Curs ISDR ID 2021-2022

UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
FACULTATEA DE DREPT
ISTORIA STATULUI
ŞI
DREPTULUI ROMÂNESC
Lect. univ. dr. CORNELIA ENE-DINU
1
Unitatea de învăţare 1
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare
1.2.1. Necesitatea studierii istoriei statului şi Dreptului Românesc
1.2.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc
1.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare
2.3.1. Organizarea statului geto-dac
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
2.3.1.2. Organizarea locală
2.3.1.3. Organizarea militară
2.3.1.4. Organizarea religioasă
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
2.3.2.2. Instituţiile juridice
2
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ
3.1. Introducere
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia
3.3.1.1. Organizarea fiscală
3.3.1.2.Organizarea militară
3.3.1.3.Organizarea locală
3.3.1.4.Organizarea centrală
3.3.2. Dreptul în Dacia romană
3.3.2.1. Izvoarele dreptului
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăţii
3.3.2.2.3 Obligaţii şi contracte
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania
APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
4.1. Introducere
4.3.1 Etnogeneza poporului român
4.3.2. Organizarea socio-politică
4.3.2.1. Desfiinţarea administraţiei centrale
4.3.2.2. Obştea sătească teritorială
3
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obştilor săteşti teritoriale
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )
4.3.3.1. Conceptul de lege
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ţării
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
5.1. Introducere
5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare
5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei
5.4. Teme de control
ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI FEUDAL
6.1. Introducere
6.3.1. Instituţia domniei
6.3.1.1. Apariţia instituţiei

6.3.1.2. Sistemul electiv-ereditar
6.3.2. Funcţiile domnului
4
6.3.2.1. Funcţia administrativă
6.3.2.2. Funcţia militară
6.3.2.3. Funcţia legislativă
6.3.2.4. Funcţia de politică externă
6.3.2.5. Funcţia judecătorească
6.3.2.6. Funcţia financiară
6.3.2.7. Prerogativele în raporturile cu Biserica
6.3.3. Voievodul. Principele. Guvernatorul
6.3.4. Sfatul Domnesc
6.3.4.1. Dregătoriile Sfatului Domnesc

6.3.5. Consiliul principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulică
6.3.6. Adunarea obştească. Congregaţiile. Dietele

ORGANIZAREA INTERNĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE
7.1. Introducere
7.3.1. Organizarea administrativ-teritorială
7.3.2. Organizarea bisericii
7.3.3. Organizarea militară
7.3.4. Organizarea fiscală
5
INSTITUȚIILE JURIDICE REGLEMENTATE DE LEGEA ȚĂRII
8.1. Introducere
8.3.1. Instituţia juridică a proprietăţii
8.3.2. Noţiunea de dominium eminens. Titularii dreptului de proprietate
8.3.3. Regimul juridic al persoanelor. Noţiunea de persoană. Numele. Domiciliul. Capacitatea
juridică de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu
8.3.4. Instituţia familiei. Logodna. Vârsta încheierii căsătoriei. Dota şi regimul dotal. Desfacerea
căsătoriei.
8.3.5. Instituţia moştenirii
8.3.6. Regimul juridic al obligaţiilor şi contractelor
PROCEDURA DE JUDECATĂ. INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE
9.1. Introducere
9.3.1. Procedura de judecată. Pricina şi împricinaţii. Chemarea în judecată. Administrarea

probelor. Pronunţarea hotărârii. Procedura de judecată în materie penală
9.3.2. Dreptul penal. Caracteristici generale. Infracţiuni. Pedepse
6
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. XVII
10.1. Introducere
10.3.1. Primele pravile şi importanţa lor
10.3.2. Cartea românească de învăţătură
10.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare
10.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi a Principatului
ORGANIZAREA DE STAT ȘI DREPTUL ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA ÎN
PERIOADA REGIMULUI FANARIOT
11.1. Introducere
11.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat
9.3.1.1. Reforma social
9.3.1.2. Reforma fiscală
9.3.1.3. Reforma justiţiei
9.3.1.4. Reforma administrativă
9.3.1.5. Reforma militară
11.3.2. Alexandru Ipsilanti – domnia şi reformele. Reforme în domeniul administrativ, fiscal şi
economic. Dezvoltarea învăţământului în Ţara Românească.Reforma în domeniul juridic.
Organizarea bisericii. „Pravilniceasca Condică”
7
11.3.3. Legiuirea Caragea – Ţara Românească, 1818
11.3.4. Codul lui Scarlat Calimach – Moldova, 1817
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
Cuprins:
12.1. Introducere
12.3.1. Formarea statului naţional român
12.3.2. Evoluţia organizării de Stat în perioada 1859-1864
12.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităţii naţionale de Stat
12.3.4. Organizarea Statului unitar român
12.3.4.1. Convenţia de la Paris 1864
12.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern
12.3.5.1. Reforma agrară
12.3.5.2. Reforma electorală
12.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1866-1918
Cuprins:
13.1. Introducere
13.3. Conţinutul unităşii de învăţare
13.3.1. Scurtă privire asupra situaşiei economice, sociale şi politice
8
13.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului
13.3.3. Organizarea de stat şi instituţii juridice
13.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului
13.3.4.1. Dreptul Constituţional
13.3.4.2. Dreptul Civil
13.3.4.3. Dreptul Penal
13.3.4.4. Dreptul Procesual
13.3.4.5. Legislaţia Muncii
13.3.4.6.Legislaţia Învoielilor Agricole
Cuprins:
14.1. Introducere
14.3.1. Constituţia din 1923
14.3.2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923
14.3.2.1. Drept Administrativ
14.3.2.2. Drept Civil
14.3.2.3. Drept Penal
14.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile şi penale
9
Introducere
Istoria Dreptului Românesc reprezintă o parte a ştiinţelor juridice istorice, ce analizează şi

explică evoluţia fenomenului juridic al poporului român, din cele mai vechi timpuri şi până în
prezent. Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria dreptului românesc prezintă
interdependenţe cu ştiinţele istorice: istoria României, arheologia, paleografia, epigrafia,
sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, genealogia, etc.
Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot parcursul civilizaţiei umane, a
existat o realitate, o stare socială complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunde
rupturi şi crize, specifice perioadelor analizate. Istoria ne înfăţişează procesul de formare şi
evoluţie a statului şi dreptului, fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor în
organizarea şi funcţionarea societăţilor.
Vechiul drept care a guvernat relaţiile sociale în diversele perioade ale istoriei poporului
român reprezintă trecutul dreptului actual. Cu toate schimbările survenite, există unele elemente
care s-au transmis de la o epocă la alta, ceea ce a dat dreptului nostru o identitate specifică faţă de
dreptul altor popoare, chiar dacă de-a lungul timpului a asimilat şi ceva din creaţia juridică a
acestora.
Obiectivele cursului
Cursul Istoria statului şi dreptului românesc îşi propune drept obiective principale să
dezbată noţiuni, concepte şi teorii ce privesc latura istorică a sistemului de drept naţional român,
precum şi metode de cercetare istorică, elemente de diferenţiere între instituţiile juridice existente
în fiecare epocă, influenţe exercitate asupra dreptului românesc de către alte sisteme, elemente
preluate de la alte popoare.
10
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

- definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului juridic;
- explicarea şi interpretarea conceptelor, normelor, orientărilor, conţinuturilor teoretice şi
practice ale disciplinei;
- utilizarea dezbaterii şi a studiului de caz în evaluarea contribuţiei diferitelor evenimente
socio-politice la evoluţia sistemului de drept român;
- manifestarea unei atitudini pozitive, deschise faţă de diversele instituţii juridice.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare întregirii
cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite
metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi
vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului şi durata medie de studiu individual

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1 : Obiectul istoriei Statului si Dreptului Românesc (2h)
Unitatea de învăţare 2 : Statul şi dreptul geto-dac (2h)
11
Unitatea de învăţare 3 : Statul şi dreptul în Dacia-provincie romană (2h)
Unitatea de învăţare 4 : Apariţia şi formarea Dreptului Românesc (2h)
Unitatea de învăţare 5 : Formarea statelor feudale româneşti (2h)
Unitatea de învăţare 6 : Organele centrale ale statului feudal (2h)
Unitatea de învăţare 7 : Organizarea internă a Țărilor Române (2h)
Unitatea de învăţare 8: Instutițiile juridice reglementate de Legea Țării (2h)
Unitatea de învăţare 9 : Procedura de judecată. Infracțiuni și pedepse (2h)
Unitatea de învăţare 10 : Evoluția dreptului scris până în sec. al XVII-lea (2h)
Unitatea de învăţare 11 : Dreptul românesc în Țara Românească și în Moldova în perioada

regimului fanariot (2h)
Unitatea de învăţare 12 : Dreptul românesc în Epoca Modernă (2h)
Unitatea de învăţare 13 : Statul și dreptul în perioada 1866 - 1918 (2h)
Unitatea de învăţare 14 : Statul și dreptul în perioada 1918 – 1938 (2h)
12
Discipline deservite
Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei Intoria statului şi dreptului românesc

se dezvoltă următoarele discipline din planul de învăţământ: Dreptul civil, Dreptul penal, Dreptul
administrativ, Dreptul procesual civil, Dreptul procesual penal
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
1.1. Introducere
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc
1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc
1.1.Introducere
În studiul apariţiei şi evoluţiei dreptului românesc este necesară cercetarea atentă şi profundă
a realităţilor sociale, cu toate componentele : politică, economică, demografică, spiritual-
culturală, militară şi juridică, aşa cum ele s-au derulat în istoria noastră. Această cercetare,
absolut necesară celor ce vor avea ca misiune elaborarea şi aplicarea dreptului, nu poate începe
13
decât cu studiul vechiului drept românesc, continuând cu investigarea etapelor din perioada
modernă şi contemporană.
Obiectivele unităţii de învăţare :

- înţelegerea specificului domeniului juridic;
- cunoaşterea importanţei domeniului juridic;
- identificarea metodelor şi tehnicilor de studiu în drept;
- cunoaşterea contribuţiilor aduse la dezvoltarea sistemului de drept
român.
Competenţele unităţii de învăţare :

- studenţii se vor familiariza cu conceptele fundamentale ale domeniului
juridic;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza metodele şi tehnicile de studiu specific dreptului;
- dezvoltarea unor abilitaţi de a operaţionaliza concepte specifice istoriei dreptului
românesc.
Timpul alocat unităţii : 2 h
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc

Studiul ,,Istoriei dreptului românesc " are o importanţă deosebită întrucât un popor care
14
nu-şi cunoaşte istoria, rădăcinile, împrejurările din care a ieşit, nu reprezintă altceva decât un
nonsens. Prin cercetarea istoriei dreptului, studenţii se vor familiariza cu termenii juridici, cu
conceptele specifice acestui domeniu, cu instituţiile şi toate ramurile de drept.
De asemenea, aceste elemente ce definesc ,,dreptul", nu pot fi înţelese fără a cunoaşte
evoluţia lor de-a lungul diferitelor perioade istorice ce au ajutat la formarea statului român.
Această cercetare este absolut necesară în ceea ce priveşte aplicarea dreptului, începând
cu studiul istoriei dreptului românesc şi continuând cu analiza etapelor din epoca modernă.
Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot parcursul civilizaţiei umane, a
existat o realitate, o stare socială complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunde
rupturi şi crize, specifice perioadelor studiate. Istoria ne înfăţişează procesul de formare şi
evoluţie a statului şi dreptului, fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor în
organizarea şi funcţionarea societăţilor.
Nevoia imperioasă de studiere a istoriei dreptului rezultă din faptul că domeniul în discuţie
are o îndelungată existenţă şi o mare importanţă culturală şi de civilizaţie.
Dreptul ocupă un rol primordial în viaţa unui popor, acesta punându-si amprenta în
direcţionarea faptelor sociale, promovând valori precum siguranţa juridică, proprietatea,
libertatea, etc.
Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de vedere.
Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric al poporului
român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cu viaţa social-economică
şi politică.
Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc este
acela că alături de dreptul român, constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei
discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unor
concepte.
În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu se pot înţelege
în toată plenitudinea lor.
Rezumând asupra importanţei studierii istoriei dreptului românesc, se impune reţinerea
câtorva trăsături:
- dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român;
- elementele de drept au definit pe strămoţii românilor, geto-dacii faţă de alte etnii din
15
antichitate, ca şi mai târziu. Aceleaşi elemente de drept au sprijinit procesul de romanizare
a dacilor şi de etnogeneză a poporului român;
- românii au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al dreptului;
- şcoala românească de drept constituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, se va impune,
în continuare, până în zilele noastre cu valori apreciabile pe plan internaţional. Asemenea
acumulări valoroase vor trebui să constituie un îndemn pentru viitorii lucrători în
domeniul dreptului, precum şi pentru toţi cei care concură la temeinicia justiţiei în spaţiul
românesc;
- dreptul constituie o valoroasă instituţie de educaţie cetaţenească şi morală.
Studiind în mod obiectiv şi pe baze ştiinţifice,, Istoria dreptului românesc", o primă
rezultantă ar fi aceea că generaţiile actuale şi viitoare vor putea evalua gradul de dezvoltare a
suprastructurii societăţii româneşti în momentele ei importante, precum şi modul cum a evoluat
dreptul la români; de asemenea, se urmăreşte cunoaşterea contribuţiei românilor la cultura juridică
universală.
1.3.2 Periodizarea istoriei dreptului românesc
Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de anumite

evenimente semnificative şi caracterizate prin anumite trăsături politice, economice, culturale şi
sociale specifice.
Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită în principal, legăturii
indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în care sens, în mod obligatoriu trebuie să se ţină
seama de tipul de stat, pe de o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se contrapune cu periodizarea
istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa fiind, a face o periodicizare a istoriei
dreptului fără a ţine seama de tipul de stat, ar fi o poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie
ştiinţifică.
Astfel, perioadele istoriei dreptului românesc sunt următoarele :
1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac entralizat,
culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către
Romani (106 e.n).
2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman (106-271/274 e.n.).
16
3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea
aureliană, până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de formare
a Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi perioada monarhiei
centralizate, care cuprinde perioada de la formarea statelor româneşti şi până la revoluţiile
din 1821, în care se săvârşesc dreptul cutumiar român (Ius Valachium), şi apar primele legiuri
scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1821 şi 1848, până
în anul 1947, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l
Regulamentele Organice .
5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947- decembrie 1989 . Această
ultimă perioadă a parcurs 2 etape :
 etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prin măsurile politice de stânga, către
extrema stângă, s-a pregătit terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă;
 etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când în România a fost instaurată dictatura
totalitară de extrema stânga-dictatura comunistă .
6. Dreptul de tranziţie, de după 22 decembrie 1989 .
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul, prezentul şi viitorul poporului
român, înseamnă conştiinţa morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile aferente acestora, din
comuna primitivă şi până astăzi .
Analiza istorico-juridică trebuie făcută sine ira et studio, pentru că este vorba de
trecutul poporului român, care analizat şi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult la perceperea
şi slujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cu înţelepciune, inteligenţă şi succes
a viitorului.
Sinteza unităţii de învăţare 1
17
Dreptul, ca element de conştiinţa şi morala, ocupă un loc esenţial în viaţa unui popor. De-
a lungul istoriei, acesta s-a manifestat pregnant, contribuind substanţial la direcţionarea faptelor
sociale. Raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementări juridice.
Numărându-se printre principalele componente ale ştiinţelor umaniste, dreptul influenţează
societatea şi suportă la rându-i impulsurile acesteia. Dreptul reprezintă o metodă, un mijloc de
coordonare a relaţiilor sociale, promovând valori receptate de către societate ca: proprietatea,
siguranţa juridică, securitatea libertăţilor individuale, societatea civilă etc. Construindu-şi un
mecanism adecvat societăţii umane, dreptul operează în raport cu evoluţia acesteia. Ca şi alte
ştiinţe sociale dreptul reprezintă generalizarea experienţei umane şi influenţează în mod pozitiv
comportamentul membrilor societăţii.
Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al omenirii,
contribuind şi depinzând de gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată, ideile juridice
se transmit de la o etapă istorica la alta şi se propagă pe arii geografice întinse, determinând adesea,
în mod firesc, contaminarea juridică între state. Este un fapt îndeobşte cunoscut ca există arii/zone
întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precum există epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi
civilizaţiei juridice.
La apariţia statului ca fenomen social-politic un rol determinant l-a avut dreptul.
Generalizarea nevoii de guvernare a normelor de drept, deja în funcţiune, a impus măsuri de
implementare şi respectare a acestora, chiar în condiţiile în care comunitatea respecta de bună voie
anume norme de drept.
Concepte şi termeni de reţinut

Istorie, periodizare, drept socialist, drept de tranziţie.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Explicaţi conceptele : istorie, drept, istoria dreptului românesc.
18
2. Care sunt perioadele istoriei dreptului românesc ?
3. Ce înţelegeţi prin drept capitalist ?
4. Definiţi noţiunea de drept de tranziţie.
5. Ce reprezintă noţiunea de periodizare a dreptului românesc?
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă:
1. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
că propoziţia este falsă) :
a) Dreptul monarhiei dacice, cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat, culminând
cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către Romani (106 e.n).
b) Dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român.
c) Românii nu au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al dreptului.
Bibliografie
1. ENE-DINU CORNELIA, Istoria Statului și Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

București, 2020
2. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991
3. CETERCHI I., Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1987
4. CHIŞ IOAN, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
Cuprins :
2.1. Introducere
19
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
2.1. Introducere
Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a evoluţiei dreptului

autohton şi a interedependenţelor acestuia cu dreptul contemporan în plan european, la
înţelegerea specificului normelor, instituţiilor şi conceptelor juridice ale poporului român din
cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

- înţelegerea specificului noţiunii de stat geto-dac;
- cunoaşterea noţiunii de drept;
- calificarea organizărilor în stat.
20
- studenţii se vor familiariza cu conceptele juridice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a identifica noţiunile de drept.
Timpul alocat unităţii : 2 h
Strămoşii omului au trăit în cete, asigurându-şi hrana prin pescuit, cules, vânătoare. Odată
cu trecerea de la paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat în ginţi, ce reprezentau
grupuri umane în care descendenţa se urmărea pe linie maternă, adică ginţi matrilineale.
Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce are caracter personal, în fruntea ei
aflându-se femeia cea mai în vârstă. La rândul lor, mai multe ginţi matrilineale formau fratriile,
iar mai multe fratrii formau un grup.
Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pe crescutul animalelor, altele pe
cultivarea pământului. În cadrul tribului, rolul cel mai important va reveni familiei patriarhale,
aceasta reprezentând celula economică a societăţii, având dreptul la un lot propriu din pământul
comun, produsele muncii, uneltele şi vitele fiind proprietate personală. Familia patriarhală era
condusă de bărbatul cel mai în vârstă, iar mai multe familii de acest gen formau ginta patriarhală
ce era condusă de şeful celei mai vechi familii, sfatul ginţii fiind alcătuit din copiii celorlalte
familii, adunarea generală a ginţii cuprinzând toţi membrii acelei ginţi.
Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginţi patriarhale şi avea ca atribuţii
rezolvarea conflictelor, reunea ginţile, organiza armata. Sistemul de pedepse aplicat în cadrul
acestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel care se afla la judecată fiind obligat
să părăsească comunitatea sau chiar să se sinucidă.
21
Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărţeau în mai multe triburi, ce erau aşezate
pe teritorii diferite. Cea mai veche menţiune despre aşezările geto-dacilor vine din partea
părintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediţia împăratului Persiei, Darius, împotriva
sciţilor, numindu-i " cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".
În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâi monarh al geţilor, organizarea
acestora va evolua pe plan economic şi militar.
Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat " cel dintâi şi cel mai mare dintre
regii care au domnit peste Tracia, stăpân al tuturor ţinuturilor din stânga şi din dreapta Dunării."
Sfârşitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44 î.H., a fost urmat de destrămarea statului
său, ca reacţie negativă împotriva unificării desfăşurată de regele dac.
Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs de la structurile gentilico-tribale
la structura statului-dac :
- organizarea pe baze teritoriale;
- formarea şi consolidarea armatei proprii cu misiuni clar definite faţă de comunităţile
respective;
- instaurarea unui sistem fiscal.
Burebista a realizat unificarea politică a triburilor de daci, teritoriul rezultat fiind un
teritoriu statal locuit de acelaşi popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele urbane de
proporţii mari (dave) cu fortificaţii solide, în care populaţia nu mai era grupată pe criterii
gentilice, iar în mediul rural comunităţile sunt organizate după criterii teritoriale şi nu de rudenie.
Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri, afirmă " Burebista ,getul, luând
conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a
îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat
o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii."
În ceea ce priveşte producţia de arme şi unelte, geto-dacii au realizat progrese, prelucrând
fierul, ceea ce a dus pe de o parte la dezvoltarea economică şi comerţ prosper, iar pe de altă parte
a crescut puterea armatei, existând mai multe lupte şi mai mulţi sclavi capturaţi.
Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timp formându-se o aristocraţie în
jurul regelui, ce a dus la dezvoltarea proprietăţii private.
Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de faptul că popoarele din imediata
vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate cu romanii.
22
Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice, caracterizându-se printr-o
tendinţă de pătrundere economică, după sec. al II-lea, când Macedonia şi Greciau au fost supuse,
geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit, în
vederea înfruntării ce avea să fie.
Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toate acţiunile ce aveau drept scop
slăbirea Imperiului Roman, cel mai de temut adversar al statului dac.
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Această perioadă a fost guvernată de
monarhie la începuturi, în fruntea statului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege, ce era ales
din rândul clerului. La succesiunea tronului puteau veni şi fraţii regelui, precum şi marele preot,
astfel, la moartea lui Scorillo tronul a revenit fratelui acestuia, pe nume Durpaneus, care a fost
succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar după moartea lui Burebista, tronul i-a revenit lui
Deceneu, care era mare preot.
Timp de aproape două secole, monarhia dacică a cuprins următoarele elemente :
- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat, provenit din pătura cea mai înstărită a
nobilimii evidenţiată de succesele militare dobândite în timp;
- regele dac provenea din rândul personalităţilor cu preocupări pe linia organizării militare, care
au dovedit capacităţi diplomatice în relaţiile cu celelalte triburi geto-dace, capabili să facă faţă
agresiunilor;
- regele dac exercita şi puterea religioasă de unul singur sau în cuplu cu o altă persoană;
- regele dac deţinea monopolul asupra minelor de aur, atribut care îi conferea o mare autoritate şi
o evidentă stabilitate în planul susţinerii financiare a demersurilor sale de conducător suprem.
De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce era format din sfetnici şi
dregători, aleşi din cadrul nobilimii şi armatei, care se bucurau de stabilitate şi continuitate în
funcţia deţinută.
În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-a avut autoritatea religioasă,
deoarece se considera că puterea regelui cât şi legile, sunt de origine divină, astfel, aceasta a adus
o contribuţie fundamentală la formarea sistemului de drept geto-dac. Întrucât, în concepţia de
atunci preoţii erau singurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le reveneau şi
principalele atribuţiuni judecătoreşti.
Diferenţierea socială existentă între tarabostes şi comati, sclavia, precum şi apartenenţa la
23
colectivitate, nu în funcţie de gradul de rudenie, ci în funcţie de teritoriul locuit, ne demonstrează
că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem de sine stătător.

Puţine izvoare istorice ne furnizează date cu privire la organizarea locală a Daciei. Un
text al medicului grec Criton, care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice, confirmă existenţa
unor dregători care îndeplineau diferite atribuţiuni stabilite de regalitate, " iar unii erau puşi mai
mari peste treburile agricole, iar alţii erau împărţiţi la paza cetăţilor". Aşadar, distingem două
categorii de dregători locali : cei care exercitau atribuţiuni de ordin administrativ, iar alţii care
deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Ar rezulta de aici că teritoriul statului
era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale.

Unul din elementele de bază ale statului dac, l-a constituit armata, aceasta dându-i
stabilitate şi forţă, în faţa agresiunilor îndreptate asupra Daciei.
Armata avea misiunea de a duce războaiele, fiind formată din bărbaţi capabili de luptă,
ce erau organizaţi în detaşamente conduse de dregători cu atribuţii militare. Existau următoarele
tipuri de arme : spada lungă şi suliţele, topoare, furci, praştii, coase, ciomege.
De asemenea, stindardul de luptă al dacilor, era realizat din metal, având forma unui
balaur cu cap de lup şi trup ondulat.

Viaţa socială din Dacia era dominată de religie, Clerul jucând un rol important atât pe
plan religios cât şi pe plan politic.
Conducătorul spiritual al populaţiei era marele preot, primul înlocuitor al regelui. Religia
era baza divină a legilor, a regulilor de convieţuire socială impuse de autoritatea statului dac,
marii preoţi deţinând şi atribuţii judecătoreşti.
2.3.2 Dreptul geto-dac
2.3.2.1 Legislaţia statului geto-dac
24
Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un sistem de legi de autoritate statală,
mai ales că ele sunt menţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate de Burebista.
Ele au fost transmise din generaţie în generaţie, în formă scrisă, păstrându-se până în vremea lui
Iordanes. Normele juridice aveau la bază obiceiurile din epoca democraţiei militare, ce erau
convenabile nobilimii şi clerului. Mai mult decât atât, istoricul Iordanes aminteşte faptul că pe
lângă aceste obiceiuri, de-a lungul timpului, în statul geto-dac a fost elaborat şi un sistem de legi,
ce provenea de la rege, fiind inspirat de zei.
Poruncile regilor aveau rolul unor adevărate norme juridice, ce protejau interesele
claselor sociale privilegiate şi asigurau supunerea populaţiei în faţa autorităţii.
Legile scrise proveneau de la regi şi marii preoţi, astfel că în conştiinţa poporului exista
teama faţă de zei, cei care transmiteau poruncile. De asemenea, autorii antici spun că regii daci
căutau, prin înşelăciune şi magie, să se asigure de respectarea legilor de către popor.

Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în amănunt,
datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi, însă primele izvoare ale dreptului
dacic care au reglementat instituţiile juridice au fost cutuma şi legile.
În primul rând este de menţionat faptul că odată cu extinderea relaţiilor sclavagiste, s-a
accentuat inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată. Existenţa în Dacia a
unor mari proprietari de pământuri şi vite este atestată de numeroase izvoare istorice. Pe de altă
parte, faptul că vânzarea sclavilor pe pieţele imperiului roman era o practică frecventă la geto-
daci, ne indică amploarea procesului de aservire a poporului. Izvoarele istorice ne vorbesc despre
existenţa unor mari proprietăţi de pământ, exploatarea intensă a minelor de aur, argint şi sare,
creşterea vitelor şi exploatarea pădurilor.
Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt : proprietatea,
familia, precum şi normele penale care le apărau.
Informaţiile sunt sărace cu privire la societatea şi statul dac, nepermiţând cunoaşterea în
detaliu a instituţiilor juridice şi a normelor de drept ale geto-dacilor.
Existenţa marii proprietăţi latifundiare, a marilor proprietari de vite şi sclavi este
cunoscută din descrierea vânzărilor de sclavi de pe pieţele imperiului roman, ceea ce
demonstrează aservirea unei largi părţi a populaţiei.
25
Apariţia proprietăţii private şi consolidarea acesteia a scos în evidenţă nevoia unor măsuri
de combatere a faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în noua situaţie
a existenţei proprietăţii private) care constituia o încalcare deosebit de gravă a normelor de
convieţuire la geto-daci.
Principala formă de proprietate geto-dacică a fost proprietatea imobiliară, adică asupra
pământului. În cadrul obştii săteşti sau vicinale exista proprietatea comună asupra terenurilor
arabile, a păşunilor, a pădurilor, apelor şi proprietatea privată a individului sau a familiei sale.
Până a deveni pământul proprietate privată, trebuia să fie depăşită şi o fază intermediară, când
terenul deşi rămânea proprietate colectivă, se împărţea periodic între membrii obştii, pe termen
de un an, fiecare având dreptul asupra roadelor muncite. În anul următor, aceste loturi de pământ
se redistribuiau în cadrul obştei prin tragere la sorţi.
Familia dacică în perioada prestatală era poligamă, fiecare dac având dreptul la mai multe
neveste. Pe măsură ce instituţia proprietăţii s-a consolidat şi au apărut diferenţele sociale, familia
a devenit monogamă din simplul motiv că bunurile dobândite să poată fi transmise prin moştenire
unei anumite clase de succesori. Un alt aspect al normelor de drept familiale este acela al
moştenirii. Herodot furnizează ştirea potrivit căreia fiii aveau dreptul la moştenirea părinţilor. Ei
puteau cere de la aceştia partea ce li se cuvenea din proprietatea părintească. Faptul pune în
evidenţă temeinicia pe care era clădită familia geto-dacă. Femeia era cumpărată de la părinţii ei,
având întotdeauna o zestre care îi arăta poziţia socială, diferenţierea între familii.
Privitor tot la dreptul de moştenire la geto-daci, lucrări de specialitate observă faptul că
existenţa proprietăţii private şi a familiei monogame presupunea un sistem succesoral riguros
menit să asigure continuitatea patrimoniului familiei de către urmaşii acesteia. Averea rămânea
în cadrul aceleiaşi familii, cu posibilitatea de a o mări prin căsătorii, prin adăugirea bunurilor
dotale ale miresei.
Monogamia, consolidând poziţia bărbatului în familie şi în societate, a dus la înlăturarea
definitivă a elementelor matriarhale din cadrul relaţiilor sociale. Familia geto-dacă este
patriliniară şi patrilocală, soţia locuia la soţ, descendenţa se stabilea după tată, copiii rămânând
în familia acestuia.
Astfel, în domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii aveau în vedere apărarea
statului şi a proprietăţii private. Deşi formal, atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate integral
de către organele statului, în practică se mai aplica legea răzbunării sângelui. Judecarea faptelor
26
penale se aflau în sarcina regelui sau a marelui preot şi era însoţită de un ceremonial laic, religios.
Sistemul pedepselor cuprindea sancţionarea cu moartea a unor infracţiuni considerate grave,
precum încălcarea interdicţiilor religioase sau a celor stabilite de autoritatea centrală. Asprimea
acestui sistem deriva din îngrijorarea că populaţia geto-dacă s-ar fi împotrivit noii ordini politice
instaurate.
În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor în statul geto-dac, aceasta se aprecia
în funcţie de poziţia socială, existând aşadar, deţinători de bunuri cu capacitate juridică lărgită
sau mai restrânsă, dar şi sclavajul cu trăsăturile sale patriarhale, sclavii fiind excluşi de la
drepturile civile şi politice. Cu alte cuvinte, nobilii, tarabostes sau pileati, aveau capacitate
juridică deplină, putând deveni regi, preoţi, pe când populaţia de rând, comati sau capilati, aveau
o capacitate juridică restrânsă.
Relaţiile externe ale geto-dacilor pun în evidenţă politica de alianţe ce era promovată de
regii daci, cu scopul de a le apăra independenţa şi integritatea teritorială. Cea mai importantă
problemă pe plan extern a regelui Burebista a fost dată de raporturile cu Imperiul Roman, acesta
preocupându-se de păstrarea independenţei.
În anul 96, Domitian este asasinat, cârma Imperiului Roman fiind încredinţată împăratului
Traian, un militar de carieră, ce avea ca principal obiectiv transformarea Daciei în provincie
romană. Cucerirea Daciei se dorea datorită faptului că pe teritoriul ei se aflau zăcăminte de aur,
argint, fier, sare, că avea o poziţie ce garanta siguranţa graniţei de nord a Imperiului Roman, geto-
dacii aveau o viaţă economică, dinamică, precum şi datorită nivelului ridicat de civilizaţie ce exista
în coloniile greceşti amplasate pe malul dobrogean al Mării Negre.
În susţinerea unor teorii privind practica şi evolutia comerţului la geto-daci, mărturiile
istoriei sunt mai puţin generoase. Totuşi, se poate estima că una dintre formele de comerţa fost
„trocul”, schimbul direct, marfă contra marfă. O astfel de piaţă cunoscută în plan universal, nu
se putea să nu fie practicată şi de geto-daci. Mai sigur se ştie spre exemplu, potrivit mărturiei lui
Pompeius Mela, că învoielile dintre părţi la aceşti înaintaşi ai românilor, îmbrăcau forma
jurământului însoţit de un anume ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă în care amestecau
câteva picături din sângele lor iar după ce înmuiau în acel amestec săgeţile, sabia şi celelalte
arme, consumau conţinutul cupei. Astfel înţelegerea era încheiată.
De asemenea, există consemnări ce susţin că oamenii liberi care aveau datorii şi nu le
puteau onora, deveneau sclavi, în virtutea unui obicei pe care, se bănuie că geto-dacii l-au
27
împrumutat de la greci. Deşi societatea dacică nu a cunoscut sclavajul instituţionalizat, existau
anumite manifestări sporadice, într-un cadru cu totul particular. Se regăseşte şi în această situaţie
o normă de drept.
Existenţa războaielor, consemnate de mărturiile antichităţii, presupunea, fără tăgadă, şi
exercitarea unor norme cu caracter judiciar. Funcţionau norme de drept privind captivii,
împărţirea prăzii de război, şi altele. Toate acestea presupun existenţa unor reguli sau norme
juridice constante, nu ocazionale. Când plecau la război, geto-dacii jurau să nu se întoarcă la
familii decât după ce vor învinge pe duşman.
Religia era cel mai direct legată de manifestările a diferite forme „legislative” la geto-
daci. Practicile religioase foarte vechi şi ele s-au împletit cu cele juridice, adesea confundându-
se. Multă vreme în istoria antică, mai marele religios (marele preot) era şi judecător suprem,
omul dreptaţii. Totodată, multe norme religioase au constituit în acelaşi timp şi norme de drept.
În perioada democraţiei militare la geto-daci, factorul religios a jucat un rol deosebit de important
în viaţa socială şi politică.
În concluzie, până aici, se poate spune că poporul dac în pofida multor vicisitudini ale
vremii s-a afirmat puternic în toate domeniile: economic, militar, religios, politic şi juridic. S-a
impus în lumea antică cu o cultură şi civilizaţie viguroase, contribuind la patrimoniul istoric al
umanităţii.
Ascensiunea romană în Dacia şi cucerirea unei mari părţi din aceasta, a întrerupt
dezvoltarea firească a civilizaţiei şi a statului dac centralizat, a instituţiilor politico-juridice ale
acestuia. Cucerirea şi stăpânirea romană, vreme de 165 de ani în vestul Daciei, cu toate părţile ei
dramatice a condus la transformări de substanţă în evoluţia istorică a acestui popor. Cu toată
împotrivirea eroică a autohtonilor, ocupaţia romană fie ea şi parţială, a dat un nou curs istoric
poporului dac, prin romanizarea lui şi prin introducerea de noi norme juridice.
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:
28
Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală în mileniul
al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material cu faimoasa cultură a
bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroţi şi Podişul Boemiei (în nord-vest), până la
vărsarea Bugului în Marea Neagră în est, şi de la Marea Egee în sud până la izvoarele Nistrului -
în nord.
Despre traci, istoricul Herodot a lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel mai
numeros după inzi. Tracii alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o cultura şi civilizatie
distincte: limba proprie şi teritoriu stabil, ocupând în istoria antică un loc de necontestat.
Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n., ramura de nord
a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum îi numeau grecii), apoi şi de daci
(cum le-au zis romanii). Istoria îi consemnează pe geto-daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n.,
având ca „graniţă” de sud povârnişul nordic al munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din
vest, nord şi est rămânând aceleasi, menţionate mai sus, la traci.
Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima jumătate a
mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci. Stabilirea comercianţilor greci,
începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea – începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în teritoriul dacic
s-a facut cu consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor comercială. Noii veniţi
au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe (ceramică, ulei de măsline, arme,
pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă potenţialul economic şi rafinamentul clasei „nobiliare”
dacice şi al armatei. Totodată, şi dacii ofereau spre schimb (cumpărare) produse la fel de
importante (grâu, animale, miere de albine, ceară, sare etc).

