Sunteți pe pagina 1din 9

INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII

OMORUL
Potrivit art.188 din Codul Penal, omorul constă în uciderea unei persoane.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, omorul este definit ca faptul de a lua viața
cuiva, lipsirea de viață a unei persoane.
Omorul (numit și asasinat sau omucidere) este o infracțiune în care o persoană ia viața unei alte
persoane, cu intenție.
În acest mod sunt scoase în evidență elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor (actul
de violență asupra altei persoane, rezultatul constând în moartea acelei persoane, raportul de cauzalitate
între act și rezultat și intenția de ucidere).
Infracțiunea de omor este cel mai grav atentat împotriva persoanei, deoarece are ca rezultat
suprimarea vieții omului, adică moartea unui om.
Infracțiunile contra vieții sunt cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece prin
săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț, care este viața. De aceea, faptele îndreptate
împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna
sancționate cu mare severitate.
Infracțiunile contra vieții au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la
viață. În cadrul acestor relații sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular al
dreptului absolut la viață, iar toate celelalte persoane apar cu obligația de a se abține de la săvârșirea
oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viață al titularului.
Dreptul la viață este un drept absolut, fiind ocrotit de lege.
Art. 2 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg prevede
că „dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”
În acest mod sunt scoase în evidență elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor (actul
de violență asupra altei persoane, rezultatul constând în moartea acelei persoane, raportul de cauzalitate
între act și rezultat și intenția de ucidere).
Obiectul juridic al infracțiunii de omor îl constituie relațiile sociale care asigură dreptul la viață
al unui om, considerat ca drept absolut și indisponibil, opozabil tuturor, care impune obligarea tuturor
celorlalți oameni să respecte dreptul la viață al altuia și să se abțină de la orice încălcare a vieții altuia.
Obiectul material. Omorul se caracterizează și prin existența unui obiect material care constă
în viața unui om (în înțeles biologic), corpul unui om în viață, corpul unui om viu.
Pentru existența obiectului material al acestei infracțiuni, trebuie îndeplinite două condiții:
a) Fapta să fie săvârșită asupra unei persoane în viață, indiferent dacă acesta era sau nu
viabilă, adică asupra unui corp omenesc viu, indiferent de vârstă (copil nou născut, tânăr, adult, bătrân),
sex (bărbat sau femeie), starea sănătății (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalității bio-antropologice
(normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozități anatomice sau antropologice)
etc. Rezultă, așadar, că asupra unui cadavru nu se poate săvârși infracțiunea de omor, ci eventual
infracțiunea de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 C.pen.).
Cu privire la momentul inițial din care se consideră că o persoană este în viață, în dreptul
penal s-au conturat două concepții:

Pagina 1 din 9
– după o primă concepție, omul se consideră în viață din momentul în care fătul
dobândește prin naștere existență extrauterină independentă, odată cu respirația. Potrivit acestei
concepții, fătul aflat în pântecele mamei este dependent de corpul matern, astfel încât nu este o persoană,
ci o probabilitate de viață umană (sper hominis).
Viața persoanei nu începe cu nașterea ei, ci cu separarea copilului de corpul mamei[9].
– potrivit celei de-a doua concepții, o persoană se consideră în viață, în sensul legii penale, din
momentul începerii procesului biologic al nașterii. Astfel, viața omului este apărată de legea penală
chiar și în procesul fiziologic al nașterii.
Momentul final al vieții este moartea reală, ireversibilă, adică moartea biologică, care este
caracterizată prin oprirea funcțiilor sistemelor nervos central, respirator și circulator, prin încetarea
proceselor metabolice celulare și mai ales prin distrugerea funcțională a celulelor nervoase, cu
modificări structurale ireversibile, care nu mai permit o reanimare eficientă.
Stabilirea momentului morții prezintă o deosebită importanță practică, deoarece în acest fel se
poate face o delimitare clară între infracțiunile contra vieții unei persoane față de infracțiunile de
profanare de cadavre sau morminte (art. 383 C.pen.), pe de o parte, iar pe de altă parte, între aceste
infracțiuni și infracțiunea de prelevare ilegală de țesuturi sau organe (art. 384 C.pen.).

b) A doua condiție este ca obiectul material al omorului să constea în viața unui alt om
decât cea a făptuitorului.
Această cerință rezultă din conținutul obiectului juridic care impune obligația fiecărei persoane
de a respecta și a nu atinge viața altuia.

Subiectul infracțiunii
Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană. Ea poate fi săvârșită de o singură sau
de mai multe persoane în participație.
Subiect pasiv sau victimă a infracțiunii de omor poate fi orice persoană vie, indiferent de vârstă,
de starea sănătății sau integrității sale corporale sau de situația sau calitatea sa personală.
În cazul răspunderii penale a persoanelor juridice, fapta antisocială în materialitatea sa este
săvârșită de fapt tot de persoana fizică, persoană care acționează în realizarea obiectului de activitate sau
în interesul ori în numele persoanei juridice.
Și persoana juridică poate să comită fapta ca autor sau ca participant.
Latura obiectivă a infracțiunii de omor constă în uciderea unei persoane.
Prin ucidere se înțelege activitatea comisivă sau omisivă, săvârșită prin orice mijloace, prin
care s-a cauzat suprimarea vieții, adică moartea unui om.

Trăsăturile specifice ale laturii obiective:


a) Fapta trebuie să constea într-o activitate ucigătoare, aptă să cauzeze moartea unui om;
Activitatea ucigătoare constă într-o acțiune de ucidere compusă din unul sau mai multe
acte comisive exercitate asupra victimei, sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire,
tăiere, împușcare, înțepare, electrocutare etc.), acțiuni chimice (otrăvire), acțiuni psihice (șocuri
psihice) etc.
Constituie activitate ucigătoare: lovirea repetată a victimei cu pumnii și picioarele în zone
vitale, cum este aceea a capului, cu intensitate deosebită, producându-i leziuni grave care i-au cauzat
moartea; aruncarea în timpul zilei de pe terasa unui bloc cu 8 etaje, în zona unei piețe intens circulate, a

