extinde efectele
după ieşirea ei din vigoare. Spre exemplu, divorţul promovat în anul 2013 de soţii care au încheiat
căsătoria în anul 2010, deci sub imperiul Codului civil din 1864, se va judeca în baza normelor
cuprinse în Codul civil din 2011.

Principiul neretroactivităţii normei juridice noi înseamnă neaplicarea acesteia unor situaţii juridice
ale căror efecte au fost pe de-a întregul consumate sub imperiul normei anterioare. Principiul
neretroactivităţii stabileşte că norma juridică dispune numai pentru viitor, ea nu poate aduce
atingere drepturilor câştigate înainte de intrarea ei în vigoare, adică nu poate statua ex post facto[2].

Neretroactivitatea normei juridice noi funcţionează în parallel cu neultraactivitatea normei juridice

vechi. Raporturile juridice stabilite în baza unei norme nu pot fi desfiinţate pe considerentul că în
noua reglementare legiuitorul a înţeles să modifice condiţiile acestora. S-ar afecta astfel stabilitatea
şi încrederea subiectelor de drept în sistemul legislativ. Este evident că, de pildă, o căsătorie în care
unul dintre soţi avea 17 ani la data încheierii acesteia, în anul 2010, cu îndeplinirea cerinţei legale de
obţinere a acordului Consiliului Local al primăriei la care s-a oficiat, rămâne valabilă şi sub Codului
civil din 2011, care prevede în mod expres, în art. 272 alin. (2), obligaţia obţinerii autorizării instanţei
de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul.

[1] Gh . Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 8-a revăzută şi adăugită de M. niColAe, P.
truşCă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003.
[2] D.C. Dănişor, i. DoGaRu, Gh . Dănişor, op. cit., p. 335.

50
Principiul neretroactivităţii legii are în sistemul românesc valoare constituţională începând cu anul
1991, ridicarea acestui principiu la rang constituţional fiind un aport la realizarea atât a aspectului
material, cât şi a celui formal al statului de drept [1].

Principiul retroactivităţii legii penale sau contravenţionale mai favorabile reprezintă o excepţie de la
principiile anterioare, fiind un principiu constituţional distinct. Practic, acest principiu dă posibilitatea
infractorului sau contravenientului ca, indiferent de data la care a săvârşit fapta, să solicite aplicarea
legii mai favorabile. Raţiunea pe care s-a întemeiat acest principiu este cea a poziţiei legiuitorului în
raport cu o anumită faptă.

Ar fi injust ca în anul 2014 o persoană care a săvârşit, de pildă, un furt în 2012 să fie condamnată la o
pedeapsă cu închisoarea pe o durată mai mare decât maximul prevăzut pentru aceeaşi infracţiune în
Codul penal din 2014.

În ceea ce priveşte noţiunea de lege mai favorabilă aceasta trebuie analizată în formele de lege
exclusiv mai favorabilă şi de lege nouă în parte mai favorabilă şi în acelaşi timp în parte mai
nefavorabilă.

La rândul lor, legile exclusiv mai favorabile pot fi împărţite în două categorii: legi referitoare la
incriminarea unor fapte şi legi referitoare la pedepsele aplicabile faptelor incriminate.

În prima categorie includem legile care dezincriminează o faptă care până atunci era calificată ca
infracţiune, respectiv contravenţie. În egală măsură, este mai favorabilă şi legea care introduce
condiţii suplimentare pentru ca fapta să fie infracţiune sau contravenţie. De exemplu, dacă o
persoană este cercetată sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni la momentul în care legea penală
dezincriminează acea infracţiune, raportul juridic penal de conflict încetează şi, prin urmare,
consecinţele faptei vor fi lipsite de efecte juridice penale.

În privinţa legilor mai favorabile cu privire la pedeapsă, remarcăm că acestea se pot referi la
cuantumul pedepselor, modul de cumulare a acestora, tipul pedepsei (sancţiune pecuniară sau
pedeapsă privativă de libertate), stabilirea unor noi circumstanţe atenuante care lasă judecătorului
posibilitatea de a suspenda executarea pedepsei şi diminuarea sau suprimarea unei pedepse
complementare. De pildă, în Codul penal din 2014 limitele pedepsei pentru infracţiunea de
înşelăciune simplă sunt stabilite prin art. 244 alin. (1) între 6 luni şi 3 ani, spre deosebire de Codul
penal anterior care prevede în art. 215 alin. (1) limitele de pedeapsă de la 6 luni la 12 ani. Ca urmare,
unei persoane care a fost trimisă în judecată în anul 2013 pentru săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune, stabilindu-se ca termen de judecată luna martie 2014, i se vor aplica prevederile mai
favorabile ale noii legi, chiar dacă infracţiunea a fost săvârşită sub imperiul legii vechi.

7.3. Aplicarea legii în spaţiu

Aplicarea legii în spaţiu impune lămurirea delimitării frontierelor în interiorul cărora poate acţiona o
normă de drept. Această materie este subsumată principiului teritorialităţii, potrivit căreia legea se
aplică în limitele teritoriului statului a cărui organ legislativ a edictat-o.

51
[1] Idem, p. 336.

Se exclude astfel aplicarea pe teritoriul unui stat a altei legi decât a celei edictate de acesta. Prin
urmare, legea se va aplica tuturor situaţiilor juridice, indiferent de natura lor, în limitele teritoriului
naţional, cu anumite excepţii.

7.3.1. Conflictul legilor în spaţiu

Un act normativ poate avea aplicare extrateritorială fie pe baza autonomiei de voinţă a părţilor, fie
independent de voinţa acestora. Aplicarea extrateritorială a unor prevederi juridice interne poate
intra în conflict fie cu reglementările unuia sau a unor state, fie cu reglementările de drept
internaţional. Aceste situaţii apar când raportul juridic născut pe un anumit teritoriu are în
componenţă un element de extraneitate (cetăţean străin, firmă străină etc.). De exemplu, un rus şi o
americancă doresc să se căsătorească pe teritoriul României. Se pune problema de a şti care este
legea aplicabilă în această situaţie.

Potrivit dispoziţiilor Codului civil din 2011, legea aplicabilă căsătoriei va fi, în ceea ce priveşte
condiţiile de fond, legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei [1],
iar în ceea ce priveşte forma căsătoriei, aceasta este supusă legii statului pe teritoriul căruia se
celebrează [2].

Totodată, în cazul în care un cetăţean al unei ţări musulmane intenţionează să se căsătorească cu o

româncă, în condiţiile în care mai are două căsătorii valabile încheiate în ţara sa, căsătoria nu va
putea fi încheiată pe teritoriul României întrucât, potrivit art. 273 C. civ. 2011, este interzisă
încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este căsătorită. În schimb, această căsătorie ar
putea fi încheiată în mod valabil pe teritoriul ţării musulmane.

7.3.2. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii

Acestea sunt situaţiile în care fie legea naţională nu se aplică pe teritoriul statului asupra unor
anumite bunuri sau persoane, fie legea unui stat se aplică şi în afara teritoriului naţional.

Primul caz îl întâlnim în dreptul internaţional privat dominat de principiul de autonomie de voinţă al
părţilor, care pot determina legea aplicabilă raporturilor lor, cu condiţia să nu încalce dispoziţii
imperative ale legii. De pildă, într-un contract comercial executat în România de o firmă din Franţa
părţile pot conveni ca legea aplicabilă să fie cea franceză. În acest caz, legea franceză va avea
aplicare extrateritorială, legea română nefiind aplicabilă în cauză.

Legea poate avea efecte extrateritoriale şi indiferent de voinţa părţilor. Este cazul legilor relative la
starea civilă şi la capacitatea persoanelor, care, potrivit codului civil, îi urmăresc pe români chiar şi
atunci când ei îşi au reşedinţa în străinătate.

Legat de exemplu căsătoriei de mai sus, un cetăţean roman căsătorit în România nu ar avea
posibilitatea de încheia o altă căsătorie valabilă într-o ţară musulmană, chiar dacă pentru cetăţenii
acelei ţări poligamia este admisă. Legea română nu se aplică pe teritoriul României sediilor
misiunilor diplomatice sau personalului diplomatic, ceea ce constituie tot o excepţie de la principiul
teritorialităţii.

52
[1] Art. 2586 alin. (1) C. civ. 2011.
[2] Art. 2587 alin. (1) C. civ. 2011.
7.4. Aplicarea legii asupra persoanelor

Generalitatea normei juridice presupune că ea se adresează în mod abstract şi difuz subiecţilor de

drept, fără să-i individualizeze. Aceasta nu înseamnă însă că se adresează întotdeauna tuturor
subiecţilor de drept. Aplicarea legii asupra persoanelor este pusă în discuţie în legătură cu acţiunea
teritorială a normelor juridice atât sub aspect intern, cât şi sub aspect internaţional. Sunt unele
norme ce se aplică numai cetăţenilor, cum ar fi cele privind drepturile cetăţeneşti, precum dreptul
de vot sau dreptul de a fi ales, ori cele privind obligaţiile specifice cetăţenilor, cum este cea privind
serviciul militar şi altele ce se aplică tuturor, cum este cazul normelor de ordine publică sau
reglementărilor din domeniul drepturilor omului.

Ceea ce trebuie adăugat este faptul că, în concepţia dreptului românesc, legile şi celelalte acte
normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine
etnică, sex, religie etc. Constituţia României prevede, în acest sens, în art. 16 alin. (1) că toţi
„cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Aceasta
nu înseamnă că legile nu au în vedere existenţa unor categorii de cetăţeni cu o capacitate juridică
specială, rezultată din specificul muncii desfăşurate, poziţia socială, remuneraţie etc. Prin urmare,
legile nu se aplică automat tuturor cetăţenilor, existând norme juridice care se adresează numai
anumitor categorii de persoane, precum cadrelor didactice, studenţilor, reprezentanţilor
diplomatici, pensionarilor.

7.5. Regimuri recunoscute cetăţenilor străini

O excepţie de la principiul conform căruia legea română se aplică tuturor persoanelor şi situaţiilor de
pe teritoriul României sunt şi diferitele regimuri recunoscute cetăţenilor străini. Acestora li se poate
aplica regimul naţional, un regim special sau regimul naţiunii celei mai favorizate.

Regimul naţional constă în acordarea pentru străini a drepturilor de care se bucură cetăţenii statului
respectiv. Regimul special vizează acordarea pentru străini a unor drepturi diferite decât cele
prevăzute pentru cetăţeni, de exemplu, în baza unor tratate internaţionale. Imunitatea diplomatică
poate constitui un asemenea regim special.

Regimul naţiunii celei mai favorizate se referă la acordarea străinilor, cetăţeni ai altui stat, a unor
drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ.

În legătură cu situaţia străinilor, art. 18 alin. (1) din Constituţia României prevede că „cetăţenii străini
şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor,
garantate de Constituţie şi de alte legi”.

De reţinut!

Intrarea în vigoare a normei juridice determină momentul de la care o normă juridică este
aplicabilă subiectelor de drept, devenind obligatorie.

53
Ieşirea din vigoare determină momentul în care o normă juridică îşi încetează efectele, operaţiune
juridică care poate fi realizată prin abrogare, cădere în desuetudine, ajungere la termen,
caducitate sau încetare a efectelor juridice ale normei prin declararea neconstituţionalităţii
acesteia.

În funcţie de modul de manifestare a voinţei organului ce face abrogarea, aceasta poate fi expresă
sau tacită.

După criteriul întinderii abrogării, aceasta poate fi totală sau parţială.

Principiile efectelor normelor juridice în timp sunt principiului efectului imediat al normei juridice
noi, principiul neretroactivităţii normei juridice noi şi principiul retroactivităţii legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.

Aplicarea legii în spaţiu impune lămurirea delimitării frontierelor în interiorul cărora poate acţiona
o normă de drept. Această materie este subsumată principiului teritorialităţii, potrivit căreia legea
se aplică în limitele teritoriului statului a cărui organ legislative a edictat-o.

Conflictul legilor în spaţiu poate interveni în cazul în care aplicarea extrateritorială a unor
prevederi juridice interne poate intra în conflict fie cu reglementările unuia sau a unor state, fie cu
reglementările de drept internaţional.

Excepţiile de la principiul teritorialităţii legii sunt situaţiile în care fie legea naţională nu se aplică
pe teritoriul statului asupra unor anumite bunuri sau persoane, fie legea unui stat se aplică şi în
afara teritoriului naţional.

Aplicarea legii asupra persoanelor este pusă în discuţie în legătură cu acţiunea teritorială a
normelor juridice atât sub aspect intern, cât şi sub aspect internaţional.

O excepţie de la principiul conform căruia legea română se aplică tuturor persoanelor şi situaţiilor
de pe teritoriul României sunt şi diferitele regimuri recunoscute cetăţenilor străini. Acestora li se
poate aplica regimul naţional, un regim special sau regimul naţiunii celei mai favorizate.

Capitolul al VIII-lea. Raportul juridic

8.1. Premise

În sens restrâns, raportul juridic reprezintă relaţia socială reglementată de drept. Relaţiile sociale cu
valenţe juridice prezintă însă o complexitate deosebită.

Printr-un raport juridic se realizează conexiunea dintre planul general şi impersonal al normei
juridice şi planul concret în care părţile sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bine
individualizate.