Ginta matrilineală, fratria, fratria patriarhală, proprietatea imobiliară, poligamia, capacitatea
juridică.
29
1. Ce înţelegeţi prin ginta matrilineală?
2. Definiţi noţiunea de familie patriarhală.
3. Cu ce se ocupau triburile?
4. Explicaţi conceptele: monogamie, moştenire, zestre, proprietate privată.
5. Ce reprezenta marele preot?
1. Cine a afirmat: „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii?”:
a. Strabon
b. Trogus Pompeius
c. Caesar
2. Cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului Carpato-Danubian datează din epoca:
a. Neolitic
b. Mezolitic
c. Paleolitic
3. În timpul lui Burebista, populaţia era grupată pe criterii:
a. gentilice
b. teritoriale
c. de rudenie
4. Cum trăiau geto-dacii până la formarea statului lor?
a. în triburi.
b. în uniuni de triburi.
c. în regate.
5. De către cine era deţinută puterea supremă în statul dac până la cucerirea Daciei de către
romani?
30
a. vicerege.
b. rege.
c. preoţi.
6. Cui îi era încredinţată puterea judecătorească în statul geto-dac?
a. Regelui.
b. Nobilimii.
c. Preoţilor.
Bibliografie
1. ENE-DINU CORNELIA, Istoria Statuluil şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2020
2. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, 1991
4. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ
Cuprins :
3.1. Introducere
31
3.3.1.4.Organizarea centrală
Statutul juridic al persoanelor
Regimul juridic al proprietăţii
Obligaţii şi contracte
Tripticele din Transilvania
Dreptul penal şi procedura de judecată
3.1. Introducere
Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al omenirii,

contribuind şi depinzând de gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată, ideile juridice
se transmit de la o etapă istorică la alta şi se propagă pe arii geografice întinse, determinând
adesea, în mod firesc, contaminarea juridică între state. Este un fapt îndeobşte cunoscut că există
arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precum există epoci, stadii, trepte în evoluţia
culturii şi civilizaţiei juridice.
32
- înţelegerea conceptelor de stat şi drept în Dacia-provincie romană;
- cunoaşterea teoretică a diferitelor tipuri de organizări în Dacia-provincie romană;
- cunoaşterea elementelor ce au dus la formarea acestui stat.

- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice acestei perioade istorice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a operaţionaliza concepte juridice noi.
Timpul alocat unităţii : 2h
3.3. Continuţul unităţii de învăţare
Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând din sec. I î.e.n. a dat expresie pe de o
parte, tendinţei expansioniste a Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor de a-şi
apăra independenţa.
Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani, doar o parte a acestuia a fost
inclusă în provincia Dacia. Provincia Dacia, aşa cum a fost organizată de către împăratul Traian,
îşi avea graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa urma linia Mureşului
în amonte până la Deva, de unde urca, prin Munţii Apuseni, până la pasul Oituz. Spre est şi sud-
est, hotarul continua pe versantul transilvan al Carpaţilor meridionali, apoi cobora pe valea
Oltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul până la confluenţa cu Tisa.
Organizarea administrativă a Daciei ca provincie romană s-a făcut printr-o lege (constitutio)
promulgată de Traian în anul 107. Această lege a provinciei (lex provinciae) a stabilit hotarele,
forma de organizare şi conducere, organizarea militară pentru apărarea teritoriului, valoarea totală a
impozitelor pe care noua provincie trebuia să le verse tezaurului imperial de la Roma.
În această etapă, până la moartea împăratului Traian (în anul 117), provincia era condusă de un
guvernator, un mandatar al împăratului, al cărui mandat era de cel puţin trei ani şi de cel mult cinci
33
ani. Guvernatorul avea puteri depline în domeniile administrativ, militar şi judecătoresc, el fiind
învestit cu imperium (puterea dată de împărat).
Câtă vreme a trăit împăratul Traian a fost linişte la hotarele Daciei. Triburile migratoare şi dacii
liberi din Miazănoapte cunoşteau puterea împăratului şi nu au cutezat a ataca provincia Dacia. După
moartea lui Traian (la 11 august 117) se produce o dublă năvălire: dinspre Apus atacau iazigii, iar
dinspre Răsărit roxolanii.
În anul 119, în timpul domniei lui Hadrian, Dacia a fost scindată, din punct de vedere
administrativ, în două părţi:
- Dacia Superior, cuprinzând partea dinspre Miazănoapte (Transilvania şi Banatul), cu capitala
la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, condusă de un Legatus Augusti Pro Praetore, din ordinul senatorial;
- Dacia Inferior (Oltenia şi sudul Transilvaniei), cu capitala la Drobeta (Turnu Severin),
întinzându-se spre Miazăzi, guvernată, la început, de un praefectus şi, apoi, de un procurator.
Este stabilit faptul că guvernatorul Daciei Superior a avut un rang mai înalt decât procuratorul
din Dacia Inferior şi a fost considerat ca adevăratul guvernator al provinciei Dacia, aceasta cu atât
mai mult cu cât el îndeplinea şi funcţia de comandant al Legiunii
a XIII-a Gemina.
În jurul anului 124, împăratul Hadrian decide o nouă împărţire a provinciei, prin crearea a trei
regiuni:
- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia), cu capitala la Malva – Celei;
- Dacia Apulensis (sudul şi centrul Transilvaniei), cu capitala la Apulum – Alba Iulia;
- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei), cu capitala la Napoca – Cluj-Napoca şi, apoi, la
Porolissum-Moigrad.
Este de menţionat faptul că teritoriile Munteniei şi sudul Moldovei formau o provincie distinctă
numită Moesia Inferioară, iar Dobrogea era integrată provinciei Scythia Minor (Sciţia Mică).
În Dacia se percepeau următoarele impozite directe:

 capitaţia, ce reprezenta un impozit personal, pe care îl plăteau toţi
locuitorii;
 censul, ce era un impozit asupra pământului plătit de către toţi cei care
34
deţineau un lot de pământ, excepţie făcând veteranii care luptaseră în
războaie şi fuseseră împroprietăriţi.
Se mai plăteau de asemenea şi impozite indirecte, cum ar fi:
 impozitul pe moşteniri,
 pe eliberările şi vânzările de sclavi
 pe vânzările de mărfuri.
Administraţia provinciilor folosea aceste impozite directe pentru a achita

cheltuielile necesare întreţinerii localităţilor şi salariile funcţionarilor. Nu toate impozitele se
strângeau, unele din ele fiind arendate.
Monedele care circulau în Dacia erau : de aur-aureus, de argint-denarius şi
quinarius, de aramă galbenă-sestertius, de aramă roşie-as.
Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă legiuni, zece detaşamente de cavalerie,
treizeci şi cinci detaşamente de infanterie, la care s-au adăgat cohortele pretoriene care l-au însoţit
pe împărat, trupele neregulate şi marinarii celor două flote de pe Dunăre.
Toate trupele ce staţionau pe teritoriul Daciei Romane au format armata regulată, legatul
imperial fiind comandantul superior, sau guvernatorii provinciali. Armata romană care staţiona în
Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare şi trupe neregulate. Nucleul armatei romane era
format din legiuni, în jurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldaţii romani proveneau
din toate părţile Imperiului roman: britani, lusitanieni şi asturi din Spania, mauri din nordul Africii,
Iturieni din Palestina, etc.
Armata apela la trei metode militare pentru apărarea provinciei Dacia : prin valuri, prin
castre şi prin castele.
Pe teritoriul provinciei Dacia, ca, de altfel, pe întreg teritoriul Imperiului Roman, au existat
aşezări umane de două tipuri: orăşeneşti (colonii şi municipii) şi rurale (pagi, vici şi canabe).
35
Coloniile, locuite de cetăţeni romani, erau puternice centre de romanizare, amplasate în mijlocul
populaţiei autohtone tocmai pentru a exercita influenţa necesară asupra acesteia. Cetăţenii coloniilor
se bucurau de toate drepturile publice şi private prevăzute de dreptul roman: ei aveau beneficiul lui
jus sufragi (dreptul de a alege înalţii demnitari) şi jus honorum (dreptul de a fi aleşi în demnităţi
publice). De exemplu, Sarmizegetusa (Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Drobeta,
Napoca, Potaissa (Turda).
Municipiile erau localităţi urbane cu drepturi şi privilegii mai puţine decât coloniile. Locuitorii
lor aveau un statut juridic intermediar între peregrini şi colonişti. De exemplu, Porolissum, Tibiscum,
Ampelum.
În colonii şi municipii, cetăţenii erau împărţiţi în curii sau triburi.
Coloniile şi municipiile erau conduse de către un Consiliu municipal alcătuit din 20 de
consilieri sau decurioni. Consiliul emitea hotărâri obligatorii pentru toate organele municipale de
conducere, alături de magistraţii orăşeneşti.
Decurionii aveau următoarele atribuţii:
- se îngrijeau de încasarea contribuţiilor impuse oraşului de autorităţile imperiale şi de perce-
perea la timp a impozitelor ordinare;
- supravegheau îndeplinirea lucrărilor edilitare;
- stabileau prestaţiile ce urmau a fi făcute de cetăţeni; controlau gestiunea financiară a oraşului
etc.
- stabileau zilelor de sărbătoare;
- diplomatice (trimitere de soli pe cheltuiala cetăţii);
- militare.
Magistraţii municipali erau aleşi pentru un mandat de un an şi trebuiau să îndeplinească
anumite condiţii de vârstă, de avere şi de origine socială.
Aceşti magistraţi aveau următoarele atribuţii:
- judecătoreşti - jus dicere.
- elaborau acte pentru eliberarea sclavilor, emancipări sau numiri de tutori.
Magistraţii municipali nu se bucurau de imperium, astfel că nu puteau aplica amenzi sau luarea
de gaj a bunurilor din patrimoniul cetăţenilor. În subordinea magistraţilor se aflau diferiţi funcţionari
de rang inferior: lictori, aprozi, scribi, arhivari, crainici etc.
Administraţia oraşelor mai cuprindea şi pe aedili şi questori.
36
 aedilii aveau ca principală atribuţiune întreţinerea drumurilor şi canalelor, arendarea
băilor publice, înhumarea persoanelor decedate, organizau jocuri publice pentru cetăţeni
şi exercitau poliţia pieţelor.
 questorii erau persoane însărcinate cu încasarea efectivă a taxelor şi impozitelor.
Satele erau locuite, în mare parte, de populaţia autohtonă. De regulă, mai multe sate erau, din
punct de vedere militar şi economic, grupate în jurul unui centru, formând un organism administrativ
autonom, foarte apropiat de un municipiu, numit territorium. Acest organism autonom era condus
de un consiliu, alcătuit din reprezentanţii satelor respective. Puterea supremă o deţinea comandantul
militar al garnizoanei din localitatea considerată reşedinţa teritoriului.
Satele erau clasificate în:
 pagi (satele dependente de colonii);
 vici (localităţi rurale, care, prin evoluţie, puteau deveni, ulterior, municipii);
 canabe (aşezări formate lângă coloniile romane locuite de negustori, meşteşugari,
bancheri şi auxiliarii trupelor romane).
Romanii au acordat o importanţă deosebită minelor din Dacia, în special minelor de aur. Toate
minele de aur se aflau în stăpânirea absolută a împăratului, care a desemnat un funcţionar superior
însărcinat cu exploatarea lor, numit procurator auroriarum. Acesta avea în subordine un corp de
funcţionari (contabili, casieri, arhivari, supraveghetori), recrutaţi din rândul liberţilor, adică din foştii
sclavi ai împăratului, eliberaţi.
3.3.1.4. Organizarea centrală
Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus Augusti pro praetore, fiind
provincie imperială. Acesta era numit de către împărat din rândul membrilor ordinului senatorial
de rang consular, având sub comanda sa mai multe legiuni.
Având rang consular, guvernatorul era investit cu imperium, în virtutea căruia exercita, la nivel
central, atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Această formulă s-a menţinut până la
prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele succesive, care au modificat structura
organizatorică a Daciei, au survenit modificări şi în sistemul conducerii ei. După prima
reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii 118-119 de către Hadrian, Dacia superior ocupa un loc
mai important, fiind condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii
ordinului senatorial, dar numai de rang pretorian. Titulatura guvernatorului era: Legatus Augusti
37
Pro Praetore, trium Daciarum. El era ajutat, în îndeplinirea atribuţiilor speciale, de Concilium Trium
Daciarum, în fapt, o adunare provincială alcătuită din reprezentanţi ai oraşelor, care funcţiona ca
organ consultativ, convocată o dată pe an la sediul din Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
Atribuţiile acestei adunări vizau următoarele: susţinerea intereselor oraşelor şi provinciilor faţă
de administraţia imperială; formularea plângerilor către împărat împotriva abuzurilor dregătorilor;
întreţinerea cultului imperial; menţinerea unităţii provinciilor; eliberarea de sclavi; acordarea
cetăţeniei.
În acelaşi timp cu formarea statului geto dac au luat fiinţă normele juridice înlocuind
obiceiurile din epoca democraţiei militare. Obiceiurile care s-au dovedit în timp a fi utile au fost
păstrate în continuare, fiind sancţionate de stat.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicţie cu principiile
generale ale dreptului roman.
La început, cele două rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui proces de
întrepătrundere şi de influenţare reciprocă, a luat naştere un sistem de drept nou, daco-roman, în
cadrul căruia conceptele şi instituţiile juridice au dobândit noi funcţii şi noi finalităţi.
Imperiul roman şi-a adus în Dacia nu doar armatele, administraţia şi sistemul financiar, ci
şi dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându-se principiul că se
poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului roman.
În virtutea lui ius civile, cetăţenii deţineau toate drepturile politice şi civile. Aceştia se
bucurau de jus comercii sau comercium, în baza căruia puteau încheia acte de comerţ, schimburi
şi transferuri de proprietate.
Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odată instituit garanta transferul
cetăţeniei urmaşilor lor, la fel ca în metropola romană.
Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii, iar jus honorum se referea la dreptul de
a fi ales într-o magistratură, era un drept al onoarei.
Un rol deosebit l-a avut Constituţia lui Caracalla din anul 212, prin care s-a acordat dreptul
38
de cetăţenie peregrinilor. Aceştia, ce reprezentau majoritatea populaţiei dace, dar şi străinii ce nu
erau cetăţeni sau latinii, foloseau jus gentium atunci când încheiau acte juridice. Jus gentium era
cel care rezolva relaţiile dintre autohtoni şi cetăţeni sau latini.
Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintre daci şi romani, în cadrul convieţuirii
comune, cu interese comune şi familii mixte, cu raporturi economice, având interese concrete ce
necesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil cât şi dreptul ginţilor, cutumele locale.
Astfel a luat naştere sistemul de drept daco-roman.
3.3.2.2.Instituţiile juridice
Statutul juridic al persoanelor
Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislaţia romană s-a dovedit a fi
greoaie în formulări şi nu lipsită de ambiguităţi. Complexitatea realităţilor imperiului justifica
întrucâtva conţinutul prea încărcat al acesteia. În mare măsură, legile romane au fost transpuse şi
în Provincia Dacia.
În privinţa persoanelor, se ştie că locuitorii liberi (adică mai puţin sclavii) din Dacia
romană erau împărţiţi în trei categorii principale şi anume: cetăţeni, latini, peregrini. În temeiul
acelei împărţiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod diferit, respectiv în funcţie
de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii, după cum urmează:
Cetăţenii erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii
rezidenţi din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la oraşe, care
căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Aceşti cetăţeni aveau dreptul de
proprietate romana. În Dacia au existat câteva oraşe care se bucurau de ius italicum şi anume:
Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia, stabiliţi de regulă în oraşe.
Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani şi ocupau o poziţie
intermediară între cetăţeni şi peregrini. Aceştia beneficiau de dreptul latin, aveau aceleaşi
drepturi patrimoniale ca şi romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii –
dreptul de a se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – şi nu aveau drepturi politice.
În cadrul acestei categorii, ca şi cetăţenii de altfel, existau unele deosebiri. Spre exemplu, nu toţi
39
latinii coloniari aveau acelaşi statut juridic, deci nici aceleaşi drepturi, mai ales politice. Latinii
din Dacia romană erau deci latini coloniari, ca urmare a aducerii acestora pentru apărarea şi
consolidarea puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau prevăzute de dreptul latin, mai puţin
cele civile şi politice. Puteau primi totuşi cetăţenie romană printr-o naturalizare individual sau
colectivă. Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere din provincie (toţi locuitorii liberi
ai Daciei Romane, adică autohtoni şi străini stabiliţi în spaţiul dacic, dar care nu erau cetăţeni sau
latini. Situaţia lor era reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin
edictele guvernanţilor.
Existau două categorii de peregrini: peregrinii obişnuiţi şi peregrinii dediticii. Cei dintâi
erau străinii ale căror cetăţi n-au fost desfiinţate din punct de vedere politic, ei se bucurau de ius
gentium. Aceştia puteau să obţină individual sau colectiv cetăţenie romană sau chiar să intre în
raporturi juridice cu cetăţenii romani, mai ales în domeniul comerţului. Peregrinii dediticii erau
acei ale căror cetăţi au fost, după cucerire, desfiinţate din punct de vedere juridic şi administrativ.
Aceasta mai ales în cazurile unei rezistenţe înverşunate faţă de cuceritorii romani, capitulând în
cele din urmă fără condiţii.
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la
naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii şi în ceea ce privea alte două categorii de
cetăţeni şi anume: sclavii şi colonii. Deşi în societatea dacă nu a fost instituţionalizată sclavia, ea
s-a practicat totuşi, dar în mod sporadic. În documentele vremii şi în lucrări de specialitate
privitoare la Dacia Romană se fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea
acestora din urmă, precum şi la drepturile sau interdicţiile ce rezultau din căsătoria dintre oamenii
liberi şi sclavi, precizări privitoare la urmaşii acestora etc.
Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor oraşe, colegii, temple, dar şi
proprietatea unor persoane particulare. În cazul celor din urmă, situaţia juridică era reglementată
de dreptul roman dacă aparţineau cetăţenilor romani sau de normele juridice locale dacă
proprietarul era peregrin.
Căderea în sclavie era cauzată prin naştere, prin neachitarea obligaţiilor ca urmare a
insolvabilităţii, în urma războaielor, prin prinderea hoţului de către cel păgubit. Sclavul era
socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească şi chiar să-l omoare. Era lipsit
de orice personalitate, neputând avea drepturi şi obligaţii juridice, neputând să se căsătorească,
40
orice legătură de a sa cu o sclavă, indiferent cât era de serioasă, nu putea fi considerată decât o
stare de fapt.
Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau funcţii importante şi o putere financiară
destul de ridicată. Aceştia, deşi erau lipsiţi de drepturi, aveau totuşi o poziţie superioară
oamenilor liberi.
Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general manumisio – renunţare la dreptul
de proprietate asupra sclavului prin procese, prin înscrierea sclavului pe listele censului de către
stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza dezrobirea lui sau prin declaraţii în faţa
guvernatorului.
Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberţi.
Despre cealaltă categorie, colonii se ştie că „între oamenii liberi şi sclavi se găseau în
provincii, ca şi la Roma o categorie de locuitori care, deşi liberi în drept, se aflau de fapt într-o
situaţie asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în diverse părţi ale
Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde, datorită începutului de declin al sistemului
sclavagist, proprietăţile mai mari urmau a fi lucrate pentru creşterea rentabilităţii lor" de către
aceştia care nu erau altceva decât ţăranii săraci din împrejurimile oraşelor.
Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul sclavului, era acel muncitor
agricol care la începutul republicii lucra ca ţăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă de la
micii proprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârşitul imperiului, când se cristalizează
starea de colonat, începe să fie legat de pământ.
Rezumând, trebuie reţinut faptul că, cetăţenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alţii,
reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societătii provinciale din Dacia.
Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, înfuncţie de statutul de care
beneficia persoana respectivă. Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăţean roman cu o
peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu un statut inferior. În mod
tradiţional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu statut
mai înalt în poziţie inferioară.
Cetăţenii romani îşi întemeiau o familie potrivit normelor dreptului roman, în baza lui
jus conubii.
Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul de a încheia o căsătorie între
ei conform dreptului roman, ci doar potrivit normelor locale. În cazil în care cei doi soţi erau
41
peregrini deditici, căsătoria era reglementată de dreptul poprului. În schimb, dacă un cetăţean
roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia de jus conubii, căsătoria era perfect legală, iar
copiii care se năşteau intrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina nu beneficia de jus
conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuţi intrau sub regimul juridic al mamei.
În condiţiile create de cucerirea romană, familia dacică îşi va păstra caracterul ei
monogam şi de element determinant în viaţa economico-socială. Totodată au apărut elemente
noi impuse de regulile romane. Instituţia familiei la cetăţenii romani stabiliţi în Dacia urma
regulile dreptului roman.
Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, convieţuirea dintre ei fiind considerat
concubinaj.
Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoştea şi persoanele juridice care puteau
avea drepturi şi obligaţii, fiind înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice existente
în Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile, satele) şi colegiile.
Celelelate instituţii ale dreptului familiei, precum curatela, tutela şi adopţiunea erau
organizate după normele juridice ale dreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului
provinciei.
Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără
testament). Testamentul era de regulă oral. Îm provoncie, un cetăţean roman putea să aibă ca
moştenitor pe un autohton, aceştia având un drept pasiv. Peregrinii dedetici nu aveau dreptul să
dobândească nimic prin testament, pe când ostaşii romani puteau să-şi instituie ca moştenitori
persoane peregrine sau latine.
Procedura de judecată în Dacia era exact ca şi în celelalte provincii. În cazul săvârşirii
unui delict, peregrinilor li se acorda în mod fictiv calitatea de cetăţean roman, cu scopul de a se
rezolva problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul deţinea jus gladii, putând astfel să
condamne la moarte pe locuitorii provinciei, excepţie făcând cei care se aflau în fruntea
populaţiei, deoarece în aceste situaţii pedeapsa capitală putea fi dată doar de împărat.
În fruntea piramidei administrative şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi
judecător suprem, urmând prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata
are un caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de către organele statului.
Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia romană erau judecaţi după procedura extraordinară de către
guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul putea să aplice şi pedeapsa capitală.
42
În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului
ca şi când ar fi fost cetăţean roman.
Regimul juridic al proprietăţii
În ceea ce priveşte regimul juridic al proprietăţii, peregrinii din Dacia nu puteau avea o
proprietate decât dacă aveau ius comerci. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în cazul
în care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.
Pentru apărarea proprietăţii peregrine în aceste condiţii s-a instituit sistemul numit
prescriptio longi temporis, prin care peregrinii ce au dobândit cu ius titlu un fond funciar puteau
fi apăraţi împotriva oricăror pretenţii de posesie. Prescripţiunea era un mijloc de apărare, şi nu
un mijloc de dobândire a proprietăţii, peregrinii devenind proprietari după scurgerea timpului
prevăzut de lege. Pentru remedierea acestei situaţii, s-a acordat şi peregrinului deposedat dreptul
de a intenta o acţiune reală prin care să reclame bunul în mâna oricui s-ar afla. Peregrinii din
Dacia aveau şi o proprietate reglementată de dreptul geto-dacic, în măsura în care normele acestui
drept fuseseră acceptate de cuceritori.
Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către romani a fost cel economic, care
se manifesta în principal prin instituţia proprietăţii. Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea
lui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi ( dreptul de a folosi), ius fruendi ( dreptul de
a culege fructele), şi ius abutendi ( dreptul de a dispune).
Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului. Ager publicus se
exercita asupra pământurilor cucerite de armata romană. În baza acestui principiu suprem al
dreptului roman, imediat după instaurarea domniei împăratului Traian, s-a trecut, în mod riguros,
la măsurarea şi cadastrarea pământurilor cucerite în Dacia, în scopul repartizării celor
îndreptăţiţi.
Veteranii şi cetăţenii romani au primit în proprietate terenuri fertile, păşuni şi păduri,
militarii din cadrul legiunilor romane au primit terenuri necesare unei existenţe normale, ele
aflându-se sub jurisdicţia comandanţilor militari. Statul roman a trecut în proprietatea
împăratului toate exploatările miniere.
Legile romane ce acţionau în Provincia Dacia priveau mai ales proprietatea, ca instituţie
de bază în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe romanii rezidenţi din Dacia. Exista şi o
43
excepţie, anume aceea ca aceştia nu puteau avea în materie imobiliară o adevarată proprietate
romană (dominium ex iure Quiritium), afară numai dacă pământul coloniei respective nu primise,
printr-o ficţiune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca şi cum ar fi fost situat în Italia.
În Dacia provincie romană au existat două tipuri de proprietate şi anume proprietatea
provincială şi cea quiritară.
Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberi asupra pământurilor din
provincii. Aceştia deţineau doar posesiunea şi uzufructul, dar în fapt aveau drepturi foarte largi.
Astfel, la moartea proprietarului provincial, pământul trecea asupra urmaşilor, fondul
provincial putând fi transmis şi prin simplă tradiţiune.
Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman, daca era vorba de provincii
senatoriale (provinciae senatus populi), fie împaratul, daca provincia era imperiala (provinciae
Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.
Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublă proprietate : proprietatea supremă şi
proprietatea subordonată exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a statului era
recunoscută de către provinciali prin faptul că plăteau impozit funciar.
Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de cetăţenii romani în virtutea calităţii
lor de cetăţeni speciali, care beneficiau de toate drepturile politice şi civile. Bucurându-se de ius
italicum, cetăţenilor romani li se aplicau, printr-o ficţiune juridică, drepturi de proprietate ca şi
în Latium, considerându-se că pământul provinciei poate fi asimilat cu pământul Italiei. Acest
tip de proprietate conferea drepturi suplimentare cetăţenilor romani, care nu plăteau taxe sau
impozite pe aceste terenuri.
Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare a edictelor obţinute de la
guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul
respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din Dacia erau reglementate de
legea romană. În cazul că rolul în domeniul moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci
acest rol îl aveau guvernatorii de provincii.
În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor decât cele italice, în situaţia de
interes public. Legislaţia mai prevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte
persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am reţinut că dreptul la proprietăţi
imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a aratat mai sus că
bunurile imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie senatului/statului. Cum pământul
44
trebuia muncit ca să dea roade, era lăsat proprietarului iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii,
ori era concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau avea o astfel de proprietate decât dacă
se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea, guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea
peregrinilor, pe care o considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obţin cetăţenia romană,
iar pământul provinciei este supus în totalitate taxelor şi impozitelor, diferenţele dintre
proprietatea quiritară şi provincială se estompează în cadrul unui proces de unificare a celor două
forme. Din moment ce deţinătorii de terenuri plăteau toate taxele şi impozitele asupra terenului,
ideea de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraţilor proprietari, care îl deţin
şi-l exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moştenire.
Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista proprietatea peregrină, ce se
aplica bunurilor şi lucrurilor aparţinând populaţieie autohtone. Asupra actelor şi faptelor
juridice peregrine acţionau instituţiile dreptului ginţilor jus gentium, în baza căruia peregrinii îşi
protejau bunurile şi-şi conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului comercial. Cu toate
acestea, în ceea ce priveşte furtul sau unele pagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o
ficţiune juridică, prevederile dreptului civil sau comercial, considerându-i pe peregrini ca
cetăţeni.
Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau ocupaţiunea şi mai ales
tradiţiunea. Această din urmă instituţie de drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca
şi în raporturile dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile. Potrivit
legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţile, succesiunea, etc. Important este, însă,
faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul lor drept, adică de
dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmplă numai în măsura în care dispoziţiile acestui drept
fuseseră recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.
Obligaţii şi contracte
Materia obligaţiilor cunoaşte o reglementare amănunţită şi evoluată datorită faptului că în
Dacia, ca şi în alte provincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire a producţiei
şi schimbului de mărfuri. Obligaţiile, în special obligaţiile contractuale, sunt supuse unui regim
juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente de drept civil, de drept al
ginţilor şi de drept autohton.
45
Forma, elementele şi efectele contractelor de vânzare, locaţiune, asociere sau împrumut,
care s-au aplicat frecvent în Dacia, ne indică faptul că o serie de reguli şi principii ale dreptului
roman au fost deviate de la menirea lor originară, căpătând în noile condiţii o serie de funcţii şi
de finalităţi noi.
Obligaţia este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor poate să ceară
altei persoane numită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii
statale.
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia este bine
ilustrată de mărturii documentare, deosebit de convingătoare pentru istoria dreptului. Avem în
vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la Roşia Montană şi care provin din anul 167
e.n.. Dată fiind importanţa acestora, precum şi raritatea lor vom da câteva detalii.
Tripticele din Transilvania

Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din lemn
de brad, legate între ele. Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei
feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost descoperite 25 de
asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil. În perioada războiului purtat, în
anul 167, de către legiunile romane din Dacia împotriva triburilor marcomanice, tăbliţele cerate
au fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost distruse. Din cele 25 de tăbliţe descoperite,
doar 14 au putut fi descifrate.
Aceste tăbliţe conţin următoarele informaţii:
· referiri la un cortegiu funerar
· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile acesteia, făcute cu ocazia unui
banchet
· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil sclav
(fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul
unei eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-o stipulaţie, faţă de
cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr sclav era cumpărat pentru suma
de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta ăi pentru o
eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă
de paguba ce putea fi pricinuit. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor vânzătorului (id
46
fide sua esseiussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În cazul vânzării unei jumătăţi de
casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Drept garanţie pentru
cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească despăgubiri cumpărătorului o sumă
echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea
în cazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor din contract, iar în alte cazuri
acesta (contractul) era întărit de prezenţa unei persoane garante.
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau însoţite
de mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de transferare
a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani, peregrinii, din nevoia de imitare,
foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
În dreptul clasic, mancipaţiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor
mancipi numai de către cetăţenii romani. Lucrurile mancipi erau cele considerate importante:
fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele nec mancipi erau lucrurile mai
puţin importante, precum roadele pământului, animalele mici.
Mancipaţiunea presupunea :
- părţile din contract să fie cetăţeni romani;
- obiectul contractului să fie un lucru roman;
- existenţa a cinci martori cetăţeni romani;
- rostirea unei formule sacramentale;
- existenţa cântarului de aramă şi a cantaragiului.
Toate condiţiile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia ducând la nulitatea
actului. Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte probatorii ale
contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea unor probationes. În tăbliţele
respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi închiriază munca lor pentru o sumă
oarecare (ceea ce se poate numi astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se
angaja nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească despăgubiri. La fel şi
angajatorul se obliga să plătească lucrătorului 5 serteţi pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei.
Din conţinutul contractelor rezulta, în cazul de mai sus, că lucrătorul trebuie să presteze o muncă
sănătoasă şi să fie priceput în meserie.
Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când părţile erau persoane, ci şi în
acelea în care era vorba de societăţi.
47
Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în cazul unei societăţi (societas
danistraia) menită să ofere celor interesaţi împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au pus în
comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă. Interesant de relevat este faptul că
susmenţionatul contract, ca orice contract consensual, obliga prin însuşi consimţământul părţilor
la îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu mai era nevoie de o stipulaţie specială.
Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus, declara
că a primit în depozit de la Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin, suma de 50 de denari.
Aici este vorba de un fel de depozit de bancă deoarece cămătarul depozitar, jucând rolul unui
bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind însă obligat să-i restituie la cererea deponentului.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere cursive
şi redactate în latina vulgară. Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor încetăţenite în lumea
romană.
În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte faptul că dreptul roman clasic
nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui, ci într-o
formă uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanităţii era nelipsit în provincii.
Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva texte amintesc de reguli de
drept al ginţilor, aplicabile în egală măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea sunt
amintite în lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză, stingerea obligaţiilor
prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea de împrumut.
Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia Romană, ci şi unele inscripţii
funerare, cum este epitaful de la Sucidava, socotite de specialişti adevărate documente de drept
testamentar. Din studiul contractelor încrustate în tăbliţele de la Roşia Montană se pot desprinde
următoarele concluzii:
- în dreptul daco-roman existau instituţii juridice noi, în structura cărora elementele de
drept roman au dobândit o funcţionalitate originală prin absorbţia elementelor specifice
dreptului autohton;
- în dreptul daco-roman actele sunt semnate şi de către martori şi de către părţi, ceea ce
probează o formă intermediară, diferită de cea specifică dreptului roman în care actele
redactate în forma obiectivă erau semnate numai de către martori;
- actele juridice cuprinse în tăbliţele cerate au o fizionomie aparte, originală, modul lor de
formulare fiind expresia unei sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică
48
juridică extrem de variate, cu scopul pragmatic de a rezolva interesele părţilor. În felul
acesta, părţile care aveau statut juridic diferit, au înlăturat elementele de maximă
rigiditate şi formalism al unor acte de drept roman şi au creat, într-un timp relativ scurt,
instituţii juridice noi, specifice climatului lor de muncă şi viaţă comună;
- tăbliţele cerate sunt cel mai puternic argument al evidentelor tendinţe de unificare a
dreptului roman cu dreptul dac, expresie a sintezei globale realizate între cele două mari
civilizaţii pe parcursul a cinci generaţii.
Dreptul penal
Sistemul penal existent în Dacia Romană era identic cu cel existent în toate celelalte provincii
romane, în sensul caracterului aproape exclusiv privat al acestuia. Delictele publice, respectiv cele
care aduceau atingere intereselor statului, erau limitate: înalta trădare, delapidarea şi luarea de mită.
Delictele private priveau: furtul din proprietatea privată, tâlhăria, omorul, vătămarea corporală,
distrugerea de bunuri, tulburarea de posesie etc.
Procedura de judecată stipula că cetăţenii romani se puteau adresa instanţelor potrivit
procedurilor formulate.
Guvernatorul sau reprezentantul său (legatus) trimiteau părţile la un judecător, după ce
parcurgea procedura specifică dreptului roman.
O procedură specială sau extraordinară era cea în care guvernatorul judeca personal pricinile,
fără a le mai trimite judecătorilor.
Peregrinii erau judecaţi de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul său.
În materie penală, guvernatorul avea jus gladii, adică putea să condamne la moarte pe locuitorii
provinciei. În cazurile în care persoana învinuită făcea parte din vârfurile administraţiei, din pătura
foarte înstărită a populaţiei, pedeapsa capitală nu putea fi dată decât de împărat.

Rezultat al maturizării societăţii dacice, unirea tuturor formaţiunilor politice existente într-
un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluţiei dacilor din mai multe puncte de vedere:
49
economic, militar, religios, al conştiinţei politice şi al dreptului. De altfel, la începutul secolului I
î.e.n. societatea dacică era unită prin tăria etnicului ce o întruchipa, prin religie, cultură, lingvistică,
viaţa economică.
Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea regelui Burebista
şi a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formaţiunilor (regatelor) locale, fără excepţie.
Importanţa acestui moment a fost deosebită prin aceea ca şi politicul se alinia spiritului unitar ce
funcţiona deja în celelalte domenii.
Legitatea centralizării politice a dacilor a fost confirmată de ascensiunea rapidă a acestora
în direcţia dezvoltării tuturor domeniilor enunţate. În noile condiţii, atât economicul, cât şi
politicul, religia, armata, politica externă, justiţia, într-un cuvânt societatea dacică a cunoscut noi
trepte de afirmare sub ocrotirea puternicului stat centralizat.
Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea antică. Evenimentul
a fost remarcat cu respect şi îngrijorare de cronicarii contemporani şi de către oamenii politici.
Strabon (58 î.e.n.–25 e.n.), istoric şi geograf contemporan cu acel eveniment, scria: „Burebista,
getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia...şi i-a îndreptat prin
abstinenţa, sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani a întemeiat o mare
stăpânire”. De asemenea, potrivit inscripţiei de pe monumentul ridicat de autorităţile oraşului
Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe lângă Burebista, rezultă că acesta
din urmă (Burebista) era „cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia…”.
Un important element în definirea unui stat, atunci, precum şi în zilele noastre, îl constituie
teritoriul. În procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se formează acesta (statul) leagă pe
individ de noua structură politico-statală, îi insufla siguranţa şi demnitate; individul devine o
componentă organică a comunităţii statale. Dacia lui Burebista s-a circumscris acestui proces. Iată
care era întindirea acelui stat: spre apus atingea Cadrilaterul Boem–Dunărea de mijloc şi Moravia;
spre nord se mărginea cu Carpaţii Păduroşi şi izvoarele Nistrului; spre răsărit cu Bugul şi ţărmul
nordic al Mării Negre, iar spre miazăzi graniţa statului condus de Burebista atingea lanţul munţilor
Haemus (Balcani).

50
Ulpia Traiana, questor, preoţi municipali, imperium, jus conubii, jus honorum, jus gentium,
cetăţeni, latini, peregrini, sclavi, liberţi.

1. Enumeraţi impozitele directe.
2. Ce reprezentau coloniile?
3. Enumeraţi monedele care circulau în Dacia.
4. Ce atribuţii aveau edilii?
5. Definiţi noţiunea de pregrini deditici?
1. Termenul de “zestre” are origine:
a. romană
b. slavă
c. geto-dacă
2. În Imperiul Roman, peregrinii erau:
a. străini aflaţi în relaţii cu statul roman, situaţia lor juridică fiind recunoscută şi ocrotită de
acesta;
b. oameni liberi cu o condiţie juridică specială;
c. oameni semiliberi care la origine fuseseră arendaşi.
3. În Dacia romană, canabele erau :
a. aşezări civile cu statut quasi-urban întemeiate în jurul castelor de către meşteşugari, negustori,
bancheri, veterani;
b. aşezări rurale de tip roman constituite pe teritoriul unei colonii, fiind conduse de unul sau doi
magistraţi ori de praefectus ;
51
c. comune rurale mai mici cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii, depinzând de unitatea
administrativă pe al cărei teritoriu era situată.
4. Latinii se bucurau de următoarele drepturi:
a. patrimoniale (jus comerci)
b. politice.
c. dreptul de a se căsători după legile romane (jus connubi).
5. De câte feluri erau peregrinii ?
a. provinciali,obişnuiţi
b. obişnuiţi, deditici
c. provinciali, deditici.
6. Ce categorii cuprindea proprietatea privată în Dacia romană ?
a. proprietatea provincială
b. proprietatea quiritară (romană) si proprietatea peregrină
c. toate.
Bibliografie
Bucureşti, 2020
2012
APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
52
Cuprins:
4.1. Introducere
4.3.1 Etnogeneza poporului român
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )
4.3.3.1. Conceptul de lege
4.1.Introducere
Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275 e.n. a constituit şi mai constituie o
preocupare constantă pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte pentru
istoriografia românească şi cea generală. Retragerea romană s-a petrecut destul de repede şi într-
un moment când raporturile dominator –– dominaţi treceau printr-o perioadă liniştită, iar
apropierea dintre cele două părţi căpătase o direcţie nouă în procesul de romanizare.
Obiectivele unităţii de învăţare
53
- înţelegerea conceptului de lege
- cunoaşterea caracteristicilor obştei săteşti;
- identificarea particularităţilor Legii Ţării.
Competenţele unităţii de învăţare:

- studenţii se vor familiariza cu conceptul de normă;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noi concepte juridice;
- conştientizarea factorilor ce au contribuit la formarea dreptului românesc.
4.3. Continutul unitatii de invatare
4.3.1. Etnogeneza poporului român
Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberat diviziunea impusă de către
cucerirea imperială. Dacia s-a refăcut aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic, aşa
cum fusese la începutul domniei lui Decebal. Războiul cu romanii nu a secătuit teritoriul dacic
de populaţia autohtonă, cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând astfel să
acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea românilor în acest spaţiu.
Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şi arheologice, susţinut de logică, este
acela că în pofida pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romani a continuat să
vieţuiască şi să muncească o populaţie dacă numeroasă, acceptând procesul de romanizare şi de
schimbare a destinului istoric.
După retragerea autorităţilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat
un fenomen de ruralizare a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii administrative
centrale şi locale, precum şi ca urmare decăderii oraşelor. Astfel, în fosta Dacie a lui Decebal au
apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însă de clasa dominantă conducătoare şi fără
structuri administrative centralizate sau locale.
54
În Dacia post-romană factorul demografic majoritar cel mai vechi şi de bază este cel al
geto-dacilor aborigeni, acum latinizaţi. Contopiţi cu ei sunt coloniştii romani, veteranii şi
celelalte elemente locale care nu au urmat autorităţile şi legiunile retrase de Aurelian. Prezenţa
lor este permanent documentată prin izvoare istorice scrise, documente epigrafice şi
numismatice, prin trupele dace recrutate în armata romană, prin toponimie şi antroponimie, ca şi
prin numeroase materiale arheologice care conţin în linii mari, modul de viaţă tradiţional.
Roma a organizat un complex de aşezări fortificate cu scopul de a întări graniţa la Dunăre,
libertăţii şi securităţii locuitorilor săi împotriva popoarelor migratoare. Pe lângă aceste legături
militare cu lumea romană au continuat şi relaţiile economice, dovadă fiind monedele, podoabele
şi alte materiale preţioase găsite pe teritoriul ţării noastre.
După sec. III e.n. populaţia daco-romană devine omogenă, cetăţenii având ocupaţii
tradiţionale comune, precum şi scopul de a ţine piept popoarelor migratoare.
Procesul romanizării continuă şi în noile condiţii, prin legăturile cu lumea romano-bizantină. Un
alt element important al romanizării geto-dacilor este formarea unei noi limbi, prin îmbinarea
limbii autohtonilor cu latina, o limbă romanică cu substrat tracic.
Spre sfârşitul sec. III e.n. populaţia dacă şi greco-romană adoptă religia creştină, aceasta
devenind un element distinctiv pentru populaţia daco-romană în faţa popoarelor barbare.
Creştinarea a făcut parte din etnogeneza românilor, aceştia născându-se ca un popor creştin.
Rezultatul procesului de etnogeneză prin desăvârşirea fuziunii elementului autohton geto-
dac cu coloniştii romani, în condiţiile contactelor cu lumea romano-bizantină şi ale creştinării a
fost formarea poporului român, cu o limbă latinofonă, singurul popor care a păstrat numele de
romani, nume ce a servit drept mijloc de diferenţiere faţă de păgâni.
Romanizarea s-a dovedit un fenomen ireversibil şi niciodată nu s-a mai revenit la ceea ce
a fost. Ea a continuat mai accentuat în perioada migraţiunilor când, din cauza riscurilor la care a
fost supusă, populaţia daco-romană de la oraşe, mai puternic romanizată, s-a deplasat spre
ţinuturile rurale, lăsându-se astfel pecetea definitiv şi, cum spuneam, ireversibil, asupra fostului
univers dacic, inclusiv asupra dacilor liberi, care în timpul stăpânirii romane atacau mereu noua
provincie la gândul unei posibile izgoniri a romanilor din vechile lor hotare.
După celebrul edict din Milan, (313) al lui Constantin cel Mare, creştinismul s-a răspândit
cu o mare iuţeală în tot Imperiul Roman, mai ales la oraşe, unde comunicaţiile şi schimbul de
idei între oameni s-au realizat cu mare uşurinţă.Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Termenul
55
de paganus, care înseamnă sat, caracterizează pe locuitorii satelor care au rămas greci şi romani:
adică cei ce mai ţineau cultui zeilor.
În materia dreptului cutumiar românesc, evidenţiem următoarele precepte creştine la
fundamentarea principalelor instituţii de drept:
- dispariţia oricăror urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi româneşti,
încheierea acesteia potrivit canoanelor bisericii, este o dovadă certă a elementului creştin
la fundamentarea căsătoriei şi familiei;
- spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului de
proprietate devălmaş ă este strâns legat de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea
devălmaşă a existat şi anterior creştinismului;
- procedura de judecată, sistemul probator, în mod deosebit, sunt strict înrâurite de
preceptele şi credinţa creştină;
- de la înscăunarea domnitorului şi legitimitatea de necontestat a acestuia, ca provenind de
la divinitate, până la exercitarea prerogativelor sale absolute şi respectarea conştientă a
poruncilor sale în rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat întreaga instituţie
fundamentală şi centrală a dreptului românesc;
- în existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de nădejde al statelor, iar statele au
organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o împreunare fundamentală între
aceste două instituţii de importanţă vitală pentru poporul român.
Părăsirea Daciei de către legiunile romane şi aparatului administrativ, acompaniate de

pătura de autohtoni îmbogăţiţi, a avut ca primă consecinţă desfiiţarea administraţiei centrale.
Fiind abandonată şi aflându-se într-o stare de dezorganizare din cauza presiunii popoarelor
migratoare, populaţia s-a aflat în situaţia de a renunţa la viaţa din oraşe şi a trebuit să se retragă
în zona de câmpie, de deal şi munte, pentru a putea să-şi continue viaţa cultivând şi păstorind.
56
Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis, decăderea centrelor urbane. Satul va
rămâne principala formă de organizare administrativă a populaţiei rurale, unele aflându-se pe
locul vechilor ruine şi cetăţi, altele de-a lungul apelor curgătoare.
Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei romane şi-au continuat viaţa socială şi
economică o perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o populaţie densă, bine
apăarată şi organizată. Atracţia spre aceste oraşe a migratorilor este dată de bogăţiile ce se găseau
aici şi de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme, cai şi robi. Atacurile permanente asupra
oraşelor au dus la întărirea lor ca adevărate cetăţi înconjurate de ziduri de apărare, de turnuri de
observare, de fortificaţii cuprinzând şanţuri cu apă, porţi întărite în faţa unor poduri mobile, care
să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate acestea, oraşele decad.
De la mândrele metropole, municipii şi falnicele colonii, se ajunge treptat la o abandonare
sau distrugere a oraşelor şi ruralizarea lor, existând exodul populaţiei către centre mai mici sau
sate, în care puteau mai uşor să se ascundă din faţa trecerii devastatoare a migratorilor. Rămân
oraşe ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Porolisum, dar celelalte se pierd treptat. Pe ruinele
fostelor oraşe rămân sate, uneori cu denumirea originală a oraşului sau cu denumiri noi. În
procesul de decădere a oraşelor, atribuţiunile administrative şi de judecată rămân acelor juzi sau
judeci, de unde şi denumirea teritorială de judeţe.
Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui fundamentul existenţei populaţiei

daco-romane în spaţiul fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea în acest răstimp în
spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai puternic la început) procesul de organizare
socială a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces.
Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel încât obştea teritorială a căpătat
adevărate competenţe economico-sociale şi administrative.
Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneşti şi să dea un
răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică,
structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în comun a
pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cu
denumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în Dacia, termen
57
păstrat în limba română cu denumirea binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponenţa
organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum
a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romană, iar mai târziu în statul
feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură comună, şi anume
aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune de
o forţă publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează deasupra
societăţii, în timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de
conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin
aceasta prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temelie
de constituire, fapt pentru care obştea devine prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi
prin legături de sânge.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a statului dac definitivat de stăpânirea
romană, şi anume generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu a putut fi
lichidat de noii cuceritori.
Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile barbare, obştea strămoşească s-a
păstrat şi s-a dezvoltat, evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuire socială,
economică şi politică. Existenţa satelor obşte este atestată arheologic şi prin scrieri
contemporane, în întreg spaţiul vechii Dacii.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea teritorială a obştilor existente, precum şi
apariţia de obşti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la formaţiuni mai
mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui proces, unele obşti şi-au pierdut identitatea în noile
comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică mai mare şi cu o eficienţă sporită
în apărarea fiinţei lor faţă de pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a ceea ce
s-au numit ţări, apoi cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzatoare şi mai clar
exprimate în plan politic, administrativ şi militar.
Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai largi nu a modificat structura internă
tradiţionala a fiecareia dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază a organizării
administrative rurale, adică satul cu particularităţile şi meritele lui în susţinerea formaţiunilor
58
mai mari din care vor face parte.
Obştea sătească a fost singura formă de organizare social-economică a populaţiei daco-
romane în acest răstimp, de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în structurile
statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici în timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi
distrusă nici de marile migraţii.
Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de organizare social-economică, obştea
sătească a supravieţuit şi s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot teritoriul
fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale unităţii românilor, un adevărat bastion etnic,
social-economic, juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru dăinuire pe pământul
strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică centrală sau zonală, obştea strămoşească
a cunoscut totuşi organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în comparaţie cu
perioada dacică sau cea feudală de mai târziu, precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de cel economic. La temelia trăiniciei
obştii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire. În virtutea
celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei ce stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o
parte din teritoriul comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul avea atât funcţie
economică, precum şi semnificaţie socială de determinare a apartenenţei la obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială reprezenta o democraţie care folosea
principiul colectiv şi se autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de conducere prin
consimţământ general şi pe care membrii comunităţii le respectau, supunându-se de bunăvoie
dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;
b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau împuterniciri judiciare;
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă permanentă. Şi aceştia aveau împuterniciri
judiciare.
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol important l-a avut economicul,
evoluţia „tehnicilor agricole” şi pastorale – cum se demonstrează în lucrări de specialitate.
Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă, într-un teritoriu dat, constituită într-
un prim stadiu pe baza legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice (familiale) a dus
59
la slăbirea legăturilor de rudenie, locul acestora luându-l criteriile teritorial şi economic. În acest
fel, în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul teritorial va căpăta şi o funcţie
economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi, ca şi în vremea geto-dacilor:
agricultura, păstoritul, creşterea animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se
poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative speciale cum erau: repartiţia
câmpurilor de cultură pentru membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-semănat şi recoltat; fixarea
rezervelor agricole pentru sămânţă, schimburi comerciale, dări etc.
În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială activitate în domeniul creşterii vitelor
(bovine, cabaline, porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine delimitate şi
respectate ca atare, legate mai ales de păstorit: pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul
turmelor comune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de asemenea, în
răspunderea şi atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul, executarea cailor de acces
(drumuri), defrişări de păduri, amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice (de
rugăciune).
Această organizare solidară s-a realizat şi ca urmare a rudeniei dintre membrii săi, dar şi
ca urmare a unităţii de limbă , tradiţii, cutume şi religie, precum şi din necesitatea muncii
eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului. Obştea sătească are în principal o trăsătură
economică, chiar dacă există încă puternice relaţii de rudenie de sânge, ca şi în obştea gentilică.
Stăpânirea teritorială, agricultura şi creşterea vitelor- baza existenţei comunităţii – face să se
schimbe accentul pe latura economică a tipului de relaţii ce se stabilesc între membrii
colectivităţii. Puternicele tradiţii monogame ale relaţiilor de familie generează o diferenţiere a
familiei mari, în frunte cu pater familias, în favoarea familiei individuale, formate din perechea
de soţi şi copiii lor.
Procesul de unire a obştilor teritoriale este evidenţiat în cele trei forme de organizare
socială şi politică:
CNEZATUL- existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă un sat sau două, şi cnezi de
vale, care ajungeau să stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate într-o regiune
unitară din punct de vedere geografic. Deoarece cneazul a fost conducător al satului, el a luat
60
locul politic de judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară între cnezatul de sat
şi voievodat, uneori cneazul de vale fiind numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de
domeniu-jupanat.
VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai puţin consolidat ca şi cnezatul
de vale, dar are atribuţiuni administrative mai întinse. Voievozii au provenit din familiile cnezilor
celor puternici, erau aleşi şi îndeplineau trei tipuri de atribuţii: militare, judiciare, religioase.
Autoritatea voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aşa cum mai târziu va fi limitată de
sfatul boierilor.
ŢARA- uniunea a şase sau şapte uniuni de obşti, situate din punct de vedere geografic în
aceeaşi zonă; sunt cunoscute în izvoarele istorice : Ţara Bârsei, Haţegului, Făgăraşului, Oaşului,
Loviştei, Vrancei.
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi îl lucra, păşunile, pădurile, apele,
tot ce intra sub incidenţa teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în devălmăşie
care nu era suma proprietăţilor individuale ci un întreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi
membrii colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat faptul că doar pământul era
în proprietate comună, roadele acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce i se atribuia
la începutul fiecărui an agricol.
În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii, individual sau în grup, nu aveau voie sa
înstrăineze părţi din moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele de oi, vite, cai
etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devălmaşe). În această categorie intrau bunurile
din subsol (diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În aceste condiţii se pare că a luat
naştere dreptul de preemţiune, cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobile
privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv.
Dacă cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se impunea consultarea
mai întâi a rudelor doritoare de a cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau
vecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale comunităţii.
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale familiei, cum erau casa şi curtea,
unelte şi alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi feudale. Casa a fost
61
prima desprindere de obşte. Fără îndoială că şi uneltele personale aveau acelaşi statut, legiferat
de către comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire personală l-a constituit
gardul cu care a fost izolată de proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a casei şi a curţii
este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces asemănător s-a petrecut cu câmpul,
ajungându-se la delimitări de loturi numite sort. Probabil pentru încurajarea unei mai bune
organizări a muncii şi pentru randament mai mare, conducerile obştilor au stimulat loturile
familiale sau personale. Se ivea astfel o valoare nouă în domeniul proprietăţii şi o normă
legislativă proprie viitoarelor forme de proprietate feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre instituţiile fundamentale ale
dreptului feudal şi burghez de mai târziu.
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental al obştii era egalitatea dintre
membrii acesteia. Egalitatea era determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului şi
de participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în condiţiile absenţei elementului
economic dominant, care să nu muncească dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin dispariţia
stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau
toţi egali. Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, buna comportare – aşa cum erau de exemplu,
oamenii buni şi bătrâni, puteau să evidenţieze pe unii membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar
nu să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care le îndeplineau, aceştia aduceau foloase
întregii obşti.
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică devine celula de bază a societăţii.
Familia avea atribuţii economice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Există o solidaritate
familială rezultată din aceste atribuţii şi răspunderi. Există îndatorirea de întreţinere reciprocă
între soţi şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la daci vor fi întărite de religia
creştină, răspândită în lumea daco-romană încă din secolul al III-lea e.n.
Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor, iar după răspândirea
creştinismului şi prin binecuvântarea religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre
soţi pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate. De asemenea,
succesiunea: descendenţii aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul de moştenire era
recunoscut şi sotului supravieţuitor.
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la permanente retrageri din calea
năvălitorilor şi revenirea la vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza anevoios, s-a
62
găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii specifice, a normelor morale şi de drept,
condiţie fără de care nu se poate vorbi de societate organizată sau civilizaţie.
Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească străromânească, în tainica ei evoluţie
a răspuns multor cerinţe ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti de ascensiune
ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi, reuşind chiar să asimileze numeroase grupuri de
populaţie străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor, populaţii cu care autohtonii
adesea au conlucrat sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică
diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori, aflaţi într-un stadiu mult înapoiat.
În astfel de condiţii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai exact străromânii, au menţinut
legea pământului, adică norme şi instituţii de drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment oarecare din trecut, ci este produsul
unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat de poporul ce
l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem normativ a corespuns societăţii fără clase, iar după
înglobarea comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal, mai întâi de tip sclavagist,
apoi feudal ele au căpătat caracter de formaţiune juridică, în cadrul unui proces dialectic specific,
prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca drept pozitiv, a continuat să fie
aplicat de acestea şi după dispariţia acestor clase, a modului de producţie şi a sistemului de drept
respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridică. În primul rând, că
persoane libere şi egale, membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de contracte.
Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect translativ de proprietate prin simplul
consimţământ al părţilor. Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi pentru
epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac
dovada unui comerţintens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea după sine
responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale, juridice de piaţă. Contractele verbale erau
precumpănitoare, iar cuvântul dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele procedee având sensuri
magice. Jurământul era folosit şi în înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare.
În condiţiile din acele vremuri este aproape surprinzător faptul că au existat norme de
drept care au funcţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şi impunerea normelor
juridice în societate a contribuit biserica, precum şi spiritul foarte puternic de comuniune. Există
o supunere totală faţă de voinţa colectivităţii.
63
Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe care trebuie să le descifrăm din
multitudinea ştirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul
economic, religios, militar sau politic.
Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din sentimentalism încercăm să o atribuim
înaintaşilor noştri, trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de conduită socială
stabilite prin tradiţie sau impuse de colectivitate (direct ori prin conducătorii ei). Complexitatea
fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care la rândul lor au determinat măsuri
pentru stoparea şi eradicarea lor.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii aureliene formalismul caracteristic
dreptului roman a dispărut, impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de puternică, dacă avem în vedere
următoarele:
- după retragerea romană, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu existau;
lumea daco-romană s-a refăcut în mediul rural;
- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii daco-romane. Menţinerea şi
revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost aplicat marii
majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar cetăţenii romani colonizaţi în provincie
au păstrat în bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu ei odată cu
retragerea din Dacia. Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială stabilite prin
obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate. Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în
cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului. În cazul în care o
persoană sau mai multe dintr-o obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea
vinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din partea comunităţii, care îşi aroga dreptul de a
pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare de educaţia lui. În cazul
că existau daune, de asemenea, obştea căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.
În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa maximă era nu moartea, ci
izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel un control şi o
înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce nu respectau regulile de convieţuire. S-au
păstrat până târziu în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau strigarea peste sat,
sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle făptaşilor vinovaţi.
64
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni contra persoanelor, şi nu cele contra
bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru consumul pe
loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri (înstrăinare).
Sancţiunea pentru hoţera purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu moartea
civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta (răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde
relaţiile gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile teritoriale s-au dezvoltat
mai de timpuriu, începuse să se admită compoziţia.
Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile materiale dintre membrii
comunităţilor vecine de pe teritoriul ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,
administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse, relaţii intercomunitare publice şi
private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi forma, nevoilor
concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare. Toate relatările subliniază vechimea
acestor practici, ce au avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că ele reprezentau o ordine
juridică şi că aveau deci o raţiune de a exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune materială, însemna, în acelaşi
timp, nesocotirea voinţei întregii comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat şi
fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi povestit peste tot satul”, “rămânea
toată viaţa batjocura satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –formulări de expresie juridică
venite din vechime şi care s-au păstrat până în contemporaneitate.
Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm, şi relaţii interetnice publice.
Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a străinilor, care
în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat neromâni ci “om din alt sat”. Relaţiile
intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de apărare.
4.3.3. Legea Ţării ( Jus Valachicum)
4.3.3.1 Conceptul de lege
Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o multiseculară practică a vieţii
sociale, bazată pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români.
Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase elemente de drept cutumiar, agrar
65
şi pastoral, cuprind şi organismele de aplicare a normelor juridice.
Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai dreptului românesc susţin că Jus
Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti. Ascensiunea
organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a numit „ţară”, la un moment dat, urmată apoi de
cnezat şi voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia dreptului la români era puternică
prin vechimea, logica şi răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor istoriei, ci mai
mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de
către influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela că procesul cristalizării
societăţii feudale româneşti a căpătat trăsături proprii mult diferite faţă de feudalismul popoarelor
vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la feudalism. Datorită acestui fapt autohtonii
au exercitat o puternică influenţa asupra vieţii populaţiilor migratoare, grăbindu-le procesul de
trecere spre feudalism şi chiar sedentarizarea geopolitică.
Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din prima fază a pătrunderii lor pe
teritoriul fostei Dacii, nu au putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea social-
economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan juridic, dimpotrivă, modul de organizare în
unităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi. „Ca atare – conchid
Vl. Hanga şi L. P. Marcu -terminologia social organizatorică a populaţiilor migratoare, ce au
trecut vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un paralelism cu ceea ce exista
deja…”
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul
românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale românilor, pe când
nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care, pe măsura cristalizării societăţii feudale în Europa de
est, state din preajma românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i aplicabilitatea. Jus
Valachicum este de fapt Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în toate teritoriile locuite
de români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor Române, pe teritoriul cărora existau
colectivităţi româneşti, au recunoscut acestora dreptul de a se folosi de normele juridice proprii,
numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi colectiv. După cum se va vedea în
continuare, Legea Ţării va fi tot mai îngrădită de către normele de drept medievale, norme
elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această clasă.
Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea de obşte, la cea feudală.
66
Elemente ale lui Jus Valachicum sunt prezente în lumea obştilor, care încă nu erau vlahe (ci mai
mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut trecerea la următoarea societate
structurată pe clase şi organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide astfel că au
existat două stări diferite, şi anume: obştea şi societatea feudală, care au avut ca numitor comun
Legea Ţării, Legea Românească sau Jus Valachicum.
a) Drept unitar din punct de vedere geografic

Concluzia pe care au formulat-o juriştii şi istoricii se referă la faptul că a existat un drept
românesc comun tuturor românilor care au locuit pe teritoriul Daciei Mari sau pe teritoriul unor state
vecine (la sud de Dunăre, în Carpaţii Păduroşi, Serbia, Moravia, Polonia).
Acest drept a fost recunoscut de către regii Ungariei după cucerirea Transilvaniei şi s-a aplicat
formaţiunilor româneşti.
Regii Poloniei au recunoscut un drept valah sau moldovenesc ce se aplică românilor din Polonia
(jus valahicum).
b) Drept unitar din punct de vedere social
Aşa cum am arătat mai sus, cele mai vechi obiceiuri şi norme juridice s-au format şi consolidat
în legătură cu stăpânirea şi folosirea pământului. Este vorba de aplicarea dreptului consuetudinar în
mod egal tuturor categoriilor sociale. Cele mai semnificative diferenţieri de tratament juridic se
întâlnesc în materia dreptului penal, în care pedeapsa cu moartea (felul morţii) varia după starea
socială a celui vinovat. Pentru clasa boierilor pedeapsa era tăierea capului, iar pentru oamenii de rând
era spânzurătoarea.
c) Caracterul teritorial şi imobiliar al dreptului
Vechiul drept românesc s-a format în aşezările rurale, cele care şi-au păstrat continuitatea şi după
retragerea stăpânirii romane din Dacia. În dreptul de stăpânire şi folosire a pământului găsim geneza
tuturor instituţiilor dreptului românesc nescris. Caracterul teritorial şi imobiliar al dreptului exprimă
legarea Legii de un teritoriu locuit de o populaţie organizată politic pe un anumit teritoriu.
d) Caracterul original al Legii Ţării
67
Legea ţării este o creaţie românească, produsul istoric al modului de viaţă al strămoşilor în
condiţiile organizării lor în obşti săteşti şi, apoi, în formaţiuni politice cu caracter feudal. Normele
juridice cu privire la cnezat şi voievodat reprezintă începutul dreptului public în ţările române.
În decursul istoriei, dreptul românesc nescris a suferit o serie de influenţe din partea altor sisteme
de drept. Este firesc să se fi întâmplat aşa, pentru că spaţiul carpato-dunărean a constituit o zonă de
puternic interes pentru marile puteri ale feudalismului timpuriu (Imperiul Bizantin, dominaţia
bulgară, cuceririle ungurilor, năvălirea cumanilor şi tătarilor etc.), care au exercitat influenţe în toate
planurile vieţii politice, juridice, economice şi sociale.
În monumentala sa lucrare, „Dacia Preistorică”, Nicolae Densuşianu menţionează „colecţiunea
cea veche de legi a Daciei numită şi Legea Bellagines scrise pe la jumătatea secolului al VI-lea”.
Această lege conţine diferite dispoziţii din domeniul dreptului public: cu privire la organizarea
politică, judiciară, fiscală şi militară a voievodatelor, cnezatelor, districtelor şi comunelor româneşti,
precum şi din domeniul dreptului privat: cu privire la proprietate şi posesiune, la obligaţii şi
succesiuni, drept matrimonial şi procedura în faţa instanţelor judecătoreşti. Sunt reglementate, de
asemenea, drepturile şi obligaţiile claselor sociale: boieri, preoţi, militari, ţărani.
Aceste reglementări se regăsesc apoi în Lex antiqua Valachorum, din care s-au redactat apoi, în
secolele XVI-XVII, Statutele şi Constituţiunile Ţării Făgăraşului.
Procedând la o analiză comparată între aceste reglementări şi dispoziţiile cuprinse în Legea
romană a celor XII Table, Nicolae Densuşianu remarcă asemănări frapante în ceea ce priveşte (i)
delimitarea pământurilor vecine; (ii) rolul arbitrilor în soluţionarea controverselor de hotare între
moşiile vecine; (iii) sancţionarea celor care se sustrăgeau de la plata contribuţiilor; (iv) stricăciunile
cauzate de vite, oi şi porci; (v) pedeapsa cu moartea pentru cei care fură vite, oi şi porci; (vi) trădătorii
şi cei care se ridică împotriva autorităţii, precum şi (vii) interzicerea căsătoriei între boieri şi ţărani,
dar şi a căsătoriei între femeile autohtone şi străini.
Originalitatea obştii româneşti faţă de cea hindusă şi slavă a fost subliniată cu pregnanţă. Aceeaşi
originalitate se regăseşte şi în conţinutul instituţiilor cnezatului şi voievodatului la români, având
conţinut şi evoluţie total diferite faţă de cele similare slave, găsite integral constituite la venirea
slavilor şi ungurilor, impunându-se în organizarea Voievodatului Transilvaniei. Normele juridice cu
privire la cnezat şi voievodat alcătuiesc începutul dreptului public al ţărilor române.
68
Unele influenţe asupra instituţiilor juridice româneşti cauzate de contactul românilor cu alte
popoare se explică, în primul rând, prin existenţa unor aşezăminte asemănătoare. În acest caz,
influenţa s-a limitat mai ales la terminologie.

Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă tainele obştii româneştişi să dea un
răspuns coerent. Obştile au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea gentilică,
structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea teritorială bazată pe stăpânirea în comun a
pământului. Obştea teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor rurale cu
denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum în timpul stăpânirii romane în Dacia, termen
păstrat în limba româna cu denumirea binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înţeleasă ca fiind oponentă
organizaţiei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum
a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei Dacia Romana, iar mai târziu în statul
feudal. Comparând obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură comună, şi anume
aceea că ambele sunt constituite pe temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin aceea că numai statul dispune de o forţă
publică instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează deasupra societăţii, în
timp ce obştea este lipsită de astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de conducere, realizate
prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea teritorială constituie, prin această prismă, primul
pas spre organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru
care obştea devine prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi prin legături de sânge.
69
Romanizare, ruralizare, obştea sătească, cnezat, voievodat, ţară, proprietate devălmaşă, drept de
preemţiune.

1. Daţi exemplu de bunuri în devălmăşie.
2. Care era regimul fundamental al obştii?
3. Ce reprezintă obiceiul pământului?
4. Detaliaţi în câteva cuvinte Legea talionului.
5. Definiţi Jus Valachicum.
1. Semnificaţia noţiunii de jus valachicum sau jus valachorum sau „dreptul românesc” este:
a. obiceiul pământului;
b. dreptul cel nou, cel scris ;
c. obiceiul pământului şi dreptul scris.
2. Atât obştea teritorială, cât şi satul s-au constituit pe baza unor grupări teritoriale şi nu de
rudenie. Satul avea o forţă publică instituţionalizată, cu organe de constrângere, în timp ce obştea
păstra o formă de conducere arhaică realizată prin participarea tuturor membrilor săi. Această
“democraţie” îşi alegea organele de conducere:
a. Adunarea obştii, oamenii buni şi bătrâni, juzii (cnezii) ;
b. magistraţii, Adunarea obştii ;
c. preoţii, magistraţii.
3. În cadrul obştilor săteşti, proprietatea asupra pământului se împărţea în :
a. proprietate individuală asupra casei şi proprietate comună asupra terenului arabil ;
70
b. proprietate individuală asupra terenurilor de cultură şi proprietate comună asupra celorlalte
terenuri ;
c. proprietate individuală asupra izlazului, pădurilor şi apelor şi proprietate comună asupra
terenului arabil.
4. În cadrul obştilor săteşti, puterea judecătorească se exercita de :
a. judele sătesc şi Adunarea obştii ;
b. familia implicată ;
c. judele sătesc şi Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
5. Ius valachicum se referă la:
a. dreptul vlahilor, legea ţării, obiceiul pământului ;
b. numai norme din dimeniul dreptului public ;
c. numai norme de drept privat referitoare la raporturile agrare.
6. Legea ţării a adus o reglementare amănunţită asupra infracţiunilor. Cele mai grave erau
considerate :
a. furtul şi violenţa ;
b. infracţiunile împotriva statului, proprietăţii şi persoanei ;
c. infracţiunile de omucidere.
Bibliografie
Bucureşti, 2020
2012
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
71
Cuprins :
5.1. Introducere
5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare
5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei
5.1. Introducere
Feudalismul sau evul mediu reprezintă orânduirea care face legătura dintre clasicismul
antic şi epoca modernă. Începuturile evului mediu în Europa s-au conturat pe fundalul
destrămării (prăbuşirii) Imperiului Roman, începând cu secolul al IV-lea era noastră şi în
condiţiile năvălirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani. Această epocă istorică -
feudalismul - care a durat peste 12 secole (sec. V-XVIII) prezintă unele caracteristici care o
deosebesc de antichitate, dar şi de epoca modernă care a succedat-o.
Obiectivele unităţii de învăţare:

- înţelegerea conceptului de stat feudal;
72
- cunoaşterea formării statelor feudale româneşti;
- identificarea fiecărui stat.

- studenţii se vor familiariza cu conceptele de state feudale româneşti;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni juridice.
5.3.1. Ţările Romîneşti de sine stătătoare
Moment remarcabil în istoria românilor, constituirea celor trei state centralizate

(Transilvania, Ţara Romînească şi Moldova),a marcat începutul unei noi etape istorice, deosebit
de important în procesul de afirmare şi consolidare a românismului. Formarea statelor feudale
centraliyate a constituit momentul de încheiere a procesului de reunire a vechilor formaţiuni de
dimensiuni mai mici (cum erau ţările, cnezatele, voievodatele).
Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului mediu în state unice, românii, ca şi
alte etnii, au cunoscut vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza presiunilor şi
ameninţărilor externe, venite din mai multe direcţii deodată, românii au fost nevoiţi să se
constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni centralizate (Transilvania, Ţara Romînească şi
Moldova).
Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor unitară în perioada migraţiilor, aveau
dreptul la o organizare feudal centralizată într-un singur stat pe toată întinderea fostei Dacii.
Vicisitudinile istoriei, însă, nu au permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei state româneşti
cu puternice şi permanente legături între ele. În pofida unor atari realităţi politice pluraliste,
românii vor evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii comune. Unirea politică deplină
se va înfăptui, după încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile modernă şi
73
contemporană.
5.3.1.1. Ţara Românească
Trei generaţii, între mijlocul secolului al XIII-lea şi al celui de-al XIV-lea, au înfăptuit, în linii
generale, unificarea statală a Ţării Româneşti, încununată prin purtarea victorioasă a războiului din
1330 cu Regatul Ungariei.
La 2 iunie 1247, Bela al IV-lea, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei,
Lodomeriei şi Cumaniei, acorda Casei ospitalierilor din Ierusalim „întreaga ţară a Severinului
împreună cu munţii ce ţin de ea, precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de
pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor aşa cum l-au stăpânit aceştia
până acum”. Alături de expresia geografică a daniei, Diploma relevă organizarea politică a
pământului acordat, îndeosebi existenţa a doi voievozi români, Lython (Litovoi), cu stăpânirea în
dreapta Oltului, şi Seneslau, al cărui voievodat se afla la răsărit de râu. Alte două cnezate, ale lui
Ioan şi Farcaş, precum şi „terra Harszok” (Haţeg), se aflau în aceeaşi zonă cu posesiunile voievodului
Litovoi.
Ioaniţii urmau să se bucure de jumătate din foloasele, veniturile şi slujbele teritoriilor concedate,
cealaltă parte rezervându-şi-o regele cu respectarea generală a drepturilor şi beneficiilor cuvenite
Bisericii. Enumerarea detaliată a drepturilor şi a jurisdicţiei ioaniţilor admitea două excepţii. În
privinţa voievodului Litovoi, excepţia era condiţionată de ajutorul pe care era obligat să-l acorde în
caz de război atât călugărilor, cât şi regelui. Un caz aparte îl constituia şi Cumania, în afara
voievodatului lui Seneslau, ale cărei venituri, după Diploma regală din 1247, erau cedate pentru 25
de ani Casei ospitalierilor din Ierusalim.
Din cuprinsul Diplomei rezultă însă că regele Ungariei îşi putea aroga drepturi suzerane asupra
teritoriului până la Olt, asupra voievodatului lui Seneslau, emiţând pretenţii şi asupra restului
Cumaniei de la răsărit de Carpaţii Curburii şi Orientali. Este evidentă, totodată, poziţia privilegiată
a celor două voievodate teritoriale, ale lui Litovoi şi Seneslau, aflate într-un raport vasalic determinat
faţă de coroana ungară, raport rămas neschimbat chiar şi în condiţiile unei suprapuneri de vasalităţi
prin dania regelui Bela al IV-lea către ioaniţi. Titlul voievodal, superior celui cnezial al lui Ioan şi
Farcaş, aceştia din urmă amintiţi fără vreun statut de excepţie, precum şi menţinerea unei suveranităţi
74
fac dovada conturării unui proces de unificare politică, în care unul dintre cnezate juca rolul
domeniului monarhului, în jurul căruia erau adunate, treptat, celelalte părţi ale pământului românesc.
În a două jumătate a secolului al XIII-lea, după cum reiese din documentele maghiare, un urmaş
al voievodului Litovoi, care purta acelaşi nume, a reuşit, între anii 1272 şi 1275, să unească la
teritoriul pe care îl stăpânea şi zona din dreapta Oltului, refuzând recunoaşterea suzeranităţii
maghiare şi plata vechilor obligaţii financiare. S-a răsculat împotriva regelui Ungariei. Ca urmare,
regele maghiar Ladislau al IV-lea a decis să-l pedepsească şi a trimis o oaste maghiară. Litovoi a fost
ucis în bătălie, iar fratele sau, Bărbat, a fost luat prizonier, fiind răscumpărat cu o mare sumă de bani,
fapt ce dovedeşte că românii voiau să se elibereze de suzeranitatea străină, să rupă relaţiile de
vasalitate şi că se aflau într-un stadiu evoluat al organizării politice şi militare. Răscumpărarea indică
un potenţial economic ce depăşea cadrele unui simplu cnezat.
În aceasta perioadă, Ungaria a traversat o perioada de instabilitate până în anul 1282, când regele
s-a impus şi a pedepsit cumanii răsculaţi şi îi învinge pe tătari între anii 1284 şi 1285.
Tătarii şi-au instaurat dominaţia după perioada 1290-1291 între Balcani şi Carpaţi. Ţarii bulgari
şi cneazul sârb erau supuşi de către hanul Nogai. Tătarii ar fi unificat, prin cucerire, formaţiunile
politice româneşti. Dominaţia tătară a dispărut însă după moartea hanului, iar ţările balcanice,
profitând de slăbiciunea tătarilor, s-au debarasat de suzeranitatea lor. Aceşti factori, precum criza
politică internă a Ungariei şi slăbirea dominaţiei tătarilor, au favorizat afirmarea tendinţelor de
autonomie ale formaţiunilor statale româneşti.
În cronicile din Ţara Românească, începutul procesului de unificare este corelat cu venirea din
Ţara Făgăraşului a legendarului Negru Vodă (sau Radu Negru Vodă), care, prin anul 1290, a
descălecat la Câmpulung, punând bazele Ţării Româneşti în stânga Oltului. Până atunci, cetatea
Câmpulungului a fost un avanpost al regatului maghiar, un important sediu al comunităţii catolice
pentru saşi şi maghiari, situat pe drumul comercial ce lega Transilvania de Dunărea de Jos şi de
Marea Neagră. Această cetate a devenit prima reşedinţă a Ţării Româneşti, locul unde au fost
îngropaţi primii voievozi.
În acelaşi an a murit Ladislau al IV-lea, supranumit „Cumanul”, iar criza din Ungaria s-a
accentuat. Succesorul său, Andrei al III-lea al Ungariei, a încercat să restaureze autoritatea regală,
dar s-a ciocnit de interesele nobilimii maghiare, care s-a opus cu forţă. A convocat adunări regionale
– congregaţiile nobiliare. În anul 1291, s-a dus în Transilvania, unde a convocat o altă congregaţie,
la care au participat nobilii, maghiarii, saşii, secuii şi românii. A încercat să reglementeze problemele
75
din Transilvania, fiind restaurată stăpânirea magistrului Ugrinus asupra a două sate din Ţară
Făgăraşului.
În anul 1301, moare regele Andrei al III-lea şi Dinastia Arpadiană se stinge. S-au declanşat
dispute pentru tronul Ungariei, criza internă prelungindu-se până în anul 1325. În cele din urmă,
Carol Robert de Anjou, sprijinit de papalitate, a câştigat coroana în 1308. Şi-a stabilit reşedinţa la
Timişoara, în apropierea graniţelor Ţării Româneşti. Unul dintre marii nobili oponenţi, banul Teodor,
şi-a concentrat forţele în cetatea Mehadiei, unde a fost asediat timp de câteva luni de către trupele
regale. Regele maghiar şi noul domnitor român din sudul Carpaţilor după anul 1310, Basarab I
(numit domnitor chiar de rege), au colaborat în asedierea cetăţii banului Teodor.
În timpul domniei sale, procesul de formare a Ţării Româneşti s-a finalizat. Într-o diplomă a regelui
maghiar Carol Robert de Anjou, din 1324, apare numele voievodului Basarab, denumit „voievodul
nostru transalpin”, cu reşedinţa la Argeş.
Nobilul maghiar Dionisie Szécsi, numit de rege în funcţia de ban al Severinului, a reuşit să îl
determine pe rege să pornească în anul 1330 o campanie împotriva lui Basarab. După cum sublinia
autorul Cronicii pictate de la Viena, izvorul cel mai important despre campania din Ţara
Românească, manevrele banului de Severin urmăreau, de fapt, interesele personale ale acestuia. El
dorea să-l înlocuiască pe domnitorul român ca să devină el guvernator, ceea ce ar fi asigurat pentru
Carol Robert dominaţia asupra regiunilor sud-carpatice.
Legăturile cu regalitatea maghiară aveau să se înăsprească brusc, voievodul muntean refuzând
să mai plătească tribut şi ocupând Banatul de Severin şi cetatea Severinului. Conştient de situaţia
internă nesigură, Carol Robert a trimis solii cu propuneri de pace, încercând să-l aducă sub ascultare,
însă a fost în zadar. Astfel, la începutul lui septembrie 1330, oastea maghiară a pătruns în Ţara
Românească prin zona Porţilor de Fier, profitând de înfrângerea de la Velbužd a românilor, tătarilor
şi soldaţilor ţaratului bulgar.
Dorind să evite un război sângeros, Basarab a trimis o solie regelui ungar, prin care renunţa la
Banatul Severinului şi se obliga să plătească o despăgubire de 7.000 de mărci de argint – o sumă ce
atestă starea înfloritoare a economiei Ţării Româneşti. Carol Robert de Anjou a refuzat şi, atras de
promisiunile şi intrigile curtenilor săi, a neglijat potenţialul militar al voievodului român. Oastea
maghiară a pătruns în Ţara Românească prin regiunea Severinului, pe care a ocupat-o, a numit în
funcţia de Ban o persoană din anturajul său, apoi a traversat Oltenia şi a ajuns la cetatea Argeşului.
76
Între 9 şi 12 noiembrie 1330 s-a desfăşurat Bătălia de la Posada. Ghizii români puşi la dispoziţia
regelui de către Basarab i-ar fi condus apoi pe unguri într-un defileu, unde acesta le pregătise o
capcană. Odată ajunşi în acea vale îngustă şi prăpăstioasă, maghiarii au fost atacaţi şi zdrobiţi de
către mulţimea românilor urcaţi pe versanţi, aruncând cu săgeţi şi pietre. Avantajat de teren,
voievodul român a reuşit să obţină o victorie care i-a asigurat pentru mai mulţi ani un statut de
independenţă faţă de regatul maghiar. După trei zile, însuşi regele Carol Robert şi-a schimbat
veşmintele cu ale unui supus şi, deghizat, a reuşit să fugă, scăpând cu viaţă. Drumul de întoarcere al
armatei maghiare a fost, foarte probabil, prin Culoarul Rucăr-Bran, cel mai important drum de
comunicare între cei doi versanţi ai Carpaţilor în momentul respectiv. Drumul de-a lungul văii Oltului
a fost intens practicat abia în perioadele următoare. De aceea, Posada, locul unde Basarab a învins
armata regelui maghiar, trebuie plasată undeva pe acest traseu: de la cetatea Argeşului către Bran.
Vestea înfrângerii regelui maghiar a ajuns şi la urechile Papei Ioan al XXII-lea, care, într-o scrisoare
din august 1331, îl felicita pe Carol Robert că a scăpat teafăr din cursa ce i-a fost pregătită.
Independenţa Ţării Româneşti faţă de coroana maghiară devenise un fapt realizat. Basarab a
devenit atât întemeietor de stat, cât şi creator al organismului politic înfiinţat de voievodul Litovoi.
În biserica domnească de la Curtea de Argeş a fost descoperită o inscripţie care îl atestă pe Basarab
I ca voievod al Ţării Româneşti: „în anul 6860 (1351-1352) la Câmpulung a răposat marele Basarab
voievod”.
În nord-estul Moldovei, este atestată, în perioada secolelor IX-X, Ţara Sipeniţului. Cronicarul
Dimitrie Cantemir menţionează prezenţa altor ţări, ale berladnicilor, în zona Bârladului, brodnicilor,
în sudul Moldovei, şi bolohovenilor, în nordul Basarabiei şi al Transilvaniei. Au fost pomenite şi
alte formaţiuni prestatale – codrii (Codrii Cosminului, Codrii Lăpuşnei, Codrii Herţei), câmpurile lui
Dragoş şi Vlad, ocoalele, în zonele Câmpulung sau Vrancea. Cel mai mare voievodat era Moldova,
cu reşedinţa la Baia, cetate semnalată de surse încă din anul 1200.
Contextul extern al constituirii Moldovei ca stat feudal de sine stătător este legat de politica
regatului Ungariei, Poloniei, de cnezatele ruseşti de Kiev şi Halici, precum şi de invazia mongolă şi
cea tătară din această zonă. Un rol important în afirmarea independenţei Moldovei l-a avut şi ruptura
dintre Ţara Românească, stat feudal independent la vremea respectivă, şi regatul Ungariei. Actul
77
care a consacrat ruptura între Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, şi Ludovic de Anjou a fost
crearea, în acord cu Patriarhia din Constantinopol, a Mitropoliei Ţării Româneşti. În temeiul acestui
acord, „marele voievod” – titulatură care exprimă întâietatea voievodului de Argeş faţă de ceilalţi
voievozi – e învestit şi cu titlul de „avthentis”, adică „autocrat”, „domn-de-sine-stăpânitor”.
Pe de altă parte, cnezatele ruseşti de la Kiev şi Halici îşi exercitau autoritatea în spaţiul
moldovean. Invazia mongolă a înlăturat stăpânirea rusă. Înainte de invazia mongolă, în sudul
Moldovei, s-a înfiinţat în anul 1227 o episcopie a cumanilor, supusă arhiepiscopiei maghiare din
Esztergom, maghiarii exercitându-şi autoritatea prin intermediul Bisericii. După un secol de
stăpânire mongolă, au apărut factori care au favorizat întemeierea ţării Moldovei.
În anul 1340, moare cneazul Boleslav al Haliciului, declanşându-se o criză de proporţii în
sistemul politic internaţional din regiune. Miza cea mare era drumul comercial dintre Marea Baltică
şi Marea Neagră, care avea traseu prin cnezatul Haliciului. Cazimir al III-lea al Poloniei a intervenit
şi a ocupat cnezatul Haliciului, recunoscându-i autonomia.
Conflictele asupra Haliciului s-au extins şi asupra teritoriului Moldovei, unde s-au confruntat
Ungaria şi Hoarda de Aur. Ungaria dorea să controleze cel puţin în această parte un segment al
drumului comercial. Scopul principal era formarea unei pieţe în care producătorii să-şi desfacă
produsele uşor şi în cantităţi mari spre gurile Dunării, spre centrele comerciale genoveze.
Odată cu acţiunea Ţării Româneşti s-a produs şi răscoala Moldovei împotriva dominaţiei ungare
instaurate în anii precedenţi. Singurele informaţii provin din diploma acordată de rege la 20 martie
1360 lui Dragoş, fiul lui Jula, care a câştigat merite deosebite în „restaurarea” dominaţiei angevine
în ceea ce regele numea „ţara noastră a Moldovei”.
Campania din anul 1345 condusă de voievodul Transilvaniei, Dragoş, a determinat restrângerea
ariei de dominaţie tătară la estul Carpaţilor şi formarea unui pol de putere maghiară în regiune.
Succesul maghiar a fost revelat de încercarea de a restaura episcopia Milcoviei, ce a aparţinut
cumanilor. Din regiunea sudică, maghiarii s-au extins către nord, cuprinzând formaţiunile politice
româneşti existente. Dragoş de Maramureş a fost în mod cert numit de regele maghiar în fruntea
teritoriilor moldoveneşti cucerite de oastea maghiară în urmă campaniilor anti-mongole, înfiinţând
o marcă de graniţă, de apărare – unitate politico-teritorială şi militară condusă de Dragoş din Giuleşti,
voievod de Maramureş, cu capitala la Baia.
După doi ani de domnie, i-a urmat la conducerea mărcii fiu său, Sas, a cărui conducere a durat
patru ani. În anul 1359, pe tron a urcat unul dintre fiii acestuia, Balc, care se confruntă cu un fost
78
voievod de Maramureş, Bogdan I de Cuhea, şi cu o răscoala moldovenească împotriva dominaţiei
maghiare, fiind necesară intervenţia unei oşti din Transilvania, care să readucă Moldova sub
autoritatea regelui maghiar. Simultan, doi fraţi, Petru şi Ştefan, şi-au disputat tronul în nordul
Moldovei, în conflictul lor intervenind trupele poloneze şi maghiare.
Fiind un „infidel notoriu”, Bogdan, în fruntea boierimii locale revoltate împotriva coroanei
maghiare, a părăsit Maramureşul, împreună cu familia şi acoliţii săi, şi, prin luptă, a proclamat
autonomia Moldovei, îndepărtându-l pe urmaşul lui Dragoş, Balc.
Nemulţumit, Ludovic de Anjou a întreprins, între anii 1359 şi 1365, o serie de expediţii de
pedepsire a lui Bogdan, dar fără succes. Expediţia în Moldova, desfăşurată sub comanda lui Ludovic,
a debutat la sfârşitul anului 1359 şi la începutul anului 1360. Participarea cnezimii maramureşene la
expediţia din Moldova şi locul deosebit care i-a fost rezervat au avut nu numai însemnătate militară,
dar şi politică. Ca urmare a înfrângerilor suferite de armata maghiară, Ludovic de Anjou a devenit
conştient de imposibilitatea de a stăpâni direct Moldova şi de a menţine sub controlul său ţara
românească de la răsărit de Carpaţi, cu concursul cnezilor maramureşeni.
La 2 februarie 1365, regele Ungariei, Ludovic, recunoaşte eşecul oamenilor săi şi acceptă succesul
lui Bogdan printr-un document ce poate fi considerat un act de naştere a noului stat, recunoscut de
puterile străine. Actul regal din 2 februarie 1365 trece asupra lui Balc şi a alor săi domeniul
maramureşean al voievodului Bogdan şi al fiilor săi.
Succesul lui Bogdan se explică prin ajutorul diplomatic şi, probabil, militar pe care l-a primit
din partea lituanienilor şi tătarilor. Descoperiri arheologice recente indică chiar o posibilă relaţie de
vasalitate faţă de Hoarda de Aur. Procesul de unificare a teritoriilor de la est de Carpaţi a continuat
până în timpul lui Roman I, care a reuşit să adauge şi regiunile sudice, până la mare. Cel de al doilea
stat român îşi găsise, la rândul său, drumul spre existenţa de sine stătătoare, care avea să fie con-
solidată, precum cea a Ţării Româneşti, printr-un şir de lupte împotriva tendinţelor restauratoare ale
regalităţii angevine.
În secolul al VII-lea, maghiarii, ramură a triburilor fino-ugrice, originari din estul Munţilor Ural,
au intrat în contact cu bulgarii din bazinul mijlociu al fluviului Volga şi au coborât fluviul în regiunea
79
Başchiria, zona dominată de Hazari. Au coabitat cu populaţii turanice – bulgarii, başchirii, hazarii –
, influenţându-le organizarea socială şi politică, ocupaţiile agricole şi limba. În secolul al IX-lea,
maghiarii au staţionat în nordul Mării Negre, între Don şi Siret, de unde au desfăşurat expediţii
militare spre Imperiul Bizantin şi spre răsăritul Europei. La cererea bulgarilor, în anul 837, maghiarii
au intervenit în regiunea Dunării, pentru a-i opri pe deportaţii de la Adrianopol să se întoarcă în
oraşul lor din regiunea nord-dunăreană în care fuseseră aşezaţi.
Maghiarii au pătruns în centrul Europei în anul 862, implicându-se în războaiele dintre moravi
şi francii răsăriteni. Aşezările lor de pe Don au fost însă atacate de pecenegi, care căutau teritorii,
împinşi fiind de triburile uzilor. Presaţi de pecenegi, maghiarii s-au stabilit în Câmpia Panonică între
anii 895 şi 896, de unde au întreprins expediţii în Europa Centrală şi Vestică. Au ajuns până la coasta
atlantică, în Peninsula Iberică şi în sudul Peninsulei italice. De-a lungul secolului al X-lea, după
multe expediţii, maghiarii s-au sedentarizat şi au adoptat practici agricole de la populaţiile care
convieţuiau în Panonia. Sedentarizarea, evoluţia socială şi creştinarea au fost premisele înfiinţării
regatului maghiar în anul 1000, când Ştefan I al Ungariei a fost încoronat ca rege.
În cronica sa, Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor), notarul Anonymus, al regelui maghiar
Bela al III-lea (1173-1196), a relatat contactul maghiarilor cu spaţiul Transilvaniei, atestând
structurile politice la momentul venirii acestora.
Cronica a consemnat existenţa a trei formaţiuni politice la sfârşitul secolului al IX-lea:
 În prima, între Tisa şi pădurea Igfon, care se întindea între râurile Mureş şi
Someş, stăpânea ducele Morout, bunicul lui Menumorut, a cărui ţară era locuită de
hazari, cu reşedinţa la Biharia. În cronică este redat conflictul dintre ducele Arpad şi
ducele Menumorut, cu reşedinţa la cetatea Biharia.
 A doua formaţiune despre care face vorbire Gesta Hungarorum ocupa
pământurile situate între Mureş şi castrul de la Orşova, fiind condusă de ducele Glad de
la Vidin, al cărui urmaş, Ahtum, a fost ucis în timpul domniei regelui Ştefan cel Sfânt.
Glad a fost voievod (duce) al unei formaţiuni prestatale medievale timpurii localizate
pe teritoriul Banatului istoric (teritoriul dintre Tisa, Mureş, Dunăre şi Carpaţi) în prima
jumătate a secolului al X-lea. Reşedinţa principală a ducelui era Morisena (astăzi,
Cenad). După relatările din Gesta Hungarorum, Glad s-a opus năvălitorilor maghiari în
mai multe bătălii. Ultimul urmaş al lui Glad, ducele Ahtum, care s-a creştinat ortodox,
este îndepărtat de la conducerea ducatului prin 1003-1004, când oştile maghiare intră în
80
Morisena. În timpul lui Ahtum s-a construit o mănăstire ortodoxă la Morisena. În anul
1038 este înscăunat Gerard ca episcop de Cenad (Morisena) după ridicarea unei
mănăstiri catolice.
 În relatarea victoriei maghiare de lângă Meseş asupra forţelor lui Menumorut,
este descrisă Transilvania, unde domnea Gelu, de origine română, cu centrul la Dăbâca.
Transilvania era renumită pentru bunătatea locuitorilor români şi slavi, precum şi pentru
fertilitatea solului, salinele sau nisipurile aurifere. Este descrisă ca fiind ţara de peste
păduri.
Maghiarii care au ocupat ţara lui Gelu au coabitat cu localnicii. Prezenţi de la începutul secolului
al X-lea până la cursul Someşului Mic, la Cluj-Napoca şi la Alba-Iulia, pe Mureş (după anul 1000),
pe cursul râului Târnava Mare (anul 1100), pe linia râului Olt (anul 1150) şi ulterior linia Carpaţilor
Orientali şi Meridionali (anul 1200), conducătorii maghiari i-au înlocuit pe conducătorii români,
formând structuri politice prin care au coabitat românii, slavii şi maghiarii. Cucerirea Transilvaniei
de către maghiari s-a prelungit până către finalul secolului al XII-lea.
Pentru a-şi extinde şi păstra stăpânirea asupra centrului şi sudului Transilvaniei, între secolele al
XI-lea şi al XIII-lea, regii Ungariei s-au văzut nevoiţi să aducă colonişti din diverse colţuri europene,
pe care să-i aşeze pe linia Carpaţilor, pentru a putea apară trecătorile: saşii, secuii şi cavalerii teutoni.
 Secuii, popor rezultat din elemente etnice diferite (turcice, orientale şi maghiare), luptători
de avangardă ai armatei ungare, au pătruns în Ţara Crişurilor şi, între secolele al XIII-lea
şi al XIV-lea, au constituit o zonă autonomă în Transilvania.
 Saşii, populaţie de origine germanică, care, la început, au sosit în număr mic
sub conducerea unui greavi-comites, selectat atât din rândurile micii nobilimi, cât şi din
rândurile meşteşugarilor şi ţăranilor înstăriţi, s-au instalat în regiunea Orăştiei, Sibiului,
Târnavelor, în Ţara Bârsei şi în Bistriţa-Năsăud. Au întemeiat sate prospere, au dezvoltat
mineritul în zonă şi au dezvoltat oraşe ca Sibiu (Hermannstadt), Braşov (Kronstadt),
Sighişoara (Schassburg), Mediaş (Mediasch), Bistriţa (Bistritz).
 În 1211, regele Andrei al II-lea a instalat în Ţara Bârsei Ordinul Cavalerilor
Teutoni, pentru a stopa invaziile cumanilor din Câmpia Dunării în Transilvania,
deschizând expansiunea regatului maghiar spre sudul şi estul Carpaţilor. Cele mai
importante cetăţi au fost în jurul Braşovului – Feldioara, Codlea, Prejmer şi Râşnov.
81
Primul voievod atestat al întregii Transilvanii a fost „Leustachius Voievoda Transilvaniae”
(1164-1176), puterea sa fiind echivalentă cu cea a unui domnitor independent.
Funcţia de voievod echivala cu cea de guvernator sau vicerege, având şi calitatea de mare
judecător al ţinutului, precum şi pe cea de comandant al armatelor celor şapte comitate ardeleneşti.
Prin bulele regale se stipula faptul că autoritatea voievodului nu se întindea asupra saşilor, care erau
conduşi de un conte din Sibiu, sau a secuilor, conduşi de un comite.
Odată cu supunerea şi colonizarea Transilvaniei de către regatul maghiar, s-a accelerat ritmul de
aservire a ţărănimii. Obştile de ţărani liberi au fost, în parte, cotropite de rege şi de aristocraţia din
anturajul acestuia, de clerul catolic sau de familiile autohtone aliate puterii regale. Paralel cu
constituirea unor mari domenii s-a înregistrat şi agravarea obligaţiilor ţărănimii faţă de stăpânii de
pământ. Dispunând de mari venituri, generatoare de forţă politică, nobilimea a reuşit să obţină de
la regi însemnate privilegii care au fost consfinţite prin Bula de Aur din 1222, confirmată şi lărgită
în 1231.

Prezenţa unor formaţiuni politice proprii în Dobrogea este atestată încă din secolele IX-X. Ele
dispuneau de o situaţie economică destul de înfloritoare, cu o însemnată producţie meşteşugărească
şi cu negoţ, iar căpeteniile lor politice aveau aşezări întărite, dintre care unele au fost ocupate de
bizantini, iar altele, care s-au împotrivit acestora, au fost distruse. Dominaţia politică a Bizanţului nu
s-a putut consolida îndeajuns, deoarece înţelegerea dintre noii stăpânitori şi feudalii locali nu a
dăinuit mult. Când împrejurările externe îi favorizează – atacuri ale bulgarilor, pecenegilor etc. –,
feudalii locali, căutând să-şi redobândească autonomia pierdută, se răscoală, punând în primejdie
stăpânirea bizantină în aceste părţi.
Conform cronicii lui Nestor, cronicar rus din secolul al XII-lea, cneazul de Kiev, chemat de
bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a descoperit în acele zone dobrogene nu mai puţin de 80 de
goroduri-cetăţi şi locuri întărite. În jurul celor mai importante goroduri au apărut şi primele
formaţiuni prestatale, având în frunte diverşi conducători locali. O inscripţie slavonă, datată din anul
943 şi descoperită lângă comuna Mircea Vodă (Constanţa), îl menţionează pe jupanul Dimitrie. O
altă inscripţie târzie, datată din anul 992, descoperită la mănăstirea rupestră de la Basarabi-Murfatlar
din Constanţa, îl pomeneşte pe jupanul Gheorghe.
82
Scriitoarea bizantină Ana Comnena, în lucrarea sa Alexiada, scrisă între anii 1137 şi 1148 în
cinstea tatălui său, împăratul Alexios I, arată faptul că pe malul drept al Dunării, începând cu Dârstor,
existau, spre sfârşitul secolului al XI-lea (1086-1091), trei formaţiuni teritoriale, cârmuite de feudali
locali: Tatos, Sestlav şi Satza.
Autonomia locală s-a menţinut în tot timpul stăpânirii bizantine, fiind mai accentuată în secolul
al XII-lea, când, în cadrul sistemului inaugurat de Comneni pentru întreg teritoriul statului bizantin,
se constată şi la Dunărea de Jos dezvoltarea autonomiilor orăşeneşti, a imunităţilor cu caracter feudal
acordate căpeteniilor şi o lărgire a autorităţii bisericeşti.
În secolul al XIV-lea, s-a format şi în Dobrogea o entitate statală de sine stătătoare, care a jucat
un rol important în viaţa politică a Peninsulei Balcanice. În urma fărâmiţării stăpânirilor lui
Sviatoslav, imediat după perioada 1320-1322, fosta „ţară a Cavarnei” (ţinutul dintre Varna şi
Caliacra) se constituie într-o formaţiune politică proprie, care, în anul 1325, apare, sub raport
bisericesc, legată de autoritatea ecleziastică a Bizanţului şi este pomenită într-o diplomă a Ţarului
Ioan Asan al II-lea, ca parte componentă a ţaratului bulgar.
În anii următori, slăbirea celui de-al doilea Ţarat Bulgar şi frământările din Bizanţ favorizează
afirmarea noului stat autohton la Dunărea de Jos, iniţial sub conducerea lui Baliţă (Balika) şi apoi
sub conducerea urmaşului acestuia, despotul Dobrotici (Dobrotiţă). În anul 1354, împăratul bizantin
Ioan Paleologul recunoaşte autonomia despotului Dobrotici, care stăpânea teritoriul Dobrogei. La
conducerea noii formaţiuni statale independente, lui Dobrotici îi urmează, în anul 1386, fiul său,
Ivancu, care poartă şi el titlul de „despot”. Acesta, deşi aflat, din punct de vedere politic şi militar,
între presiunea a două forţe duşmane superioare, hotărâte să distrugă statul dobrogean – la nord,
genovezii şi, la sud, turcii –, reuşeşte să păstreze stăpânirile înaintaşului său, bate monedă proprie de
aramă cu inscripţie în limba greacă şi încheie un tratat de comerţ cu genovezii. Abia sub conducerea
lui Mircea cel Bătrân Dobrogea este alipită Ţării Româneşti, în anul 1388, pentru ca, în anul 1420,
Dobrogea să fie anexată Imperiului Otoman.
83
Dreptul românesc vechi, nescris, a cărui origine trebuie căutată în practicile populare de la
nivelul obştii săteşti, agrare şi pastorale, este o creaţie originală a poporului nostru, o sinteză de
norme juridice formată treptat în secolele de trecere la feudalism. Acest drept oglindeşte un sistem
juridic de sat (rural) bazat pe stăpânire, folosinţă şi responsabilitate colectivă.
Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea şi ordinea socială, proprietatea,
folosirea pământului, relaţiile de familie etc. S-au constituit şi instituţii de judecată specifice, alese
după anumite rânduieli; s-au instituit dări şi pedepse concepute după o datină proprie.
Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care trăieşte în
conştiinţa tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupas–– a constituit o creaţie originală a românilor,
care a evoluat în direcţia spiritului de unitate, întreţinut de limba şi religia româă”.
Pe calea „dreptului românesc” (Jus Valachicus), a dreptului consuetudinar sau obişnuielnic,
s-au transmis multe tradiţii şi instituţii ancestrale româneşti, socotite cu temei, contribuţii la
patrimoniul ştiinţific universal.

Feudalismul, stat feudal, constituire, cnezate, voievodate, țări.
Întrebări şi teme de dezbatere

1.Daţi exemplu de formaţiuni politice.
2. În ce secol a fost întemeiată Moldova?
3. Între ce ani a domnit Basarab?
4. Când a avut loc Lupta de la Posada?
84
5. Daţi exemplu de popoare migratoare în Transilvania.

Redactaţi referate cu următoarele teme:
1. Statul şi dreptul geto-dac.
2. Contextul European al formării statelor feudale romîneşti
Temele de control se transmit către tutore prin platforma eLearning. Rezultatele temelor de
control vor fi transmise de către tutore către studenţi prin platforma eLearning.
Bibliografie
Bucureşti, 2020
2. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013
2012
ORGANELE CENTRALE ALE STATULUI FEUDAL
85
Cuprins:
6.1. Introducere




6.1. Introducere
Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea feudală românească, domnia la

români a constituit elementul de referinţă în evaluarea unor norme juridice. Această instituţie,
asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are unele trăsături specifice, originale prin
reprezentativitatea şi funcţionalitatea ei.
86

- înţelegerea instituţiei Domniei;
- cunoaşterea particularităţilor instituţiei Domniei și a funcțiilor domnitorului;
- identificarea organelor centrale ale statului.
- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice acestei instituţii;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni specifice instituţiei Domniei.
Statele româneşti independente s-au format prin gruparea tuturor voievodatelor şi cnezatelor din
ţară în jurul voievodului întemeietor, care a devenit „mare voievod” şi a luat titlul de domn. Atât în
Ţara Românească, cât şi în Moldova, românii au adoptat ca formă de stat monarhia feudală, având
ca precedent Imperiul Bizantin, nu atât pentru că acesta – prin amintirile romane şi speranţele creştine
– exercita o anumită putere de atracţie, cât pentru că ideologia şi structurile bizantine puteau ajuta la
centralizarea statului şi la consolidarea independenţei. Domnia a folosit precedentul bizantin în multe
dintre elementele structurii sale: titulatura domnului, puterea absolută, concepţia teocratică asupra
puterii domneşti cu consecinţele ei (ungerea, cumulul prerogativelor laice şi bisericeşti), virtuţile
imperiale, asocierea la domnie etc.
87
Instituția centrală, cu putere supremă în stat, a fost domnia, care a apărut odată cu întemeierea
Ţării Româneşti şi a Moldovei. Ea este rezultatul firesc al unui proces de lungă durată, cu puncte
solide de sprijin în instituţiile anterioare: cnezate şi voievodate.
Titularul instituţiei domniei era „domnul” sau/şi „marele voievod”. Primul termen (dominus =
stăpân) exprimă calitatea sa de stăpân, de proprietar al întregului pământ al ţării, iar cel de-al doilea
reliefează caracterul militar (ostăşesc) al instituţiei.
Io este un titlu domnesc, purtat de domnitorii români din Moldova şi Ţara Românească în Evul
Mediu. Cea mai veche consemnare a acestei particule în Moldova datează din 1392, când Roman I
se intitulează într-un act al său „marele şi singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman
voievod stăpânind Ţara Moldovei de la munte, până la mare”. Originea particulei Io în titlul
domnesc a rămas un subiect de dispută între istorici.
Principalele teorii sunt:
 Io provine de la numele ţarului vlah Ioniţă Caloian, prin filieră bulgară, deoarece toţi ţarii
care i-au succedat i-au purtat numele.
 Io provine din grecescul „Ioannes”, care înseamnă „unsul lui Dumnezeu” sau „cel ales de
Dumnezeu”, ceea ce justifică prezenţa sa într-un titlu domnesc.
Domnia este o instituţie românească, originală: ea nu are corespondent în ţările vecine. Domnul
concentra în mâinile sale toate puterile statale, pe plan intern şi extern, limitele acestor puteri
regăsindu-se în principiul electivităţii, în normele juridice din Legea Ţării, în pravilele şi canoanele
bisericeşti. Pentru exercitarea conducerii statale, instituţia domniei dispunea de organe executive şi
consultative, atât la nivel central, cât şi local. Domnul sau domnitorul se înfăţişa ca unic reprezentant
al statului, al ţării.
Cadrul juridic pentru instituţia domniei îl constituie Legea Ţării, care cuprinde un ansamblu de
norme juridice obişnuielnice formate de-a lungul timpului.
Deşi întemeietorii ţării au creat fiecare câte o dinastie (Basarabii, respectiv Bogdăneştii), optând
implicit pentru principiul eredităţii, succesiunea tronului a fost cârmuită de principiul mixt
electiv-ereditar, principiu în baza căruia domnii erau aleşi pe viaţă de boieri şi de ţară (Adunarea
Stărilor), dintre fiii (chiar nelegitimi) sau fraţii domnului.
Cerinţele sistemului electiv-ereditar:
88
În primul rând, pretendentul la domnie trebuia să provină dintr-o familie domnitoare: puteau
solicita domnia, în egală măsură, fiii şi fraţii domnului decedat, fiii şi fraţii unui domnitor anterior şi
urmaşii acestora, legitimi sau nu (rudele în linie descendentă şi colaterală). Principiul primogeniturii
nu a fost recunoscut. Integritatea fizică era o condiţie necesară pentru accesul la domnie. De aceea,
concurenţii la domnie învinşi erau, de obicei, crestaţi la nas (ex. Ioan Joldea, mutilat de Alexandru
Lăpuşneanu).
În al doilea rând, potrivit dreptului obişnuielnic (Legea Ţării), moştenirea domniei putea fi
obţinută numai de bărbaţi. Femeile puteau intra numai în alcătuirea regenţei, în cazul în care urmaşul
la tron era minor.
În al treilea rând, se cerea ca pretendentul la tron să fie român, creştin-ortodox şi să nu fi fost
pedepsit pentru încercarea de uzurpare a tronului.
În al patrulea rând, pretendentul la domnie trebuia să fie ales sau recunoscut în anumite
modalităţi şi încoronat ca domn de boieri şi de ţară (Adunarea Stărilor).
Funcţionarea sistemului electiv-ereditar
Ca orice sistem dinamic, pe parcursul funcţionării sale, sistemul electiv-ereditar a cunoscut unele
transformări care au modificat, pe căi paşnice ori violente, regula eredităţii sau a alegerii.
a) Asocierea la domnie a reprezentat calea paşnică de a restrânge cercul destul de larg al rudelor
cu pretenţii la domnie. În asemenea situaţie, domnul aflat pe tron desemna un asociat la domnie.
Astfel, în Ţara Românească, Basarab I Întemeietorul a asociat la domnie pe fiul său Nicolae
Alexandru, acesta continuând să domnească şi după moartea tatălui său (1352-1364). La rândul său,
Nicolae Alexandru a asociat la domnie pe cei doi fii ai săi (Vladislav I şi Radu I).
b) Recomandarea a fost, de asemenea, o cale paşnică de a influenţa alegerea noului domn, pe
care domnul în scaun o adresa Adunării Stărilor cu privire la urmaş. Astfel, Ştefan cel Mare a propus
adunării să aleagă pe fiul său Bogdan cel Orb. Ştefăniţă Vodă l-a recomandat adunării pe Petru Rareş,
rudă nelegitimă a sa.
c) Luptele interne pentru scaunul domnesc au constituit o realitate şi în cele două state feudale
româneşti, declanşându-se ca urmare a rivalităţilor apărute între pretendenţii la tron. Grupuri de
boieri s-au aliat cu unul sau altul dintre pretendenţii la tron, generând lupte interne care au compromis
sistemul tradiţional şi au slăbit forţa statelor feudale. În multe situaţii, pretendenţii la scaunul
domnesc au apelat la ajutorul armat din partea unor state străine.
89
d) Numirea domnilor reprezintă etapa în care principiul electiv-ereditar este desfiinţat prin
hotărârea turcilor ca domnii să fie numiţi direct de către sultan.
Domnul, ca şef al statului, vârf al întregii ierarhii feudale, exercita atribuţiile în domeniul politicii
interne (administrativă, militară, legislativă şi judecătorească) şi externe (relaţiile de cooperare cu
statele vecine, încheierea unor tratate de alianţă etc.).
În monarhia feudală, toate puterile erau concentrate în mâinile monarhului. Domnul era şi şeful
puterii executive. În exercitarea prerogativei, domnul are dreptul şi misiunea de a asigura ordinea
internă, de a lua orice măsuri pentru păstrarea ordinii feudale.
El numeşte şi revocă toţi dregătorii, atât ai ţării, cât şi ai curţii, cărora le dădea porunci, verbal
sau în scris: prin „cărţi de poruncă”, pitace, hrisoave sau cărţi de judecată. Prin intermediul
dregătoriilor domneşti, el impune plata dărilor, constrângerea ţăranilor să execute muncile datorate
domniei şi stăpânilor de moşii, executarea hotărârilor judecătoreşti, în special a condamnărilor
capitale, reprimarea răzvrătiţilor, urmărirea răufăcătorilor, întoarcerea celor fugiţi din sate. Tot pentru
menţinerea ordinii feudale, domnul ţării are dreptul de a acorda privilegii şi ranguri boiereşti, de a
încuviinţa întemeierea de sate şi târguri, de a împământeni un străin, de a încuviinţa căsătoria fiilor sau
fiicelor de boieri în scopul de a se evita coaliţiile boiereşti ostile domniei şi mezalianţele, pe care
domnul le pedepsea.
Conferea domnului înalta calitate de comandant suprem al armatei. Începând cu secolul al

XV-lea, se formează armate regulate, conduse de dregători special instruiţi în domeniul purtării
războaielor.
Stabilirea unei autorităţi centrale de stat s-a datorat nu numai recunoaşterii ei de către majoritatea
populaţiei ţării, dar şi forţei armate de care au dispus domnitorii. Prin forţele armate pe care le-au
avut la dispoziţie, aceştia şi-au putut impune o autoritate care nu avea şi n-a avut niciodată limite
90
bine precizate. Obligaţiile externe, în special alianţele cu statele vecine, cele care decurgeau din
actele de vasalitate, ca şi războaiele de apărare au dus la întărirea forţei militare a statului.
Dacă la începutul existenţei statelor feudale româneşti obligaţia de a presta serviciul militar a
revenit doar celor cărora li se constituise de către primii domnitori o proprietate funciară, prin donaţie
sau prin recunoaşterea unei stări de fapt, şi cetelor acestora, cu timpul, sistemul a trebuit schimbat.
Apărarea ţării nu putea fi îndeplinită numai de efectivele recrutate din rândurile proprietarilor
funciari, cărora li se puteau adăuga detaşamente de mercenari. Ca atare, aportul chiar al
contingentelor de ţărani s-a dovedit foarte necesar. S-a impus în anumite cazuri obligativitatea
prestării serviciului militar de către toţi locuitorii valizi ai ţării, boieri, orăşeni sau ţărani. Când
războiul avea un caracter de apărare, efectivele armatei puteau creşte prin recrutarea tuturor
bărbaţilor în limita posibilităţilor de înarmare şi instruire.
Domnul putea oricând să concentreze toate forţele armate ale ţării, pe toţi bărbaţii care puteau
îndeplini serviciul militar. În timp de pace, unităţile formate din locuitorii ţării puteau fi trecute în
revistă de domn sau, cel puţin, de dregătorii lui. Cei care nu răspundeau la porunca domnitorului
erau foarte grav pedepsiţi. Populaţia obligată să vină sub arme nu primea niciun fel de indemnizaţie,
ba mai mult încă, trebuia să se întreţină prin propriile mijloace, să-şi facă sau să-şi achiziţioneze
echipamentul şi armamentul necesare.
Funcţia legislativă a domnului conferea acestuia dreptul de a emite hotărâri şi norme juridice cu
caracter general, adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului Domnesc şi al Adunării Stărilor.
La fel ca împăratul bizantin, domnul ţărilor române era unicul legiuitor, întruparea terestră a
„voinţei lui Dumnezeu”. De aceea prerogativa legiuitoare a domnului nu a fost contestată nici chiar
de turci. Această prerogativă a fost exercitată de domni direct, prin emiterea de acte normative –
care purtau numele de hrisov, aşezământ, testament şi legătură –, sau indirect, pe calea receptării
dreptului bizantin. Acesta a oferit domniei un sistem juridic evoluat şi complet, care permitea soluţii
pentru toate problemele laice şi bisericeşti. Dreptul receptat (canonic – prin pravile bisericeşti) a
venit în concurenţă cu obiceiul pământului („legea ţării”), care era un drept nescris, reclamând o
coordonare ce implica o putere de decizie din partea domniei, în fond, tot legislativă. Prerogativa
legiuitoare era exercitată de domn, de obicei, după consultarea cu Sfatul Domnesc şi chiar cu
Adunarea Stărilor.
91
Domnul reprezenta ţara în relaţiile externe, având dreptul de a încheia tratate, de a declara război
şi a încheia pace, de a trimite şi primi soli (dreptul de legaţie), de a da sprijin diplomatic supuşilor
săi. Cele mai importante atribuţii erau exercitate cu avizul Sfatului Domnesc şi, uneori, chiar cu acela
al Adunării Stărilor. După accentuarea dominaţiei otomane, turcii interzicând Ţărilor Române să
facă o politică externă proprie, Poarta nu a mai recunoscut domnilor această prerogativă. Practic însă,
domnii au continuat să încheie tratate cu statele străine, fie comerciale, fie politice. Încălcând
interdicţia, domnii încheiau în secret chiar tratate de alianţă cu state străine.
De asemenea, ei au continuat să acorde sprijin diplomatic supuşilor, ba, uneori, chiar să aibă
agenţi în unele capitale străine. Totuşi, odată cu pierderea dreptului de legaţie, în secolul al XVI-lea,
s-a recunoscut domnului de către turci dreptul de a avea, ca vasal, un agent permanent pe lângă
puterea suzerană, cu sarcina să-l reprezinte şi faţă de ambasadorii străini din Constantinopol. Acest
agent, numit „capuchehaie”, era un reprezentant diplomatic care trebuia să obţină aprobarea Porţii,
dar era decapitat de turci, în caz de hainire săvârşită de către domn. Existenţa lui a contribuit simţitor
la menţinerea autonomiei ţărilor.
Îşi găseşte originea în atribuţiile pe care voievozii, încă înainte de întemeierea statelor feudale,
le exercitau în ţinuturile peste care guvernau. Domnul era judecătorul suprem al tuturor supuşilor
săi; hotărârile judecătoreşti ale domnului aveau forţă juridică numai pe timpul vieţii acestuia.
Domnul avea dreptul să judece, în ultimă instanţă, orice pricină, putea prelua orice pricină de la
orice instanţă pentru a o judeca personal; avea dreptul de a pronunţa orice pedeapsă, să ierte pe orice
vinovat, să dea instrucţiuni („învăţătură”) dregătorilor cum să judece.
Domnul judeca, de obicei, împreună cu Sfatul Domnesc, care avea rol consultativ. Hotărârea era
pronunţată de domn, atât în cauzele civile, cât şi în cele penale. Domnul era singurul îndreptăţit să
acorde graţierea, chiar şi pentru fapte grave. Hotărârile domnului nu puteau fi atacate cu recurs.
Rolul principal în materie fiscală, în tot timpul orânduirii feudale, l-au avut domnii sau locţiitorii
lor. Astfel, numai cu aprobarea domnului se puteau introduce impozite noi, care, împreună cu cele
92
vechi, se percepeau la datele fixate numai de la locuitorii indicaţi de către acesta. Domnii au avut
nevoie de mijloace băneşti, percepute sub formă de dări, pentru întreţinerea curţii lor, pentru întărirea
continuă a aparatului statal de represiune, a instituţiilor administrative, judecătoreşti şi, în special, a
celor militare, care aveau şi misiunea de a apăra integritatea şi independenţa statului.
Evident că, pentru a putea strânge mijloacele necesare întreţinerii întregului mecanism de stat,
domnul a avut nevoie de un numeros aparat administrativ, central şi local, cu atribuţii bine precizate.
Activitatea acestui aparat, controlat cu grijă de domn, a fost strâns legată de nevoile statului aflat în
stare de pace sau război, precum şi de urmările lor. După pierderea independenţei statului, domnii,
pentru a face faţă numeroaselor sume de bani pretinse de turci, au făcut eforturi pentru a fi introdus
un număr mare de impozite.
Dispunând de autoritatea supremă, domnii fixau numărul şi cuantumul impozitelor, controlau
realizarea încasărilor şi luau măsuri împotriva agenţilor fiscali care nu depuneau o activitate susţinută
şi satisfăcătoare, hotărau pedepsele împotriva agenţilor abuzivi, dispunând ca, în cazuri excepţionale,
să fie încasate impozitele înainte de termenele obişnuite, să introducă impozite noi sau să le majoreze
pe cele vechi, să acorde unor persoane sau grupuri reduceri şi scutiri sau să anuleze scutirile parţiale
sau totale de la plata impozitelor de care se bucurase o parte a locuitorilor ţării.
Domnul, deşi, asemenea preoţilor, are dreptul să păşească în altar, nu este şeful bisericii, nu se
amestecă în problemele legate de dogma religioasă.
În exercitarea prerogativei sale, domnul are dreptul:
a) să decidă înfiinţarea de mitropolii, episcopii, mănăstiri sau mutarea reşedinţelor;
b) să numească şi să revoce mitropolitul, episcopii şi egumenii mănăstirilor;
c) să reglementeze competenţa de judecată a organelor bisericeşti şi să o coordoneze cu
competenţa organelor laice;
d) să reglementeze activitatea cultelor străine aflate în ţară;
e) să decidă sau să revoce închinarea unei mănăstiri către un aşezământ religios din străinătate.
În exercitarea acestei prerogative, domnul consultă Sfatul Domnesc sau, uneori, Adunarea
Stărilor. La numirea şi revocarea ierarhiilor bisericii, domnia respectă normele dreptului canonic.
Astfel, numirile sunt precedate de o alegere canonică, iar destituirile sunt urmate de „caterisire”.
Numirea mitropolitului şi a episcopilor se face de domn, după consultarea Sfatului Domnesc.
93
Învestitura o dă domnul prin încredinţarea cârjei arhiereşti. Numirea mitropolitului este adusă la
cunoştinţa Patriarhiei, căreia i se cere binecuvântarea pentru noul mitropolit.
Conducerea politică centrală a Transilvaniei a aparţinut voievodului, câtă vreme această

provincie s-a găsit sub stăpânirea Ungariei. Instituţia voievodatului este, în esenţa sa, dezvoltarea, la
scara întregii provincii, a unor vechi instituţii autohtone, pe care regii arpadieni le-au găsit la
cucerirea Transilvaniei: ducatele (voievodatele) din secolele X-XI. Această formă de organizare,
voievodatul, rămâne o instituţie specifică Transilvaniei în întreg regatul maghiar, imprimând o notă
particulară ţării Transilvaniei timp de aproape patru veacuri şi jumătate. Când puterea centrală trecea
prin momente de criză, voievodul Transilvaniei încerca să exercite şi alte prerogative regale,
urmărind fără încetare să realizeze în acest mod independenţa ţării pe care o conducea.
Voievodul numea, dintre slujbaşii săi mai apropiaţi (familiares), pe vicevoievod sau pe comiţii
comitatelor. Având dreptul de a convoca Congregaţiile generale şi de a le conduce lucrările,
voievodul avea largi posibilităţi să-şi impună voinţa sa în această adunare, alcătuită din reprezentanţii
comitatelor şi ai bisericii.
Ca şef al armatei care se recruta în Transilvania, voievodul avea largi atribuţii militare, iar ca
reprezentant al regelui ungar şi în calitatea sa de latifundiar, era administratorul veniturilor regale,
din care îşi reţinea o treime.
În fine, voievodul avea întinse privilegii judecătoreşti. Autoritatea jurisdicţională a voievodului
este însă, treptat, redusă, datorită intervenţiei puterii regale, numai asupra comitatelor care existau în
Transilvania: Hunedoara, Alba, Târnava, Cluj, Dăbâca şi Solnocul Interior. Dar chiar şi în aceste
comitate existau unele aşezări urbane, în jurul ocnelor şi minelor, sustrase jurisdicţiei voievodale,
cum erau Clujul, Dejul, Turda etc. La aceste scutiri se adăugau cele acordate latifundiilor
ecleziastice, cum au fost cele atribuite bisericii catolice din Alba Iulia sau din Cluj-Mănăştur. Nici
teritoriile locuite de saşi şi secui nu erau supuse jurisdicţiei voievodale, dar, în secolul al XIV-lea,
voievodul, devenind şi comite al secuilor, dobândeşte dreptul de jurisdicţie şi asupra acestora din
urmă. Încercările regilor unguri de a limita jurisdicţia voievozilor s-au lovit adesea de împotrivirea
acestora, conduşi de o puternică dorinţă de autonomie.
În lipsa voievodului, prerogativele sale erau exercitate de un locţiitor (vicevoievod).
94
După despărţirea Transilvaniei de regatul ungar şi organizarea ei ca principat sub suzeranitatea
Imperiului Otoman (1541), ţara este condusă de un principe. Principatul autonom al Transilvaniei
cuprindea cele şapte comitate din fostul voievodat, scaunele săseşti şi secuieşti, cele trei districte
(Braşov, Făgăraş, Bistriţa), comitatele din „Partium” (Arad, Zarand, Bihor, Solnocul Exterior,
Solnocul de Mijloc, Crasna, Satu Mare şi Maramureş), Banatul şi câteva comitate din Ungaria de
Sus. Principele era ales de Dietă.
Poziţia constituţională şi îndatoririle politice ale principelui au fost pentru prima dată fixate în
linii mari de către Dietele care s-au întrunit între anii 1512 şi 1545. Acestea au stabilit că principele
era obligat să asigure privilegiile şi drepturile claselor privilegiate şi că va fi ajutat în întreaga sa
activitate de un concilium intimum, alcătuit din câte şapte reprezentanţi pentru fiecare naţiune
privilegiată (maghiari, saşi şi secui). Compilatae Constitutiones au precizat mult mai detaliat
obligaţiile principelui faţă de clasele privilegiate: respectarea religiilor recunoscute în statul feudal,
menţinerea tuturor privilegiilor care fuseseră anterior acordate nobililor maghiari, saşi şi secui, a
tuturor hotărârilor luate de Dietă, garantarea averilor claselor stăpânitoare. De subliniat că legiuirea
Compilatelor îl obligă pe principe să nu rupă legătura cu Poarta, urmărind să transpună în lege o
stare de fapt.
După obţinerea confirmării de la Poartă, principii erau obligaţi, sub prestare de jurământ, să
confirme că vor respecta aceste condiţii impuse de obicei şi de legi – cunoscute şi sub numele de
„capitulaţii”. În domeniul legislativ, principele convoca Dietele (comitia), fixându-le locul şi data
întrunirii, având şi dreptul de iniţiativă legislativă (propositiones). După votarea proiectelor
dezbătute în Dietă, revenea principelui dreptul de a le aproba pentru a deveni legi obligatorii. În
calitate de şef al statului, principele era şeful puterii executive, având dreptul de a numi în funcţiile
publice. Tot în această calitate încheie convenţii şi tratate cu ţările străine, conferă titluri de nobleţe
şi este îndrituit să declare război sau să încheie pacea. Ca şef al cultelor, principele supraveghează
întreaga activitate religioasă din ţară, numeşte şi confirmă înalţii prelaţi etc.
Principele era, totodată, judecătorul suprem al ţării atât în materie civilă, cât şi penală, putând
acorda dreptul de paloş oricărei obşti. Lui îi revenea şi dreptul de a graţia, amnistia sau de a comuta
pedepsele. În fine, principele era îndrituit de a înnobila diferite persoane, de a legitima prin rescript
pe copiii născuţi ilegitimi, de a moşteni patrimoniul magnaţilor decedaţi fără erezi, de a organiza
iarmaroace şi târguri etc.
95
Sfatul Domnesc era considerat organ central al puterii cu atribuţii precise, de natură să
garanteze respectarea de către domn a intereselor economice, financiare, sociale şi politice ale
marilor boieri. Cele mai importante personalităţi ale nobilimii (marii boieri) făceau parte din Sfatul
Domnesc, numărul acestora fiind stabilit la doisprezece abia în secolul al XVI-lea.
Aflându-se în imediata apropiere a domnului, Sfatul îndeplinea atribuţii strâns legate de
competenţele acestuia, având următoarele competenţe:
a. Politice. Cu privire la politica internă, Sfatul Domnesc avea datoria să îl informeze pe domn
asupra stării de spirit din ţară şi din rândurile boierimii. Atribuţiile de politică externă sunt dovedite
documentar, spre deosebire de cele referitoare la politica internă. Domnul se sfătuia cu Sfatul
Domnesc la încheierea tratatelor. Când contracta faţă de suzeranii străini o legătură de vasalitate,
domnul era însoţit de boierii sfatului, care îndeplineau şi ei ritualul feudal (secolele XIV-XV). Chiar
în secolul al XVI-lea, încheind un tratat, domnul îl semna împreună cu doisprezece boieri ai sfatului.
În relaţiile cu turcii, domnii consultau Sfatul Domnesc asupra oricărei noi orientări. Astfel a procedat
Petru Aron în 1456, când a hotărât să plătească turcilor haraciul. Şi tot astfel a procedat Mihai
Viteazul în 1594, când a pornit război contra turcilor
b. Judiciare. Sfatul Domnesc era organul cu care domnul se consulta la împărţirea dreptăţii.
Domnul avea un dublu interes în această participare: tehnic, pentru că nu cunoştea normele pravilei
sau obiceiurile aplicabile; politic, pentru că astfel solidariza clasa feudală cu hotărârile sale.
Participarea boierilor la judecata domnească le sporea acestora prestigiul şi veniturile.
Sfatul Domnesc nu era o instanţă de judecată. Membrii lui îl ajutau pe domn în cercetare şi
judecată. Dregătorii aveau rol consultativ, hotărârea fiind luată de domn. În opinia unor istorici,
Sfatul Domnesc şi domnul constituiau instanţa supremă de judecată.
În calitate de organ consultativ al domnului, competenţele Divanului în domeniul judiciar,
precum şi prerogativele domnului, sunt nelimitate. Atribuţiile Sfatului Domnesc în materie judiciară
vizau, în special, cauze cu privire la stăpânirea de moşii sau cauze având ca obiect acte de trădare,
pe care domnul nu le judeca singur.
Sfatul Domnesc avea şi atribuţii pe care astăzi le-am cataloga ca aparţinând domeniului notarial.
Părţile care încheiau orice învoială se prezentau în faţa boierilor sfatului, aceştia încheiau un zapis
sau o carte de mărturie, care era o dovadă autentică.
96
c. Financiare. Domnul era obligat să consulte sfatul când dorea să înfiinţeze o dare nouă sau să
evite evaziunea de la cele vechi. Consultarea sfatului mai avea şi valoarea unei justificări faţă de
reprezentanţii clasei feudale. Când situaţia devenea mai grea din punct de vedere fiscal, domnul
recurgea la Adunarea Stărilor. Consultarea Sfatului Domnesc nu avea semnificaţia unui control din
partea ţării asupra modalităţii de stabilire a dărilor de către domnie.
d. Bisericeşti. Sfatul Domnesc era consultat de domn în toate problemele importante care
priveau biserica. El participa la înfiinţarea unei eparhii, la mutarea unei mitropolii sau episcopii de
la o reşedinţă la alta. Astfel, la mutarea mitropoliei Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş la
Târgovişte, domnul s-a sfătuit cu clerul înalt şi cu toţi boierii mari şi mici.
În Ţara Românească şi în Moldova, alegerea ierarhilor bisericii (mitropolit şi episcopi) se făcea
de către un sobor convocat de domn şi compus din episcopi, Sfatul Domnesc şi egumenii
principalelor mănăstiri.
e. Militare. Sfatul era consultat în problemele militare importante. În Moldova (sfârşitul
secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea), au figurat în sfat unii viteji, oameni cu calităţi
militare deosebite, dovedite în război; iar de la Ştefan cel Mare, pârcălabii. În acelaşi scop, făceau
parte din sfat comandanţii militari: marii vornici, marele spătar, hatmanul.
Despre un sistem închegat al dregătorilor putem vorbi începând cu domniile lui Mircea cel
Bătrân în Ţara Românească şi Alexandru cel Bun în Moldova, care au asigurat construcţia unui
aparat de stat, la nivelul central şi teritorial, apt să aducă la eficientă executare atribuţiile stabilite.
Dregătorii erau împărţiţi în două clase: clasa dregătorilor centrali, care îşi exercitau atribuţiile la
curtea domnească, şi clasa dregătorilor de judeţ sau ţinuturi, care funcţionau în oraşele (târgurile)
reşedinţă de judeţ sau ţinut.
La rândul lor, dregătorii centrali şi cei locali erau specializaţi în funcţie de atribuţiile care le
reveneau, existând, astfel, dregători civili, dregători militari, dregători judiciari şi dregători
financiari.
Marii dregători
a) Cel mai înalt dregător era marele logofăt, şeful cancelariei domneşti, purtătorul marelui
sigiliu domnesc cu care întărea actele domneşti. Prin urmare, marele logofăt dispunea de o autoritate
în baza căreia supraveghea toate activităţile legate de dreptul de proprietate, de la întocmirea
97
documentelor cancelariei domneşti şi până la cercetări întreprinse de acesta în cadrul litigiilor care
aveau ca obiect dreptul de proprietate. Împotriva hotărârilor date de marele logofăt, se putea face
apel în faţa domnitorului. Verifica probele scrise prezentate de părţi în procese, stabilind dacă
înscrisurile prezentate sunt falsificate. Marele logofăt sau unul dintre subalternii săi scria şi punea
pecetea domnească pe documentele prin care se confereau imunităţile judiciare. Tot în sarcina
marelui logofăt intra atribuţia de a recomanda folosirea procedurii cu jurători, în situaţia în care
celelalte probe din cadrul procesului erau neconcludente. La avizul marelui logofăt, care, în prealabil,
cercetase registrele domneşti, precum şi orice altă probă considerată concludentă, domnul şi Sfatul
Domnesc eliberau duplicate după actele de proprietate pierdute.
b) Întreaga administraţie a curţii domneşti era condusă de marele vornic, care răspundea şi de
paza graniţelor ţării. Iniţial, acest mare dregător a avut atribuţii militare şi judecătoreşti. Datorită
funcţiilor îndeplinite, este trecut în fruntea tuturor dregătoriilor din Sfatul Domnesc. Din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, marele vornic îi judeca pe criminali, pe tâlhari, precum şi pe cei
vinovaţi de adulter, pe care îi putea condamna la moarte şi îi putea executa prin spânzurătoare. În
Moldova, marii vornici au avut atribuţii militare în cadrul teritoriilor formate din ocoalele curţilor
domneşti, având astfel în subordine cea mai puternică armată a ţării.
c) Marele postelnic era translatorul domnului şi dregătorul care se ocupa de relaţiile ţării cu alte
state. Avea în subordine întreg personalul curţii domneşti, asupra căruia avea şi atribuţii
judecătoreşti. Era comandantul beşliilor, aceştia fiind oştenii însărcinaţi cu paza diplomaţilor trimişi
la Constantinopol şi în Crimeea. În temeiul acestor atribuţii, marele postelnic era obligat să cunoască,
pe lângă alte limbi străine, şi limba turcă. În lipsa marelui logofăt şi a marelui vornic, marele
postelnic era cel care stabilea procedura în procesele judecate de către domn împreună cu sfatul.
d) Marele vistiernic avea ca atribuţie principală stabilirea şi strângerea veniturilor statului,
asigurarea mijloacelor necesare pentru întreţinerea curţii domneşti şi a armatei regulate. Avea
obligaţia de a ţine contabilitatea (catastifele) vistieriei, precum şi de a judeca procesele cu privire la
stabilirea şi încasarea dărilor. Marele vistiernic avea o mare responsabilitate legată de modul cum
erau gestionaţi banii vistieriei. Acesta putea fi oricând controlat de către domn, de membrii Sfatului
Domnesc sau de comisii speciale. Verificările puteau dura mai multe zile, timp în care membrii
comisiei şi marele vistiernic nu puteau părăsi sala tezaurului. Dacă în urma controlului era
identificată o lipsă în gestiunea vistieriei, marele vistiernic era mazilit din funcţie şi obligat sa suporte
98
paguba. Spre deosebire de ceilalţi mari dregători ai sfatului, marele vistiernic avea în subordine un
personal extrem de numeros şi cu o pregătire specială.
e) Marele spătar era cel care păstra spada domnească şi purta la ceremonii însemnele puterii
domneşti; era militar de carieră, cu atribuţii directe în organizarea şi comanda forţelor armate. Acesta
putea fi trimis oricând de către domn să facă anchete la faţa locului, atunci când Sfatul Domnesc
aprecia că probele prezentate de părţi nu sunt concludente. Marele spătar putea fi delegat de către
domn să cerceteze diferite litigii de hotare dintre proprietarii funciari. În asemenea situaţii, marele
spătar aduna megieşii din zonă, care cunoşteau hotarele moşiilor, le citea plângerile părţilor.
Procedura era finalizată prin depunerea jurământului în biserică, de către megieşi, cu privire la
amplasamentul hotarelor.
f) Portarul Sucevei şi hatmanul. Portarul Sucevei a fost unul dintre dregătorii cu atribuţii
militare speciale, iniţial fiind comandant al garnizoanei reşedinţei domneşti. Dregătoria a fost
înfiinţată de Ştefan cel Mare, având misiunea de a apăra cetatea de scaun. Dregătoria a căpătat
atribuţii militare extinse în timpul celei de a doua domnii a lui Petru Rareş, începând cu anul 1541,
fiind menţionată şi sub denumirea de hatman. Hatmanul era conducătorul întregii armate. În timp de
pace, o parte dintre oşteni erau folosiţi pentru strajă la palatul hatmanului sau erau trimişi de către
acesta să îndeplinească funcţii interne. În Sfatul Domnesc, hatmanul purta un baston roşu împletit
cu fir de aur, pe care, în vreme de război, în tabără, îl înlocuia cu un buzdugan. Termenul „hatman”
a fost împrumutat de la polonezi, unde circula sub forma „hetman”, provenit de la cuvântul german
„Hauptmann” = căpitan.
g) Marele paharnic se ocupa cu buna gospodărire a pivniţelor domneşti, precum şi cu
organizarea protocolului domnesc. Avea îndatorirea de a percepe dările cuvenite domnitorului din
regiunile viticole ale ţării şi de a aproba începutul culesului anual de vie. Putea lua măsuri cu caracter
administrativ care constau în supravegherea executării muncilor la viile domneşti, putea acorda
scutiri de taxe şi putea judeca pricini care aveau ca obiect colectarea taxelor menţionate sau dreptul
de proprietate asupra viilor.
h) Marele clucer avea sarcina de a colecta dările în unt, miere şi pâine cerute de turci. Pentru
bucătăria domnească, se ocupa de aprovizionarea cu sare şi vânat.
i) Marele sulger era însărcinat cu strângerea sulgiului (dare percepută în Evul Mediu în Ţările
Române pentru vitele sau oile tăiate ori pentru vacile cu lapte). Se ocupa deci cu aprovizionarea cu
carne a curţii domneşti şi a armatei şi era şeful măcelarilor. Primea bani de la vistierie pentru a
99
cumpăra vite pentru curte şi se ocupa de vitele confiscate în ţară. Avea, printre atribuţii, şi
organizarea meselor şi a banchetelor de la curtea domnească.
j) Marele stolnic era dregătorul de curte care se îngrijea de organizarea meselor domnului. În
împrejurări mai deosebite sau la sărbători, el îl servea pe domn, gustând mâncărurile înaintea
acestuia, spre a se dovedi că nu erau otrăvite. Subalternii acestuia strângeau dijmă din peştele prins
în Dunăre şi în bălţi. Subalternii stolnicului alcătuiau o categorie militară.
k) Marele comis avea sub supravegherea sa toate grajdurile domneşti, împreună cu slujitorii
potcovari şi rotari. El se număra printre boierii de Divan care încasau de la fiecare moară de apă – o
dată la fiecare trei ani – o dare pentru folosul său personal. Acestui dregător îi revenea sarcina de a-i
antrena din punct de vedere militar pe fiii domnitorului.
l) În Ţara Românească a existat un dregător special, banul, considerat cel mai important
dregător, acestuia revenindu-i administrarea Olteniei, comanda armatei din această regiune şi
judecarea proceselor. Această dregătorie era întâlnită şi în unele ţări europene. Cu rangul ban este
asociat adesea şi termenul slav pan (domn).
În Ţara Românească, banul apare în Sfatul Domnesc în timpul lui Mircea cel Bătrân. Banul era
comandantul oştirilor din Oltenia, iar în lipsa domnului, al tuturor oştirilor Ţării Româneşti. Steagul
său purta numele de grapă. De la denumirea folosită pentru soţia banului provine toponimul
Băneasa.
Consiliul era alcătuit din următorii dregători: magister curiae (prefectul curţii), un majordom
care avea în competenţa sa administrarea curţii principelui; gladifer (spătarul), şeful gărzii personale
a principelui şi comandantul suprem al oştilor transilvănene; summus cancellarius et secretarius
(logofătul), şeful cancelariei statului şi păstrătorul peceţii principatului transilvănean; thesaurarius
(vistiernicul), mai-marele finanţelor ţării; camerarius aut cubicularius (postelnicul), secretarul
principelui, mai-marele camerelor de locuit ale acestuia; magister mensarum (stolnicul), mai-marele
bucătăriei principelui; iudex seu palatinus curiae (vornicul), şeful justiţiei; magister pincernarum
(paharnicul), cel care se îngrijea de pivniţa cu băuturile principelui; magister agasonum (comisul),
mai-mare peste grajdurile şefului statului. Acestor dregători principali li se mai adăugau: un
intendent, care se ocupa cu aprovizionarea, un căpitan de aprozi, care se ocupa cu educaţia militară
100
a fiilor de nobili care îşi făceau stagiul la curtea principelui, şi un şef al poştelor, însărcinat cu
primirea şi distribuirea corespondenţei.
Conform dispoziţiilor normative, numărul membrilor Consiliului era de minimum doisprezece,
obligaţi să depună jurământ faţă de principi şi faţă de stat. În ceea ce priveşte atribuţiile Consiliului,
legile menţionate precizează că datoria acestuia este să îl consilieze pe principe în conformitate cu
legile în vigoare.
După instaurarea stăpânirii austriece, Diploma Leopoldină prevedea că pe lângă guvernator va
funcţiona un Consiliu intim, alcătuit, iniţial, din douăsprezece persoane, după modelul celui din
epoca Principatului independent. Începând cu anul 1693, acest consiliu se transformă într-un organ
extins, condus de guvernatorul Transilvaniei (gubernium) şi alcătuit din comandantul suprem al
trupelor, şeful cancelariei, tezaurarul, preşedintele Dietei şi un număr de doisprezece consilieri
intimi.
Guberniul este organul executiv al puterii centrale, cu atribuţii în administrarea ţării în numele
regalităţii. Dacă guvernatorul era reprezentantul împăratului, guberniul este organul prin care
centralismul politic implementează regulile specifice în toate domeniile vieţii sociale şi de stat. Purta
denumirea de Înaltul Guberniu Regesc al vestitului Mare Principat al Transilvaniei sau Înaltul
Consiliu Gubernial Regesc. Avea reşedinţa la Sibiu, dezbătea, sub conducerea guvernatorului regesc
şi a celor doisprezece consilieri guberniaţi intimi, problemele politice, economice şi religioase în
numele principelui moştenitor, cu cea mai mare autoritate pe teritoriul întregului principat.
Pentru a-şi asigura dominaţia şi controlul asupra Transilvaniei, habsburgii au înfiinţat în anul
1694 o cancelarie aulică, cu sediul la Viena, organ prin intermediul căruia Curtea imperială
supraveghea activitatea guvernatorului şi guberniului. Era condusă de un cancelar numit de către
împărat dintre membrii marii nobilimi, acesta fiind purtătorul de cuvânt al împăratului. În subordinea
sa se aflau consilieri aulici, referenţi, secretari, un registrator care încasa taxele, un expeditor, un
protocolist, dieci, înregistratori şi secretari sau notari juraţi şi alţi funcţionari mărunţi.
Adunarea obştească, numită în documentele istorice „sobor”, „mare sobor”, „sfat de obşte” şi
chiar „adunare a toată ţara”, este unul dintre organele reprezentative caracteristice ale orânduirii
statale feudale, alături de instituţia domniei şi de Sfatul Domnesc. Acest organism era alcătuit din
101
clasele sociale privilegiate, fiind excluşi ţăranii şi, de cele mai multe ori, şi orăşenii. Avea drept
principale atribuţii alegerea domnului şi soluţionarea problemelor importante de politică, cum ar fi:
recunoaşterea suzeranităţii, plata tributului, declararea stării de război sau încheierea păcii, crearea
sau desfiinţarea de impozite, statutul ţărănimii. La fel ca instituţiile domniei şi Sfatului Domnesc,
Adunarea obştească are un caracter de instituţie fundamentală a statului feudal.
În societatea nobililor din Transilvania, care aveau dreptul să participe la viaţa publică centrală,
se organizau adunări în cadrul unui comitat sau al mai multor comitate, numite Congregaţii. Se
întruneau şi adunări ale naţiunilor privilegiate: adunări ale secuilor, la Odorhei; ale saşilor, la Sibiu.
La aceste adunări participau reprezentanţi ai populaţiei secuieşti sau săseşti care nu intrau în
subordonare feudală.
O structură de drept public, specifică epocii în care populaţia autohtonă a fost supusă, a apărut
după înfrângerea răscoalei ţărăneşti din 1437, numită Dietă (Dieta vel Congregatio generalis trium
partium). Hotărârile acestui organism erau luate pe bază de înţelegere (Unio trium nationum), de
către reprezentanţii naţiunilor privilegiate: nobilii, secuii şi saşii. În perioada Marelui Principat al
Transilvaniei au avut loc 101 Diete.

Domnia constituie o creaţie instituţ ională românească, originală. Ea a apărut ca treaptă
superioară în evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma “ţărilor”, cnezatelor şi
voievodatelor. O asemenea instituţie, cum era domnia, nu a avut corespondent la statele vecine.
Denumirea însăşi este românească, pusă de cărturari în legătura cu latinescul dominus,
mare conducător militar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod şi domn, în
succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi inovaţia.
În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul bisericii ortodoxe,
ceea ce însemna asentimentul (vointa) întregii ţări, a creştinilor ortodocşi. Si nu în ultimul rând,
domnii celor două ţări româneşti (Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în activitatea şi afirmarea
instituţiei domniei pe normele de drept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute la acea vreme.
Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi, normele de drept (legea) a constituit întotdeauna
102
un element important în afirmarea unor momente şi instituţii româneşti. Normele de drept au fost
acelea care au stimulat conştientizarea factorului politic de prezenţa momentului oportun pentru a
acţiona într-o direcţie sau alta.

Domnia, ereditatea, Sfatul Ţării, voievodul, dregătoria, logofătul, postelnicul, banul, vornicul,
Scaunul de judecată.
1. Funcţiile şi prerogativele domniei sunt date de:
a. funcţia legiuitoare;
b. funcţia executivă;
c. funcţia legiuitoare, funcţia executivă şi funcţia judecătorească.
2. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,
exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii externe:
a. iniţiază politica externă a statului, întreţine relaţii de cooperare cu statele vecine, semnează
tratate, trimitea şi primea soli.
b. declara război şi fixa tributul şi sumele ce trebuiau plătite de cei învinşi ;
c. trimitea daruri în numele şării la cei învinşi.
3. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,
exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii interne:
a. administrative (numea dregătorii în funcţii, acorda privilegii şi ranguri nobiliare, bătea
monedă, instituia sistemul de impozite etc.), militare (comandant suprem al armatei), legislative
(emitea hotărâri şi norme juridice cu caracter general care erau adoptate, de regulă, cu acordul
Sfatului domnesc), judecătoreşti (reprezenta suprema instanţă judecătorească);
103
b. dirija numirea dregătorilor în funcţii şi emiterea de norme juridice de către Sfatul domnesc şi
Adunarea stărilor ;
c. emitea hotărâri şi norme juridice care aveau forţă juridică şi atunci cînd nu mai era în viaţă.
4. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa a fost
înlocuită de :
a. locotenenţa domnească ;
b. Sfatul domnesc ;
c. Adunarea stărilor privilegiate.
5. Organele centrale comune instaurate în Transilvania aflată sub stăpânire străină au fost:
a. parlamentul
b. ministerele
c. ambele.
Bibliografie
1. ENE-DINU CORNELIA, Istoria Statului și Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
București, 2020
ORGANIZAREA IINTERNĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE
Cuprins:
7.1. Introducere
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare
104
7.1. Introducere
Pentru asigurarea ordinii feudale, încă de la întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, instituţia
domniei a avut în subordine funcţionari regionali şi locali. La început, aceşti funcţionari erau grupaţi
în jurul curţilor domneşti, fiind conduşi de un vornic.
Organizarea administrativ-teritorială a statelor feudale româneşti a cunoscut evoluţia firească
determinată de schimbările produse de-a lungul secolelor de feudalism, fiind expresia gradului de
consolidare a acestora (statelor).

- Studierea şi aprofundarea acestor noţiuni;
- Însuşirea cunoştinţelor juridice;
- Definirea acestora cu uşurinţă.

- Înţelegerea anumitor termeni juridici;
- Argumentarea cu date şi fapte oferite de acest capitol
105
Timpul alocat unităţii: 2h
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare
Unitatea administrativ-teritorială de bază a statelor feudale româneşti a fost, până în zorii

epocii moderne, satul. O bună perioadă de timp, multe sate din Moldova şi Ţara Românească şi-au
menţinut autonomia, alcătuind satele libere moşneneşti sau răzeşeşti; domnia nu avea asupra acestora
decât o autoritate teoretică, conducerea lor administrativă aparţinând obştilor săteşti.
În perioada feudalismului dezvoltat, multe dintre satele libere au fost aservite, devenind
proprietate domnească, boierească sau mănăstirească. O categorie distinctă de sate au format-o
sloboziile, acele sate fie nou întemeiate, fie repopulate, pentru care domnul acorda scutiri de dări şi
de munci datorate domniei sau stăpânului feudal, pe o perioadă determinată (unu-zece ani). Scutirile
se acordau pentru toate dările, cu excepţia birului, şi pentru toate muncile, cu excepţia îndatoririlor
militare.
Cele mai vechi subdiviziuni administrative sunt judeţele în Ţara Românească şi ţinuturile în
Moldova. Acestea erau unităţi administrativ-teritoriale intermediare, între sate şi puterea centrală de
stat, cu originea în formaţiuni anterioare centralizării statale (uniunile de obşti), aşezate pe unităţi
geografice naturale (văi de râuri). Prima menţiune a judeţului a fost făcută la data de 3 octombrie
1385.
Denumirea de judeţ vine din limba latină judicium, care înseamnă scaun de judecată, aspect ce
pune în evidenţă importanţa activităţii de soluţionare a litigiilor de către conducătorii judeţelor. În
fruntea judeţelor se aflau dregătorii locali, reprezentanţi ai puterii centrale, numiţi judeţi, sudeţi,
vornici sau bani. Ei aveau atribuţii fiscale, administrative, militare şi judecătoreşti.
În secolele XVI-XVII, în Ţara Românească existau 16 judeţe, iar în Moldova 24 de ţinuturi.
Organizarea târgurilor şi a oraşelor
Oraşele aveau o organizare proprie, care le conferea o anumită autonomie şi un statut juridic
privilegiat. Populaţia oraşelor şi a târgurilor era compusă din meseriaşi, negustori şi ţărani şi avea
106
dreptul să-şi aleagă o conducere proprie, cu atribuţii multiple, peste care se suprapunea autoritatea
dregătorilor domneşti.
În Ţările Române, oraşele au apărut înainte de întemeierea statelor feudale româneşti, din
necesităţi economice, în puncte dictate de aceste necesităţi. Începând cu secolul
al XIII-lea, existenţa oraşelor a fost stimulată atât de nevoile interne ale schimbului de produse, cât
şi de comerţul internaţional, care găsea în aceste ţări pieţe de desfacere şi drumuri de tranzit către
porturile Mării Negre. Poziţia geografică a celor două ţări a constituit, din cauza războaielor dese, o
piedică în dezvoltarea oraşelor.
Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone:
a) vatra târgului, adică centrul urban, compus din clădiri, împrejmuiri, uliţe;
b) hotarul târgului, format din terenul înconjurător, cultivat de târgoveţi: vii, livezi, izlaz, fâneţe,
mori, iazuri;
c) ocolul târgului, compus din mai multe sate alcătuind o unitate gospodărească şi care ascultau
de ocol, adică de dregătorii domneşti ai târgului.
Toate satele din ocolul târgului erau domneşti, distincte de satele mănăstireşti sau boiereşti, şi
administrate de reprezentantul domnului, care avea atribuţii administrative şi judecătoreşti în acel
târg.
Oraşele, fiind colectivităţi închise, nu permiteau aşezarea unui nou-venit pe teritoriul lor, fără
învoirea conducerii orăşeneşti, iar uneori şi a domniei. Administraţia orăşenească, aproape aceeaşi
în Ţara Românească şi în Moldova, se caracterizează prin coexistenţa a două categorii de organe
administrative:
a) unele alese de colectivitatea orăşenilor, care cuprind judeţul şi pârgarii în Ţara Românească,
pe şoltuz sau voit şi pârgi în Moldova, iar în ambele ţări, ca organ suprem, adunarea generală a
orăşenilor. Alegerea acestor reprezentanţi se făcea de către locuitorii statornici ai oraşului, pe timp
de un an;
b) altele numite de domn sau de persoana căreia domnul îi cedase târgul, care cuprind pe vornicul
de târg, pârcălabul de oraş şi alţi dregători cu caracter administrativ sau fiscal.
Şoltuzul sau judeţul, împreună cu pârgarii, repartizau între orăşeni dările aşezate global asupra
oraşului, precum şi locurile de muncă în ţarina târgului, în funcţie de averea fiecăruia. Şoltuzul avea
atribuţii de poliţie în oraş: el răspundea de liniştea publică, având dreptul să aresteze şi să amendeze
persoanele care încălcau regulile oraşului. Şoltuzul şi pârgarii au avut, încă din momentul apariţiei
107
funcţiei, dreptul de judecată în unele cauze civile sau penale ale orăşenilor din respectivul oraş sau
apărute între orăşeni şi persoanele străine. Competenţa lor cuprindea atât vatra, cât şi hotarul târgului.
În ceea ce priveşte pricinile penale, se pare că această competenţă privea mai ales certurile şi furturile
dovedite în târg.
Un alt organ administrativ orăşenesc era adunarea generală a orăşenilor, compusă din toţi
locuitorii oraşului cu drept de vot. Ea se întrunea cel puţin o dată pe an, când erau aleşi conducătorii
oraşului: şoltuz (judeţ) şi pârgari. Ea era convocată în cazuri speciale, cum ar fi introducerea unei
noi taxe în sarcina oraşului sau înstrăinarea de către domn a unei părţi din hotarul oraşului.
În afară de organele alese, în oraşe era numit de către domnitor câte un vornic de târg, cu
atribuţii fiscale şi judecătoreşti. Ca reprezentant al domnului, el strângea veniturile cuvenite acestuia:
cisla birului, dijma din produsele agricole şi din vii, deseatina de la stupi, vama târgului, venitul de
la morile domneşti etc. Tot vornicul supraveghea ca oamenii din satele ocolului să execute muncile
şi slujbele cuvenite domniei. Vornicul avea şi atribuţii judecătoreşti şi scaun de judecată în mijlocul
târgului. El judeca mai ales plângerile locuitorilor împotriva impunerilor abuzive.
Normele juridice după care se conduceau oraşele erau cele cuprinse în obiceiul pământului, care
avea uneori particularităţi de la un oraş la altul, sau cele de drept bizantin, cuprinse în nomocanoanele
aflate în circulaţie.
Statul feudal a avut ca suport fundamental biserica, motiv pentru care aceasta s-a bucurat de un
sprijin consistent din partea statului: biserica a beneficiat constant de donaţii în terenuri cultivate de
ţăranii aserviţi sau robi. În Ţara Românească, în timpul domniei lui Nicolae Alexandru Basarab, a
luat naştere Mitropolia Valahiei la Curtea de Argeş, recunoscută în 1359 de Patriarhia de la
Constantinopol, care avea în subordine episcopiile de la Severin, Râmnicu-Vâlcea şi
Buzău. Mitropolia din Moldova a devenit dependentă de Patriarhia de la Constantinopol în anul
1401, având în subordine episcopiile din Roman, Rădăuţi şi Huşi.
Biserica a fost organizată pe baze feudale: în vârful ierarhiei ecleziastice se aflau mitropoliţii,
urmaţi de episcopi, protopopi, stareţi, preoţi etc. Aşezămintele bisericeşti, în primul rând
mitropoliile, episcopiile şi mănăstirile, au fost înzestrate cu donaţii funciare, în special din partea
domnilor. Astfel, ele au devenit mari domenii feudale care cuprindeau pământuri arabile, păduri,
108
heleşteie, moşii, bălţi, lucrate de ţărani dependenţi şi de robi. Înzestrate adesea cu imunităţi, aceste
domenii asigurau înalţilor ierarhi o poziţie influentă în mecanismul statului feudal. Dacă situaţia
social-politică a clerului înalt era asemănătoare celei a boierilor, clericii de jos suportau, alături de
ţăranii din parohiile lor, toate obligaţiile feudale, ajungând uneori în stare de aservire, depinzând,
astfel, mai mult de proprietarul feudal decât de ierarhia lor duhovnicească.
Între conducerea superioară a bisericii şi cea de stat existau relaţii de strânsă colaborare şi sprijin
reciproc. Religia ortodoxă era religie de stat, constituind parte integrantă din ideologia statului feudal
român. Apărarea credinţei era o îndatorire care incumba în egală măsură clericilor şi domnului. În
conducerea statului, mitropolitul, capul bisericii, avea un rol important, fiind, sub aspect teoretic, a
doua persoană în stat după domn.
Mitropoliţilor le revenea sarcina de a unge pe domn, ei întocmeau anaforale, luau parte la
promulgarea actelor legislative ale statului, aveau atribuţii judecătoreşti, iar reşedinţa lor era, de
regulă, în cetatea de scaun a domnului. Trebuie subliniat faptul că, în domeniul canonic propriu-zis,
soluţionarea problemelor mai importante era încredinţată unor organe de stat în care intrau şi înalţi
clerici, Adunarea Ţării, Sfatul Domnesc, suprem organ administrativ şi judecătoresc.
În soluţionarea problemelor bisericeşti, domnul ţării avea şi el un rol important. În fapt,
intervenţiile sale erau hotărâtoare şi uneori chiar arbitrare, mai ales în ceea ce priveşte alegerea
ierarhilor bisericeşti, a egumenilor, judecarea feţelor bisericeşti, rânduiala slujbelor etc.
Ca organe politice superioare, domnul şi Sfatul Domnesc aveau autoritate şi asupra bisericii.
Domnul avea dreptul de a mustra şi de a pedepsi mitropolitul şi episcopii.
Competenţa judecătorească a bisericii

Biserica avea, pe lângă atribuţiile menţionate mai sus, şi o competenţă judecătorească în anumite
limite. Puterea legislativă aparţinea domnitorului, care o manifesta prin diverse măsuri, cuprinse în
hrisoave. În elaborarea acestor acte normative, mitropoliţii jucau uneori rolul unor consilieri,
consimţământul lor fiind dat sub forma unei „binecuvântări”, a cărei valoare ţinea mai mult de
domeniul formei decât de cel al fondului. În perioada în care apar legi scrise, promulgarea lor avea
un dublu caracter: laic şi religios.
În spiritul tradiţiei romano-bizantine referitoare la dreptul suveranilor de a proteja biserica şi de
a menţine sub supravegherea lor principalele ei activităţi publice, domnii Ţării Româneşti şi ai
Moldovei au confirmat prin dispoziţii generale dreptul de jurisdicţie al bisericii. Concepţia pe care
se bazau voievozii români, precum şi unii domni din perioada fanariotă era aceea a împăraţilor
109
bizantini care se declarau protectorii bisericii. În actele acestora cu privire la înzestrarea fundaţiilor
religioase şi la organizarea şi administrarea bisericii, domnii ţărilor noastre, urmărind consolidarea
autorităţii monarhice, invocau, în spiritul ideologiei lor, continuarea tradiţiei împăraţilor bizantini
referitoare la dreptul de a ocroti instituţiile bisericii ca un privilegiu al cârmuirii domneşti.
Colaborarea domniei cu ierarhia bisericească, în interesul consolidării regimului social-politic al
ţărilor române, se reflectă puternic în domeniul justiţiei.
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, dreptul de jurisdicţie al
bisericii s-a extins şi asupra breslelor de meseriaşi. Potrivit normelor nomocanonice, biserica a
păstrat şi în secolul al XVIII-lea atribuţiile ei judiciare, putând să îi judece pe clerici, pe monahi şi
pe cântăreţii bisericeşti pentru orice pricini, în afară de cele penale de o gravitate extraordinară, ca,
de exemplu, omuciderea. Au rămas în competenţa judiciară a bisericii pricinile referitoare la dreptul
familiei: înrudirea, adulterul, divorţul, moştenirea, filiaţia. Prin extindere, fiii necăsătoriţi ai preoţilor
erau judecaţi tot de instanţele bisericeşti. Asemenea cauze erau judecate de mitropolit, de episcopi
sau, în unele cazuri, de protopopi.
În judeţe, protopopii erau autorizaţi să judece abaterile mai mici, iar cu privire la cele mai grave,
printre care se menţionează „amestecarea sângelui” (incestul), „răpirile de fete” şi „nunţile fără de
lege”, ei aveau doar obligaţia de a face cercetări şi a le aduce la cunoştinţa arhiereului lor, singurul
competent să judece aceste infracţiuni.
Procesul de formare a statului feudal a fost condiţionat de doi factori principali: pe de o parte,
necesitatea de a se asigura stăpânilor feudali mijloacele necesare pentru a-şi extinde exploatarea şi
a-şi consolida poziţiile; pe de altă parte, nevoia de a organiza mai bine apărarea ţării de atacurile
externe. După constituirea statelor feudale, vechea obligaţie a ţărănimii de a participa la apărarea
obştii a devenit o îndatorire faţă de autoritatea centrală şi de statul feudal.
a) Oastea cea mare
Întrucât marea majoritate a locuitorilor trăiau încă în obşti libere, fiind proprietarii pământului
pe care locuiau, aceşti ţărani liberi alcătuiau baza oştirii ţării, a cărei apărare o asigurau în caz de
mare primejdie, când se decreta ridicarea generală la oaste, aşa-numita „oaste cea mare”. Termenul
„oastea cea mare” apare în documentele Ţării Româneşti la începutul secolului al XV-lea, în timpul
110
domniei lui Mircea cel Bătrân, domnie care se caracterizează, printre altele, şi printr-o mai bună
organizare a statului.
La începutul secolului al XV-lea, participarea la „oastea cea mare” constituia o obligaţie a tuturor
locuitorilor ţării, inclusiv a ţăranilor aserviţi. Prin privilegiile acordate unor boieri sau mănăstiri,
domnul renunţa la strângerea dărilor şi la prestarea slujbelor datorate puterii centrale, dar nu renunţa
la obligaţia ţăranilor aserviţi de a participa la apărarea ţării, în caz de nevoie.
Chemarea la oaste în ţările române se făcea prin strigare, în târguri şi sate, a poruncii domneşti
de strângere a oştirii, căreia i se fixa un loc de adunare în funcţie de situaţia existentă.
b) Oastea permanentă
Funcțiile administrativă şi militară, au fost îndeplinite în Ţara Românească şi Moldova de mai
multe categorii de slujbaşi: slugi, curteni, slujitori şi mercenari. În Transilvania, corpurile principale
de oaste le formau trabanţii, recrutaţi şi dintre români, haiducii, corp înfiinţat la începutul secolului
al XVIII-lea.
 Slugile
Au alcătuit prima categorie de slujbaşi ai statului feudal. Rolul important pe care-l îndeplineau
în administrarea şi apărarea ţării este pus în evidenţă de o scrisoare a lui Basarab Ţepeluş, domnul
Ţării Româneşti, care declara în anul 1480: „Noi, domnii, cu slugile ţinem (apărăm, stăpânim) ţara”.
Termenul „slugă” a devenit, cu vremea, o noţiune generală, care a inclus celelalte trei categorii
principale de slujbaşi ai statului: curtenii, slujitorii şi mercenarii.
 Curtenii
Numele de curtean, utilizat atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, derivă de la termenul
„curte”, centrul administrativ şi militar de care depindeau curtenii. În secolul al XVI-lea, în Ţara
Românească, ei s-au numit şi roşii sau roşii aleşi. Acest corp de oşteni – recrutaţi din rândurile micii
boierimi – a cunoscut o perioadă de glorie în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi în primele
decenii ale celui următor, când au avut o contribuţie importantă în luptele purtate în această perioadă.
Ei erau obligaţi să vină la oaste cu cai şi cu arme proprii. La începutul secolului al XVIII-lea ei au
dispărut sau au fost asimilaţi slujitorilor.
 Slujitorii
Odată cu decăderea curtenilor, la sfârşitul secolului al XVI-lea, într-o epocă de criză a statului
feudal, s-a simţit nevoia organizării unui nou corp de auxiliari cu atribuţii militare, care să fie în
directa subordine a domniei. Slujitorii au asigurat, începând cu această perioadă, importante funcţii
111
administrative şi militare. Slujitorii erau recrutaţi din rândurile ţărănimii libere şi alcătuiau două
corpuri principale: dorobanţii (sau trabanţii), care erau pedestraşi, şi călăraşii. Aceştia din urmă, pe
lângă obligaţia de a participa la oaste cu cai proprii (ca şi curtenii), îndeplineau şi alte două atribuţii:
asigurau paza hotarelor şi transmiteau ştirile domniei (călăraşii de Ţarigrad). Spre deosebire de
curteni, care erau proprietari de pământ, o mare parte dintre slujitori (în special călăraşii) erau
uzufructuari ai pământurilor domneşti; ei au fost aşezaţi pe ocina anumitor oraşe, asupra căreia aveau
drept de folosinţă. Oraşele respective au devenit, în acelaşi timp, şi puternice garnizoane militare. Pe
lângă dreptul de a utiliza pământurile aflate în stăpânirea domniei, slujitorii se bucurau şi de unele
scutiri sau reduceri de dări; ei plăteau dările separat de restul ţării, sub numele de bir slujitoresc sau
bir călărăşesc. Ei primeau de la domnie postav pentru confecţionarea uniformei.
În rândurile slujitorilor nu erau primiţi decât oamenii liberi. Cu toate acestea, se întâlnesc
numeroase cazuri în care ţăranii aserviţi se înscriau ilegal ca slujitori, urmărind în acest fel să scape
de servitute.
În ceea ce priveşte durata serviciului, slujitorii îndeplineau slujba cu rândul, câte o săptămână
din două; în timp de război, erau obligaţi să servească trei luni consecutiv. Pregătirea militară a
slujitorilor era verificată cu ocazia unor controale care aveau loc anual. Cu aceeaşi ocazie, li se
verifica armamentul celor activi şi erau ttrecuți în rezervă, slujitorii bătrâni, cei care ajunseseră vecini
sau rumâni, precum şi cei decedați.
 Mercenarii
În Ţara Românească şi în Moldova, mercenarii (lefegiii) nu au o oaste atât de numeroasă ca
aceea alcătuită din curteni şi slujitori, din cauza faptului că domnia nu dispunea de mijloace materiale
pentru plata lor. Mercenarii erau necesari nu numai pentru că erau buni oşteni, dar şi pentru că, fiind
plătiţi, îl urmau pe domnitor în orice bătălie, în timp ce nobilii feudali, fiind obligaţi să întreţină
oastea pe cheltuiala lor, refuzau să lupte, în general, dincolo de hotarele țării.
Mai târziu, în secolul al XVI-lea, mercenarii italieni erau foarte apreciaţi în Transilvania, unde
alcătuiau garda personală a unor principi. În Ţara Românească şi în Moldova, pe măsura decăderii
curtenilor şi slujitorilor, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, categoria mercenarilor a căpătat
o importanţă tot mai mare, ajungând ostaşii de încredere ai domnilor, mai ales ai acelora care nu
aveau motive să se încreadă în localnici şi care găseau în ostaşii cu plată principalii apărători
împotriva poporului pe care-l asupreau.
112
Mercenarii alcătuiau, în Ţara Românească şi Moldova, mai multe cete: cătanele, cazacii,
seimenii, levenţii, nemţii, beşliii, arnăuţii etc. Unii dintre ei erau străini, dar cei mai mulţi erau
localnici; chiar cetele care purtau denumiri străine (nemţii, cazacii etc.) cuprindeau în rândurile lor
numeroşi români.
a) Trăsăturile sistemului fiscal în ţările române

În ambele ţări române, sistemul fiscal este aproape identic, cu un decalaj de două-trei decenii de
întârziere în ceea ce priveşte Moldova, comparativ cu Ţara Românească. Pe lângă trăsăturile generale
ale fiscalităţii medievale, întâlnite în toate societăţile europene care au trecut prin această etapă
social-economică, fiscalitatea din Ţara Românească şi Moldova are unele trăsături particulare:
a. o fiscalitate excesivă, dusă până la limitele toleranţei şi care abia permitea o existenţă simplă
a gospodăriei ţărăneşti. Cauzele principale ale acestei fiscalităţi excesive erau:
1) obţinerea din dări a principalelor venituri ale statului;
2) dominaţia otomană, cu ansamblul obligaţiilor care o însoţeau, şi
3) existenţa unei pături puternice de ţărani liberi, care nu putea fi exploataţi de către feudali decât
prin impunerea unui sistem fiscal aspru;
b. în ţările române au prioritate dările directe, situaţie care decurge din caracterul predominant
agricol al economiei;
c. veniturile cele mai mari provin din impozitele percepute ţărănimii, principala categorie socială
impozabilă;
d. existenţa, pe toată durata Evului Mediu, a principiului solidarităţii fiscale, a răspunderii
solidare pentru plata dărilor, atât în cadrul unor unităţi fiscale locale, cât şi în ceea ce priveşte
impunerea la nivel de judeţ sau ţinut;
e. inechitatea absolută în repartiţia dărilor, ţinându-se cont în mod special de clasa şi categoria
socială a contribuabililor. Trebuie precizat că, în cadrul aceleiaşi categorii sociale, devenită categorie
fiscală, repartiţia dărilor se făcea proporţional cu averea;
f. în cursul celor patru veacuri, în care se poate vorbi despre o organizare fiscală medievală
vizând interesul clasei privilegiate. Reformele se făceau în cadrul şi cu aprobarea adunărilor de stări;
113
g. dominaţia otomană asupra ţărilor române a influenţat în mod nemijlocit cuantumul dărilor
interne, acestea urmând, în genere, cuantumul obligaţiilor economice către Poartă. De asemenea, ea
a influenţat parţial şi sistemul fiscal: vechile dări în natură sunt convertite în redevenţe monetare, iar
imunităţile fiscale, începând cu mijlocul secolului al XVI-lea, sunt treptat eliminate, revenindu-se
asupra lor mai târziu şi sub alte forme;
h. fiscalitatea medievală românească se caracterizează şi prin abuzurile ieşite din comun ale
aparatului fiscal, începând cu organele superioare – marele vistier – şi încheind cu cele de la nivelul
satului – pârcălabul, vătămanul şi vornicul.
b) Instituţiile organizării fiscale

Tezaurul ţărilor române, ca şi al altor state, constituia o rezervă de metale preţioase şi obiecte
de mare valoare, aflată la dispoziţia domnilor, aceştia având posibilitatea de a-l folosi fie pentru
nevoile statului, fie pentru cele personale. Tezaurul a fost prima instituţie apărută în domeniul fiscal,
într-o epocă în care nu exista un buget, cu prevederi clare referitoare la încasări şi cheltuieli. Tezaurul
s-a constituit mai ales prin retragerea din circulaţie a unor sume de bani, provenite din dări,
transformate apoi în lingouri de aur şi alte obiecte de mare preţ. Tezaurul alcătuia o rezervă de care
domnia se atingea numai în cazuri extreme, când mijloacele băneşti furnizate de vistierie şi de
cămară erau epuizate. În compunerea tezaurului intrau două categorii de bunuri: alienabile (bani,
obiecte de preţ, giuvaiere etc.) – pe care domnul le considera proprietate personală, considerând că
are dreptul să le ia cu sine în caz de plecare din domnie – şi inalienabile (însemnele domniei, coroana
şi sceptrul), socotite ca aparţinând ţării.
Vistieria constituie instituţia centrală şi cea mai importantă în organizarea fiscală şi financiară
a statului feudal românesc. Aici se concentrează toate datele de constatare cu privire la contribuabili
şi la materia impozabilă. De la vistierie pleacă toate dispoziţiile de repartiţie a dărilor, aici se strâng
sumele impuse şi tot aici se ţine evidenţa cheltuielilor. Creată, probabil, odată cu formarea statelor,
sub o formă mai rudimentară, vistieria, având toate elementele unei instituţii bine organizate, este
atestată documentar atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova la începutul secolului al XV-lea.
După apariţia dării în bani, a birului şi după generalizarea lui, vistieria capătă o importanţă mai mare,
creându-se un sistem fiscal bine organizat. La vistierie se strângeau veniturile statului, rezultate mai
ales din dările de repartiţie, adică din dările care vizau întreaga avere a contribuabililor. Veniturile
vistieriei erau folosite în cazuri de necesitate publică: de apărare a ţării, de întreţinere a oştii, a cetăţilor
114
şi a curţii, de a achita obligaţiile băneşti către puterile suzerane, de a plăti, mai târziu, lefurile
dregătorilor.
Cămara constituie o instituţie particulară, fiind proprietatea domnului ţării. Fără îndoială, este
mai veche decât vistieria, ea având originea în veniturile de pe propriul domeniu feudal al
voievodului. În fruntea cămării domneşti se afla marele cămăraş. Cămara domnească era alimentată
la început din veniturile de pe domeniul domnesc, din cele de la ocne, din vămi şi amenzi. Din secolul
al XVI-lea, acestor venituri li se adaugă şi cele provenite din dările de cotitate: oierit, dijmărit,
goştină, vinărici etc. Veniturile cămării erau destinate domnului şi familiei sale.
c) Dările şi taxele vamale
În Ţara Românească şi în Moldova, dările erau clasificate în funcţie de bunurile impozitate şi se
împărţeau în:
a. dări de repartiţie (birurile), la stabilirea cărora se ţinea seama de potenţialul fiscal al
contribuabililor, de ansamblul bunurilor lor materiale;
b. dările de cotitate (dijmele din cereale, vin, vite mici, stupi etc.), la stabilirea cărora se avea
în vedere materia impozabilă.
c. taxele vamale
După forma în care se plăteau, dările erau în muncă, în natură şi în bani. În secolul
al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, au predominat dările în natură şi în muncă;
începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cele mai multe dintre dări se convertesc în bani,
acestea fiind predominante în secolul al XVII-lea şi aproape exclusiv în secolul al XVIII-lea.
a. Dările de repartiţie
În ansamblul veniturilor statului, rolul cel mai important l-au avut dările de repartiţie. La
începutul secolului al XV-lea, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, exista o singură dare de
repartiţie, birul sau darea. Odată cu trecerea timpului şi diversificarea relaţiilor de tip feudal, birul
s-a divizat, ajungându-se ca la sfârşitul secolului al XVII-lea să existe peste 40 de asemenea dări.
 Birul sau darea. Constituia principala obligaţie fiscală, în sarcina tuturor claselor şi
categoriilor sociale, cu excepţia unor beneficiari de privilegii de scutire.
 Alte dări de repartiţie: birul drept, birul mărunt de ţară, birul slujitoresc, birul de haraci, birul
de lună, galbenii de fum, în Ţara Românească, şi darea cea mare, darea cea mică, darea împărătească,
unghii de casă, 50 de aspri, zloţii, leii, în Moldova. La sfârşitul aceluiaşi secol şi în prima jumătate a
secolului al XVIII-lea, li se adaugă multe alte biruri în ambele ţări, cele mai multe repartizate pe
115
gospodăria ţărănească liberă sau dependentă. Acestea erau: birul lefilor, birul untului, birul meiului,
birul oilor, birul vacilor etc. De asemenea, este de menţionat că, încă de la sfârşitul secolului al
XVI-lea, apar biruri şi în sarcina altor categorii sociale: curteni, slujitori, preoţi, negustori.
b. Dările de cotitate
Sunt mai vechi decât dările de repartiţie şi apar menţionate în acte încă de la sfârşitul secolului
al XVI-lea. Principalele dări de cotitate, care s-au menţinut pe parcursul întregii orânduiri feudale,
au fost: oieritul, goştina, dijma stupilor şi vinăriciul. Ele s-au perceput în natură, dar, începând cu
secolul al XVI-lea, şi în bani.
 Oieritul, numit în Ţara Românească şi vama oilor, iar în Moldova goştină de oi, era darea pe
oi, plătită proporţional cu numărul acestora. În secolul al XVII-lea, când oieritul se plătea în bani, în
ambele ţări, se dădeau câte 10-15 bani pentru fiecare oaie, după categoria socială a contribuabilului.
 Goştina sau darea din porci, numită şi vama porcilor – nici acesteia nu i se cunoaşte
cuantumul, dar se presupune a se fi luat unul din 30 de porci. Începând cu mijlocul secolului al
XVII-lea se plăteau câte 8-12 bani pentru fiecare porc, în funcţie de perioadă şi categoria socială a
contribuabilului.
 Dijmăritul este taxa pe stupi, numită şi albinărit în Ţara Românească şi deseatină de albine în
Moldova. Se dădea unul din 10 stupi, iar de la sfârşitul secolului al XVII-lea se plăteau 13 bani
pentru fiecare stup.
 Vinăriciul, numit în Moldova deseatină din vin sau vădrărit, era darea din vin. El a apărut
odată cu celelalte dări în natură, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Darea era o zeciuială, iar mai târziu,
când s-a transformat în bani, se plăteau câte 2-4 bani pentru fiecare vadră de vin.
c. Taxele vamale
S-au perceput încă de la întemeierea statului şi pot fi puse în legătură cu cele mai vechi
formaţiuni statale de pe teritoriul ţării noastre. Asemenea taxe se încasau la frontiere, pentru orice
fel de marfă, la trecerea transporturilor prin centrele urbane, cu ocazia vânzării mărfurilor şi la ieşirea
din ţară. La un moment dat, taxele vamale au constituit aproape singura sursă principală de venituri
în bani şi mărfuri a domnilor, fiind productivă pentru vistierie deoarece se aplica tuturor mărfurilor
importate, exportate şi în tranzit.
Dreptul de a fixa şi de a încasa taxe vamale a fost un atribut domnesc, care putea fi cedat, în
parte, sau arendat oricărui mare proprietar funciar. De asemenea, domnii aveau dreptul de a opri
exportul unor produse sau îşi rezervau posibilitatea de a cumpăra, înaintea altora, orice marfă.
116
Deoarece taxele vamale nu se percepeau numai la frontieră, ci şi în centrele urbane din ţară, precum
şi în alte localităţi, ele au constituit un impediment serios pentru dezvoltarea oraşelor şi a comerţului.
Încasarea taxelor vamale necesita un aparat instituţional foarte complicat. Complexitatea
sistemului vamal este dovedită de numărul mare de vămi şi taxe plătite pentru orice fel de marfă sau
comerţ, sub diferite forme, chiar în aceeaşi localitate.
 Vama mică privea în special comerţul intern şi era plătită de către negustori, meseriaşi şi chiar
de ţărani, la intrarea în oraşe.
 Vama mare îngloba taxele plătite pentru importul sau exportul de mărfuri după valoarea pe
care acestea o aveau.
 Vama principală, cum era cea de la Suceava, era plătită numai de către negustorii străini pentru
mărfurile importate, exportate sau în tranzit. În Moldova exista şi o vamă tătărească, plătită vameşilor
moldoveni de la Cetatea Albă.
Astfel, aproape fiecare oraş avea un regim vamal propriu, fiind fixate taxe speciale, pentru orice
fel de mărfuri.
d) Categorii de contribuabili
În feudalismul românesc, categoriile fiscale sunt identice cu clasele şi categoriile sociale, cu
stările. Se poate afirma faptul că nivelul de fiscalizare era invers proporţional cu poziţia socială: cu
cât cineva se afla mai sus în ierarhia feudală, cu atât avea în obligaţie mai puţine sarcini fiscale.
Marii boieri, mănăstirile şi clerul înalt, până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, beneficiau
de privilegii fiscale, de scutiri totale sau parţiale de dări. După această dată, sunt obligate şi aceste
categorii la plata anumitor dări. Categoriile sociale de mijloc (curtenii, slujitorii, târgoveţii, preoţii)
beneficiau şi ele, dar în mai mică măsură, de unele scutiri de dări sau de un sistem fiscal mai
avantajos. Ţărănimea era supusă tuturor dărilor. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în ambele ţări,
fiscul împarte populaţia în două mari categorii:
a) breslele fiscale, categorie eterogenă, care reunea peste 30 de grupuri social-economice;
b) birnicii, categorie care cuprindea ţărănimea.
Criteriile care au stat la baza împărţirii în grupuri fiscale sunt variate: economice, sociale,
militare, administrative, teritoriale şi chiar legate de origine.
Astfel, marii boieri, deşi au aceleaşi funcţii social-economice, sunt împărţiţi în două bresle, după
criterii administrative: cei cu slujbe şi cei fără slujbe.
Cele mai însemnate bresle fiscale erau:
117
 boierii veliţi – în această categorie intrau marii dregători, care formau o breaslă cu 3-8 dări
anuale de repartiţie;
 mazilii sau boierii care îndepliniseră funcţia de mari dregători, având acelaşi număr de
obligaţii anuale ca al boierilor veliţi;
 aleşii sau boiernaşii de ţară, care erau obligaţi la 1-3 dări anuale;
 clerul înalt şi mănăstirile, tot cu 1-3 dări pe an;
 preoţii de mir, care formau bresle pe eparhii şi contribuiau cu 8-10 dări pe an;
 sutaşii, care formau breasla cea mai înstărită dintre slujitori şi plăteau 4-5 dări;
 slujitorii, categorie cu atribuţii militare şi administrative, recrutaţi în special din rândurile
ţărănimii, de care nu se deosebeau prea mult; plăteau 4-9 dări pe an;
 dărăbanţii, călăraşii, cămărăşeii, aprozii, armaşii, logofeţii de divan, vătafii de divan, vameşii,
negustorii ş.a., fiecare formând câte o breaslă fiscală, având între 2 şi 15 obligaţii anuale.
Negustorii sunt divizaţi în bresle după origine (români, evrei, armeni etc.)
În categoria birnicilor intra întreaga ţărănime, atât cea liberă, cât şi cea aservită, fără a exista o
diferenţă între aceştia din punct de vedere fiscal.
Organizarea administrativ-teritorială a statelor feudale româneşti a cunoscut evoluţia firească

determinată de schimbările produse de-a lungul secolelor de feudalism, fiind expresia gradului de
consolidare a acestora (statelor). În Ţările Române, oraşele au apărut înainte de întemeierea statelor
feudale româneşti, din necesităţi economice, în puncte dictate de aceste necesităţi. Începând cu
secolul al XIII-lea, existenţa oraşelor a fost stimulată atât de nevoile interne ale schimbului de
produse, cât şi de comerţul internaţional, care găsea în aceste ţări pieţe de desfacere şi drumuri de
tranzit către porturile Mării Negre.
Statul feudal a avut ca suport fundamental biserica, motiv pentru care aceasta s-a bucurat de
un sprijin consistent din partea statului: biserica a beneficiat constant de donaţii în terenuri cultivate
118
de ţăranii aserviţi sau robi. În spiritul tradiţiei romano-bizantine referitoare la dreptul suveranilor de
a proteja biserica şi de a menţine sub supravegherea lor principalele ei activităţi publice, domnii Ţării
Româneşti şi ai Moldovei au confirmat prin dispoziţii generale dreptul de jurisdicţie al bisericii.
Formarea statelor feudale româneşti a constituit un progres, domnia, în calitate de putere

centrală, căpătând posibilitatea să organizeze mai bine mijloacele de apărare a ţării, folosind în acest
scop forţele de care dispunea ţara din punct de vedere militar.
Fiscalitatea medievală românească se caracterizează şi prin abuzurile ieşite din comun ale
aparatului fiscal, începând cu organele superioare – marele vistier – şi încheind cu cele de la nivelul
satului – pârcălabul, vătămanul şi vornicul.

Organizare administrative teritorială, organizare militară, organizarea bisericii, fiscalitate, tipuri
de dări, categorii de contribuabili, principiile fiscalității feudale în Țările Române
1. Avea atribuții în repartizarea între orăşeni a dărilor asupra oraşului:
a. adunarea generală a orăşenilor
b. șoltuzul (judeţul) împreună cu pârgarii
c. slugile, curtenii și slujitorii
2. Aveau obligaţia de a participa la oaste cu cai proprii:
a. călărașii
b. dorobanții
c. mercenarii
3. Cele mai vechi subdiviziuni administrative în Țara Românească au fost:
a. ținuturile
119
b. obștile sătești
c. județele
4. Protopopii erau autorizaţi să judece în județe:
a. abaterile mai mici
b. incestul
c. trădarea
5. Dijmăritul era:
a. o dare de cotitate
b. o dare de repartiție
c. o taxă vamală
Bibliografie:

Bucureşti, 2020
2012
INSTITUȚIILE JURIDICE REGLEMENTATE DE LEGEA ȚĂRII
Cuprins:
8.1. Introducere
120
8.3.1. Instituţia juridică a proprietăţii. Noţiunea de dominium eminens. Titularii dreptului de
proprietate
8.3.2. Regimul juridic al persoanelor. Noţiunea de persoană. Numele. Domiciliul. Capacitatea
juridică de folosinţă. Capacitatea de exerciţiu
8.3.3. Instituţia familiei. Logodna. Vârsta încheierii căsătoriei. Dota şi regimul dotal. Desfacerea
căsătoriei.
8.1. Introducere
Perioada secolelor IX-XIV se caracterizează prin afirmarea poporului român, ca
personalitate distinctă din punct de vedere etnic, cu organizare politică şi cu norme juridice proprii.
Vechiul drept românesc, aşa cum precizează şi Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adică
un drept nescris. Existenţa dreptului românesc nescris, cu o puternică identitate, a fost recunoscută
şi de către vecinii noştri denumindu-l în documentele oficiale redactate în limba latină ius
valachicum. În cancelariile domneşti româneşti, dreptul era cunoscut sub denumirea de «obiceiul
pământului » sau Legea Ţării, având aceleaşi dispoziţii pentru toate ţările române. Pentru definirea
sferei de aplicare a Legii Ţării, trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Bălcescu: «Legea Ţării a
ţinut loc şi de constituţiune politică şi de condică civilă şi de condică criminală ». În concluzie,
putem defini Legea Ţării ca fiind un sistem de drept atotcuprinzător, al unei societăţi organizate
politic în ţări, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementează organizarea
statelor la nivel local şi central, regimul juridic al proprietăţii, statutul juridic al persoanelor,
organizarea familiei, succesiunile, contractele, răspunderea colectivă în materie penală şi fiscală,
reprimarea faptelor infracţionale şi judecarea proceselor.
121
- Definirea acestora cu uşurinţă

- Înţ elegerea anumitor termeni juridici;

8.3.1. Instituţia juridică a proprietăţii
Temelia tuturor instituţiilor politice, economice şi juridice feudale sa constituit din proprietatea
asupra pământului. În perioada de înflorire şi consolidare a relaţiilor feudale instituţia juridică a
proprietăţii dobândeşte, în mod obiectiv, un caracter complex, conferit, mai întâi, de coexistenţa
proprietăţii în devălmăşie cu proprietatea individuală, precum şi de apariţia şi dezvoltarea proprietăţii
aparţinând unor categorii sociale distincte: domnitorii, boierii, clerul, orăşenii.
Noţiunea de dominium eminens
Cutumele româneşti acordau şefului statului (domnului) un drept de proprietate supremă

(dominium eminens) asupra întregului pământ al ţării. În virtutea acestui drept, nicio proprietate sau
stăpânire funciară boierească, mănăstirească sau ţărănească nu se putea forma fără o manifestare de
voinţă din partea şefului statului, prin act domnesc.
122
De regulă, după instalarea în scaun a unui nou domn, titularii dreptului de proprietate asupra
pământurilor îi cereau acestuia acte de întărire a drepturilor funciare pe care le aveau. În virtutea lui
dominium eminens, şeful statului confirma stăpânirea pământurilor proprietarilor ale căror acte de
proprietate fuseseră distruse, pierdute sau furate. Printre aceste privilegii cuprinse în noţiunea de
dominium eminens se încadrează şi o taxă numită „dare a calului”, care consta în oferirea unui cal
domnului de către părţile care încheiau acte cu privire la proprietate (vânzare-cumpărare, schimburi,
înfrăţiri etc.).
O altă consecinţă a lui dominium eminens consta în dreptul domnului de a lua în stăpânire moşiile
în cazurile în care proprietarii lor mureau fără a lăsa moştenitori pe linie masculină directă. Esenţa
acestui drept consta în faptul că, nemaiexistând posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor militare potrivit
pactului iniţial încheiat între beneficiarul daniei şi domn, proprietatea urma să se întoarcă la suveran.
Cu toate acestea, tendinţa ca pământul decedatului (al beneficiarului) să rămână în familie este atât
de puternică încât practica dreptului consuetudinar a născut mai multe instituţii menite să asigure
păstrarea pământului respectiv în cadrul familiei defunctului. Acest fapt sa datorat consolidării
poziţiei nobililor feudali, dar şi intereselor domnilor de a avea în jurul lor familii credincioase.
Renunţarea la acest privilegiu se realiza în Ţara Românească prin instituţia „prădalnicei”, în sensul
că în actul de donaţie iniţială suveranul insera formula „la ei prădalică să nu fie”, ceea ce avea drept
efect juridic păstrarea proprietăţii în patrimoniul persoanelor supravieţuitoare din familie, adică în
cel aparţinând altor categorii de moştenitori decât cei în linie direct bărbătească. -
De asemenea, în virtutea lui dominium eminens, domnii aveau următoarele drepturi:
(i) de a intra în stăpânirea tuturor averilor străinilor care mureau pe teritoriul statelor feudale
româneşti;
(ii) de a avea stăpânire asupra robilor, cu posibilitatea de ai dona mănăstirilor şi boierilor;
(iii) de a întemeia sau aproba întemeierea de sate noi (orice întemeiere de sat nou fără
aprobare era pedepsită de domn);
(iv) de a dispune de pământurile fără stăpân, pustii sau părăsite;
(v) de a intra în stăpânirea succesiunilor vacante, adică a celor rămase fără moştenitor;
(vi) de a fixa şi primi birul de la populaţie;
(vii) de a aproba folosinţa comună a apelor curgătoare şi bălţilor mari, pentru pescuit, adăpat
şi navigaţie. Construirea podurilor peste marile ape curgătoare era aprobată de domn, care stabilea
şi taxele de trecere.
123
Domnul deţinea şi dreptul de a confisca terenurile celor judecaţi pentru trădare (răscoală
contra domnului, fuga din ţară, delapidarea din vistieria statului) şi de a le trece în proprietatea
statului.
Titularii dreptului de proprietate
Diferenţierea bunurilor imobile după titulari a dus la crearea următoarelor categorii ale dreptului
de proprietate:
a) Proprietatea domnească, în Ţara Românească şi Moldova, sau regală, în Transilvania; întâia
categorie de proprietate feudală după titular; a cuprins iniţial: terenurile neintrate în proprietate
individuală, categorie ce sa restrâns, pe măsura dezvoltării feudalismului şi a intrării succesive a
pământurilor în stăpânirea particularilor, la: pământurile pustii (fie că fuseseră totdeauna pustii sau
deveniseră pustii din anumite cauze); pământurile care făceau parte din moşteniri vacante (lipsite de
moştenitori); pământurile confiscate ca pedeapsă pentru trădare; cetăţile şi minele.
Ca şi boierii şi mănăstirile, domnia era scutită de dări funciare. Moşiile erau lucrate cu ţărani
dependenţi, până la transformarea acestora în clăcaşi prin reformele lui Constantin Mavrocordat.
Existau unele particularităţi specific româneşti în ceea ce priveşte dreptul de proprietate
domnească. Cea mai importantă era în Moldova, unde stăpânirea domnească asupra hotarelor
oraşelor şi târgurilor includea dreptul de a dona, uneori prin abuz, chiar din zonele locuite ale
hotarului acestor aşezări. O altă particularitate privea dreptul domnului asupra tuturor robilor intraţi
în ţară, fără a exista însă un monopol domnesc permanent asupra acestei categorii, deoarece o parte
a robilor putea trece în stăpânirea boierilor şi a mănăstirilor. Bunurile fără stăpân, care în Bizanţ
reveneau statului, în Ţara Românească ajungeau în proprietatea domniei, iar locurile pustii şi
braniştile aparţineau, de asemenea, domniei. Încorporarea malurilor şi bălţilor Dunării în domeniul
domnesc, la începuturile organizării statului, seamănă cu modalitatea bizantină de acumulare
imperială privind unele teritorii nou dobândite.
b) Proprietatea feudalilor laici era formată din bunuri imobile şi bunuri mobile. Dobândirea
dreptului de proprietate se făcea atât originar, prin luarea în stăpânire a bunurilor mobile fără stăpân
sau ocupaţiune şi prin defrişarea pământurilor, cât şi, în cele mai multe cazuri, în mod derivat, prin
moştenire, donaţie domnească sau regală, uzucapiune, acte între vii (cumpărare, donaţii de la
persoane private, schimb) şi acte mortis causa (testamente).
124
c) Proprietatea bisericească, aparţinând episcopiilor, mănăstirilor sau parohiilor, a provenit mai
ales din danii domneşti, regale sau princiare, dar şi din donaţii particulare, de bunuri imobile şi
mobile, formânduse adevărate latifundii episcopale şi mănăstireşti, al căror regim juridic prezenta
asemănări cu proprietăţile nobiliare. În Ţara Românească şi Moldova întâlnim o proprietate
mitropolitană şi episcopală corespunzătoare celei bizantine. Exploatarea rurală se face mai mult cu
ţărani dependenţi şi cu robi, iar cea urbană, din secolul al XVI-lea şi, mai ales, din secolul al XVII-
lea, prin embatic sau bezman. Această proprietate era scutită de dări, dar, în caz de criză financiară,
se cerea bisericii ajutorul prin împrumuturi şi contribuţii directe.
d) Proprietatea ţărănească a prezentat, precum cea a orăşenilor, un caracter special, aparte, în
orânduirea feudală, în cadrul căreia forma caracteristică de proprietate imobiliară a fost cea nobiliară,
dobândită în urma daniilor. O caracteristică a proprietăţii imobiliare ţărăneşti în perioada feudală,
care a distins-o de aceea a nobililor, a fost că cea dintâi nu era o formă de exploatare, fiind lucrată
de ţărani, în general, cu forţele de muncă ale propriei familii.
În Ţara Românească şi Moldova nu numai ţăranii liberi beneficiau de un drept de proprietate, ci
şi producătorii dependenţi. Şi vecinul putea fi proprietar în afara veciniei lui şi avea un drept
consolidat asupra ocinei sau delniţei, cu posibilitate limitată şi controlată de al înstrăina şi al trece ca
moştenire urmaşilor. Asupra inventarului de muncă şi asupra vitelor, ţăranul dependent era stăpân
deplin. Asupra casei, grădinii, livezii, dreptul de proprietate ţărănească era, de asemenea, mai
consolidat.
e) Proprietatea funciară urbană. Stăpânirea specific orăşenească avea o dublă formă: pe de o
parte, colectivă (obştească), exercitată asupra întregului hotar al târgului şi asupra locurilor rămase
în folosinţa exclusivă a obştii, şi, pe de altă parte, îmbinată cu cea dintâi, stăpânirea privată a
târgoveţilor şi a orăşenilor. Asupra moşiei domneşti din afara vetrei, obştea avea drept de control şi
de administrare, drept atestat documentar la mijlocul secolului al XVII-lea.
Stăpânirea breslei era la fel de consolidată ca stăpânirea orăşenilor, cu avantajul recunoaşterii
formale care rezulta din existenţa statutelor breslei, aprobate de mitropolit şi de domnie.
Stăpânirea târgoveţilor şi orăşenilor, ca şefi de gospodărie, purta asupra locurilor de casă şi de
prăvălie, asupra clădirilor construite pe aceste locuri şi asupra loturilor de cultură din moşia târgului.
Asupra locurilor din vatră, târgoveţii exercitau o stăpânire consolidată, fără să excludă dominium
eminens al domnului. Ea era ereditară, deci veşnică, şi se caracteriza printrun drept de dispoziţie care
include vânzarea, dania, schimbul, zălogirea şi înzestrarea. Ca o dublă trăsătură esenţială, acest tip
125
de proprietate putea fi înstrăinat fără autorizaţia prealabilă a domniei şi nu obliga la plata unei dări
faţă de domnie. Consolidarea tindea să se extindă şi asupra aşezămintelor de locuinţe cuprinse în
afara vetrei oraşului.
8.3.2. Regimul juridic al persoanelor
Noţiunea de persoană
Potrivit normelor consuetudinare şi reglementărilor scrise din ţările române, noţiunea de

persoană are o semnificaţie dublă: persoană este orice om, considerat ca subiect de drepturi şi de
obligaţii, precum şi asociaţia sau funcţia cu patrimoniu propriu, având drepturi şi obligaţii distincte
de ale membrilor săi. Fiinţa umană, ca persoană fizică, şi asociaţia sau funcţia, ca persoană juridică,
aveau personalitate juridică, fiind protejate de ordinea juridică pentru exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor lor.
Termenul „persoană” nu figurează în izvoarele din Evul Mediu, dar în gândirea juridică
românească nu a lipsit niciodată noţiunea de „persoană”, identificată cu noţiunea de „om”.
Documentele menţionează, cu apelativul de „oameni”, numeroase persoane, de diferite categorii
sociale, acest calificativ general indicând persoanele care întruneau condiţiile necesare pentru a
figura în actele juridice. Termenul „om”, cu semnificaţia de „persoană”, figurează şi în textele
pravilelor, începând cu cele din secolul al XVIlea. Pentru a exprima noţiunea de „persoană”,
pravilele din secolul al XVIIlea folosesc şi termenul „obraz”. Prin numeroase dispoziţii, se
reglementează condiţiile în care „obrazele”, cu sensul de „bărbaţi”, au drepturi şi îndatoriri atunci
când se căsătoresc sau când se despart, când moştenesc bunuri sau când sunt judecate. „Obraz” este
şi călugărul, şi laicul.
Subiect de drepturi şi de obligaţii era orice fiinţă omenească începând din clipa naşterii sale sau
chiar din clipa conceperii sale. Această calitate nu era condiţionată nici de vârsta subiectului, nici de
sănătatea sa mintală sau de voinţa sa. Incapacităţile de folosinţă sau de exerciţiu admise din cauza
vârstei, stării mintale, căsătoriei sau în cazul unor condamnări penale nu suprimau calitatea de
persoană a incapabililor, ci aveau sensul măsurilor de protecţie, operând în primul rând în interesul
familiei.
126
Calitatea persoanei fizice ca subiect de drepturi şi de obligaţii lua sfârşit prin decesul acesteia
sau prin dovedirea morţii sale prezumate. Pravilele menţionează, pe baza dreptului bizantin,
posibilitatea declarării morţii prezumate în două cazuri:
a) atunci când unul dintre soţi părăseşte domiciliul conjugal spre aşi câştiga existenţa în altă
parte, fără a trimite timp de cinci ani vreo veste celuilalt soţ şi
b) atunci când unul dintre soţi se află în captivitate, necomunicând vreme de cinci ani nicio ştire
soţului rămas acasă.
În ambele cazuri, celălalt soţ se putea recăsători dacă dovedea cu martori moartea prezumată a
soţului absent.
Numele
Calificativ esenţial de identificare personală a omului în familia sa şi în societate, numele a

constituit un drept imprescriptibil şi inalienabil al individului. Ca atribut iniţial al personalităţii,
numele se dobândea prin filiaţia legitimă şi prin adopţiune. Femeia căsătorită se identifica prin
numele soţului, iar bastardul prin filiaţia maternă.
Regimul onomastic privind filiaţia legitimă din perioada predominării numelui unic este atestat
documentar prin frecvenţa expresiilor: „fiul lui...”, „feciorul lui...”, „fiica lui...”, „fata lui...”. În raport
cu tatăl lor, descendenţii legitimi erau „fiii adevăraţi”, se individualizau prin numele lor cu indicaţia
filiaţiei, figurând ca subiecte de drepturi, succesori ai părintelui lor în actele de stăpânire funciară.
Acelaşi era şi modul de identificare a fiicelor menţionate documentar. Pentru a evita confundarea
numelor unice prin repetarea lor în aceleaşi acte, dregătorii care întocmeau documentele au
identificat uneori persoanele care deveneau subiecte de drepturi menţionând şi prenumele bunicului
sau al fraţilor. Aceleaşi au fost situaţiile şi după ce numele dublu a început să înlocuiască numele
unic, spre sfârşitul Evului Mediu. Fiii naturali recunoscuţi de tatăl lor îşi păstrau prenumele,
identificânduse în actele de stăpânire funciară ca „fiaştri”, adică fii vitregi ai părintelui lor. Fiii
naturali nerecunoscuţi – bastarzii – se identificau prin prenumele lor însoţit de prenumele mamei lor:
Ion al Irinii, Gheorghe al Stancăi, Maria a Floarei. Femeile căsătorite se identificau prin prenumele
lor însoţit de prenumele soţului lor.
Domiciliul
127
Ca subiect de drepturi şi de obligaţii, persoana fizică se identifica prin domiciliu. De obicei, se
arăta locul în care omul îşi avea locuinţa stabilă. Autohtonii se identificau cu locurile de naştere.
Ca regulă generală, femeia căsătorită are domiciliul în locuinţa soţului ei; au fost şi cazuri în care
bărbatul era primit în casa femeii. Minorii neemancipaţi aveau domiciliul la părinţi. Bastardul
recunoscut locuia la unul dintre părinţi care îi asigura protecţia, iar, în cazul celui nerecunoscut, se
considera că locuieşte acolo unde se dovedea că a fost găsit. Copilul adoptat avea domiciliul la
adoptator.
Mari sau mici, boierii aveau domiciliul la una dintre moşiile lor sau în oraş. Onomastica lor este
strâns legată de toponimia ţărilor noastre.
Domiciliul ţăranilor a fost întotdeauna în satele lor. Moşnenii şi răzeşii sau identificat cu
pământul ţării. Numele lor figurează în documente împreună cu numele satelor. Şi ţăranii aserviţi
aveau domiciliul în propriile lor sate. Dependenţa lor de stăpânul moşiei avea caracterul de
apartenenţă reală; ei aparţineau, ca identitate, pământului care fusese al lor, astfel încât, şi atunci
când stăpânul avea mai multe moşii, rumânii sau vecinii îşi aveau domiciliul în satele lor de baştină
Putem concluziona că domiciliul era un element esenţial pentru definirea capacităţii juridice a
persoanei fizice; absenţa lui nu atrăgea pierderea capacităţii juridice.
Capacitatea juridică de folosinţă
În raport cu situaţia juridică, se distingeau, şi în dreptul feudal românesc, în special în cel

transilvănean, pe de o parte, capacitatea de folosinţă şi, pe de altă parte, capacitatea de exerciţiu.
Acest sistem de drept a recunoscut tuturor persoanelor libere capacitatea juridică de folosinţă,
însă o capacitate inegală, după poziţia socială a acestora. Cu cât această poziţie era mai înaltă, cu atât
persoana poseda mai multe drepturi. Drepturile subiective apăreau ca privilegii de clasă. Inegalitatea
subiecţilor de drept după apartenenţa la o anumită clasă socială a fost o trăsătură esenţială a dreptului
feudal românesc, precum şi a sistemelor de drept de tip feudal, în general.
Acest fapt a determinat diferenţierea situaţiei juridice în funcţie de categoria socială, având drept
rezultat diferenţe din punct de vedere juridic din perspectiva capacităţii juridice şi, astfel, existenţa
mai multor tipuri de capacităţi de folosinţă:
• Boierii aveau capacitate juridică deplină; calitatea de boier se moştenea prin naştere, fiind con-
diţionată de o stăpânire şi, mai târziu, de o dregătorie. Ca subiect de drepturi şi obligaţii,
boierul se identifica cu moşia pe care o stăpânea şi unde avea domiciliul legal.
128
• Clerul avea aceleaşi drepturi şi privilegii ca acelea recunoscute boierilor, participând sub di-
verse forme la conducerea statului (în Sfatul Domnesc, în Adunarea Ţării); avea competenţa
de a judeca în anumite procese civile, penale şi canonice, cu deosebire în probleme de familie
şi în cauze care aveau ca obiect infracţiuni contra religiei.
• Orăşenii se bucurau de o situaţie privilegiată: drepturile lor publice erau consemnate în privi-
legii speciale scrise, iar cele private erau statornicite de cutume, care precizau actele de
comerţ pe care aceştia puteau să le facă. Populaţia orăşenească era alcătuită din negustori şi
meseriaşi, dar şi din plebea orăşenească, compusă din ţăranii fugiţi de pe moşii, care nu aveau
o situaţie juridică mai bună decât a iobagilor.
• Ţăranii liberi aveau capacitatea juridică asemănătoare orăşenilor: puteau dispune de bunurile
pe care le aveau în proprietate, aveau dreptul să participe la administrarea satelor, precum şi
dreptul de a îndeplini unele dregătorii locale încredinţate de domnul ţării. Aceştia se numeau
moşneni, în Ţara Românească, şi răzeşi, în Moldova.
• Ţăranii aserviţi sau dependenţi, numiţi vecini, rumâni, iobagi, slugi, şerbi, jeleri etc., nu aveau
posibilitatea de a ocupa funcţii publice. Stăpânul pământului avea asupra ţăranilor aserviţi
un drept de proprietate incomplet, dar destul de mare, care mergea până la identificarea ţăran-
ului aservit cu celelalte elemente ale patrimoniului boieresc: pământul, moara, pădurea etc.
De aceea, proprietarul putea să îl vândă, să îl dea în dar, fie împreună cu moşia pe care trăia
respectivul ţăran, fie separat de aceasta.
• Robii reprezentau pătura cea mai defavorizată a populaţiei, consideraţi mai mult obiecte decât
subiecte de drept. Ei se aflau în proprietatea boierilor, aşezămintelor bisericeşti şi domni-
torilor. Priviţi ca lucruri, sunt consideraţi imobile prin destinaţie: înstrăinările de robi erau
supuse dreptului de preempţiune; aceştia erau supuşi prescripţiei achizitive şi, în consecinţă,
cine stăpânea un rob timp de 30 de ani, chiar fără bunăcredinţă, devenea proprietarul acestuia,
cu o singură condiţie – robul să nu fi fost furat.
• Străinii aveau un regim juridic special, cuprins în Legea Ţării, caracterizat prin toleranţă, mai
ales dacă erau creştini. Aveau dreptul să locuiască în târguri şi oraşe, să facă comerţ, să se
organizeze în comunităţi proprii şi să aibă propriile biserici. Străinii puteau obţine
împământenirea prin „boerire” (acordarea titlului de boier), ca urmare a unor servicii aduse
statului sau prin căsătoria cu o femeie autohtonă („pământeancă”), după ce, în prealabil, se
129
convertiseră la credinţa viitoarelor lor soţii. După dobândirea împământenirii, străinii
dobândeau toate drepturile civile şi politice.
Capacitatea de exerciţiu
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor diferea în raport cu situaţii de fapt care atrăgeau

consecinţe juridice. Principalele situaţii care au avut efecte juridice, creând incapacităţi temporare
sau definitive de exerciţiu în legătură cu anumite drepturi, au fost, potrivit legislaţiei ţărilor române,
vârsta şi sexul.
• Vârsta
În sistemul cutumiar, incapacitatea generată de vârstă înceta odată cu căsătoria tânărului sau
tinerei, moment care marca maturizarea respectivei persoane. Semnul emancipării era vârsta nubilă,
când tânărul sau tânăra, respectând anumite reguli, putea să participe la horă, semn că se poate
căsători. Tinerii „fără barbă”, chiar căsătoriţi, nu puteau participa la adunările de obşte. Pravilele din
secolul al XVII-lea considerau „tânăr în măsură de vârstă” băiatul între 10 ani şi jumătate şi 14 ani
şi fata între 9 ani şi jumătate şi 12 ani, după care tânărul era considerat „mic”. Această catalogare
juridică se păstrează până la vârsta de 25 de ani, când subiectul devine „mare” (major). Începând cu
vârsta de 25 de ani, tânărul devenea major.
• Sexul
Sexul unei persoane genera o reducere a capacităţii de exerciţiu în dreptul feudal, atât în sistemul
normativ cutumiar, cât şi în legea scrisă. În sistemul cutumiar, femeia era considerată inferioară
bărbatului, iar inegalitatea dintre cele două sexe era evidentă întro serie de manifestări cu caracter
public.
• Tutela
Tutela incapabililor era încredinţată, în sistemul cutumiar, rudelor apropiate, în speţă, părinţilor
sau bunicilor asupra copiilor minori, fraţilor mai mari asupra celor mai mici şi asupra surorilor, pe
care aveau datoria să le şi înzestreze, dacă rămâneau orfane. Instituirea tutorelui se poate face de
către un părinte, la moartea lui, chiar dacă celălalt părinte supravieţuieşte, iar în cazul în care nu
există o asemenea instituire, domnul poate numi el tutorele. Membrii clerului puteau fi şi ei numiţi
tutori.
130
În mod normal, tutela înceta odată cu împlinirea vârstei de 14 ani pentru băieţi şi de 12 ani pentru
fete, când se făcea lichidarea socotelilor tutelei, după care tutorele sau fiul său se putea căsători cu
persoana care a fost în grija sa.
• Curatela
Curatela era, în Transilvania, acea modalitate juridică de ocrotire a intereselor unei persoane
incapabile, care sa aplicat faţă de minorii puberi (în vârsta de peste 12 ani), de risipitori, alienaţi şi
absenţi. Distincţia pe care o stabileşte Tripartitul lui Werboczi între tutela şi curatela nevârstnicilor
este următoarea: tutela se acordă impuberilor, fără a fi necesar consimţământul acestora, în timp ce
curatela se acordă puberilor la cererea acestora, cu excepţia cazului puberilor alienaţi mintal, cărora
ea li se acordă fără consimţământul acestora, ca şi tutela impuberilor.
8.3.3. Instituţia familiei
În concepţia românească, căsătoria reprezenta o componentă obligatorie a ciclului vieţii. Din

punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de dreptul canonic ortodox. Dreptul cutumiar
constată existenţa şi consecinţele juridice care decurgeau din căsătorie: se recunoştea o anume
egalitate între soţi, în sensul că ambii exercitau puterea părintească asupra copiilor, iar soţia
supravieţuitoare putea deţine singură tutela asupra copiilor minori, fără asistenţa consiliului de
familie sau supravegherea tribunalului. De asemenea, părinţii nu aveau un drept absolut asupra
copiilor şi nici nui puteau vinde.
Logodna
Căsătoria era precedată de logodnă (promisiunea de căsătorie). Logodna se încheia, de obicei,

prin intermediul părinţilor băiatului, care trimiteau „peţitori” la familia fetei, pentru a se încredinţa
că aceştia din urmă sunt de acord cu cererea în căsătorie. În cadrul familiilor boiereşti, logodna se
făcea cu aprobarea domnitorului. Având valoarea unei promisiuni de căsătorie, logodna se desfăşura
în faţa preotului. Cu această ocazie, se schimbau inelele, urma o petrecere organizată de părinţii fetei,
iar, uneori, logodnicul oferea fetei sau familiei acesteia o sumă de bani ce avea valoarea unei
„arvuni”, menite să garanteze încheierea căsătoriei. De aceea, dacă logodna se desfăcea, arvuna se
restituia.
131
După încheierea logodnei, se făceau anunţurile de căsătorie, care erau „strigate” în localităţile
de domiciliu ale viitorilor miri, trei săptămâni la rând, astfel încât orice persoană care ar fi avut un
interes să poată face opoziţie la căsătorie.
Vârsta încheierii căsătoriei
Pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, îndreptarea legii reglementează vârsta minimă de 14
ani, pentru băieţi, şi 12 ani, pentru fete. În practică, vârsta la care se căsătoreau tinerii era de 14-15
ani, pentru fete, şi 19-20 de ani, pentru băieţi.
Căsătoria nu se putea încheia dacă între viitorii soţi existau unele impedimente, ca:
piedicile de ordin politic şi social: tinerii cu statut politic şi juridic diferit nu se puteau căsători
(boierii nu se puteau căsători decât cu fete ce aveau un statut juridic asemănător). Era oprită căsătoria
între persoane libere şi robi. Dacă totuşi căsătoria sa înfăptuit, cel liber devenea rob;
rudenia: persoanele înrudite pe cale naturală (prin sânge) nu se puteau căsători. Se urmărea,
astfel, evitarea degenerării urmaşilor şi asigurarea unor descendenţi viguroşi. Căsătoria era oprită
între rude până la gradul al optulea. Rudenia artificială, creată prin adopţie, constituia un impediment
la căsătorie, ca şi rudenia spirituală rezultată din botez;
afinitatea: rudele unui soţ nu se puteau căsători cu rudele celuilalt soţ (un bărbat nu putea lua în
căsătorie, succesiv, două surori);
diferenţa de confesiune: era interzisă căsătoria între creştini şi necreştini sau între ortodocşi şi
catolici;
răpirea fetei: constituia caz de nulitate a căsătoriei, deoarece se considera că lipsea
consimţământul acesteia de a încheia căsătoria.
Dota şi regimul dotal
Dota reprezenta totalitatea bunurilor aduse de femeie sau din partea ei pentru sarcinile familiei
nou întemeiate prin căsătorie. Dota putea avea ca obiect atât bunuri mobile, cât şi imobile, în special
suprafeţe de teren (moşii); aceste bunuri dotale deveneau proprietatea soţiei: în timpul căsătoriei,
femeia putea face diferite acte de dispoziţie cu privire la aceste bunuri. În dreptul feudal românesc,
dota era cunoscută sub denumirea de zestre. După celebrarea cununiei religioase, se dădea citire foii
de zestre, adică inventarului bunurilor pe care femeia le aducea în noua familie.
132
Prima parte a foii de zestre, trusoul, este împărţită astfel:
a) Scule şi bijuterii.
b) O altă categorie de bunuri din lada de zestre sunt veşmintele: hainele de ceremonie, făcute
pentru a ieşi în public, la biserică, la curte, la plimbare sau la diverse sărbători, şi cele pentru viaţa
de zi cu zi.
c) Cea dea treia subdiviziune a trusoului se referă la activitatea conjugală a tinerei soţii.
Dormitorul, cu toate accesoriile necesare, este pus în evidenţă.
d) A patra subdiviziune a foii de zestre se referă la activitatea domestică a tinerei şi la locul pe
care aceasta trebuie săl ocupe în bucătăria familiei.
Moşiile, animalele şi ţiganii formează partea a doua a zestrei. Raportul dintre domeniile pe care
le primeşte o fată ca zestre şi cele care îi revin fiului sub formă de moştenire se dovedeşte a fi inegal
în dreptul feudal român.
În ceea ce priveşte clasele sociale inferioare, zestrea îşi schimbă imediat structura, cantitatea,
calitatea, consistenţa. Raportat la clasa din care provine viitoarea mireasă, foaia de zestre nu vine
decât să oglindească poziţia socială şi starea economică a grupului pe care îl reprezintă.
Desfacerea căsătoriei
Ca şi în dreptul modern, desfacerea căsătoriei în epoca feudală avea loc prin moartea unuia dintre
soţi, prin divorţ sau prin anularea căsătoriei.
Motivele de divorţ cele mai cunoscute în practica judiciară erau: adulterul, repudierea soţiei
pentru fapte de imoralitate, comportament violent faţă de soţ şi copii, erezia, călugărirea, lipsa de
virginitate sau relele tratamente.
Odată cu desfacerea căsătoriei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau împărţite, fie pe cale
amiabilă, fie în faţa instanţelor de judecată. Dacă divorţul era pronunţat din vina ambilor soţi, femeia
îşi reţinea dota, cu excepţia sporului de valoare adus fondului dotal de către soţul său. În cazul în
care divorţul se pronunţa din vina soţiei, aceasta nu avea dreptul la restituirea zestrei.
133
Moştenirea era reglementată unitar, atât pentru proprietarii feudali, cât şi pentru ţăranii liberi,
orăşenii şi negustorii ale căror proprietăţi se deosebeau doar din punctul de vedere al valorii lor.
Succesiunea se deschidea la moartea titularului patrimoniului, în primul rând, în favoarea
descendenţilor care au contribuit la formarea şi dezvoltarea averii familiale.
Transmiterea bunurilor mortis causa se făcea pe două căi:
pe cale legală (moştenirea legală), în cazul în care lipsea manifestarea de voinţă a decedatului
(de cujus);
pe cale testamentară, în cazul în care decedatul lăsase prin testament voinţa sa cu privire la
moştenire.
Prima clasă a moştenitorilor aparţine descendenţilor. În acest temei, băieţii moşteneau moşia
părintească, iar fetele urmau să fie înzestrate de părinţi sau, după moartea acestora, de către fraţi.
După înzestrare, fiicele nu mai aveau dreptul să aibă pretenţii asupra patrimoniului lăsat de către
defunct. Foarte utilizată a fost practica înfrăţirii pe moşie, când părintele înfrăţea fetele cu băieţii,
creânduse, astfel, un drept egal şi de necontestat la succesiunea părinţilor şi o vocaţie succesorală
reciprocă între cei înfrăţiţi.
În cazul în care nu erau moştenitori de sex masculin, succesiunea revenea fetei sau fetelor.
Atunci când la succesiune veneau mai mulţi băieţi, cel mai mic dintre aceştia dobândea moşia
părintească. Dacă defunctul lăsa în urma sa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea
conform regulilor descrise mai sus, între toţi copiii lui, iar cei înfiaţi se bucurau de toate drepturile
descendenţilor legitimi.
A doua clasă de moştenitori, după descendenţi, era formată din ascendenţi, care erau chemaţi la
moştenirea copiilor lor numai în lipsa descendenţilor. Dacă nu existau nici descendenţi, nici
ascendenţi, succesiunea revenea colateralilor privilegiaţi (fraţi şi surori).
Soţia supravieţuitoare era considerată moştenitor legal numai în cazul în care avea copii din
căsătoria cu defunctul.
În lipsa oricărui moştenitor, averea defunctului revenea domnului în baza principiilor care
guvernau instituţia dominium eminens.
Pentru ca o persoană să poată veni în calitate de moştenitor la succesiunea defunctului, trebuia
să fie „demnă” de moştenire. În caz de nedemnitate, un individ avea posibilitatea de a dezmoşteni o
anumită persoană. Cazuri frecvente de dezmoşteniri erau întâlnite între defunct şi prima clasă de
moştenitori. Părintele putea să îi dezmoştenească şi pe cei mai apropiaţi descendenţi.
134
Deschiderea succesiunii avea loc după ce persoanele îndreptăţite îşi dovedeau calitatea de
moştenitor. Dovada se făcea cu ajutorul martorilor, în lipsa unui sistem de acte civile. Dacă erau mai
mulţi moştenitori, aceştia puteau să rămână în indiviziune, continuând în comun exploatarea
patrimoniului. Dacă aceştia doreau să iasă din indiviziune, puteau să procedeze la împărţirea
bunurilor pe cale amiabilă (prin învoială), iar dacă nu se înţelegeau, se puteau adresa instanţelor
judiciare.
Moştenirea testamentară a cunoscut o extindere ca urmare a influenţei bisericii, care îi îndemna
pe credincioşii cu avere să lase danii lăcaşurilor de cult bunuri de valoare, terenuri etc. în schimbul
iertării păcatelor sau al promisiunii unei vieţi viitoare. Testamentul era cunoscut în documentele
Evului Mediu sub numele de carte, zapis sau diată. Cele mai vechi testamente sunt cele orale – „cu
limbă de moarte”, consemnate în scris numai ad probationem. Testamentul scris era un act solemn,
întocmit fie în faţa martorilor, fie în faţa autorităţii de stat (domn) sau bisericeşti. Testatorul trebuia
să fie în deplinătatea facultăţilor mintale la data întocmirii testamentului. Beneficiarul testamentului
trebuia să fie născut sau cel puţin conceput în momentul redactării testamentului.
Dreptul feudal românesc nescris stabilea următoarele izvoare ale obligaţiilor: contractele,
prevederile Legii Ţării şi delictele. Practica socială evidenţiază faptul că obligaţiile luau naştere cu
ocazia unor evenimente din viaţa oamenilor: naşterea, nunta, moartea, precum şi ca urmare a
manifestărilor de voinţă cu privire la proprietatea asupra bunurilor vânzări, schimburi, donaţii etc.
Cele mai folosite contracte în perioada feudalismului, care se regăsesc şi în dreptul modern, erau
următoarele:
a) Principalul contract în dreptul feudal era donaţia, donatorul putând fi domnul ţării sau diferiţi
particulari, iar beneficiarii aparţinând, de asemenea, diferitelor categorii sociale. O categorie specială
de donatori erau mănăstirile sau alte lăcaşuri de cult, dreptul de ctitorie constituind o modalitate de
condiţionare a proprietăţii feudale. Actul de donaţie care avea drept obiect bunuri imobile şi era
încheiat între particulari trebuia confirmat de către domn, în virtutea lui dominium eminens.
Îndreptarea Legii consemna expres caracterul de liberalitate al donaţiei, precum şi caracterul ei
irevocabil. Donaţia putea fi revocată numai în cazul manifestărilor de nerecunoştinţă şi vrăjmăşie
din partea celui care primise donaţia.
135
b) Contractul de vânzare-cumpărare – este un contract consensual, translativ de proprietate,
care are ca elemente esenţiale: consimţământul contractanţilor, obiectul şi preţul. Legea Ţării
considera nul contractul în care consimţământul era viciat. Obiectul contractului de vânzare-
cumpărare trebuia să-l constituie un bun apt a fi înstrăinat, respectiv aflat în circulaţie, în sfera
comerţului. Preţul vânzării, ca element al contractului, era menţionat atât în bani, cât şi în natură –
de obicei, în produse, care, în perioada respectivă, aveau caracter de monedă (sare, ceară, animale
de muncă, vin, miere). În asemenea situaţii, contractul de vânzare-cumpărare capătă caracter de
contract de schimb. Preţul se plătea integral în momentul convenţiei sau în rate, situaţie în care se
fixa un termen pentru plata preţului restant (soroc).
c) Contractul de împrumut – avea ca obiect sume de bani pe care creditorii le acordă debitorilor,
cu obligaţia restituirii lor la un anumit termen, denumit „zi” sau „soroc”. Pentru împrumuturile în
bani se percepeau dobânzi, uneori extrem de împovărătoare pentru debitori. Când restituirea sumei
nu se făcea la termenul stabilit, debitorul era pasibil de executare silită prin plata în natură, în special
prin cedarea de către debitor creditorului a unor parcele din terenuri agricole sau de altă natură ori a
unor bunuri mobile de valoare (animale de muncă). Pentru dovada contractului de împrumut se
obişnuia să se redacteze acte fie sub semnătură privată, fie în faţa autorităţii, de obicei, în faţa
boierilor feudali, a dregătorilor, a juzilor, a pârgarilor sau în faţa domnitorului.
d) Contractul de arendare – avea ca obiect cedarea folosinţei unor terenuri agricole, vii,
cârciumi, iazuri, livezi etc. Este des utilizat în perioada dezvoltării marilor averi boiereşti, când
proprietarii, care deţineau şi dregătorii înalte, arendau moşiile unor persoane specializate în
administrarea bunurilor, pe bază de contracte, în care erau stipulate în detaliu drepturile şi obligaţiile
părţilor, elemente ale răspunderii contractuale şi delictuale.
În afara acestor contracte, în ţările române, în perioada Evului Mediu, erau încheiate şi contracte
de depozit, contracte de asociere pentru realizarea unor lucrări agricole, de construcţii, amenajări de
terenuri etc.
136
Relațiile dintre membrii clasei feudale se întemeiau pe diferență de putere economică, încât un
mare boier avea calitatea de suzeran în raport cu vasalii săi, cei care depindeau de el din motive
economice, politice și militare. La rândul său el depindea, într-o anumită măsură, de Domn, care
avea dreptul general de “dominium eminens”. În virtutea acestuia, Domnul acorda sau confirma
stăpânirea de moșii boierilor care slujeau la oaste sau în dregătorii. Cu autorizarea sa se efectuau
înstrăinările de proprietate prin vânzare sau schimbare. Cu prilejul intrării în posesiune Domnul
primea “darea calului”, o răscumpărare simbolică, care consta în plata de către beneficiarul
privilegiului a unui cal sau a unei sume în bani. El avea și dreptul de “prădalică”, adică de a lua în
proprietatea să moșia al cărei stăpân murise fară moștenitori în linie bărbătească. În documente,
acest drept este amintit în forma negativă: “și cine dintre dânșii moare, iar ocinile să fie ale celor
ramași, la ei prădalică să nu fie”. Proprietatea feudală a cunoscut următoerele forme: proprietatea
domnească, proprietatea boierească, proprietatea bisericească – mănăstireasca și proprietatea
orășenescă și proprietatea țărănească. Persoana fizică (desemnata cu cuvintele “om” sau “obraz”)
se identifica în societate prin nume, domiciliu, capacitate juridica și capacitate de exercițiu.
Numele se dobândea prin flilatie legitima (naștere) sau prin adopțiune (copil înfiat, fata căsătorită).
În documente fiii legitimi se desemnau drept “fii adevărați”, femeile căsătorite prin prenumele lor
alăturat numelui soțului. Domiciliul era locul unde persoana avea locuință stabilă indiferent de
starea să socială. Femeia căsătorită avea domiciliul la locuința soțului, minorii la părinți, copilul
adoptat la adoptator, boierul la una din moșiile sale unde avea reședință principală, țăranul aservit
în satul unde își avea delnița și casa, robul unde își avea reședința stăpânul său. Capacitatea juridică
era recunoscută oricui de la naștere, indiferent de vârstă, sex, stare socială, sănătate mintală sau de
voință celui în cauză. Incapacitatile de exercițiu nu aveau efect asupra calității de persoană juridică
înzestrată cu drepturi și obligații. Calitatea de persoană înceta prin moartea fizică dovedită, sau
prin moartea prezumată, cu condiția că cel aflat în această situație, dispărut de la domiciliul său,
să nu fi dat nici o veste despre el vreme de cinci ani. Numai după acest interval, soțul rămas se
putea recăsători sub protecția calității de văduv. Căsătoria reprezenta o componentă obligatorie a
ciclului vieţii. Din punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de dreptul canonic ortodox.
Dreptul cutumiar constată existenţa şi consecinţele juridice care decurgeau din căsătorie: se
137
recunoştea o anume egalitate între soţi, în sensul că ambii exercitau puterea părintească asupra
copiilor, iar soţia supravieţuitoare putea deţine singură tutela asupra copiilor minori, fără asistenţa
consiliului de familie sau supravegherea tribunalului. Căsătoria era precedată de logodnă
(promisiunea de căsătorie). Dota reprezenta totalitatea bunurilor aduse de femeie sau din partea ei
pentru sarcinile familiei nou întemeiate prin căsătorie. Dota putea avea că obiect atât bunuri
mobile, cât şi imobile, în special suprafeţe de teren (moşii); aceste bunuri dotale deveneau
proprie¬tatea soţiei: în timpul căsătoriei, femeia putea face diferite acte de dispoziţie cu privire la
aceste bunuri. În dreptul feudal românesc, dota era cunoscută sub denumirea de zestre. După
celebrarea cununiei religioase, se dădea citire foii de zestre, adică inventarului bunu¬rilor pe care
femeia le aducea în noua familie. Că şi în dreptul modern, desfacerea căsătoriei în epoca feudală
avea loc prin moartea unuia dintre soţi, prin divorţ sau prin anularea căsătoriei. Moştenirea era
reglementată unitar, atât pentru proprietarii feudali, cât şi pentru ţăranii liberi, orăşenii şi negustorii
ale căror proprietăţi se deosebeau doar din punctul de vedere al valorii lor. Succesiunea se
deschidea la moartea titularului patrimoniului, în primul rând, în favoarea descendenţilor care au
contribuit la formarea şi dezvoltarea averii familiale. Transmiterea bunurilor mortis causa se făcea
pe două căi: pe cale legală (moştenirea legală), în cazul în care lipsea manifestarea de voinţă a
decedatului (de cujus) și pe cale testamentară, în cazul în care decedatul lăsase prin testament
voinţa să cu privire la moştenire. Dreptul feudal românesc nescris stabilea următoarele izvoare ale
obligaţiilor: con-tractele, prevederile Legii Ţării şi delictele. Cele mai folosite contracte în
perioada feudalismului, care se regăsesc şi în dreptul modern, erau următoarele: vânzarea-
cumpărarea, donația, împrumutul și contractul de arendare

Dominium eminens, titularii dreptului de proprietate, capacitate juridică, tutelă, curatelă,
căsătorie, clase de moștenitori, contracte.
138
Întrebări de control şi teme de dezbatere:
1. Explicaţi conceptele : dominium eminens, prădalnică, arvună .
2. Care sunt categoriile de titulari ai dreptului de proprietate?
3. Care sunt clasele de moștenitori și care era ordinea în care acestea veneau la succesiunea
defunctului?
4. Daţi exemplu de contracte.
5. Care era structura foii de zestre?
1. Principalul contract în dreptul feudal era:
a. Vânzarea-cumpărarea
b. Donația
c. Schimbul
2. Asupra locurilor din vatră, târgoveţii exercitau o stăpânire:
a. Temporară
b. Absolută
c. Consolidată
3. Căsătoria nu se putea încheia dacă între viitorii soţi existau unele impedimente, ca:
a. înrudirea pe cale naturală
b. legătură de sânge mai mare de gradul opt
c. viitorii soți erau de același rang social
4. Prima parte a foii de zester, printer altele, cuprindea și:
a. Moşiile
b. Robii țigani
c. Hainele de ceremonie
5. Soţia supravieţuitoare era considerate:
139
a. Moștenitor legal
b. Moștenitor testamentar
c. Nu făcea perte din categoria moștenitorilor
Bibliografie:

Bucureşti, 2020
2012
PROCEDURA DE JUDECATĂ. INFRACȚIUNI ȘI PEDEPSE
Cuprins:
9.1. Introducere
9.3.1. Procedura de judecată. Pricina şi împricinaţii. Chemarea în judecată. Administrarea

probelor. Pronunţarea hotărârii. Procedura de judecată în materie penală
9.3.2. Dreptul penal. Caracteristici generale. Infracţiuni. Pedepse
140
9.1. Introducere


9.3.1. Procedura de judecată
Termenul „proces” din limba română provine din latină – processus, ce desemna activitatea de
înaintare, progres, activitate progresivă.
În Ţara Românească şi în Moldova, se recurgea, în materie civilă, la procedura judiciară pentru
apărarea unui drept încălcat sau chiar numai ameninţat de o vătămare. Procedura era, în general,
„contencioasă”, în cadrul unui litigiu, dar uneori putea fi şi „graţioasă”, dreptul fiind valorificat prin
141
procedură necontencioasă. În vechiul drept nu se făcea, teoretic, această distincţie, dar în practică
existau cele două tipuri de proceduri.
Pricina şi împricinaţii
Pentru începerea, desfăşurarea şi încheierea unei proceduri de judecată era necesar să existe un
litigiu, un conflict de interese sub formă de raport susceptibil să fie adus în faţa judecăţii şi să fie
rezolvat de domnitor sau funcţionarii cu atribuţii judecătoreşti. Judecata apărea în documente şi sub
denumirile de pricină, gâlceavă, treabă. Părţile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul se
numea „jăluitor”, „prigonitor”, în Transilvania, reclamantul purta numele de „actor”, iar pârâtului i
se spunea „prigonit” şi, în penal, „învinuit” sau „învinovăţit”.
În dreptul feudal, toţi oamenii liberi şi persoanele juridice (bisericile, mănăstirile, breslele, chiar
şi satele) aveau capacitatea să stea în justiţie. Oamenii dependenţi (rumâni sau vecini) puteau sta în
justiţie numai în procesele în care se punea în discuţie însăşi starea lor de dependenţă. Robul ţigan
fără stăpân putea sta în justiţie în procesele care priveau persoana sa. Robul cu stăpân era reprezentat
în instanţă de acesta. Femeia necăsătorită sau văduvă putea sta în justiţie. La începutul secolului al
XVI-lea, o fiică îşi putea chema tatăl în judecată pentru ai preda zestrea promisă, apărând personal
în instanţă. Femeia căsătorită stătea în instanţă asistată de soţul ei sau chiar nu apărea deloc, fiind
reprezentată de acesta. Ea era capabilă să stea singură în instanţă numai în acţiunea de divorţ sau în
altă acţiune în legătură cu persoana ei.
Împricinaţii se prezentau, de obicei, în instanţă în persoană.
Chemarea în judecată
Valorificarea în justiţie a unui drept de natură civilă sau cererea de reparare a unei pagube
pricinuite printrun fapt penal se adresau, în general, domnului ţării, printro plângere orală sau scrisă,
denumită „pâră” sau „jalbă”, înmânată uneori domnului, chiar întrun proţap, când trecea cu alaiul.
În Moldova, plângerea era luată de al treilea spătar, care o înmâna domnului. Din secolul al XVIII-
lea, forma scrisă este foarte des întâlnită la plângerile adresate domnului. În faţa celorlalte instanţe
şi, în special, în materie penală, atât plângerea, cât şi procedura continuă să fie, în general, orale.
Divanul, fiind sesizat printro plângere, fixa termenul de judecată pentru soluţionarea litigiului,
activitate denumită astfel: „punea soroc”, „da zi”, „sorocea pricina” sau „sorocea părţile”. La
termenul fixat sau la cele următoare erau ascultate susţinerile părţilor, administrate probele şi, apoi,
se proceda la judecată.
142
Ziua de judecată putea fi stabilită fie de către domn, fie de ispravnicul Craiovei în Oltenia sau
de către dregătorul chemat să judece. „Cartea de soroc” (citaţia) era înmânata pârâtului sau martorilor
printrun slujbaş domnesc (aprod, vătaf) ori chiar prin intermediul reclamantului, cu ameninţarea,
pentru pârât, că, în situaţia în care nu se va prezenta la termen, va fi trimis un aprod săl aducă.
Ziua în care urmau să se prezinte părţile pentru judecată, pentru efectuarea unei plăţi sau pentru
îndeplinirea unei executări, era determinată exact prin arătarea datei calendaristice sau prin
menţionarea unei sărbători ca zi de judecată ori ca moment de început pentru calculul termenului.
Procedura de judecată se desfăşura, de obicei, în public. Cu ocazia instrumentării procesului
penal nu se redactau acte scrise. Graţierea a fost folosită, dreptul de graţiere individuală aparţinând,
cu predilecţie, şefului statului.
Administrarea probelor
În Ţara Românească şi în Moldova, dacă cererea de chemare în judecată se dovedea prin probe
preconstituite sau prin mărturia pârâtului şi împricinaţii se prezentau la ziua fixată, pricina se putea
soluţiona la primul termen. În cazul în care era necesar să se administreze probe solicitate de către
instanţă (jurământ, proba cu martori, cercetare la faţa locului, expertiză), cauza se amâna în acest
scop. După administrarea probelor şi a contraprobelor cerute de părţi, se dezbătea procesul în fond,
părţile putânduse prezenta (doar în procesul civil), fie personal, fie prin reprezentanţi. După
dezbateri, se pronunţa hotărârea, care – în cazul unei soluţii favorabile reclamantului –, ori de câte
ori era vorba de pretenţii valorificabile în bani, urma să se execute asupra averii pârâtului, dacă acesta
nu îl îndestula pe reclamant de bunăvoie. Prin probe se stabileşte temeinicia unei afirmaţii sau
realitatea unui fapt.
a) Mărturisirea şi jurământul
Mărturisirea este recunoaşterea de către un împricinat a afirmaţiilor celuilalt împricinat. Dacă
emană de la o persoană capabilă, ea constituie o dovadă completă împotriva celui care a făcuto şi
este irevocabilă. În procesul civil, jurământul putea fi prestat de un împricinat, ca urmare a declaraţiei
celuilalt împricinat că înţelege să „lege” soluţia litigiului de acest jurământ sau ca urmare a
demersului întreprins de către judecător, care putea recurge la această probă pentru a completa
probele existente, pe care le considera insuficiente.
De cele mai multe ori, jurământul era ordonat de domn în divan şi era administrat în biserică de
unul sau mai mulţi preoţi ori înalţi ierarhi români sau chiar străini, cu mâna pe evanghelie. Uneori,
era întărit prin blestem. Prin jurământ se putea dovedi orice fel de pretenţie.
143
b) Jurământul cu brazda
Este o probă străveche de tradiţie getodacă, denumită după rolul pe care pământul, privit ca o
divinitate, îl joacă în desfăşurarea acestei probe. Cel care depunea jurământul invoca pedeapsa
pământului dacă cele invocate sub jurământ erau false. În Moldova, cel ce jura purta o brazdă de
pământ pe cap sau umeri (brăzdaşi), iar în Ţara Românească (în Oltenia), brazda era purtată în traistă
(trăistaşi). Se folosea ca mijloc de probă în procesele de stabilire a hotarului. Cei care erau supuşi
probei jurau că vor arăta adevăratele hotare şi înconjurau acele terenuri având asupra lor brazda de
pământ.
Fiii de ţărani erau puşi să parcurgă hotarele moşiei şi, în tot acest timp, erau traşi de păr
(„depararea”), pentru a ţine minte hotarele respective şi a putea fi supuşi probei în cazul unui litigiu.
c) Martorii
În obştea străveche, apare o structură probatorie, de tip colectiv – mărturia dată de grupul
împricinatului. Definit mai bine, acest fel de mărturie este întâlnit mai târziu în obştile teritoriale.
Faptele unei pricini nu erau stabilite în obştea ţărănească sau orăşenească ori în ceata boierească prin
martori izolaţi, ci prin grupe (cete) de megieşi, de mahalagii sau de boieri egali ori superiori
împricinatului. Această procedură este reglementată de statul feudal; megieşii care mărturisesc ajung
uneori la cifre impresionante, precum: 150 de persoane, 100 de oameni din şase sate, oamenii din 12
sate. Aceşti megieşi nu erau (co)jurători, ci martori, pentru că ei atestau faptele, iar, prin numărul lor,
aduceau o garanţie morală şi socială. În litigii, era admisibilă pentru stabilirea oricăror fapte şi acte
juridice, nefiind limitată, potrivit obiceiului pământului.
În afară de martorii din proces, existau şi martori care participau la redactarea actelor juridice
particulare. Aceştia, în caz de proces, erau chemaţi să depună mărturie cu privire la aspectele
cunoscute, uneori, sub prestare de jurământ în biserică, pe evanghelie, cheia bisericii sau lacătul ei.
Puteau fi martori domnul însuşi şi boierii care judecau procesul în divan pentru ceea ce ştiau cu
privire la caz. Femeile, de asemenea, puteau fi martore.
d) Proba cu jurători
În procesul penal, prin jurământul lor, jurătorii susţin jurământul uneia dintre părţi, arătând că
aceasta e demnă de crezare. Acest jurământ nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv, pentru că nu
tinde la stabilirea adevărului, ci la stabilirea bunei reputaţii. În procesul civil, judecătorii cercetează
faptele şi drepturile părţilor, astfel încât jurământul lor e considerat adevăr.
144
În procesul civil existau următoarele tipuri de jurători: jurătorii hotarnici – în procesele de
hotărnicire a terenurilor; jurătorii tocmelnici, care erau numiţi de instanţă şi făceau cercetări cu
privire la obiectul procesului, iar rezultatul era consemnat de aceştia întrun document care era predat
instanţei; jurătorii adeveritori – erau folosiţi pentru a confirma existenţa sau întocmirea unor
contracte, angajamente, donaţii, diferite alte acte sau documente; jurătorii arbitri – cei care încercau
să stingă litigiile prin împăcarea părţilor.
În judecarea delictelor penale, legea nu impunea cu stricteţe un număr de jurători, în schimb, nu
se admitea lege peste lege, adică un număr dublu de jurători. Hotărârea primei instanţe în care existau
jurători era definitivă.
Jurătorii trebuiau să facă parte din aceeaşi categorie socială cu cel pentru care jurau. Jurătorii
depuneau jurământul întrun cadru solemn, care presupunea îndeplinirea unor formalităţi juridice şi
religioase. Jurământul se depunea pe evanghelie în faţa reprezentantului domnului însărcinat cu
supravegherea efectuării probei. Conţinutul şi forma jurământului trebuiau să fie identice cu cele ale
jurământului pronunţat de parte. Schimbarea unor cuvinte ducea la anularea probei. Dacă proba cu
jurători nu putea fi administrată, partea căreia i s-a oferit posibilitatea administrării ei pierdea
procesul. Dacă proba fusese administrată, partea care a pierdut putea cere şi obţine de la domn
contraprobă cu un număr dublu de jurători – „lege peste lege”. Dacă se putea administra contraproba,
soluţia iniţiala era anulată şi se dădea o nouă soluţie. Se considera că primii jurători au depus
jurământ fals şi erau globiţi (amendaţi). Legea Ţării stabilea ca numărul maxim al jurătorilor să fie
de 48.
e) Blestemul şi cartea de blestem
Înalţii ierarhi români (mitropolitul, în special, şi episcopii în eparhiile lor) aveau competenţa să
emită cărţi de blestem sau de afurisenie din oficiu, la cererea uneia dintre părţile litigante sau la
porunca domnului. Unii împricinaţi, dornici să impresioneze mai puternic pe cel căruia i se deferea
jurământul, aduceau cărţi de blestem chiar de la patriarhii din lumea creştinortodoxă.
Această procedură era folosită în orice fel de pricini, dar mai ales în hotărnicii, cartea fiind dată
direct în faţa divanului sau trimisă pentru aflarea adevărului dregătorilor care făceau cercetări sau
audiau martori la faţa locului. Cartea de blestem era trimisă, de obicei, prin ispravnic protopopului
respectiv, care o încredinţa preotului local. Acesta chema în biserică pe cei obligaţi să jure şi le-o
citea, punândule în vedere consecinţele sperjurului; apoi, consemna jurământul şi întocmea un act
semnat de martori, pe care îl înainta judecăţii, care îl lua în considerare cu ocazia dezbaterii pricinii.
145
La întărirea unor acte juridice particulare, în special în beneficiul mănăstirilor, domnul obişnuia
să pună blesteme groaznice care să cadă asupra celor ce lear ataca. Testatorii, de asemenea,
ameninţau cu blestem pe cei care nu respectau dispoziţiile lor de ultimă voinţă. Mitropolitul însuşi
pronunţa blestemul când testamentul era făcut în faţa lui. Întâlnim blesteme chiar în cărţile de
judecată penală, date împotriva judecătorilor care ar reveni asupra condamnării.
f) Înscrisurile
În numeroase documente din trecut se vorbeşte despre înscrisuri emanate de la autorităţi sau de
la particulari (cărţi, ispisoace, hrisoave, urice, zapise, dresuri, sineturi), prezentate de împricinaţi ca
mijloace de probă şi examinate de judecată pentru soluţionarea pricinii. Asemenea probe
preconstituite erau invocate în special pentru dovedirea stăpânirii imobiliare.
În caz de dispariţie a înscrisurilor prin ardere, putrezire, pierdere, distrugere etc., ceea ce se
întâmpla destul de des, partea interesată cerea divanului reconstituirea lor. Actul scris, deşi găsit
valabil, era de cele mai multe ori întărit sau combătut cu martori şi confirmat prin jurământ. Nu se
poate vorbi de un caracter absolut al valabilităţii actului scris.
g) Cercetarea la faţa locului
Era ancheta care se făcea la faţa locului de către instanţa de judecată sau de către un delegat al
său. În ultimul caz, dregătorul delegat, deplasânduse la locul indicat, făcea cercetarea solicitată şi
trimitea instanţei raportul de constatare întocmit. Uneori, conformânduse poruncii primite, după
efectuarea cercetării, judeca chiar dregătorul pricina şi tot el era cel care punea în executare hotărârea.
Orice constatare materială cu privire la starea unui imobil, în special în cazul hotarelor, putea fi
făcută prin cercetare la faţa locului.
h) Expertiza
Se recurgea la expertiză când, pentru lămurirea chestiunilor de ordin tehnic aduse în dezbatere,
erau necesare cunoştinţe de specialitate. În perioada feudalismului, experţii aveau de constatat mai
mult stări de fapt sau valoarea obiectelor în litigiu. