UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU FACULTATEA DE DREPT

DREPT, ANUL 3, SEMESTRUL 1

TITLUL LUCRĂRII: Comparație între infracțiunea de omor și infracțiunea de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte

STUDENT: Popescu Mark Claudiu

PROFESOR COORDONATOR: Elisabeta Mariana BOTIAN, 2022

 Diferenţele dintre infracţiunea de omor și infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte au creat întotdeauna dificultăţi în ceea ce priveşte calificarea faptei.
Potrivit ştirilor juridice, diferenţele dintre cele două au în vedere intensitatea loviturilor
aplicate, modul de acţionare, partea corpului vizată.
Astfel, într-un caz practic s-a stabilit că inculpaţii au aplicat împreună lovituri multiple
victimei cu pumnii şi picioarele, lovituri de mare intensitate în zone vitale care au dus la deces, fiind
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor şi nu are infracţiunii de lovituri cauzatoare
de moarte. Din rapoartele de expertiză medico-legale efectuate în cauză, inclusiv expertiza efectuată
la cererea inculpaţilor, rezultă că leziunile traumatice au fost produse prin lovire cu sau de corpuri
dure şi că au pus în primejdie viaţa victimei.
Starea gravă a victimei care se plângea de dureri puternice în abdomen a impus apelul de
urgență 112, la fața locului deplasându-se un echipaj de ambulanță care i-a acordat îngrijiri
medicale pentru stabilizare, după care victima a fost transportată la Spitalul de Urgență Județean,
unde s-a intervenit chirurgical, însă pe fondul complicațiilor postoperatorii, victima a decedat.
În aceste condiţii pe latură subiectivă, Curtea constată că nu este incidentă praeterintenţia
specifică infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte în sensul că decesul victimei nu s-a datorat
loviturilor aplicate de către inculpaţi, ci ca urmare a unor împrejurări exterioare ce nu au fost avute
în vedere de inculpaţi şi au dus la producerea unui rezultat periculos neurmărit şi neacceptat de către
aceştia.
În acest context, se constată că în mod judicios instanţa de fond nu a reţinut existenţa unei
legături de cauzalitate între decesul victimei C.C. şi apariţia unei infecţii intraspitaliceşti care a dus
la deces.
Această concluzie rezultă atât din conţinutul expertizelor medico-legale din care rezultă că
între leziunile traumatice constatate la autopsia medico-legală şi deces există legătură de cauzalitate
predominat indirectă (predominant violentă).
Instanța a constatat că, ceea ce deosebește infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte de
infracțiunea de omor este împrejurarea că, deși la ambele infracțiuni, loviturile sunt aplicate cu
intenție, în cazul primei infracțiuni moartea victimei se produce din culpă, inculpatul fie a prevăzut
rezultatul faptei lui, dar a crezut că nu se va produce, fie nu a prevăzut acest rezultat, deși trebuia și
putea să-l prevadă. În cazul celei de a doua infracțiuni rezultatul letal a fost prevăzut, iar inculpatul,
chiar l-a dorit sau cu toate că nu l-a dorit, l-a acceptat în mod conștient. În consecință, pentru
delimitarea celor două infracțiuni, trebuie analizată poziția subiectivă a inculpatului, intenția cu care
acesta a acționat.
În speță, având în vedere că inculpații nu au folosit în comiterea infracțiunii un obiect apt a
produce moartea, nu au lovit victima vizând conștient o zonă vitală a corpului, că decesul s-a produs
la 9 zile de la data aplicării loviturilor, fiind favorizat și de un fond patologic preexistent, precum și
de alte cauze medicale intervenite ulterior, instanța apreciază că inculpații nu au avut intenția de a
ucide victima.
Este adevărat că acțiunea violentă a inculpaților a fost concomitentă, dar acest lucru nu este
suficient pentru a putea reține existența intenției acestora de a ucide victima, având în vedere faptul
că, inculpații și victima au discutat civilizat chiar înainte de momentul lovirii, victima avea o vârstă
relativ tânără (43 de ani), ceea ce permite o presupunere generală că persoanele de această vârstă
pot avea o rezistență fizică mai mare, precum și faptul că nu se poate reține cu certitudine aplicarea
unor lovituri de mare intensitate, potrivit concluziilor din primul raport de expertiză leziunile
pledează pentru lovire cu intensitate medie spre mare. Chiar dacă în urma loviturilor s-a produs
ruperea unor organe interne (duoden, mezenter), ceea ce evident presupune o forță mai mare în
aplicarea loviturilor, decesul a intervenit și urmare altor cauze ulterioare, după cum s-a arătat mai
sus, situație în care există un dubiu privind aplicarea de lovituri cu o intensitate atât de mare încât să
permită univoc reținerea intenției de a suprima viața victimei.
În concluzie, multitudinea loviturilor aplicate concomitent de ambii inculpaţi, chiar şi după
căderea acesteia la pământ, lovituri de mare intensitate, aplicate cu pumnii şi picioarele duc la
concluzia că inculpaţii chiar dacă nu au urmărit, au acceptat ca loviturile aplicate asupra victimei să
aibă consecinţe grave asupra acesteia, inclusiv să ducă la deces, situaţie în care încadrarea juridică a
faptei este aceea de omor, prevăzută de art. 188 al. 1 Cod penal şi nu aceea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 Cod penal, care poate fi consultat pe portalele juridice.
Noțiunea de viață ocupă un loc aparte în preocupările gânditorilor cu precădere ale
filosofilor și juriștilor - din toate timpurile. Ei au încercat să definească esența vieții, valoarea ei
individuală, socială, spirituală, sensurile și scopurile acesteia. Viața este bunul cel mai de preț al
omului. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața, individual sau colectiv, anarhic
sau sub rigorile legii, prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop. Astfel, în opinia noastră,
viața poate fi socotită drept cea mai importantă valoare socială pe care legislația penală în genere, o
apară împotriva infracțiunilor. Rațiunea acestui considerent își are originea în aceea că atingerea
adusă vieții nu mai poate fi reparată, instalarea morții fiind un proces ireversibil. Într-o asemenea
situație nu se mai poate face aplicare principiului restitutio in integrum. Dacă în cazul patrimoniului
sau al altei valoari sociale se pot ameliora efectele negative ale tulburării la care au fost supuse sau
chiar există posibilitatea unei restabiliri a situației anterioare, prejudiciul adus vieții, ca valoare
socială, nu mai poate fi remediată niciodată.
Acestea sunt motivele pentru care si Constituția României, ca lege fundamentală, garantează
dreptul la viață prin dispozițiunile art.22. Trebuie să facem precizarea că prin Constituție se
statuează anumite principii, idealuri, în cazul nostru, apărarea dreptului la viață al persoanei fiind
concretizată prin mijlocirea dreptului penal. Dreptul la viață este un drept absolut ce-i corespunde
obligația generală și negativă de a nu i se aduce atingere. Cu toate acestea, chiar si acest drept
suportă unele restrângeri, ce îsi găsesc expresia în prevederile Codului Penal referitoare la cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei (art.44 art.51C.pen.). În virtutea acestor dispozitii, în măsura
în care se face dovada existenței vreuneia dintre situațiile expres prevăzute, cel care a suprimat viața
unei persoane nu va raspunde penal, deoarece nu există infracțiune (lipsește una dintre trăsăturile
esențiale ale acesteia), iar infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale, așa cum statuează
art.17 alin.2 C.pen.
2. Omorul (art.174 C.pen.)
Omorul sau omorul simplu este prima faptă încriminată din categoria celor care sunt
savârșite cu intenția vadită de a suprima viața unei persoane, care aduc atingere vieții, integrității
corporale și sănătății unei personae (Titlul II Infracțiuni contra persoanei, Capitolul I Infracțiuni
contra vieții, integrității corporale și sănătății, Secțiunea I Omuciderea).
Potrivit art.174 C.pen., omorul este uciderea unei persoane. Uciderea este acea acțiune sau
inacțiune realizată de o persoană prin orice mijloace de natură a face să înceteze funcțiile vitale ale
organismului altei persoane, urmarea fiind moartea acesteia. În sensul legii penale, o persoană este
considerată decedată în momentul instalării mortii cerebrale.
Obiectul juridic generic este format din relațiile sociale care privesc apârarea persoanei
privit sub totalitatea atributelor sale. Obiectul juridic concret al infracțiunii de omor îl reprezintă
totalitatea relațiilor sociale ce se nasc, se dezvoltă și se sting în jurul și datorită dreptului la viață al
omului (vieții omului, ca valoare socială).
Obiectul material al acestei infracțiuni îl reprezintă corpul persoanei a carei viață a fost
suprimată, împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea ucigătoare, care poate căpăta atât un caracter
comisiv, cât și omisiv.
Subiectul activ este necalificat, nefiind cerută o anume calitate. Săvârșirea infracțiunii de
omor poate fi realizată în toate formele de participație coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv, la fel ca subiectul activ, este necalificat. Subiectul pasiv al infracțiunii de
omor este persoana căreia i-a fost suprimată viața. Precizăm că nu are relevanță calitatea, vârsta,
starea de sănătate a subiectului pasiv sau împrejurarea că datorită acțiunii ucigătoare a decedat o
altă persoană decât cea pe care făptuitorul avea intenția să o ucidă (error in personam) ori
împrejurarea că autorul a săvârsit infracțiunea de omor la solicitarea victimei, răspunderea penală
nefiind înlăturată și nici diminuată, legea penală propunându-și să apere viața persoanei în general.
Latura obiectivă a acestei infracțiuni este formată din :
a) elementul material acțiunea de ucidere, care se poate realiza prin acte comisive. Vor imprima
acțiunii caracterul ucigător: mijloacele alese și folosite de autor, executarea acțiunii, mijloacele care
trebuie să aibă aptitudinea de a provoca decesul unei persoane arma de foc, cutit, otravă etc.;
regiunea anatomică spre care este îndreptată acțiunea, regiune care trebuie să fie dintre cele vitale
cap, gât, torace, abdomen ori în care se găsesc vase mari și importante de sânge; intensitatea cu care
este purtată acțiunea sau repetabilitatea acesteia; gravitatea consecințelor provocate organismului
prin acțiunea autorului. Actele omisive se pot executa prin abținerea faptuitorului de la a face ceva
prin care se evită decesul victimei (expunerea victimei neputincioasă și sumar îmbracată la o
temperatură scăzută).
b) urmarea imediată întreruperea funcțiilor vitale ale organismului persoanei, moartea persoanei.
c) legatura de cauzalitate relația ce se stabileste între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului (acțiunea
ucigătoare) și urmarea imediată (decesul victimei). Ca atare, acțiunea ucigătoare trebuie să fie cauza
morții victimei.

Așadar, între acțiunea de ucidere și moartea victimei trebuie să existe raport de cauzalitate,
împrejurare care se va analiza din perspectiva teoriilor care analizează existența sau nu a raportului
de cauzalitate. Cea mai cunoscută teorie modernă în acest sens este teoria imputării obiective a
rezultatului.
d) În al patrulea rând, se mai cere ca fapta (comisivă sau omisivă) prin care se cauzează moartea
victimei sa fie ilicită.
S-ar părea de prisos o asemenea condiție, câtă vreme violența este în sine inacceptabilă. Totuși,
există acte de violență permise și chiar necesare sau obligatorii. Astfel sunt violențele produse în
cadrul disputelor sportive (boxul, luptele etc.), operațiile chirurgicale sau altele. În asemenea situații,
sfera de permisiune a agresiunii nu se află la dispoziția agresorului, ci rezultă din regulile care
dirijează sectorul de referință. Cel care nesocotește aceste reguli intră în abuz și nu beneficiază de
protecție. Astfel, paznicul care încalcă instrucțiunile privind utilizarea armei de foc și descărcă arma
în partea superioară a corpului victimei, repetând actele de împușcare, dovedește nu numai un mod
exagerat de executare a atribuțiilor de serviciu, dar și o faptă săvârșită cu hotărâre de a ucide; de
asemenea, pădurarul care folosește arma într-o situație lipsită de necesitate și cauzează multiple plăgi
unei persoane răspunde pentru tentativă de omor.
Latura subiectivă a infracțiunii de omor constă în intenția de a ucide un om. Aceasta se
manifestă atât sub forma intenției directe cât și a intenției indirecte, după cum făptuitorul prevede că
fapta sa (comisivă sau omisivă) va produce ca rezultat moartea unei persoane și dorește sau voiește
producerea acesteia, ori, deși nu o dorește, o acceptă în mod conștient.
Intenția de a ucide se poate stabili fie în mod direct, din recunoașterea făptuitorului sau din
alte probe directe, fie din complexul împrejurărilor de fapt privitoare la modul de săvârșire a faptei.
Intenția de a ucide se poate deduce din îmbinarea complexului de împrejurări de fapt privind:
a) folosirea unui instrument apt de a produce moartea (ținând seama de felul instrumentului,
dimensiunile, soliditatea, greutatea acestuia etc.);
b) locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat loviturile ori asupra căreia s-a acționat: regiuni sau
organe vitale ale corpului a căror atingere produce moartea, asupra întregului corp sau chiar asupra
unui loc care nu poate fi considerat regiune vitală a corpului omenesc. De exemplu, aplicarea
loviturilor a interesat regiuni vitale ale corpului: cord, rinichi, ficat, aplicarea unei singure lovituri în
regiunea gâtului, în profunzime.
În speță, inculpatul a lovit victima în zona corpului cu o măciucă din lemn prelucrat, cauzându-
i acesteia o fractură cu înfundare a regiunii frontale, cu lipsă de substanță osoasă.
Într-o altă speță inculpatul a lovit victima cu pumnii și picioarele în zona feței și a toracelui,
iar în urma acestor lovituri victima a încetat din viață ca urmare a unui stop cardio-respirator
consecutiv hemoragiei interne produse prin ruptură traumatică a ficatului.
În timpul altercației, inculpatul, care avea asupra sa un lanț greu cu lacăt, a lovit victima cu
acel lanț în cap, cauzându-i o fractură serioasă cu înfundare temporală.
c) numărul și intensitatea loviturilor dedusă din efectele acestora (un număr mai mic sau mai mare
ori chiar o singură lovitură, extrem de puternică), în funcție de regiunea unde a fost aplicată.
S-a reținut în fapt că inculpatul, aflându-se într-un loc unde consuma băuturi alcoolice, a lovit
victima cu pumnul, iar după ce aceasta a căzut, i-a aplicat mai multe lovituri puternice cu piciorul în
regiunea toraco-abdominală, agresiunea încetând la intervenția mai multor persoane din local.
Decesul a fost cauzat de șocul traumatic-hemoragic produs în urma politraumatismului cranio-toraco-
abdominal, cu multiple fracturi costale și rupturi de organe interne, cauzate prin loviturile aplicate de
inculpat.
d) forța de rezistență a organismului victimei în momentul săvârșirii faptei. Pentru bătrâni, copii,
femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violență pentru producerea rezultatului
constând în moartea victimei și, ca urmare, intenția de ucidere se poate deduce din cunoașterea de
către infractor a stării victimei, în raport de care se acționează. Astfel, inculpatul care lovește pe socrul
său în vârstă de 75 de ani, cauzându-i o hemoragie meningo-cerebrală, exteriorizează intenția de
ucidere, nu de vătămare corporală; faptul de a lovi doar cu palma o fetiță de două luni, dar în mod
repetat, ceea ce a provocat fractura bolții craniene și moartea ei, constituie infracțiunea de omor, iar
nu de loviri cauzatoare de moarte;
e) alte împrejurări preexistente concomitente sau subsecvente care, unite cu activitatea infractorului,
au dus la producerea morții (dacă făptuitorul a avut cunoștință și a prevăzut sau contat pe intervenția
sau efectul lor în producerea morții, înseamnă că a acționat cu intenția de a ucide).
Astfel, inculpatul, deși a aplicat victimei lovituri cu un obiect apt de a produce moartea, într-
o regiune vitală a corpului, nu demonstrează intenția de ucidere, deoarece din datele dosarului rezultă
că el și victima se aflau în relații de prietenie, că fapta s-a petrecut seara pe întuneric, fiind posibil ca
loviturile să fi fost aplicate la întâmplare, iar imediat după săvârșirea faptei inculpatul a dat îngrijiri
victimei. Într-o altă situație, deși inculpatul a aplicat victimei lovituri relativ ușoare care, în sine, nu
exprimă periculozitate aparte – a lovit-o cu pumnul pe victimă și a proiectat-o într-un bazin de apă
reziduală -, totuși, se consideră că el a acționat cu intenția de ucidere, deoarece imediat după
săvârșirea faptei a părăsit victima și nu i-a dat niciun ajutor, cu toate că avea posibilitatea să o salveze.
Pentru existența intenției de a ucide este suficient ca infractorul să fie conștient că prin fapta
sa suprimă viața unui om în general, nu a unui anumit om. În consecință, vinovăția sub forma intenției
de a ucide nu este exclusă în caz de eroare asupra identității persoanei (error in persona) și nici în caz
de deviere a acțiunii (aberatio ictus), dacă datorită acestora a fost ucisă o altă persoană decât cea
vizată de făptuitor.
De exemplu, X, vrând să-l ucidă pe Y, îndreaptă arma asupra acestuia, dar în clipa în care
apasă pe trăgaci, apărând în bătaia armei Z, îl ucide pe acesta. Prin urmare, dacă în cazul erorii asupra
persoanei victimei făptuitorul își îndreaptă acțiunea asupra victimei, crezând, în mod greșit, că aceasta
este persoana pe care vrea să o ucidă, în cazul devierii loviturii făptuitorul își îndreaptă acțiunea
asupra persoanei pe care vrea să o ucidă și numai datorită devierii acestei acțiuni el ucide o altă
persoană. Deși există această deosebire, în practica judiciară se consideră că fapta constituie
infracțiunea de omor, ca și în cazul erorii asupra persoanei victimei, deoarece chiar dacă făptuitorul
a avut în vedere o altă persoană, el a prevăzut și a dorit să ucidă un om, ceea ce este suficient pentru
existența infracțiunii.
În literatura de specialitate pe lângă acest punct de vedere, care este împărtășit de numeroși
autori, a fost exprimat însă și un altul, potrivit căruia, în cazul acțiunii deviate, există întotdeauna o
tentativă, săvârșită în raport cu persoana avută în vedere de făptuitor, și o infracțiune consumată,
comisă din culpă (ucidere din culpă), în raport cu persoana efectiv ucisă. Aceste activități ar constitui,
după o opinie, un concurs formal, iar după o altă opinie, un concurs real de infracțiuni.
Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil.
Aceasta înseamnă că infracțiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârșirii faptei. Omorul
nu este condiționat, în forma sa simplă, nici de săvârșirea faptei într-un anumit scop. Chiar dacă
scopul urmărit de făptuitor este generos – de regulă curmarea suferințelor fizice ale victimei, care
suferă de o boala incurabilă -, fapta constituie infracțiune. Deoarece scopul și mobilul influențează
periculozitatea socială a faptei și a făptuitorului, instanța de judecată va fi preocupată să-l stabilească
în fiecare caz, în vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei.
 Bibliografie:

1. Elisabeta Boțian, Suport de curs ID Drept penal-partea specială. 2022

2. Codul penal al României, actualizat la zi

3. Tudorel Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2014

4. https://legislatie.just.ro