Totodată, raportul juridic este definit ca fiind acea categorie de raporturi sociale reglementate prin
norme juridice, raporturi a căror formare, modificare ori încetare are loc, de regulă, prin prezenţa

54
unui fapt juridic (acţiune omenească sau eveniment) şi în care părţile se manifestă ca titulare de
drepturi şi obligaţii, ce se realizează, dacă este necesar, prin forţa coercitivă a statului[1].

[1] i. sAntAi, Introducere în studiul dreptului, Universitatea din Sibiu,1991, p. 91

Normele juridice îşi ating dezideratele pentru care au fost instituite prin conduita conformă a
participanţilor la raporturile sociale. Aceştia sunt obligaţi la respectarea normei într-un mod activ,
cum este cazul normelor onerative, ori într-un mod pasiv, cum este cazul normelor prohibitive.
Totodată, aceştia au facultatea de a opta pentru o anumită conduită, în cazul normelor permisive. În
toate aceste ipoteze, pentru formarea, modificarea sau încetarea raportului juridic este necesară
intervenţia unui fapt juridic declanşator al incidenţei normei, care, alături de norma însăşi, constituie
condiţii ale raportului juridic.

În doctrină s-a conturat opinia potrivit căreia, dacă norma de drept n-ar reglementa un raport juridic
aceasta ar fi literă moartă [1] . Prin urmare, prin raport juridic se înţelege norma juridică în acţiune,
unica formă de realizare a dreptului fiind aceea de a da naştere unor raporturi juridice. Relevând
importanţa practică a formării raporturilor juridice, unii autori le califică ca fiind o treaptă necesară
în realizarea funcţiei dreptului [2].

Nu toate relaţiile sociale sunt însă raporturi juridice, întrucât nu toate sunt reglementate de norme
juridice. Cu titlu de exemplu, menţionăm că relaţiile religioase, politice, de prietenie sau colegialitate
nu se înscriu în această categorie.

8.2. Sursele raportului juridic

Pentru crearea de raporturi juridice este necesară existenţa concomitentă a unor factori
declanşatori, a unor surse. Aceste surse sunt norma juridică, subiectele raportului juridic şi faptele
juridice.

Norma juridica şi subiectele de drept sunt considerate premise generale sau abstracte, iar faptele
juridice sunt considerate premise speciale sau concrete ale raporturilor juridice [2]. Doar existenţa
concomitentă a acestor surse dă naştere raportului juridic, adică unor drepturi subiective şi obligaţii
juridice corelative ale titularilor lor – subiectele raporturilor juridice.

Unii autori consideră ca şi premise ale raportului juridic doar norma juridică şi faptul juridic,
subiectele de drept constituind, în opinia acestora, unul dintre elementele raportului juridic, alături
de obiect şi conţinut [3].

Ne raliem opiniei potrivit căreia prezenţa concomitentă a celor trei surse permite naşterea raportului
juridic, subiectele de drept constituind, totodată, şi sursă a raportului juridic şi element esenţial al
acestuia.

8.2.1. Norma juridică

Norma juridică reprezintă condiţia fundamentală pentru naşterea unui raport juridic. Fără normă
juridică nu se poate vorbi de un raport juridic, întrucât norma juridică este cea care defineşte şi

55
precizează capacitatea subiectelor care intra întru-un raport juridic ca urmare a incidenţei unui fapt
juridic.

Caracterul tipic, general şi impersonal al normei juridice se particularizează în cadrul raporturilor

juridice, care constituie „modalitatea cea mai frecventă prin care energia normelor de drept se
întrupează în viaţa socială” [1].

Totuşi, doctrina menţionează că pot exista şi raporturi juridice fără norme juridice care să le
reglementeze [2]. Un exemplu în acest sens îl constituie instituţia analogiei [3], în baza căreia
judecătorul aplică norme juridice care reglementează cazuri sau situaţii asemănătoare sau principii
generale de drept, în soluţionarea unui caz, întrucât nu există norme juridice incidente, în mod
direct.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) C. civ. 2011, judecătorul care ar refuza să judece, sub
pretextul neprevederilor legale, s-ar face vinovat de denegare de dreptate. Judecătorul va trebui să
soluţioneze problema juridică ridicată, chiar dacă legea nu indică vreo soluţie, recurgând la
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare sau la principiile generale ale dreptului.

Prin urmare, judecătorul nu poate priva de protecţie juridică acele raporturi cu privire la care
legiuitorul nu a dispus, în mod expres. Totodată, a fost susţinută şi o altă situaţie atipică,
reprezentată de existenţa unei norme juridice, a cărei aplicare nu conduce, în mod direct, la
formarea unui raport juridic. Este cazul normelor cu caracter şi conţinut prohibitiv, a căror menire nu
este de a crea raporturi juridice, ci de a impune abstinenţa faţă de săvârşirea unor fapte interzise,
precum şi a celor care consacră drepturi absolute şi universale, opozabile erga omnes[1].

8.2.2. Subiectele de drept

Subiectele de drept sunt oamenii, persoanele fizice şi persoanele juridice, inclusiv statul, titulare de
drepturi şi obligaţii.

Pentru a fi subiecte de drept, persoanele juridice şi fizice trebuie să aibă capacitate juridică.

8.2.3. Faptele juridice

Faptele juridice reprezintă acele împrejurări de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea
raportului juridic. Prin urmare, faptele juridice permit transformarea unor cazuri generice şi
ipotetice, astfel cum sunt reglementate în norma de drept, în raporturi juridice concrete.

Spre exemplu, cumpărarea unor produse din piaţă este supusă normelor cu privire la contractul de
vânzare-cumpărare. Chiar dacă cei implicaţi în acest raport nu conştientizează neapărat caracterul
juridic al acestei acţiuni, ei devin interesaţi de normă atunci când una dintre părţi nu-şi îndeplineşte
sau îşi îndeplineşte defectuos obligaţia asumată. În situaţia de mai sus, cumpărătorul de pildă îşi va
clama drepturile atunci când constată că produsele sunt expirate. Prin urmare, prin achiziţia realizată
se transformă cazul generic şi ipotetic avut în vedere de legiuitor şi prevăzut în art. 1672 şi urm. C.
civ. 2011 privind „Obligaţiile principale ale vânzătorului” într-un raport juridic concret, cu părţi
individualizate, drepturi şi obligaţii definite şi obiect determinat.

56
Sub aspect terminologic, este important să deosebim între sensul larg şi sensul restrâns al noţiunii de
fapt juridic. În sens larg (lato sensu) faptul juridic desemnează orice împrejurare de care dreptul
obiectiv leagă efecte juridice [2]. Aceste împrejurări sunt fie fenomene naturale care se produc
independent de voinţa omului (cutremure, inundaţii, incendii etc.), denumite şi fapte materiale, fie
acţiuni omeneşti, denumite şi fapte voluntare. La rândul lor, acţiunile omeneşti includ atât acţiunile
săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (totalitatea actelor juridice), cât şi acţiunile
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (aceste efecte producându-se doar în puterea
legii).

În sens restrâns (stricto sensu), prin fapt juridic se înţelege orice eveniment social sau natural şi orice
faptă săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc finalmente în virtutea
legii.

Prin urmare, faptele juridice în sens larg reprezintă, în acelaşi timp, şi sursa raportului juridic şi
izvorul acestuia, având în vedere că drepturile subiective constituie, alături de obligaţiile subiective,
conţinutul raportului juridic.

8.3. Caracterele raportului juridic

Raportul juridic are caracter social, în sensul că acesta poate fi stabilit doar între persoane fizice,
între persoane juridice sau între persoane fizice şi persoane juridice. Pe de o parte, caracterul social
al raportului juridic rezultă din faptul că acesta, chiar dacă beneficiază de aportul normativităţii, îşi
păstrează trăsătura de a fi o relaţie socială. Pe de altă parte, caracterul social al raportului juridic
rezultă din faptul că subiectele acestuia pot fi doar oamenii, priviţi atât ca subiecte individuale de
drept, cât şi ca subiecte colective de drept (organizaţiile).

Chiar dacă este supus normei juridice, raportul juridic îşi păstrează caracterul social, având în vedere
că norma juridică are tocmai rolul de a orienta conduita umană. Caracteristic pentru orice raport
social şi, în consecinţă, pentru orice raport juridic este faptul că reprezintă o corelaţie interumană,
fiind exclusă posibilitatea unei legături între om şi bun (lucru).

Este adevărat că în doctrina juridică mai veche s-a exprimat opinia – cel puţin în privinţa raporturilor
juridice reale – că raportul juridic constă în legătura care se stabileşte între om (proprietar,
uzufructuar, titularul dreptului de uz sau de abitaţie), pe de o parte, şi bunul (lucrul) respectiv care
reprezintă obiectul derivate al raportului juridic patrimonial real, pe de altă parte [1] . Adepţii acestei
teorii invocă exemplul raporturilor de proprietate care, potrivit opiniei lor, s-ar stabili între individul
proprietar al bunului şi bunul asupra căruia este exercitat dreptul de proprietate.

Doctrina juridică[2] şi jurisprudenţa au respins însă categoric o astfel de interpretare pe motiv că

raporturile juridice de pro- prietate reprezintă relaţii sociale stabilite între oameni cu privier la
stăpânirea şi apropierea unor bunuri (lucruri), aceste bunuri reprezentând doar obiectul derivat al
raportului juridic de proprietate.

Caracterul exclusiv social al raportului juridic este relevat şi de profesorul Mircea Djuvara [3] , care
aprecia că relaţia juridică „se altoieşte pe o relaţie fizică, externă, de la persoană la persoană”. „A
spune că relaţia juridică se poate stabili între lucruri este o absurditate (…) relaţia juridică cuprinde
ideea unui drept şi a unei obligaţii, pe care cineva poate să le aibă faţă de altcineva. Putem spune că
un lucru are un drept sau are o obligaţie? Evident că nu” [4].

57
Raportul juridic are caracter dublu voliţional, întrucât, pe de o parte, acesta este reglementat de o
normă edictată în baza voinţei statului exprimată de organul legiuitor, iar, pe de altă parte, raportul
juridic se naşte din voinţa uneia sau a tuturor părţilor, în măsura în care aceştia îşi manifestă voinţa
de a da naştere, modifica sau stinge acest raport.

Spre exemplu, un raport juridic, având ca premisă un contract de vânzare-cumpărare, se va naşte ca

urmare a manifestării exprese atât a voinţei concordante a cumpărătorului şi a vânzătorului, cât şi a
voinţei statului, exprimată în normele juridice incidente în materie.

Voinţa părţilor trebuie să fie însă pe deplin concordantă cu voinţa statului exprimată în norma de
drept, absenţa conformităţii dintre voinţa subiectelor de drept şi voinţa statului făcând ca raportul
juridic să nu beneficieze de protecţie legală. Această obligativitate decurge din voinţa legiuitorului de
a recunoaşte, ocroti şi garanta raporturile juridice.

Cu privire la acest aspect, Codul civil prevede că orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor
cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu seprevede o altă
sancţiune[1].

Caracterul dublu voliţional subzistă şi în cazul raportului juridic unilateral, care ia naştere ca urmare a
unei manifestări unilaterale de voinţă. Spre exemplu, testamentul, act juridic civil unilateral, dă
naştere unui raport juridic care prezintă caracter dublu voliţional, întrucât este prezentă atât voinţa
statului, exprimată în normele care-l reglementează, cât şi voinţa testatorului, exprimată în
testament, act juridic pentru a cărui validitate trebuie îndeplinită exigenţa formei scrise.

În raporturile juridice de drept public, acest dublu caracter voliţional al raportului juridic se
manifestă la un grad mai redus de intensitate, esenţială fiind în acest caz voinţa de stat. Spre
exemplu, în dreptul fiscal naşterea raporturilor juridice dintre o societate comercială şi organul
administraţiei financiare de stat cu privire la obligaţia de plată a impozitelor şi taxelor are loc fără
consultarea societăţii comerciale. Însă, chiar şi în acest caz, opţiunea de a se organiza sub formă de
societate comercială a urmat voinţei fondatorilor acesteia, fondatori care, în momentul în care au
consimţit la înfiinţarea societăţii comerciale, şi-au asumat şi obligaţiile financiar fiscale.

În dreptul penal, caracterul dublu voliţional este pe deplin caracteristic raportului juridic de
conformare, voinţa statului de a apăra valorile sociale întâlnindu-se cu voinţa subiectelor de drept de
a respecta normele de drept instituite. În cazul raportului juridic de conflict nu există un contact
între voinţa organului de urmărire penală sau de judecată. Însă, chiar şi în aceste raporturi juridice, a
căror apariţie sau încetare nu depinde de voinţa ambilor participanţi, comportarea învinuitului sau
inculpatului este indispensabilă şi considerată ca atare în norma de drept. Pe de altă parte, cum
necunoaşterea normei de drept nu duce la exonerarea de răspundere a celui ce săvârşeşte o faptă
penală, se prezumă că acesta şi-a asumat consecinţele faptelor sale fie intenţionat, fie din culpă.

Raportul juridic este valoric, întrucât conţinutul său reuneşte valori pe care legiuitorul a înţeles să le
ocrotească: viaţa şi sănătatea individului, proprietatea, inviolabilitatea domiciliului şi a

58
corespondenţei etc. Fiind valori esenţiale ale societăţii, acestea sunt promovate şi apărate de către
stat pe calea normativităţii.