Pagina 2 din 9
două cărămizi, dintre care una a lovit victima în cap, cu consecința morții acesteia; provocarea de către
făptuitor victimei a unei emoții puternice, deși aceasta cunoștea împrejurarea că victima suferă de cord și
că o astfel de emoție îi va provoca moartea; hipnotizarea victimei de către autor, care, prin intermediul
hipnozei, „o determină” să se sinucidă.
Dar fapta poate consta și într-o inacțiune, omisiune sau abstențiune, compusă din unul sau
mai multe acte omisive, atunci când făptuitorul avea obligația specială (legală, contractuală etc.) de a
face sau îndeplini o acțiune prin care s-ar împiedica sau înlătura desfășurarea unor procese care sunt de
natură să provoace moartea victimei, acțiune care putea fi efectuată sau îndeplinită de către făptuitor (de
ex. nehrănirea copilului, a unui bolnav sau neputincios, lăsarea lor în frig, neadministrarea
medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), dar aceasta a omis îndeplinirea ei.
Fapta ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct asupra victimei, ca de exemplu: împușcare,
înjunghiere, otrăvire, înecare, gâtuire, sufocare, aplicare de lovituri, strangulare, tăiere, înțepare.
Fapta ucigătoare poate fi săvârșită și în mod indirect, nemijlocit, prin folosirea sau antrenarea
unor forțe sau energii, neanimate sau animate, ca de exemplu: folosirea unui animal sălbatic, a unei
reptile veninoase, asmuțirea unui câine, dacă urmarea acestora a fost moartea victimei.
Fapta ucigătoare poate fi săvârșită prin orice mijloace sau instrumente, ca de
exemplu: mijloace fizice: corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile, instrumente
tăietoare-înțepătoare; mijloace-chimice: substanțe chimice care exercită o acțiune toxică sau corozivă
cauzatoare de moarte organismului uman; mijloace psihice prin care se provoacă un șoc psihic sau stări
emotive intense care produc moartea victimei: amenințarea gravă, surpriza, sperierea, intimidarea,
durerea psihică profundă, stresul psihic, provocarea spaimei unei persoane bolnave de inimă, etc.
Mijloacele sau instrumentele întrebuințate trebuie să fie apte sau idonee pentru săvârșirea
unei activități ucigătoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuințarea lor în anumite moduri,
împrejurări sau condiții. În situația în care mijloacele întrebuințate sunt inapte, neidonee din cauza
defectuozității, insuficienței lor, fapta constituie doar o tentativă la omor [art. 34 alin. (2) C. pen.].
Momentul consumării infracțiunii de omor este acela în care s-a produs moartea victimei. Sub
acest aspect, omorul este o infracțiune instantanee sau momentană.
Latura subiectivă a infracțiunii de omor constă în intenția de a ucide un om. Aceasta se
manifestă atât sub forma intenției directe cât și a intenției indirecte, după cum făptuitorul prevede că
fapta sa (comisivă sau omisivă) va produce ca rezultat moartea unei persoane și dorește sau voiește
producerea acesteia, ori, deși nu o dorește, o acceptă în mod conștient.
Intenția de a ucide se poate stabili fie în mod direct, din recunoașterea făptuitorului sau din alte
probe directe, fie din complexul împrejurărilor de fapt privitoare la modul de săvârșire a faptei.
Intenția de a ucide se poate deduce din îmbinarea complexului de împrejurări de fapt privind:
a) folosirea unui instrument apt de a produce moartea (ținând seama de felul instrumentului,
dimensiunile, soliditatea, greutatea acestuia etc.);
b) locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra căreia s-a acționat: regiuni
sau organe vitale ale corpului a căror atingere produce moartea, asupra întregului corp sau chiar asupra
unui loc care nu poate fi considerat regiune vitală a corpului omenesc. De exemplu, aplicarea loviturilor
a interesat regiuni vitale ale corpului: cord, rinichi, ficat, aplicarea unei singure lovituri în regiunea
gâtului, în profunzime.
c) numărul și intensitatea loviturilor dedusă din efectele acestora (un număr mai mic sau mai
mare ori chiar o singură lovitură, extrem de puternică), în funcție de regiunea unde a fost aplicată.

Pagina 3 din 9
d) forța de rezistență a organismului victimei în momentul săvârșirii faptei. Pentru bătrâni,
copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violență pentru producerea rezultatului
constând în moartea victimei și, ca urmare, intenția de ucidere se poate deduce din cunoașterea de către
infractor a stării victimei, în raport de care se acționează. Astfel, inculpatul care lovește pe socrul său în
vârstă de 75 de ani, cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrală, exteriorizează intenția de ucidere, nu de
vătămare corporală; faptul de a lovi doar cu palma o fetiță de două luni, dar în mod repetat, ceea ce a
provocat fractura bolții craniene și moartea ei, constituie infracțiunea de omor, iar nu de loviri
cauzatoare de moarte;
e) alte împrejurări preexistente concomitente sau subsecvente care, unite cu activitatea
infractorului, au dus la producerea morții (dacă făptuitorul a avut cunoștință și a prevăzut sau contat pe
intervenția sau efectul lor în producerea morții, înseamnă că a acționat cu intenția de a ucide).
Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta
înseamnă că infracțiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârșirii faptei.
Omorul nu este condiționat, în forma sa simplă, nici de săvârșirea faptei într-un
anumit scop. Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor este generos – de regulă curmarea suferințelor fizice
ale victimei, care suferă de o boala incurabilă -, fapta constituie infracțiune. Deoarece scopul și mobilul
influențează periculozitatea socială a faptei și a făptuitorului, instanța de judecată va fi preocupată să-l
stabilească în fiecare caz, în vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei.
Așadar mobilul sau scopul nu constituie o trăsătură a laturii subiective a infracțiunii de omor.

Desfăşurarea activităţii infracţionale


Desfăşurarea activităţii infracţionale se desfășoară în două perioade: perioada internă şi perioada
externă.
Perioada internă. Perioada internă sau psihică este ţărmurită de două momente: al încolţirii ideii
de a săvârşi o infracţiune (ca moment iniţial) şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea (ca moment
final). între cele două momente se situează deliberarea sau lupta motivelor.
În perioada internă se disting trei momente:
a) al naşterii, al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune – motivaţia acestei idei interesează pe
criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de individualizat pedeapsa pentru
infracţiunea săvârşită;
b) următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte motivele pro şi contra
ideii de a săvârşi o infracţiune;
c) cel de al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune moment ce
finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este întâlnită numai la infracţiunile
intenţionate.
Perioada externă. Perioada externă sau de executare este redată de actele şi activităţile
persoanei, efectuate în vederea pregătirii şi realizării infracţionale şi obţinerea rezultatului periculos,
uneori la unele infracţiuni a ultimei evoluţii a acestui rezultat.
În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de pregătire, faza
actelor de executare şi faza urmărilor.
Faza de pregătire. Faza actelor de pregătire sau a actelor preparatorii, cum mai este denumită în
doctrina penală, se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţi menite să pregătească executarea
hotărârii infracţionale.

Pagina 4 din 9
Faza de executare. în această fază se trece la executarea hotărârii infracţionale adică se
îndeplinesc acţiuni, activităţi prin care este realizat actul de conduită interzis prevăzut în norma penală.
Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în
latura obiectivă a infracţiunii. Această fază este conpusă din executarea în întregime a acţiunii pe de o
parte şi producerea urmărilor imediate pe de altă parte.

Tentativa și consumarea
Dacă infractorul a acționat cu intenția directă sau indirectă de a ucide, dar din împrejurări
independente de voința sa nu s-a produs rezultatul mortal, fapta comisă va constitui tentativa de omor.
Condiţiile tentativei. Din noţiunea dată tentativei rezultă condiţiile pe care aceasta trebuie să le
îndeplinească şi care o deosebesc de actele preparatorii şi de infracţiunea consumată. Condiţiile privesc:
a. existenţa unei hotărâri sau rezoluţii de a săvârşi o infracţiune;
O primă condiţie se referă la existenţa unei hotărâri de a săvârşi infracţiunea. Această condiţie se
deduce din dispoziţiile art.32 Cp., care prevăd că „tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de
a săvârşi infracţiunea…”
b. rezoluţia infracţională să fie pusă în executare;
A doua condiţie a tentativei priveşte începerea executării hotărârii infracţionale, adică a realizării
acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective. Prin începerea acţiunii se declanşează
procesul cauzal spre producerea rezultatului urmărit ori acceptat de făptuitor, se marchează trecerea de
la actele de pregătire la etapa următoare a actelor de executare.
c. executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă rezultatul.
Există tentativă de omor și nu vătămare corporală ori de câte ori făptuitorul acționează în așa fel
încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei ori folosește instrumente sau
procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente. Nu are
relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de
vătămare corporală și nu reprezintă dinamismul interior al actului.

Felurile tentativei
Tentativa întreruptă. Se mai numeşte şi tentativa simplă, neterminată, imperfectă, îndepărtată.
Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se
întrerupe şi rezultatul nu se produce.
Tentativa perfectă. Se mai numeşte şi tentativă terminată, fără efect, fără rezultat, completă şi
constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune, executare care a fost dusă până la
capăt,iar rezultatul nu se produce.
Tentativa improprie. Se caracterizează ca orice tentativă prin punerea în executare a hotărârii de
a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a fost
posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în
timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se
află.
Tentativa absolut improprie. Tentativa absolut improprie sau tentativa absurdă cum mai este
denumită în doctrina penală se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care este dusă până la sfârşit, dar rezultatul nu se produce datorită modului greşit
de concepere al infracţiunii.
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului întreruperea executării acţiunii ca şi
împiedicarea producerii rezultatului în cazul în care executarea a fost dusă până la capăt, din proprie
iniţiativă a făptuitorului, au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de nepedepsire.
Pagina 5 din 9
Desistarea făptuitorului reprezintă renunţarea de bună voie din partea făptuitorului la
continuarea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea din partea făptuitorului, de bună voie,
a apariţiei rezultatului faptei sale care a fost realizată în întregime.
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, reprezintă o
încurajare a făptuitorului de a renunţa la continuarea executării faptei, ori la producerea rezultatului
împiedicând apariţia acestuia şi drept consecinţă rezultatul socialmente periculos nu se produce,
valoarea socială ocrotită nu mai este vătămată.
Pentru a constitui cauză de nepedepsire desistarea făptuitorului trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
a. Să existe un început de executare a faptei, adică să înceapă realizarea acţiunii ce reprezintă
elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
b. Executarea faptei să fie întreruptă. Ca urmare a întreruperii executării faptei rezultatul nu se
produce. Nu reprezintă o întrerupere faptul că inculpatul nu a repetat lovitura aplicată victimei cu
intenţia de a ucide, iar victima a scăpat cu viaţă, s-a decis corect în practica judiciară.
c. Întreruperea să fie expresia voinţei libere a făptuitorului, adică să fie realizată întreruperea
acţiunii de bunăvoie, din proprie iniţiativă. Este îndeplinită această condiţie când făptuitorul nu a voit să
continue executarea faptei, deşi avea posibilitatea să o facă. Această condiţie nu se realizează când
infractorul şi-a întrerupt activitatea infracţională pentru că nu a putut să o continue din cauza unui
obstacol de netrecut (de ex.: nu a putut deschide o uşă ori de a escalada un gard) sau de teamă de a fi
denunţat.

Împiedicării producerii rezultatului.


Pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie o cauză de nepedepsire se cer
îndeplinite următoarele condiţii:
a. Făptuitorul să fi executat în întregime acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii
obiective a infracţiunii;
b. Făptuitorul, după executarea faptei, să împiedice producerea rezultatului. Această
împiedicare a producerii rezultatului este posibilă numai la aşa-zisele infracţiuni materiale ce presupun
producerea unui anumit rezultat, nu şi în cazul infracţiunilor zise formale, care se consumă o dată cu
săvârşirea acţiunii infracţionale prin crearea stării de pericol pentru valoarea socială ocrotită;
c. Împiedicarea producerii rezultatului să fie făcută de făptuitor din proprie iniţiativă, de
bunăvoie;
d. Împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei. Condiţia
priveşte deopotrivă descoperirea faptei de organele de urmărire penală, ca şi de către orice persoană.

Infracțiunea de omor se consumă în momentul în care se produce rezultatul cerut de lege, adică
moartea victimei.
Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în raport cu fazele
desfăşurării activităţii infracţionale. Este forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate
faţă de celelalte forme anterioare întâlnite în „iter-criminis” – actele de pregătire şi tentativa.
Sancțiunea. Omorul se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării
unor drepturi.

Pagina 6 din 9
OMORUL CALIFICAT
Potrivit art. 189. Din Codul Penal, omorul calificat este omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele
împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de
omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi

STRUCTURA INFRACŢIUNII
1. Obiectul
 obiectul juridic special: relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă;
 obiectul material: corpul persoanei în viaţă.
2. Subiectul
 subiectul activ: poate fi orice persoană (fizică sau juridică) cu capacitate penală;
 subiectul pasiv: orice persoană fizică în viaţă; persoana juridică nu poate avea calitatea de subiect
pasiv.
3. Latura obiectivă
 elementul material al laturii obiective constă în uciderea unei persoane aflate în viaţă, printr-o
acţiune sau printr-o inacţiune, într-una din următoarele împrejurări:
> cu premeditare, caz în care făptuitorul trebuie să realizeze acte preparatorii materiale/morale în
intervalul de timp dintre luarea rezoluţiei infracţionale şi desfăşurarea activităţii infracţionale;
premeditarea se poate reţine şi în caz de error in personam/aberratio ictus; premeditarea este
compatibilă cu starea de provocare şi reprezintă o circumstanţă personală;
> din interes material, ceea ce presupune săvârşirea omorului în scopul obţinerii de către făptuitor,
ulterior (esenţial) săvârşirii faptei, în mod direct şi pe cale aparent legală, a unei sume de bani sau a
altui folos de natură patrimonială; nu se va reţine infracţiunea de omor calificat săvârşit în această
împrejurare dacă se urmăreşte un alt scop, chiar dacă ulterior făptuitorul are un folos ca urmare a
decesului victimei; dacă folosul material se obţine în aceeaşi împrejurare cu săvârşirea omorului în
vederea însuşirii unor bunuri, se reţine omorul în forma agravată prevăzută la lit. d) în concurs cu
tâlhăria → variantele agravate de la lit. b) şi d) sunt incompatibile; nu contează dacă folosul material
este efectiv obţinut; se poate reţine premeditarea şi în cazul acestei agravante; interesul material
poate fi reţinut şi în cazul error in personam/aberratio ictus; este o circumstanţă personală care poate
deveni reală;
> pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse, situație în care este suficient ca scopul să fie urmărit, fără să intereseze
dacă acesta este realizat efectiv; în cazul sustragerii de la executarea unei pedepse, trebuie să nu fi
intervenit o cauză care înlătură executarea pedepsei ori consecinţele condamnării; este o
circumstanţă personală, dar poate deveni una reală;
> pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni; în cazul înlesnirii, omorul
reprezintă infracţiunea mijloc; este necesar să existe o hotărâre de a săvârşi o altă infracţiune
(infracţiunea scop) luată de făptuitor sau de terţ, fără participarea făptuitorului; nu contează dacă
infracţiunea scop a fost efectiv săvârşită, putând rămâne şi în faza actelor pregătitoare/tentativei;
dacă infracţiunea scop a fost săvârşită, va fi reţinută în concurs real cu omorul calificat; în cazul
Pagina 7 din 9
ascunderii săvârşirii unei alte infracţiuni, trebuie ascunsă o infracţiune (nu o contravenţie) deja
comisă, indiferent de forma participaţiei; în această situaţie va exista concurs real între omor calificat
şi infracţiunea comisă anterior; înlesnirea sau ascunderea săvârşirii unei alte infracţiuni reprezintă o
circumstanţă personală, dar poate deveni o circumstanţă reală;
> de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor; în această situaţie făptuitorul trebuie să fi săvârşit anterior o infracţiune de
omor/omor calificat sau de ultraj/ultraj judiciar, în forma care absoarbe omorul, indiferent de forma
participaţiei; nu se reţine acest element circumstanţial agravant pentru uciderea ori vătămarea nou-
născutului săvârşită de mamă, uciderea din culpă, uciderea la cererea victimei ori pentru moartea
praeterintenţionată a victimei unei alte infracţiuni; spre deosebire de cazul omorului asupra a două
sau mai multor persoane, faptele sunt săvârşite în împrejurări diferite; dacă, cu aceeaşi ocazie, după
o încercare nereuşită de a ucide o persoană, făptuitorul repetă lovitura şi ucide, tentativa se absoarbe
în omorul consumat; trebuie ca pentru prima infracţiune de omor să nu existe cauză justificativă/de
neimputabilitate sau să nu se fi dispus reabilitarea judecătorească; dacă pentru prima infracţiune de
omor există o hotărâre judecătorească definitivă, a doua infracţiune de omor va fi săvârşită în stare
de recidivă postcondamnatorie/ postexecutorie (dacă nu s-a împlinit termenul de reabilitare); dacă
pentru infracţiunea de omor anterioară nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă,
aceasta va fi reţinută în concurs cu omorul calificat; reprezintă o circumstanţă personală, dar poate
deveni reală cu privire la participanţii care au mai săvârşit anterior o infracţiune de omor în formă
tentată/consumată;
> asupra a două sau mai multor persoane; trebuie ca acţiunea să fie îndreptată împotriva a două
sau mai multor persoane şi să aibă ca rezultat decesul a cel puţin 2 persoane, în aceeaşi împrejurare
şi cu aceeaşi ocazie, indiferent dacă se realizează printr-o unică (in)acţiune sau prin (in)acţiuni
distincte; unitatea legală este dată de unitatea de împrejurare; dacă nicio victimă nu decedează, se va
reţine tentativa la omor calificat; dacă moare doar o victimă, se va reţine o singură infracţiune de
omor consumat simplu sau calificat, dar nu în forma agravată de la lit. f), în concurs cu tentativa la
omor simplu/calificat, cu excepţia lit. f); dacă mor două victime din trei sau mai multe vizate, se va
reţine o singură infracţiune de omor calificat în forma agravată de la lit. f), în care sunt absorbite şi
celelalte tentative; reprezintă o circumstanţă reală;
> asupra unei femei gravide; dacă infractorul nu cunoaşte starea de graviditate, nu există omor în
forma calificată prevăzută de lit. g), dar se va reţine această agravantă dacă făptuitorul trebuia şi
putea să o cunoască; în caz de error in personam/aberratio ictus nu se reţine agravanta; nu se va
reţine această agravantă nici dacă făptuitorul credea, în mod neîntemeiat, că victima era însărcinată;
reprezintă o circumstanţă reală;
> prin cruzimi, adică prin provocarea de suferinţe fizice sau psihice prelungite în timp; actele de
cruzime trebuie să existe înainte de deces sau înainte de cunoaşterea decesului; nu se va reţine
circumstanţa agravantă generală de la art. 77 lit. b) teza I C. pen., dar se poate reţine art. 77 lit. b)
teza a II-a C. pen. (supunerea victimei la tratamente degradante) în cazul săvârşirii unui omor atât
prin cruzimi, cât şi prin supunerea victimei la tratamente degradante; reprezintă o circumstanţă reală.
4. Latura subiectivă
> intenţie directă sau indirectă.
II. FORMELE INFRACŢIUNII
> actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate;
> tentativa , perfectă şi tentativa imperfectă sunt posibile şi se pedepsesc;
> tentativa nu se va pedepsi în caz de desistare sau împiedicare a producerii rezultatului;
> infracţiunea se consumă în momentul decesului victimei.
Sancțiunea. Omorul calificat se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Conform art. 189 alin. 2 din Codul Penal, tentativa se pedepsește.
Pagina 8 din 9
BIBLIOGRAFIE
1. Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, București, Editura Academiei R.S.R., 1987, p. 11-18.
2. O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, București, Casa de Editură și Presă Șansa
S.R.L., 1997, p. 73.
3. O. Petrescu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Implicațiile ei asupra dreptului penal român,
București, Lumina Lex, 1998, p. 48-49;
4. V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, București, Editura
Academiei R.S.R, 1972, vol. III, p. 180.
5. O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976, p. 63.
6. S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, București, Editura Universul Juridic, 2009, p. 18;
7. Dobrinescu, Probleme juridice privind grefele chirurgicale prin transplante de organe, R.R.D. nr.
12/1974, p. 14-19; C. Rătescu, I.I. Dolj, I.Gr. Periețeanu, V. Dongoroz, H. Aznavorian, Tr. Pop, M.
Papadopol, N. Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea, adnotat, vol. III, București, Editura Librăriei
SOCEC & Co S.A., 1937, p. 101-104.
8. Gh. Mateuț, Drept penal special. Sinteze de teorie și practică judiciară, vol. I, București, Editura Lumina
Lex, 1999, p. 63;
9. S. Bogdan, op. cit., p. 14;
10. Moraru, Medicina legală, București, Editura medicală, 1967, p. 62-66, 633-634; Gh. Scripcaru, M.
Terboncea, Patologie medico-legală, București, Editura didactică și pedagogică, 1983, p. 49-50.
11. Cu privire la participația penală, în general a se vedea: L. Biro, op. cit., p. 128-132; I. Oancea, op. cit., p.
388-390; V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice, vol. I, p. 192-195; V. Papadopol, Condițiile generale ale
participației penale, R.R.D. nr. 5/1970, p. 38-39.
12. O.A. Stoica, op. cit., p. 66, C. Bulai, Curs de drept penal, partea specială, partea I, litografiat, București,
1969, p. 82-86; T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Șt. Daneș, G. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol,
D.C. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat. Partea specială, vol. I,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1975, p. 74, O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 77
13. V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice, vol. III, pag. 182, O. Loghin, op. cit., p. 118., I. Moraru, op. cit., p.
123-124; Z. Andrei, I. Bilegan, V. Molnar, Medicina legală, București, Editura didactică și pedagogică,
1966, p. 51-53.
14. G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, București, Editura Științifică, 1968, p. 219.
15. C.S.J, s. pen., decizia nr. 2184/1993 în Culegere de decizii pe anul 1993, p. 173-175.
16. F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea Generală. Vol. I, București, Editura C.H. Beck, 2007, p. 419;
17. G. Antoniu, Trăsăturile distinctive ale intenției indirecte, RRD nr. 12/1974, p. 22-27; V. Papadopol, Cu
privire la latura subiectivă a unora din infracțiunile contra persoanei și la consecințele erorii asupra
dezvoltării legăturii cauzale, L.P. nr. 8/1956 p. 901-914; I. Dobrinescu, Infracțiuni care cuprind o formă
complexă de vinovăție, J. N. nr. 5/1961, p. 138-140.
18. L. Biro, op. cit., p. 113; I. Oancea, op. cit., p. 145, Al. Rădulescu, op. cit., p. 96, S. Bogdan, op. cit., p. 2;
F. Streteanu, op. cit., p. 574-579;
19. O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 79; C.S.J., s. pen., decizia nr. 1559/1999 în Dreptul nr. 1/2002, p. 189.
20. B. Braunstein, Drept penal al RPR, partea specială, partea I-a, Iași, Editura de Stat Didactică și
Pedagogică, 1959, p. 139.
21. M. Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. I, București, Editura Lumina Lex, 1997, p.
22. N. Iliescu, Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii, în Studiijuridice, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1960, p. 485 şi urm.
23. [12] N. Iliescu, Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii…, op. cit, p. 485.
24. V. Papadopol, Tentativa în reglementarea noului cod penal, R.R.D. 4, 1969, p. 10; M. Zolyneak, op. cit.,
p. 136;
25. M. Cozma, Delimitarea tentativei proprii de tentativa improprie, notă în J.N,., nr. 8, 1965, p. 149.
26. Gh. Dărângă, Criterii de diferenţiere între tentativa relativ improprie şi absolut improprie, L.P. nr. 9,
1960, p. 84-91; Trib. Supr., s.p., dec. nr. 2698/1969, în CD.
27. Avram Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materiam infracţiunii de omor, R.D.P.
nr. 2/1994, p. 54-56.

Pagina 9 din 9