Raporturile juridice, atât cele care realizează dispoziţia normelor juridice şi care sunt preponderente,
cât şi cele care realizează sancţiunea normelor juridice şi care sunt mai puţin numeroase, constituie
un mijloc important de concretizare a acestor valori. Profesorul Mircea Djuvara[1] afirmă că „în toate
relaţiile juridice se stabileşte o valoare şi de aceea se poate spune că întregul drept nu este decât o
cercetare de valori”. Acelaşi autor distingea între valori condiţionate şi valori necondiţionate. Ideea
de obligaţie însăşi, precum cea care revine datornicului de a plăti, la scadenţă, suma de bani
convenită, sau „să nu ucizi pe aproapele tău” sunt valori necondiţionate. Pot exista şi valori
condiţionate, prin care se stabilesc reguli tehnice, precum cele economice, însă acestea nu sunt
adevărate valori, fiind inferiore celor juridice. Regulile tehnice trebuie respectate numai dacă
destinatarul doreşte să atingă un anumit scop, pe când regulile de drept, cele morale, logice şi
estetice consacră valori de sine-stătătoare, necondiţionate, impunându-se de la sine.

În cadrul raportului juridic părţile se pot afla fie pe poziţii de egalitate, fie pe poziţii de subordonare.

În principal, poziţia de egalitate se exprimă prin ideea că părţile raportului respectiv se află pe un
picior de egalitate una faţă de cealaltă. Poziţia de egalitate trebuie privită doar în ceea ce priveşte
manifestarea de voinţă la încheierea raportului juridic civil, nu şi în ceea ce privesc prestaţiile la care
ele se obligă. De exemplu, în cazul donaţiei părţile se află pe poziţii de egalitate în cadrul raportului
juridic, adică atât donatarul, cât şi donatorul poate să manifeste voinţe pro sau contra naşterii,
modificării sau încetării raportului juridic dintre ei şi doar voinţa donatorului de a dona şi voinţa
donatarului de a accepta donaţia duc la înfăptuirea actului de donaţie. Însă, prin natura ei, donaţia
este un act juridic cu titlu gratuit, ceea ce nu presupune vreo prestaţie din partea donatarului.

Poziţia de egalitatea a părţilor este caracteristică raporturilor juridice de drept privat (întâlnite atât
în ramurile de drept privat, precum dreptul civil, dreptul comerciale etc., cât şi în ramurile de drept
mixte, precum dreptul afacerilor sau dreptul muncii etc.), iar poziţia de subordonare este
caracteristică raporturilor juridice de drept public (întâlnite atât în ramurile de drept public, precum
drept penal, drept fiscal sau drept administrativ, cât şi în ramurile de drept mixte).

De exemplu, în dreptul muncii putem vorbi despre poziţia dominantă a angajatorului în raport cu
salariatul său pe parcursul executării contractului individual de muncă, subordonarea fiind un
element esenţial al relaţiei de muncă, generată de drepturile angajatorului de a organiza activitatea
în interiorul entităţii în care prestează munca salariatul, de direcţionare a activităţii prestate de către
salariat şi de a controla activitatea prestată de salariat, de a constata şi a sancţiona abaterile
disciplinare. Însă, în ceea ce priveşte încheierea, modificarea sau chiar şi încetarea con tractului de
muncă atât angajatorul, cât şi salariatul se află pe poziţie de egalitate juridică.

Spre deosebire, în raporturile juridice de drept public, în care una dintre părţi este statul sau
instituţiile statului, întâlnim poziţia de subordonare a celeilalte părţi faţă de stat sau instituţiile
statului. În virtutea acestei subordonări, în raportul de drept financiar, de exemplu, autorităţile
financiare pot pretinde celuilalt subiect participant anumite prestaţii sau abţineri şi, în acest scop, îl
pot controla, sancţiona şi executa silit [1].

8.4. Structura raportului juridic

59
Raportul juridic este format din trei elemente structurale, respectiv subiectele raportului juridic,
conţinutul raportului juridic şi obiectul raportului juridic.

8.4.1. Subiectele raporturilor juridice

Aşa cum am arătat, raportul juridic este un raport social, el formându-se între oameni, priviţi
individual sau ca făcând parte din anumite colectivităţi (organizaţii).

Prin urmare, subiectele raporturilor juridice sunt persoanele fizice sau persoanele juridice, inclusiv
statul, titulare de drepturi şi obligaţii, între care se stabilesc aceste raporturi.

Calitatea de persoană fizică o are omul, considerat individual ca titular de drepturi şi obligaţii, iar
calitatea de persoană juridică o au anumiţi oameni consideraţi în mod colectiv ca titulari de drepturi
şi obligaţii.

Pentru ca o colectivitate de oameni să aibă calitatea de persoană juridică trebuie să îndeplinească în

mod cumulativ următoarele trei condiţii:

a) să aibă o organizare de sine-stătătoare, adică să i se pre cizeze structura internă, modul de

alcătuire a organelor de conducere, de administrare şi de control, precum şi atribuţiile acestora,
modul în care ia fiinţă şi în care poate fi desfiinţată ca subiect de drept;

b) să aibă un patrimoniu propriu, distinct de al persoanelor fizice ce compun persoana juridică;

c) să aibă un scop determinat, licit şi moral, în acord cu interesul general, care corespunde obiectului
de activitate al persoanei juridice.

În doctrina juridică expresia „persoană fizică” este utilizată pentru a desemna „individul uman ca
entitate socială şi juridică” [1]. Acesta apare cel mai frecvent în raporturile juridice ce
fundamentează ordinea de drept existentă într-un anumit stat, fiind subiectul principal de drepturi şi
de obligaţii. Subiectul menţionat poate fi cetăţean al statului respectiv, un cetăţean străin, un
cetăţean cu dublă cetăţenie sau un apatrid. Personalitatea juridică este recunoscută în mod automat
indivizilor cu care statul se află într-o legătură de cetăţenie şi numai condiţionat cetăţenilor străini şi
(eventual) apatrizilor [2].

8.4.1.1. Capacitatea juridică

Dreptul fiecărui stat fixează atât momentul dobândirii capacităţii juridice, cât şi întinderea, volumul
drepturilor şi obligaţiilor ce-i alcătuiesc conţinutul, precum şi încetarea acesteia. De la o ramură de
drept la alta, capacitatea juridică prezintă trăsături specifice, ramificându-se în capacitate:
constituţională, administrativă, penală, civilă, de dreptul muncii, familiei etc.

În mod esenţial, calitatea de subiect de drept este dată de capacitatea juridică a acestora, definită ca
fiind acea aptitudine generală şi abstractă recunoscută de legea în vigoare unei persoane de a avea
drepturi subiective şi de a şi le exercita [3].

Capacitatea juridică are următoarele trăsături:

60
– legalitate, în sensul că este creaţia legilor (interne şi internaţionale) în vigoare;

– generalitate, în sensul că este acordată generic;

– inalienabilitate, în sensul să nicio persoană nu poate renunţa la ea nici în tot, nici în parte;

– intangibilitate, în sensul că nicio persoană nu poate fi lipsită de capacitate juridică sau îngrădită în
exercitarea ei, cu excepţia îngrădirii sau lipsirii stabilite de lege [1].

Capacitatea juridică este formată din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

8.4.1.2. Capacitatea persoanei fizice

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi
obligaţii. Aceasta este un element al capacităţii juridice a persoanei fizice şi se referă la drepturi şi
obligaţii în general.

Capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect individual de drept.
Aceasta este definită în art. 34-36 C. civ. 2011. Începutul capacităţii de folosinţă coincide de regulă
cu naşterea persoanei fizice.

Cu titlu de excepţie, drepturile copilului sunt recunoscute de la data concepţiei, însă numai dacă el
se naşte viu. Raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze capacitatea de folosinţă a
copilului de la data concepţiei are drept scop protejarea drepturilor copilului nenăscut, mai ales în
împrejurările în care acesta se naşte la o dată ulterioară decesului tatălui său. În această ipoteză,
copilul îşi va moşteni tatăl şi nu se va pune problema excluderii acestuia din rândul succesorilor.
Potrivit art. 412 C. civ. 2011, timpul legal al concepţiunii este intervalul de timp cuprins între a trei
suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului.

Totuşi, copilul conceput poate dobândi capacitate de folosinţă anticipată numai dacă sunt întrunite
în mod cumulativ următoarele două condiţii: copilul să se nască viu şi să fie vorba de drepturi, nu şi
de obligaţii.

Încetarea capacităţii de folosinţă intervine odată cu moartea persoanei fizice, care, de regulă, se
dovedeşte cu certificatul de deces. În mod egal, data încetării capacităţii de folosinţă poate fi şi data
la care hotărârea judecătorească de constatare a morţii rămâne definitivă.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea acesteia de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma obligaţiile, personal şi singur, încheind acte juridice.

Aceasta cunoaşte trei categorii, şi anume capacitatea de exerciţiu deplină, capacitatea de exerciţiu
restrânsă şi lipsa capacităţii de exerciţiu. Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte în
momentul în care persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.

Pentru motive temeinice, minorul (de sex masculin sau feminin) care a împlinit vârsta de 16 ani se
poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi
cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. Astfel, prin
căsătoria la vârsta de 16 ani minorii dobândesc anticipat capacitate deplină de exerciţiu.

61
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă. Ei pot participa
personal la încheierea actelor juridice, însă nu le pot încheia decât cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau, după caz, a tutorelui ori a curatorului special, iar, în cazurile prevăzute de lege, şi cu
autorizarea instanţei de tutelă. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte
de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor. Sunt lipsiţi de capacitate de
exerciţiu: minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti. Deoarece aceste
persoane au capacitate de folosinţă, dar nu îşi pot exercita drepturile şi nu îşi pot asuma obligaţiile,
actele juridice sunt încheiate în numele lor de reprezentanţii lor legali (părinţi, tutore sau curator
special).

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice încetează prin deces ori declarare judecătorească a morţii
(moment în care încetează şi capacitatea de folosinţă) sau prin punerea sub interdicţie
judecătorească.

8.4.1.3. Capacitatea persoanei juridice

Ca şi persoana fizică, persoana juridică are capacitate juridică.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă aptitudinea acesteia de a avea drepturi şi

obligaţii. În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, potrivit art. 205
alin. (1) C. civ. 2011 persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă de la
data la care sunt înregistrate. Celelalte persoane juridice (nesupuse înregistrării) dobândesc
capacitate de folosinţă din momente diferite, în funcţie de modul lor de înfiinţare: de la data actului
de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe
prevăzute de lege.

Pentru persoana juridică capacitatea anticipată de folosinţă se dobândeşte înainte de data

înregistrării sau de data îndeplinirii altor cerinţe ale legii, şi anume chiar de la data actului de
înfiinţare, însă numai pentru drepturile şi obligaţiile necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil.

Ca o excepţie, dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în
condiţiile dreptului comun de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din
momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea acesteia de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice prin organele sale de administrare.

Referitor la începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, art. 209 alin. (1) C. civ. 2011
prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează în momentul încetării existenţei acestui

subiect de drept, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare,
dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege[1].

8.4.2. Conţinutul raportului juridic

62
Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor subiective şi a obligaţiilor care aparţin
subiectelor participante la raportul juridic.

Drepturile subiective formează latura activă a conţinutului raportului juridic, iar obligaţiile alcătuiesc
latura pasivă a acestuia. Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu
care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia.

8.4.2.1. Drepturile subiective şi clasificarea lor

Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută de lege subiectului activ de a avea o anumită
conduită sau de a pretinde subiectului pasiv o anumită conduită (să dea, să facă sau să nu facă ceva)
şi de a apela, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului [2].

Dreptul subiectiv constituie conceptul cheie prin care se realizează „trecerea de la identic la similar”
pentru alcătuirea unui „ansamblu juridic, coerent şi eficient” [3]. Totodată, dreptul subiectiv
reprezintă mijlocul tehnic prin care starea de fapt este convertită în stare de drept [1].

Drepturile subiective se clasifică astfel:

1. După criteriul gradului de opozabilitate şi după cum titularul şi-l poate realiza sau nu singur,
drepturile subiective sunt drepturi subiective absolute şi drepturi subiective relative. Dreptul
subiectiv absolut este dreptul în virtutea căruia titularul poate avea o anumită conduită fără a avea
nevoie de concursul unei alte persoane pentru a-l exercita (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul de
proprietate, dreptul la nume) şi are următoarele caractere:

– subiectul activ poate fi o persoană sau mai multe persoane determinate, în timp ce subiectul pasiv
este nedeterminat în momentul stabilirii raportului juridic (fiind vorba despre toate celelalte
persoane), el individualizându-se în momentul în care dreptul absolut este încălcat;

– dreptul absolut poate fi invocat faţă de toate celelalte persoane, opozabilitate numită erga omnes;

– obligaţia corelativă a subiectului pasiv, constituit din toate celelalte persoane, este o obligaţie
generală de abţinere, respectiv de a nu face nimic care să-l împiedice pe titular în exercitarea
dreptului său. Dreptul subiectiv relativ este dreptul în virtutea căruia titularul – subiectul activ –
poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată să dea, să facă sau să nu facă ceva, conduită
fără de care dreptul său nu se poate realiza (de pildă, drepturile care izvorăsc din convenţii) şi are
următoarele caractere:

– subiectul pasiv este determinat;

– este opozabil doar părţilor participante şi succesorilor lor, opozabilitate numită inter partes;

– obligaţia corelativă a subiectului pasiv diferă de la un raport juridic la altul şi poate consta, după
caz, într-o acţiune (a da sau a face) sau într-o inacţiune (a nu face ceva).

2. După natura conţinutului drepturilor, drepturile subiective sunt drepturi subiective patrimoniale şi
drepturi subiective nepatrimoniale.

63
Dreptul subiectiv patrimonial este acel drept care are un conţinut economic, evaluabil în bani (spre
exemplu dreptul de proprietate, drepturile care izvorăsc din contractele civile sau din faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii). Dintre aceste drepturi, unele sunt absolute şi sunt opozabile erga omnes
(de exemplu, dreptul de proprietate), iar altele sunt relative şi sunt opozabile inter partes (drepturile
izvorâte din convenţii).

Folosind drept criteriu natura obligaţiei şi efectele drepturilor patrimoniale, acestea se împart în:

Drepturi reale (jus in re) – drepturi în virtutea cărora titularul îşi poate exercita în mod direct
prerogativele asupra unui lucru determinat, fără intervenţia unei alte persoane. Drepturile reale fac
parte din categoria drepturilor absolute.

Drepturi de creanţă (jus ad personam) – drepturi în virtutea cărora subiectul activ (numit şi creditor)
poate pretinde subiectului pasiv (numit şi debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Drepturile
reale sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, în timp ce drepturile de creanţă sunt nelimitate ca
număr. Astfel, în art. 551 C. civ. 2011 sunt enumerate drepturile reale: dreptul de proprietate,
dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute,
dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie şi
alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.

Dacă dreptul real este un drept absolut, opozabil erga omnes, dreptul de creanţă este un drept
relativ, opozabil inter partes. În cazul drepturilor reale, titularul îşi poate exercita dreptul asupra
bunului în mod direct, fără concursul unei alte persoane, iar, în cazul drepturilor de creanţă, titularul
nu îşi poate realiza dreptul fără intervenţia unei alte persoane.

În cazul drepturilor reale doar subiectul activ este determinat, cel pasiv fiind format din toate
celelalte persoane, în timp ce în cazul drepturilor de creanţă atât subiectul activ (creditorul), cât şi
subiectul pasiv (debitorul) sunt determinate chiar din momentul naşterii raportului juridic.

Drepturilor reale le corespunde o obligaţie generală a tuturor celorlalte persoane de a nu le aduce

vreo atingere, iar drepturilor de creanţă le corespund obligaţii mai complexe, de a da, a face sau a nu
face ceva.

Dreptul subiectiv nepatrimonial este dreptul strâns legat de existenţa şi individualitatea persoanei,
fără un conţinut economic şi neevaluabil în bani. În această categorie intră:

– drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală a persoanei (dreptul la viaţă,
sănătate, onoare, reputaţie, familie, demnitate etc.);

– drepturi privind individualizarea persoanei fizice şi juridice (de exemplu, dreptul la nume, dreptul la
domiciliu, la stare civilă, dreptul la denumire, dreptul la sediu);

– drepturi privind creaţia intelectuală (de exemplu, drepturile de autor şi drepturile conexe, dreptul
de inventator, dreptul asupra programelor de calculator, dreptul asupra desenelor şi modelelor
industriale).

Toate drepturile numite „nepatrimoniale” au şi o latură patrimonială, mai mult sau mai puţin
pregnantă, în funcţie de natura dreptului respectiv. Astfel, valorificarea unei opere literare sau

64
ştiinţifice, prin publicarea acesteia, dă naştere unei remuneraţii. Obţinerea unui brevet de invenţie
sau inovaţie dă naştere unui drept la recompensă. Din încălcarea drepturilor personale
nepatrimoniale ale unei persoane izvorăsc nu numai prejudicii morale, dar şi patrimoniale. De
exemplu, încălcarea dreptului la libertate sau integritate fizică a unei persoane dă naştere la dreptul
de a solicita încetarea încălcării acestui drept pentru viitor, dar şi la un drept la despăgubire.

3. După criteriul dependenţei dintre drepturi în exercitarea lor, drepturile subiective sunt drepturi
subiective principale şi drepturi subiective accesorii.

Dreptul subiectiv principal este dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, independentă de
existenţa altor drepturi.

Dreptul subiectiv accesoriu este dreptul care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa fiind
dependentă de soarta dreptului principal pe lângă care există.

Această clasificare are la bază principiul potrivit căruia accesoriul urmează principalul (accesorium
sequitur principale) şi se referă doar la drepturile patrimoniale şi în principal, dar nu numai, la
drepturile reale.

Dreptul real principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, independentă de
existenţa altor drepturi reale sau de creanţă. Sunt drepturi reale principale dreptul de proprietate
publică sau privată şi dezmembrămintele dreptului de proprietate şi drepturile reale
corespunzătoare proprietăţii publice.

Dreptul de proprietate este reprezentat sub ambele sale forme – dreptul de proprietate publică
(având ca titulari statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate private (având
ca titulari persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale).

Titularul unui drept de proprietate are trei prerogative: jus utendi (usus) – dreptul de a se folosi de
bunul aflat în proprietatea sa, jus fruendi (fructus) – dreptul de a-i culege fructele şi jus abutendi
(abusus) – dreptul de a dispune de bunul respectiv.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt:

a) dreptul de uzufruct – dreptul real ce conferă titularului prerogativa folosinţei şi a culegerii

fructelor unor bunuri aflate în proprietatea altei persoane, întocmai ca proprietarul, cu obligaţia de a
le conserva substanţa;

b) dreptul de uz – dreptul real ce conferă titularului prerogative folosinţei şi a culegerii fructelor

naturale şi industriale unui bun aflat în proprietatea altei persoane doar pentru necesităţile sale şi
ale familiei;

c) dreptul de abitaţie – dreptul real ce conferă titularului prerogativa folosinţei unei locuinţe aflate în
proprietatea altei persoane. Dreptul de abitaţie este practic un drept de uz ce are ca obiect o
locuinţă;

d) dreptul de servitute – dreptul real ce conferă titularului unui drept de proprietate asupra unui bun
imobil (numit fond dominant) prerogativa folosinţei unui alt imobil (numit fond aservit) aflat în

65
proprietatea altei persoane (de exemplu, servitutea de trecere). Servitutea este definită de Codul
civil ca o sarcină care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar;

e) dreptul de superficie – dreptul real ce constă în dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe
terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept
de folosinţă.

Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt următoarele:

a) dreptul de administrare, care aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei
publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local;

b) dreptul de concesiune prin care concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de
exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege şi a contractului de concesiune;

c) dreptul de folosinţă cu titlu gratuit se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea
instituţiilor de utilitate publică;

d) dreptul de preemţiune în virtutea căruia titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor,

poate să cumpere cu prioritate un bun. Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de
preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a
neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor.

Dreptul real accesoriu este dreptul ce are ca scop garantarea unui drept de creanţă, existenţa sa
depinzând de existenţa dreptului pe care îl garantează.

Sunt drepturi reale accesorii:

a) dreptul de ipotecă – drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligaţii, prin care se garantează obligaţia debitorului faţă de creditor şi nu presupune deposedarea
debitorului. Ipotecile pot fi legale sau convenţionale.

Contractul de ipotecă imobiliară se încheie în formă autentică de către notarul public, sub
sancţiunea nulităţii absolute. Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea
funciară.

Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub
semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute;

b) dreptul de gaj – drept de garanţie reală mobiliară, prin care se garantează obligaţia debitorului
faţă de creditor şi presupune remiterea bunului mobil al debitorului către creditor. Gajul poate avea
ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată şi se constituie
prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către
creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei.

Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin
înscrierea gajului la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare;

66
c) privilegiul – drept conferit unui creditor, decurgând din calitatea creanţei sale, de a fi preferat
celorlalţi creditori ai debitorului, chiar dacă aceştia sunt ipotecari.

Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale, opozabile
terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede
altfel. Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au
născut ori au fost înscrise mai înainte;

d) dreptul de retenţie – drept în virtutea căruia deţinătorul unui bun mobil sau imobil – proprietatea
altei persoane – are posibilitatea de a nu-l restitui proprietarului până când acesta nu-i plăteşte
creanţa în legătură cu bunul respectiv.

Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi
execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl
despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru
prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate
exercita un drept de retenţie.

Clasificarea drepturilor subiective în principale şi accesorii se poate aplica şi drepturilor de creanţă.

Sunt drepturi de creanţă accesorii acele drepturi care nu au o existenţă de sine stătătoare, precum
dreptul creditorului de a pretinde debitorului dobânda aferentă (dreptul accesoriu) unei creanţe
(dreptul principal), dreptul de a pretinde penalităţile care are au ca izvor clauza penală, dreptul de a
pretinde arvună, dreptul subiectiv care are ca izvor fideiusiunea etc.

8.4.2.2. Obligaţiile juridice şi clasificarea lor

Reprezentând opusul dreptului subiectiv, obligaţia juridică poate fi definită ca fiind îndatorirea
subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului
subiectiv corelativ, constând în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la nevoie, prin
forţa de constrângere a statului [1].

O obligaţie poate fi înţeleasă ca o legătură juridică, o realitate relaţională, un raport juridic între doi
subiecţi distincţi de drept.

Cel care este ţinut de obligaţie, respectiv persoana care datorează un anumit comportament juridic
se numeşte subiect pasiv, denumit şi debitor. Cel care beneficiază de obligaţie, având dreptul
corelativ de a cere subiectului pasiv comportamentul la care s-a îndatorat, se numeşte subiect activ,
denumit şi creditor.

Obligaţiile se clasifică în:

1. După obiectul lor, obligaţiile se divid în obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.

Obligaţia de a da constă în îndatorirea subiectului pasiv de a transfera sau de a constitui, în folosul

subiectului activ, un drept real asupra unui bun (proprietar, uzufructuar etc.).

67
Obligaţia de a face este îndatorirea subiectului pasiv de a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau
servicii. Este o conduită pozitivă care nu este o prestaţie de a da. Această obligaţie poate fi
instantanee, când se executa dintr-o dată (de exemplu, restituirea bunului împrumutat), sau
succesivă, adică se execute în timp (de pildă, întreţinerea unei persoane).

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la săvârşirea unuia sau
mai multor acte sau fapte determinate, la care ar fi fost îndreptăţit în lipsa angajamentului asumat
(de exemplu, vânzătorul este obligat să nu tulbure posesia cumpărătorului, obligaţia de a nu face
publică opera o anumită perioada de timp, obligaţia vânzătorului unui fond de comerţ de a nu
deschide o nouă afacerea identică cu cea înstrăinată în aceeaşi localitate sau în acelaşi cartier).

2. După obiectul prestaţiei, obligaţiile se divid în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.

Obligaţiile de rezultat (determinate) sunt acele obligaţii în care subiectul pasiv este ţinut să procure
subiectului activ un anumit rezultat, să realizeze un scop determinat. Potrivit art. 1481 alin. (1) C. civ.
2011, „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”.
De exemplu, sunt considerate obligaţii de rezultat: obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la
destinaţie sau de a transporta o persoană sănătoasă şi nevătămată într-un anumit loc; obligaţia de a
restitui bunul împrumutat la termen; obligaţia constructorului de a edifice o anumită construcţie;
obligaţia antreprenorului de a preda o lucrare contractată.

Obligaţiile de mijloace (de diligenţă) sunt acele obligaţii în care subiectul pasiv este ţinut să depună
diligenţele şi să manifeste strădania pe care o reclamă urmărirea unui anumit scop sau a obţinerii
unui rezultat, fără ca însuşi rezultatul urmărit să constituie obiectivul obligaţiei sale (de exemplu,
obligaţia medicului de a trata un bolnav în scopul însănătoşirii, obligaţia profesorului de a pregăti un
elev în vederea unui examen, obligaţia avocatului de a pune în valoare toate diligenţele şi
cunoştinţele pentru a câştiga procesul etc.). Subiectul pasiv nu garantează subiectului activ că
rezultatul urmărit va fi obţinut, aşa cum se întâmplă în cazul obligaţiilor de rezultat, şi că în caz
contrar îi va repara prejudiciul cauzat. Pentru ca subiectul pasiv să răspundă contractual, subiectul
activ trebuie să facă dovada că primul este în culpa de a nu fi depus diligenţele necesare şi de a nu fi
folosit mijloacele adecvate care ar fi putut duce la obţinerea acelui rezultat. Potrivit art. 1481 alin. (2)
C. civ. 2011, „în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele
necesare pentru atingerea rezultatului promis”.

3. După izvorul lor, obligaţiile izvorăsc din actele juridice, din faptele voluntare şi din faptele
involuntare. Izvorul obligaţiilor îl constituie faptele de care legea leagă naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic. În sensul larg astfel exprimat, fapta juridică are în vedere atât actele
juridice, cât şi faptele juridice în sens restrâns (voluntare sau involuntare).

Obligaţiile născute din actele juridice sunt: contractele şi actele juridice unilaterale.

Contractul este un act juridic şi constă în acordul de voinţă încheiat între două sau mai multe
persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.

Actul juridic unilateral este acel act juridic ce constă în manifestarea de voinţă a unei singure
persoane (de exemplu, testamentul, declaraţia de acceptare sau de renunţare la succesiune,
revocarea mandatului de către mandant, rezilierea unilaterală de către locatar a contractului de
închiriere a unei locuinţe etc.)

68
Obligaţiile născute din fapte juridice stricto senso se nasc voluntar din conduitele oamenilor (acţiuni
sau inacţiuni), care pot fi licite ori ilicite, sau involuntar din fapte care nu sunt conduit umane, cum
sunt fenomenele naturii (evenimente).

4. Deşi orice obligaţie are o natură patrimonială, după forma ei de expresie, care poate diferi, se
poate deosebi între obligaţii băneşti sau pecuniare şi obligaţii în natură.

Obligaţiile în natură se concretizează în orice prestaţie, mai puţin în una de a da o sumă de bani (de
exemplu, a edifica o construcţie sau a presta un serviciu de transport).

Obligaţiile pecuniare sunt acele obligaţii care au întotdeauna ca obiect prestaţia de a remite sau de a
plăti o sumă de bani subiectului activ (creditorului).

Între cele două categorii există importante deosebiri de regim juridic, obligaţiilor pecuniare
aplicându-li-se anumite reguli speciale.

5. După sancţiunea juridică care le este proprie, deosebim între obligaţiile propriu-zise sau perfecte
şi obligaţiile imperfecte.

Obligaţiile propriu-zise sau perfecte sunt cele care beneficiază de sancţiune, deci pot fi aduse la
îndeplinire cu ajutorul forţei de coerciţie statală.

Obligaţiile imperfecte (naturale) sunt cele care nu au sancţiuni juridice. Ele sunt raporturi juridice
obligaţionale pentru executarea cărora subiectul activ nu poate apela la sprijinul organelor de
constrângere ale statului, neavând drept la acţiune în justiţie – în sens material – care să le asigure
executarea forţată, îndeplinirea lor fiind lăsată exclusiv la voinţa subiectului pasiv. În acest sens,
odată ce obligaţia naturală a fost executată subiectul pasiv nu mai poate solicita ulterior restituirea.
Obligaţiile naturale sunt limitate numeric. De exemplu, obligaţiile care şi-au pierdut, prin prescripţie
extinctivă, dreptul la acţiune. În cazul obligaţiilor imperfecte, atât timp cât plata a fost făcută de
către subiectul pasiv de bună voie, el nu mai poate cere restituire ei. Practic, o obligaţie naturală nu
poate fi executată decât voluntar.

6. După opozabilitatea lor, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii
opozabile şi terţilor.

Obligaţii obişnuite sunt acele obligaţii care incumbă subiectului pasiv faţă de care s-au născut.
Obligaţia obişnuită este o obligaţie opozabilă „între părţi” ca şi dreptul de creanţă.

Obligaţii reale – propter rem – sunt îndatoriri ce corespund unor drepturi de creanţă care, fiind
strâns legate de anumite drepturi reale sau de posesia unor lucruri, au opozabilitate mai largă,
caracterizându-se prin absenţa unei legături stricte cu persoana subiectului pasiv iniţial determinat
(de exemplu, obligaţia stabilită prin lege deţinătorilor de pământ să execute anumite lucrări de
îmbunătăţiri funciare sau să ia măsuri pentru conservarea calităţii solului). Ele apar ca sarcini (reale)
impuse celor ce stăpânesc un bun, în special proprietarilor, care sunt ţinuţi de o anumită conduită
tocmai pentru că stăpânesc un bun (obligaţia de a cultiva terenul). La aceste obligaţii nu se poate
determina un creditor propriu-zis, sancţiunea aplicată fiind de cele mai multe ori de drept
administrativ (amenda contravenţională), dar nu în beneficiul unui creditor, ci al unei autorităţi
publice.

69
Obligaţii opozabile şi terţilor – scriptae in rem – sunt acele obligaţii strâns legate de posesia bunului,
subiectul activ neputându-şi satisface dreptul său decât dacă posesorul actual va respecta dreptul.
Este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei
terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv. Specific este faptul
că executarea lor poate fi cerută şi unei alte persoane decât subiectul pasiv iniţial. Fiind legate de
lucru, obligaţiile scriptae in rem însoţesc bunul, care, trecând dintr-o mână în alta, îşi schimbă
stăpânul, acesta fiind ţinut să execute aceeaşi prestaţie la care era ţinut antecesorul său (de
exemplu, în cazul înstrăinării imobilului ce constituie obiectul locaţiunii, noul proprietar este obligat,
în anumite condiţii, să respecte contractul de locaţiune încheiat de vechiul proprietar).

8.4.3. Obiectul raportului juridic

8.4.3.1. Definirea obiectului raportului juridic

Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde
de la subiectul pasiv, respectiv pe care acesta din urmă trebuie să le îndeplinească, adică conduita
sau prestaţiile părţilor [1].

Conduita părţilor constituie obiectul juridic al acestui raport, iar bunul (lucrul) la care se referă
conduita părţilor este obiectul material (derivat).

Problema obiectului raportului juridic a dat naştere la multiple controverse în literatura de

specialitate. Soluţia dominantă reţine că obiectul raportului juridic nu poate consta decât în acţiunea
sau abţinerea pe care subiectul activ – titularul dreptului – o poate pretinde subiectului pasiv – celui
ţinut de obligaţie.

Deşi în mod frecvent prestaţiile părţilor în cadrul unui raport juridic se referă la bunuri, nu orice
raport juridic are şi un obiect material, un bun.

Între obiectul şi conţinutul raportului juridic intervine o interdependenţă evidentă, legată de

întemeierea juridică a acţiunii sau inacţiunii subiectelor.

Deşi bunurile sunt considerate doar obiect derivat al raportului juridic, cercetarea acestora nu poate
fi ignorată, întrucât caracterele definitorii ale acestora pot determina în mod esenţial natura
raportului juridic şi reglementările aplicabile acestuia.

8.4.3.2. Bunurile şi clasificarea acestora

Bunul reprezintă tot ceea ce se afla în natură şi este perceptibil prin simţurile omului, adică are o
existenţă materială. Bunurile sunt lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor materiale şi
culturale, susceptibile de apropriere sub forma drepturilor patrimoniale.

Bunurile sunt definite în art. 535 C. civ. 2011 ca fiind lucrurile, corporale sau necorporale, care
constituie obiectul unui drept patrimonial.

70
Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial ce aparţin
unei persoane.

Bunurile au fost clasificate în funcţie de diferite criterii, astfel:

1. După modul de percepere, bunurile sunt corporale sau incorporale.

Bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile prin simţurile
umane. Bunurile incorporale sunt valori economice care au o existenţă ideală, abstractă (acţiuni,
obligaţiuni, titluri de valoare, drepturi de creanţă).

2. După regimul de circulaţie a bunurilor, acestea se împart în bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri
scoase din circuitul civil.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte
juridice civile.

Această categorie de bunuri poate fi subclasificată în:

– bunurile care pot circula în mod liber, putând fi dobândite sau înstrăinate de orice persoană (spre
exemplu, bunurile de uz casnic, bunurile de consum). Această categorie reprezintă regula în materie;

– bunurile supuse unui regim special de circulaţie, restricţiile în circulaţie privind persoanele care le
pot dobândi sau înstrăina ori condiţiile în care se pot încheia actele juridice (de pildă, armele,
muniţiile şi materiile explozive, deşeurile toxice, produsele şi substanţele stupefiante, metalele,
pietrele preţioase şi semipreţioase, obiectele de cult, documentele din fondul arhivistic naţional,
bunurile din patrimoniul cultural-naţional).

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul actelor juridice
constitutive sau translative de drepturi reale.

Din această categorie fac parte bunurile aparţinând proprietăţii publice, enumerate de art. 136 alin.
(3) din Constituţie: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele
cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de
lege. Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, acestea pot fi date în administrare regiilor autonome
ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. Sunt, de asemenea, scoase din circuitul
civil terenurile care fac parte din domeniul public, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a
fondului funciar.

Se consideră că nu sunt în circuitul civil nici bunurile care, prin natura lor, nu pot face obiectul unei
apropieri, precum aerul sau lumina soarelui.

Importanţa acestei clasificări priveşte consecinţele nerespectării prevederilor legale referitoare la

aceste bunuri, sub forma nulităţii absolute a actelor încheiate şi, uneori, a răspunderii administrative
sau penale.

71
3. După posibilitatea de individualizare, de determinare a bunurilor, acestea pot fi individual
determinate sau generic determinate.

Bunurile individual determinate (bunurile certe) sunt acele bunuri care se deosebesc prin însuşirile
lor specifice, proprii, de alte bunuri din aceeaşi categorie (de pildă, produsele unicate, dar şi bunurile
care au anumite caractere specifice, cum ar fi o casă situată pe o anumită stradă, la un anumit
număr, aflată într-o anumită localitate, o suprafaţă de teren situată într-o anumită zonă).

Bunurile generic determinate (bunurile de gen) sunt acele bunuri care se caracterizează prin însuşiri
comune genului categoriei din care fac parte (cum sunt banii, alimentele, combustibilii) şi se
individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.

Clasificarea prezintă interes din punctul de vedere al momentului transmiterii dreptului real, care, în
cazul bunurilor individual determinate, coincide cu momentul realizării acordului de voinţă, chiar
dacă bunul nu s-a predat, iar în cazul bunurilor generic determinate coincide cu momentul
individualizării bunurilor prin măsurare, cântărire sau numărare.

4. După posibilitatea de înlocuire a bunurilor, unele cu altele, în executarea unei obligaţii, bunurile
pot fi fungibile sau nefungibile.

Bunurile fungibile sunt bunurile care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii.

Bunurile nefungibile sunt bunurile care nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii,
subiectul pasiv nefiind liberat prin predarea altui bun decât cel datorat.

De regulă, bunurile individual determinate sunt bunuri nefungibile, iar bunurile generic determinate
sunt bunuri fungibile. Însă caracterul de fungibil sau nefungibil depinde nu numai de însuşirile
naturale ale bunului, ci şi de voinţa părţilor, prin act juridic un bun fungibil prin natura sa putând fi
considerat ca nefungibil.

Exemplul clasic în materie îl constituie împrumutul unei cărţi. Fiind un bun generic determinat şi
fungibil, cartea poate fi înlocuită în momentul restituirii ei cu o alta, de acelaşi autor, cu acelaşi titlu
şi din aceeaşi ediţie. Însă, prin convenţia părţilor, împrumutătorul poate pretinde să i se restituie
exact aceeaşi carte, deoarece poartă o dedicaţie a autorului, caz în care bunul respectiv devine un
bun individual determinat şi prin urmare nefungibil.

Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul executării obligaţiilor. Dacă bunul este fungibil,
subiectul pasiv este liberat dacă predă subiectului activ un alt bun de acelaşi fel, iar dacă bunul este
nefungibil, debitorul nu se poate libera decât dacă predă exact bunul respectiv.

5. Având în vedere criteriul consumării substanţei bunurilor la prima întrebuinţare, acestea sunt
bunuri consumptibile şi neconsumptibile.

Bunurile consumptibile sunt bunurile care la prima lor întrebuinţare îşi consumă substanţa sau sunt
înstrăinate (precum alimentele, combustibilii, banii).

72
Bunurile necomsumptibile sunt bunurile care pot fi folosite în mod repetat, fără a-şi consuma
substanţa sau a fi înstrăinate, chiar dacă folosirea lor îndelungată presupune un anumit grad de
uzură (de pildă, clădirile, terenurile, maşinile, obiectele de îmbrăcăminte).

6. Potrivit criteriului producerii de fructe de către bunuri, acestea se împart în bunuri frugifere şi
bunuri nefrugifere. Bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic dau naştere altor
produse, numite fructe, fără să-şi consume substanţa. Conform art. 548 alin. (1) C. civ. 2011, fructele
reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia,
intrând în această categorie:

a) fructele naturale – sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia
omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine (de exemplu, fructele de pădure),
producţia şi sporul animalelor;

b) fructele industriale – produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al
intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel (precum fructele şi legumele de cultură);

c) fructele civile – veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui
act juridic (precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele).

Fructele nu trebuie confundate cu productele, care sunt produsele obţinute dintr-un bun cu
consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi
altele asemenea.

Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu pot da naştere altor produse în mod periodic, fără ca
prin aceasta să nu-şi consume substanţa.

7. După posibilitatea împărţirii bunurilor fără ca acestea să-şi schimbe destinaţia, bunurile sunt
divizibile şi indivizibile.

Bunurile divizibile sunt bunurile care pot fi supuse divizării, fără ca prin aceasta să-şi schimbe
destinaţia lor economică. În principiu, orice bun este divizibil, însă ceea ce interesează este dacă
divizarea lui are sau nu consecinţe cu privire la destinaţia sa economică. De regulă, bunurile generic
determinate sunt bunuri divizibile. Astfel, o cantitate de cereale poate fi împărţită fără să-şi schimbe
destinaţia economică.

Bunurile indivizibile sunt bunurile care prin divizare îşi schimbă destinaţia economică. Bunurile
individual determinate sunt, de regulă, indivizibile. Un tablou, un automobil sau un obiect de
vestimentaţie nu pot fi comod împărţite în natură fără ca destinaţia lor economică să fie afectată.

Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.

8. După legătura dintre bunuri, deosebim bunuri principale şi bunuri accesorii.

Bunurile principale sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod independent, nefiind destinate a
servi la întrebuinţarea altor bunuri.

73
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care servesc la întrebuinţarea unor bunuri principale (de pildă,
cureaua pentru ceas, cheile pentru lacăt, beţele pentru schi, caloriferele pentru un imobil).

Bunurile pot fi principale sau accesorii prin natura lor, dar şi prin voinţa părţilor participante la un
raport juridic.

Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte regimul juridic al bunurilor accesorii, care
îl urmează pe cel al bunurilor principale, în sensul că bunul accesoriu urmează soarta bunului
principal (accesorium sequitur principale), inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului
principal, dacă legea sau părţile nu au prevăzut altfel. Aşadar, atunci când se datorează un bun
debitorul va fi obligat să predea atât bunul principal, cât şi bunul accesoriu.

9. După natura lor, bunurile sunt mobile şi imobile.

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă (spre exemplu, terenurile,
construcţiile, plantaţiile). Sunt bunuri imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, planta ţiile
prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent,
platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.

Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot deplasa dintr-un loc în altul fie prin ele însele, fie cu
ajutorul unei forţe străine (de exemplu, animalele şi toate lucrurile care nu sunt fixate de sol).

Ca o noutate, se precizează expres în actualul Cod civil că sunt bunuri mobile şi undele
electromagnetice sau assimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi
transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară
sau imobiliară a sursei acestora.

10. Bunuri aparţinând domeniului public şi bunuri aparţinând domeniului privat.

Această clasificare priveşte numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care pot fi titulari ai
dreptului de proprietate publică sau ai dreptului de proprietate privată (proprietatea private a
statului), după cum bunurile care le aparţin sunt incluse în domeniul public de interes naţional,
domeniul public de interes local sau în domeniul privat al acestora.

Domeniul public include bunurile care sunt destinate să servească folosinţei tuturor persoanelor.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe,
municipii şi judeţe). Articolul 136 alin. (3) din Constituţie enumeră bunurile care formează obiectul
exclusiv al proprietăţii publice: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte
bunuri stabilite de lege. În acest sens, Legea nr. 18/1991 prevede că aparţin domeniului public
terenurile afectate unei utilităţi publice şi cele pe care sunt amplasate construcţii de interes public,
pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu
destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor
maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru
rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice,

74
monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii,
sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.

Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale include bunuri pe care acestea le
folosesc şi care produc venituri şi pot fi înstrăinate prin acte juridice.

Deosebirea faţă de bunurile din patrimoniul persoanelor fizice şi juridice priveşte titularul dreptului
de proprietate, care este statul sau unităţile administrativ-teritoriale.

11. După posibilitatea bunurilor de fi urmărite şi executate silit pentru plata datoriilor vom deosebi
între bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.

Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot face obiectul executării silite a debitorului. Majoritatea
bunurilor fac parte din această categorie.

Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot face obiectul executării silite pentru plata unei
datorii a subiectului pasiv. De pildă, sunt bunuri insesizabile lucrurile pentru dormit necesare
debitorului şi familiei sale.

12. După destinaţia economică, bunurile se împart în bunuri mijloace de producţie şi bunuri
mijloace de consum.

Bunurile mijloace de producţie sunt bunurile care servesc la producerea altor bunuri. Acestea se
împart, la rândul lor, în:

a) bunurile mijloace fixe – bunuri folosite un timp îndelungat în procesul de producţie,

transmiţându-şi valoarea în mod trep tat asupra produselor (de exemplu, uneltele, utilajele,
maşinile, clădirile);

b) bunurile mijloace circulante – bunuri ce se consumă integral într-un singur proces de producţie şi
îşi transmit în întregime valoarea asupra produselor (de exemplu, materiile prime, combustibilii).

Bunurile mijloace de consum sunt bunurile destinate să servească necesităţilor materiale şi spirituale
ale oamenilor.

De reţinut!

Raportul juridic este definit ca fiind acea categorie de raporturi sociale reglementate prin norme
juridice, raporturi a căror formare, modificare ori încetare are loc, de regulă, prin prezenţa unui
fapt juridic (acţiune omenească sau eveniment) şi în care părţile se manifestă ca titulare de
drepturi şi obligaţii, ce se realizează, dacă este necesar, prin forţa coercitivă a statului.

Pentru crearea de raporturi juridice este necesară existenţa concomitentă a unor factori
declanşatori, a unor surse. Aceste surse sunt norma juridică, subiectele raportului juridic şi faptele
juridice.

75
Raportul juridic are caracter social, caracter dublu voliţional, caracter valoric şi în cadrul său părţile
se pot afla fie pe poziţii de egalitate, fie pe poziţii de subordonare.

Raportul juridic este format din trei elemente structurale, respectiv subiectele raportului juridic,
conţinutul raportului juridic şi obiectul raportului juridic.

Subiectele raporturilor juridice sunt persoanele fizice sau persoanele juridice, inclusiv statul,
titulare de drepturi şi obligaţii, între care se stabilesc aceste raporturi.

Capacitatea juridică este acea aptitudine generală şi abstractă recunoscută de legea în vigoare
unei persoane de a avea drepturi subiective şi de a şi le exercita. Capacitatea juridică este formată
din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (începe la
naşterea persoanei şi încetează la moartea acesteia).

Capacitatea de exerciţiu poate fi deplină, restrânsă sau poate lipsi (lipsa capacităţii de exerciţiu).

Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor subiective şi a obligaţiilor care aparţin
subiectelor participante la raportul juridic. Drepturile subiective formează latura activă a
conţinutului raportului juridic, iar obligaţiile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate
pretinde de la subiectul pasiv, respective pe care acesta din urmă trebuie să le îndeplinească, adică
conduita sau prestaţiile părţilor. Conduita părţilor constituie obiectul juridic al acestui raport, iar
bunul (lucrul) la care se referă conduita părţilor este obiectul material (derivat).

Capitolul al IX-lea. Răspunderea juridică

9.1. Premise

Orice faptă a omului poate fi calificată, evaluată şi apreciată de societatea în care trăieşte ca fiind
conformă sau nu cu sistemul de valori proprii acelei societăţi. Sfera noţiunii de răspundere este
foarte largă, întrucât majoritatea acţiunilor umane sunt susceptibile să genereze o formă sau alta de
răspundere. Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale, legea fiind cea care urmează să
stabilească regulile după care cel care a săvârşit o faptă reprobabilă urmează să fie obligat la
îndepărtarea consecinţelor ei negative.

În încercarea de a analiza noţiunea de răspundere juridică, autorii de drept au elaborat mai multe
definiţii. Mircea Costin, unul dintre cei mai subtili doctrinari români, propune ca definirea categoriei
de răspundere juridică să însemne complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se
nasc ca urmare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării
raporturilor sociale şi îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării normelor de drept[1]. Din
definiţia de mai sus rezultă că răspunderea juridică constituie un raport juridic între stat – prin
organele sale – şi persoanele care au nesocotit prescripţia normelor juridice.

76
Într-o altă accepţiune, răspunderea juridică apare ca obligaţia ce revine unui subiect de drept de a
suporta consecinţele faptei sale ilicite prevăzute de legea în vigoare, prin care a adus atingere unui
drept subiectiv [2].

Categoriei de răspundere juridică nu-i corespunde o instituţie juridică, aşa cum, de pildă, categoriei
răspundere civilă îi corespunde instituţia răspunderii civile.

Răspunderea juridică este o metacategorie în raport cu doctrinele de ramură, ea incluzând toate

categoriile de răspunderi specifice acestora[1]. Teoria generală a dreptului studiază răspunderea şi
principiile sale atât la nivelul dreptului intern, cât şi la nivelul celorlalte sisteme de drept, acesta fiind
un concept care înglobează numai elemente fundamentale ale acesteia.

Răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă în dreptul
statului de a trage la răspundere pe cel ce a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea prevăzută
de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune
sancţiunii aplicate pe baza normei juridice [2]. Pentru a ilustra justeţea acestei definiri, dispoziţiile
Codul civil din 2011 arată că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane” [3]. În cazurile anume prevăzute de lege, o
persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate
sub paza sa, precum şi de ruina edificiului [4].

Caracterul de constrângere al normei reiese din interpretarea verbului a obliga. Se pune astfel
întrebarea cine şi cum poate să oblige o persoană să facă, să nu facă sau să dea ceva, în contextul în
care aceasta nu şi-ar exprima voinţa în acest sens.

Este previzibil că singurul răspuns este acela că doar statul prin organele sale poate să-l constrângă
pe cel care şi-a încălcat obligaţia să răspundă conform consecinţelor pe care însăşi legea le prevede.

Din interpretarea definiţiei cu textul de lege sus-menţionat, deducem următoarele concluzii:

a) oricare ar fi subiectul de drept el răspunde de actele sale;

b) subiectul de drept îşi asumă consecinţele pe care le declanşează, indiferent dacă natura acestora
este licită sau ilicită;

c) în măsura în care consecinţele contravin legii, subiectul îşi asumă vinovăţia sau i se atribuie
vinovăţia în baza legii în vigoare fără a ne preocupa dacă aceste acte sunt săvârşite cu intenţie sau
din culpă;

d) motivul pentru care ar interveni răspunderea juridică sunt fie lezarea unuia sau mai multor
drepturi subiective, fie depăşirea limitelor juridice ale libertăţii sale [1].

9.2. Structura răspunderii juridice şi caracteristicile acesteia

Structura răspunderii juridice este construită pe dreptul subiectiv al autorităţilor abilitate de a

sancţiona pe cei care au încălcat un drept şi obligaţia acestora de a executa sancţiunea în limitele
prevăzute de norma juridică.

77
Temeiul noţiunii răspunderii juridice este fapta ilicită, iar consecinţa acesteia este aplicarea
sancţiunii juridice [2].

Sancţiunea juridică se stabileşte în funcţie de conduita ilicită şi gradul său de pericol social
determinat de gravitatea consecinţelor ce decurg din atingerile aduse anumitor interese ale
societăţii.

Răspunderea juridică prezintă următoarele caracteristici:

a) normativitatea conferă valoare juridică răspunderii prin însăşi existenţa normei juridice în vigoare.
De pildă, în absenţa textului de lege cu privire la răspunderea pentru animalele aflate în paza unei
persoane, cel prejudiciat de atacul unui câine nu şi-ar putea recupera prejudiciul de la proprietarul
acestuia întrucât acest tip de răspundere nu ar avea suport normativ;

b) generalitatea asigură apărarea interesului social şi stabilitatea relaţiilor sociale;

c) multiformitatea trebuie înţeleasă atât la nivelul dreptului pozitiv, cât şi la nivelul fiecărei ramuri a
acestuia.

În raport cu ramura de drept căreia îi aparţine, răspunderea juridică poate fi constituţională, penală,
civilă sau administrativă.

9.3. Formele răspunderii juridice

Problema răspunderii este întâlnită în toate ramurile dreptului. Ea se referă la cadrul juridic ce
permite aplicarea sancţiunii şi constrângerii statale bazate pe ideea că orice subiect participant la
circuitul juridic trebuie să-şi asume consecinţele comportamentelor sale contrare dreptului sau al
activităţilor ce implică risc social.

9.3.1. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă este cea mai dezvoltată formă a răspunderii juridice şi se prezintă în două
subdiviziuni distincte: delictuală şi contractuală. Răspunderea delictuală are la bază dispoziţiile
Codului civil, respectiv art. 1349 C. civ. 2011 [1], precum şi conceptul de delict civil. Delictul civil
reprezintă un comportament ilicit (acţiune sau omisiune) manifestat în lipsa unui raport contractual
preexistent, care, încălcând normele dreptului obiectiv, cauzează altuia un prejudiciu prin lezarea
unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al acestuia[2]. Condiţiile acestei răspunderi sunt fapta
ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. [1] Art. 1349
alin. (1) C. civ. 2011 dispune că: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe
care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind cadrul juridic ce impune obligaţia, pentru orice
parte a unui contract, de a-şi asuma prejudiciile ce pot rezulta pentru cealaltă parte din
neexecutarea sau executarea defectuoasă a contractului sau prin orice altă încălcare a obligaţiilor
contractuale, obligaţie corelativă cu dreptul părţii prejudiciate de a cere statului respectarea
dreptului [1]. Potrivit art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ. 2011, „Orice persoană trebuie să-şi execute
obligaţiile pe care le-a contractat.

78
Atunci când, fără justificare, nu-şi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu în condiţiile legii(…)”.
Textul nou adoptat defineşte mai clar noţiunea de răspundere contractuală. Este evident că se
accentuează efectul impunerii faţă de partea în culpă a unor obligaţii distincte de conţinutul
contractului.

9.3.2. Răspunderea penală

Răspunderea penală este definită ca fiind raportul penal de constrângere, născut ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni, între stat, pe de o parte, şi infractori, pe de altă parte, raport complex al
cărui conţinut formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi
obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea
restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii [2].

Temeiul răspunderii penale este infracţiunea, definită în Codul penal din 2014 ca fiind fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei carea
săvârşit-o [3].

Spre deosebire de delictul civil, care se poate manifesta înnumeroase forme, care nu sunt prevăzute
în mod expres de lege, faptele calificate drept infracţiuni sunt definite precis, iar o faptă care nu este
calificată drept infracţiune nu poate atrage o sancţiune penală. În consecinţă, răspunderea penală
este guvernată de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor [1].

9.3.3. Răspunderea contravenţională

Răspunderea contravenţională se referă la fapte pe care legea le determină ca periculoase, dar care
nu sunt incriminate de legea penală. Aceasta înseamnă că răspunderea contravenţională nu va putea
afecta libertatea individuală prin sancţiuni privative de libertate.

Contravenţiile, varietatea, reglementarea şi sancţionarea lor se face printr-o multitudine de acte

normative, pornind de la cele emise de organele locale ale puterii de stat către cele emise de către
organele centrale ale administraţiei publice şi finalmente până la legea organică. Principala sancţiune
a contravenţiilor este amenda, iar, ca formă a răspunderii, răspunderea contravenţională este
subsumată răspunderii administrative.

9.3.4. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară intervine atunci când persoanele încadrate în muncă sau funcţionarii
publici încalcă obligaţiile ce decurg din raportul juridic de muncă, respectiv din raportul juridic de
serviciu. Fapta săvârşită în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu
vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale
conducătorilor ierarhici, se numeşte abatere disciplinară[2]. Pentru abaterea disciplinară se aplică
sancţiunea disciplinară. Deosebit de aceasta, răspunderea disciplinară funcţionează în paralel şi cu
răspunde rea patrimonială, în cazul salariatului, în cadrul căreia se pune problema reparării unei
daune materiale cauzate angajatorului.

79
În măsura în care fapta salariatului este prevăzută şi ca infracţiune sau contravenţie, acesta urmează
să răspundă şi potrivit normelor ce guvernează aceste materii.

Angajatorul va putea fi subiect al răspunderii patrimoniale, al răspunderii contravenţionale, precum

şi al celei penale atunci când încalcă normele specifice dreptului muncii, care prevăd sancţiuni
patrimoniale, contravenţionale sau penale.

9.3.5. Tipuri specifice de răspundere juridică

Răspunderea constituţională se aplică deţinătorilor unui mandat politic, guvernului şi membrilor săi.
Aceştia sunt ţinuţi să răspundă pentru actele lor, iar sancţiunile intră fie în categoria celor aplicate
chiar de către electori care nu vor mai allege o persoană care a săvârşit acte contrare legii şi ordinii
publice sau lipsite de bună-credinţă în executarea mandatului primit, fie în categoria celor dispuse
de către legea constituţională, cum ar fi ridicarea imunităţii, solicitarea demisiei sau chiar demisia în
cazul în care parlamentul le angajează răspunderea.

Apreciem că acest tip de răspundere este neunitar şi imprecis, fiind inferior celorlalte forme de
răspundere juridică în ce existenţa rezultatului socialmente periculos şi existenţa unui raport cauzal
între fapta ilicită şi rezultatul socialmente periculos.

9.4. Condiţiile răspunderii juridice

Pentru angajarea răspunderii juridice se cer întrunite următoarele condiţii, fiecare fiind necesară, iar
împreună fiind necesare şi suficiente: existenţa faptei ilicite, existenţa vinovăţia făptuitorului,
existenţa rezultatului socialmente periculos şi existenţa unui raport cauzal între fapta ilicită şi
rezultatul socialmente periculos.

9.4.1. Fapta ilicită

Comportamentul ilicit este cel care încalcă dispoziţiile legilor în vigoare şi aduce atingere exercitării
unui drept subiectiv. Ilicit este orice comportament desfăşurat fără drept, prin intermediul căruia se
încalcă ordinea juridică a societăţii şi este afectată exercitarea nestingherită a unui drept subiectiv.

Comportamentul ilicit conduce la fapte ilicite. Prin urmare, odată cu fapta ilicită este sancţionat şi
comportamentul făptuitorului. În funcţie de ramura de drept, fapta ilicită apare ca o nerespectare a
obligaţiei contractuale sau ca un delict în materie civilă, ca infracţiune în materie penală, ca o
contravenţie în materia dreptului administrativ şi ca abatere disciplinară în dreptul muncii.

Fiecare tip de faptă ilicită angajează o formă de răspundere juridică, cu sancţiunea corespunzătoare.
Astfel, identificăm următoarele corespondenţe:

a) fapta ilicită civilă – delictul – răspunderea civilă delictuală – sancţiunea civilă – repararea integrală
a prejudiciului;

b) fapta ilicită civilă – încălcarea clauzelor contractuale – răspunderea civilă contractuală –

sancţiunea civilă – rezoluţiunea sau rezilierea contractului, plata de daune interese, revocarea
donaţiei pentru ingratitudine etc.;

80
c) fapta ilicită în dreptul muncii – abatere disciplinară – răspundere disciplinară – sancţiune
disciplinară – avertisment, suspendarea contractului de muncă, retrogradarea din funcţie, reducerea
salariului, desfacerea disciplinară a contractului de muncă etc.;

d) fapta ilicită administrativă – contravenţia – răspunderea contravenţională – sancţiunea

administrativă – avertismentul, amenda etc.;

e) fapta ilicită penală – infracţiunea – răspunderea penală – sancţiunea penală – închisoarea,

amenda penală, interzicerea unor drepturi, confiscarea bunurilor etc. priveşte rigoarea
reglementării.

Comportamentul ilicit se manifestă în două modalităţi: acţiunea (comisiunea) sau inacţiunea

(omisiunea).

Prin acţiune subiectul de drept săvârşeşte ceea ce legea interzice. Prin inacţiune subiectul de drept
se abţine de la o acţiune pe care, conform legii, era obligat să o săvârşească. De pildă, neachitarea
unei datorii în termenul prevăzut în contract, cu reacredinţă, sau omisiunea de a acorda întreţinere
vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere sunt inacţiuni ilicite.

9.4.2. Vinovăţia

Vinovăţia constă în atitudinea psihică a autorul comisiunii ori omisiunii faţă de încălcarea dispoziţiei
unei norme de drept şi faţă de urmările acesteia.

Vinovăţia poate fi analizată sub două aspecte: cognitiv şi volitiv.

Aspectul cognitiv priveşte cunoaşterea de către subiectul de drept a semnificaţiei normative a

consecinţelor faptei sale, dar şi modul în care acesta şi-a reprezentat acest rezultat.

Aspectul volitiv priveşte însă voinţa subiectului de drept şi atitudinea acestuia, voită sau nevoită, de
a produce rezultatul ilicit.

Vinovăţia presupune şi implică recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ.

Lipsa vinovăţiei exclude răspunderea juridică pentru un fapt ilicit.

Existenţa voinţei este probată de consimţământ, iar pentru a exista vinovăţie persoana care
consimte trebuie să aibă discernământ. Tocmai de aceea minorul, alienatul sau debilul mintal, lipsiţi
de discernământ în momentul săvârşirii faptei ilicite, nu sunt vinovaţi de ea şi nu răspund juridic.

Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o instituţie juridică potrivit căreia subiectul nu a săvârşit o faptă
ilicită ce i se impută decât dacă există o hotărâre judecătorească definitivă în acest sens.

Instanţa de judecată poate constata fie că fapta ilicită nu a avut loc, fie că fapta ilicită a avut loc dar
nu subiectul a săvârşit-o sau a săvârşit-o cu lipsă de discernământ ori datorită presiunii unor factori
externi. În împrejurările descrise mai sus acesta rămâne nevinovat.

81
Cât priveşte vinovăţia persoanelor juridice, aceasta nu se referă nemijlocit la entitatea considerată
astfel, ci la persoanele ce fac parte din conducerea acesteia şi o pot reprezenta legal.

Formele vinovăţiei. Vinovăţia apare sub două forme: intenţia şi culpa.

Intenţia, la rândul său, are două forme: directă, atunci când făptuitorul are reprezentarea acţiunii ori
inacţiunii sale, a modului de înfăptuire, anticipează rezultatul socialmente periculos şi urmăreşte
producerea ei, şi indirectă, atunci când subiectul de drept prevede rezultatul socialmente periculos
al faptei sale ilicite, acceptă eventualitatea producerii lui, dar nu urmăreşte producerea acestuia.

De asemenea, şi culpa îmbracă două forme, respectiv culpa simplă (greşeală, neglijenţă,
nepricepere), atunci când subiectul de drept nu prevede rezultatul faptei sale ilicite, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă, şi culpa cu prevedere (uşurinţă, imprudenţă), atunci când subiectul de drept a
prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, dar sperând uşuratic că el nu se va produce, nu a acceptat
acest rezultat şi nu şi l-a dorit.

De pildă, conducătorului auto care conduce regulamentar pe o porţiune de şosea afectată de

intemperii şi acroşează un pieton de pe marginea drumului i se poate reţine o culpă simplă. Aceluiaşi
conducător auto, care circulă în aceleaşi condiţii meteo, dar depăşind viteza legală pe acel sector de
drum acroşează un pieton de pe marginea drumului, i se poate reţine o culpă cu prevedere.

9.4.3. Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător

În teoria răspunderii juridice noţiunea de prejudiciu apare ca element esenţial. Dacă multă vreme,
atunci când s-au referit la prejudiciu, autorii au avut în vedere dauna sau paguba în înţelesul său
patrimonial, autorii francezi, mai întâi, iar apoi şi opinii exprimate în dreptul românesc au început să
releve şi aspectul moral al rezultatului dăunător al faptei ilicite[1].

Prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei lui, cât şi cu privire la posibilitatea de a stabili
întinderea acestuia, fie în prezent, fie în viitor, pentru a putea fi măsurată răspunderea juridică a
prejudiciatorului. Prejudiciul eventual, a cărei producer în viitor nu e sigură, nu poate fi reparat.

Prejudiciul trebuie să fie şi direct, adică să fie consecinţa directă a faptei ilicite.

Prejudiciul trebuie să fie personal – numai cel lezat direct în exercitarea unui drept subiectiv poate
pretinde atât încetarea săvârşirii faptei abuzive, cât şi repararea prejudiciului creat astfel.

Dreptul la repararea acestuia poate trece asupra moştenitorilor prejudiciatului sau poate fi exercitat
de creditorii acestuia pe calea acţiunii oblice.

Prejudiciul trebuie să fie „rezultatul încălcării unor drepturi subiective sau a unor interese legitime, a
unor interese rezultate dintr-o situaţie stabilă de fapt, iar interesele respective să nu fie contrare
regulilor de convieţuire socială” [2]. Pentru a se naşte dreptul persoanei păgubite la reparaţiune,
prejudiciul mai trebuie să îndeplinească o ultimă condiţie, şi anume aceea de a nu fi fost reparat nici
de autorul prejudiciului şi nici de către o terţă persoană, cum ar fi asigurătorul atunci când paguba
pricinuită este şi obiect al unui contract de asigurare (de exemplu, cel de asigurare de răspundere
civilă).

82
9.4.4. Raportul de cauzalitate

Răspunderea juridică nu poate fi concepută în lipsa raportului de cauzalitate ce trebuie să existe

între fapta abuzivă şi rezultatul dăunător al acesteia [3] .

Raţionamentul în această materie porneşte de la existenţa faptei ilicite săvârşite de un subiect de

drept şi existenţa unui rezultat păgubitor. Dacă între cele două elemente se poate determina un
raport de cauzalitate atunci subiectul de drept va fi ţinut să răspundă pentru prejudiciul produs prin
fapta sa.

Câtă vreme între fapta ilicită şi prejudiciu nu se poate determina o legătură cauză-efect, răspunderea
juridică nu intră în discuţie.

Stabilirea concretă a raportului de cauzalitate a suscitat numeroase discuţii în literatura de

specialitate, propunându-se tratarea acestui subiect din perspectiva anumitor criterii, elaborându-se
veritabile sisteme de argumentare a poziţiilor adoptate de autori. Sistemul cauzalităţii necesare[1]
porneşte de la definiţia categoriei de cauză, ca fiind acel fenomen care, precedând efectul, îl
provoacă în mod necesar. Criteriul acestui sistem ar fi legătura necesară dintre fapta ilicită şi efectul
produs – prejudiciul.

Potrivit acestui sistem, nu se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul acele fapte care au constituit
nu cauza, ci numai condiţiile desfăşurării acţiunii cauzatoare, chiar dacă aceste condiţii au avut o
contribuţie importantă în producerea rezultatului.

Principala deficienţă a acestui sistem constă în lăsarea nesancţionată a acelor fapte care au jucat
rolul de condiţii, desi chiar autorii arată că „existenţa condiţiilor corespunzătoare creează
posibilitatea pentru un anumit fenomen (cauză) să realizeze în mod obligatoriu un alt fenomen
(efectul) [2].

Pentru a depăşi impasul creat astfel, autorii sistemului „cauzei necesare” consideră că, „potrivit legii,
este posibilă instituirea unei răspunderi civile a unor persoane care nu au cauzat prejudiciul, ci au
avut rolul numai de condiţii ale cauzării acestora” [3].

Un al doilea sistem este cel care porneşte de la teza indivizibilităţii cauzei cu condiţiile [4], sistem ce
promovează ideea că în stabilirea raportului cauzal trebuie să avem în vedere faptul că fenomenul
cauză nu acţionează izolat, singur, ci că desfăşurarea lui este condiţionată de anumiţi factori, care,
fără a produce direct efectul păgubitor sau realmente periculos, favorizează totuşi producerea
acestui efect. Teoria propune noţiunea de complex cauzal sau relaţia cauzală complexă, aptă să
explice atât acţiunea unitară a unor cauze de diferite tipuri, cât şi acţiunea unitară a cauzelor şi
condiţiilor în direcţia producerii unui efect unic [1].

În contextul celor arătate mai sus, fapta ilicită cauză trebuie privită în lumina condiţiilor concrete ale
săvârşirii sale, şi nu decupată din acest context. Astfel, deşi consecinţa conduitei ilice a părintelui
pare directă, cea a decăderii din drepturile părinteşti o suportă doar autorul; în împrejurarea în care
concubina îl instigă pe tatăl copilului la un comportament ilicit, care îmbracă forma unei vătămări
corporale, va fi sancţionată penal ca instigator.

83
Evident, cauzalitatea juridică se manifestă cu particularităţi în diferite ramuri de drept pozitiv,
urmând ca acestea să fie studiate în detaliu în cadrul cursurilor specifice.

9.5. Cauzele care înlătură răspunderea juridică

Cauzele care înlătură răspunderea juridică sunt situaţii, stări sau împrejurări care au ca efect
exonerarea de răspundere a subiectului de drept.

În general, acestea pot fi grupate în trei categorii: cazuri justificative, cauze străine şi cauze ulterioare
săvârşirii faptei ilicite.

9.5.1. Cazuri justificative

Cauzele justificative sunt cauzele ce anihilează, exclud caracterul ilicit al faptei şi, implicit, înlătură
răspunderea juridică.

În categoria cauzelor justificative intră legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică,
iresponsabilitatea, eroarea de fapt, beţia involuntară completă etc.

Legitima apărare este prevăzută atât de Codul penal [1], cât şi de Codul civil[2] şi reprezintă situaţia
în care autorul săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat, ale altuia ori interesul public.

Starea de necesitate reprezintă situaţia în care o persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la
un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori
a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul
nu era înlăturat [3].

Starea de necesitate exclude caracterul ilicit al faptei săvârşite în această stare din cauza
constrângerii psihice sub puterea căreia a acţionat cel care a săvârşit fapta, constrângere care,
înlăturând posibilitatea de aşi determina liber voinţa, exclude vinovăţia. Pentru a înlătura caracterul
ilicit al faptei prejudiciabile, starea de necesitate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
vorba de un pericol grav şi iminent; pericolul să nu fie înlăturat prin alte mijloace; pericolul să
ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane, un bun important sau un interes
public; prin fapta respectivă să se producă urmări mai puţin grave decât acelea care s-ar fi produs în
cazul în care fapta nu s-ar fi săvârşit. Există diferenţe între înlăturarea răspunderii penale şi
înlăturarea răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte starea de necesitate. Astfel, art. 1361 C.
civ. 2011 prevede că „cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia
pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să
repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză”. Constrângerea
fizică şi morală. Constrângerea fizică [4] constă în presiunea pe care o forţă fizică, căreia nu se poate
rezista, se exercită asupra fizicului unei persoane din care cauză aceasta nu mai acţionează liber şi

84
comite o faptă ilicită. De asemenea, nu reprezintă o faptă ilicită nici cea săvârşită din cauza unei
constrângeri morale [5] exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului
ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.

[1] Art. 19 C. pen. 2014 prevede că: „(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare. (2) Este în legitimă
apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a
altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului. (3) Se prezumă a fi în legitimă
apărare, în condiţiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă
sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul
nopţii”.
[2] Art. 1360 alin. (1) C. civ. 2013 prevede că: „Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un
prejudiciu”.
[3] Art. 20 alin. (2) C. pen. 2014 prevede că: „Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol
imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori
al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat”.
[4] Art. 24 C. pen. 2014 prevede că: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice
căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.
[5] Art. 25 C. pen. 2014 prevede că: „Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale,
exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturată în alt mod”.

În asemenea situaţii persoana constrânsă fizic sau moral prevede urmările acţiunii (inacţiunii), însă
nu le doreşte şi nici nu le acceptă, fiindcă nu are posibilitatea de a hotărî şi de a acţiona liber, deci nu
acţionează cu vinovăţie.

Pentru a exista constrângere fizică/morală trebuiesc îndeplinite următoarele condiţii: să existe o

constrângere directă asupra fizicului/psihicului unei persoane; persoana constrânsă să nu poată
rezista acestei energii/persoanei respective să i se trezească o temere serioasă; fapta comisă de
către persoana constrânsă trebui să fie o faptă ilicită/pericolul să nu poată fi înlăturat decât prin
comiterea faptei pretinsă de cel care ameninţă.

Iresponsabilitatea constă în incapacitatea psihofizică a unei persoane, care, din cauza alienaţiei
mintale sau a altor cauze, nu-şi poate da seama de acţiunile (inacţiunile) sale şi de urmările acestora
sau, lipsindu-i voinţa, nu poate fi stăpână pe aceasta şi săvârşeşte o faptă antisocială. Starea de
iresponsabilitate se constată întotdeauna de către experţi, în cadrul instituţiilor sanitare care se
pronunţă asupra capacităţii psihofizice.

Eroarea de fapt constituie o cauză care exonerează de răspunderea penală, contravenţională sau
disciplinară şi, cu unele excepţii, de răspunderea civilă, ca o consecinţă a lipsei vinovăţiei. Dacă însă
eroarea este consecinţa propriei culpe, nepregătire profesională corespunzătoare, neînsuşirea
corectă a unor cunoştinţe necesare executării unei activităţi etc., atunci eroarea nu duce la
exonerarea răspunderii.

85
Cu privire la actele civile, identificăm: eroarea obstacol şi eroarea viciu de consimţământ. Eroarea
obstacol priveşte însuşi natura actului ce urmează a fi încheiat, iar eroarea viciu de consimţământ
vizează substanţa obiectului convenţiei respective sau partea.

9.5.2. Cauze străine

Cauzele străine exoneratoare de răspundere sunt cele care înlătură raportul de cauzalitate dintre
fapta ilicită şi prejudiciu.

În categoria acestor cauze intră forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei, fapta unui terţ etc.

Forţa majoră este definită în art. 1351 alin. (2) C. civ. 2011 ca fiind „este orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”.

Astfel, pentru ca un eveniment sau o anumită împrejurare să poată fi calificată forţă majoră este
necesar să se îndeplinească în mod cumulativ trei condiţii:

– să fie externă, adică să fie o împrejurare care îşi are originea în afara celui care în aparenţă ar fi
chemat să răspundă, precum şi în afara câmpului său de activitate;

– să fie imprevizibilă, adică să se fi produs într-un moment în care nu exista nicio raţiune să se creadă
că un atare eveniment s-ar putea produce;

– să fie absolut invincibilă şi inevitabilă, ceea ce presupune că nici o altă persoană nu ar fi putut
învinge sau evita producerea evenimentului.

Cazul fortuit este o împrejurare care înlătură caracterul ilicit al faptei în cazul în care o împrejurare
imprevizibilă schimbă rezultatul firesc al faptei iniţiale şi conferă acesteia caracter ilicit.

Codul civil 2011 defineşte cazul fortuit în art. 1351 alin. (3) ca fiind „un eveniment care nu poate fi
prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi
produs”, iar Codul penal 2014 prevede în art. 31 că „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.

Împrejurările ce constituie caz fortuit pot fi împrejurări interne, care îşi au originea în câmpul de
activitate al celui care este sau ar fi chemat să răspundă, fiind intrinseci lucrurilor şi animalelor
acestuia (de pildă, viciile ascunse ale lucrului, defectele de fabricaţie), sau împrejurări externe, care
nu au caracter extraordinar şi nu puteau fi prevăzute şi nici prevenite ori evitate cu diligenţă şi
prudenţă obişnuită (de pildă, ploile torenţiale, cutremurele de mică intensitate care se produc
frecvent în anumite zone teritoriale, inundaţiile care se produc în mod obişnuit în unele locuri în
fiecare primăvară).

Distincţia dintre cazul fortuit şi forţa majoră prezintă importanţă mai ales în spaţiul răspunderii
delictuale, motivat de faptul că în Codul civil sunt prevăzute situaţii de excepţie când numai forţa
majoră exclude răspunderea delictuală. Astfel de situaţii sunt: răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri în general (art. 1376-1377 C. civ. 2011); răspunderea pentru prejudiciile cauzate
de animalele ce le avem în pază juridică (art. 1375 şi art. 1377 C. civ. 2011); răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art. 1378 C. civ. 2011).

86
În materie contractuală, distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit nu îşi are rostul întrucât
debitorul este apărat de răspundere în ambele situaţii, cu excepţia răspunderii transportatorului în
contractul de transport de persoane (art. 2004 C. civ. 2011) şi răspunderea în contractul de depozit
necesar (art. 2124-2126 C. civ. 2011).

9.5.3. Cauze ulterioare

În această a treia categorie vom include cauzele care, fără să excludă caracterul ilicit al faptei,
înlătură fie răspunderea juridică, fie înlătură executarea măsurilor de constrângere derivând din
răspunderea juridică.

În dreptul penal, cauzele care, fără să excludă caracterul penal al faptei, înlătură răspunderea
juridică, respectiv consecinţele care ar trebui suportate de autorul faptei ilicite sunt amnistia (art.
152 C. pen. 2014), prescripţia răspunderii penale (art. 153 C. pen. 2014), lipsa plângerii prealabile
(art. 157 C. pen. 2014), retragerea plângerii prealabile (art. 158 C. pen. 2014) şi împăcarea (art. 159
C. pen. 2014).

Amnistia este un act al puterii de stat prin care se înlătură răspunderea penală sau executarea
sancţiunii pronunţate. Astfel, prin amnistie statul renunţă la tragerea la răspundere penală,
restrângându-se în felul acesta câmpul de aplicare al legii penale în vigoare cu privire la anumite
infracţiuni ori sancţiuni aplicate. Dacă intervine înainte de condamnare amnistia înlătură
răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei, precum şi
celelalte consecinţe ale condamnării. Amnistia nu are efecte însă asupra drepturilor persoanei
vătămate, deci nu înlătură acţiunea civilă.

Graţierea este măsura de clemenţă acordată de Preşedintele României şi de Parlament care constă
în înlăturarea totală sau parţială a executării pedepsei sau comutarea ei în alta mai uşoară. Ea are un
caracter obligatoriu şi personal şi poate fi acordată în mod individual de către Preşedintele României
sau în mod colectiv de către Parlamentul României.

Prescripţia răspunderii penale are ca efect înlăturarea răspunderii penale, ca urmare a trecerii unui
anumit interval de timp de la săvârşirea faptei. Nu doar în dreptul penal există instituţia prescripţiei,
ea intervenind în toate ramurile de drept după trecerea unui interval de timp stabilit de lege, în care
titularii drepturilor subiective afectate printr-o faptă ilicită trebuiau să fi efectuat actele necesare
pentru stabilirea răspunderii juridice sau executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Astfel,
împlinirea termenului de prescripţie, fără ca titularii drepturilor sau organele competente să fi
acţionat, poate conduce la înlăturarea răspunderii juridice sau la înlăturarea executării sancţiunii.
Vorbim în acest caz de prescripţia extinctivă, spre deosebire de prescripţia achizitivă, care este un
mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale prin posesia îndelungată a unui bun imobil
şi în condiţiile prevăzute de lege (uzucapiune).

De reţinut!

Răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă în

dreptul statului de a trage la răspundere pe cel ce a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea
prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de
a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei juridice.

87
Structura răspunderii juridice este construită pe dreptul subiectiv al autorităţilor abilitate de a
sancţiona pe cei care au încălcat un drept şi obligaţia acestora de a executa sancţiunea în limitele
prevăzute de norma juridică.

Temeiul noţiunii răspunderii juridice este fapta ilicită, iar consecinţa acesteia este aplicarea
sancţiunii juridice.

Răspunderea juridică prezintă următoarele caracteristici: normativitate, generalitate,

multiformitate.

Răspunderea civilă este cea mai dezvoltată formă a răspunderii juridice şi se prezintă în două
subdiviziuni distincte: delictuală şi contractuală.

Răspunderea penală este definită ca fiind raportul penal de constrângere, născut ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni, între stat, pe de o parte, şi infractori, pe de altă parte, raport complex al
cărui conţinut formează dreptul statului de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica
sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi
obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în
vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.

Temeiul răspunderii penale este infracţiunea. Răspunderea contravenţională se referă la fapte pe

care legea le determină ca periculoase, dar care nu sunt incriminate de legea penală.

Răspunderea disciplinară intervine atunci când persoanele încadrate în muncă sau funcţionarii
publici încalcă obligaţiile ce decurg din raportul juridic de muncă, respectiv din raportul juridic de
serviciu, obligaţii care formează în totalitatea lor disciplina muncii.

Condiţiile răspunderii juridice sunt: existenţa faptei ilicite, existenţa vinovăţia făptuitorului,
existenţa rezultatului socialmente periculos şi existenţa unui raport cauzal între fapta ilicită şi
rezultatul socialmente periculos.

Cauzele care înlătură răspunderea juridică sunt situaţii, stări sau împrejurări care au ca efect
exonerarea de răspundere a subiectului de drept. În general, acestea pot fi grupate în trei
categorii:

a) cazuri justificative – care anihilează, exclud caracterul ilicit al faptei şi, implicit, înlătură
răspunderea juridică. În categoria cauzelor justificative intră legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică, iresponsabilitatea, eroarea de fapt, beţia involuntară completă
etc.;

b) cauze străine exoneratoare de răspundere – care înlătură raportul de cauzalitate dintre fapta
ilicită şi prejudiciu. În categoria acestor cauze intră forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei, fapta
unui terţ etc.;

c) cauze ulterioare – care fără să excludă caracterul ilicit al faptei înlătură fie răspunderea juridică,
fie înlătură executarea măsurilor de constrângere derivând din răspunderea juridică. În această
categorie se includ: amnistia, graţierea, prescripţia extinctivă, lipsa plângerii prealabile, retragerea
plângerii prealabile şi împăcarea.

88
89
90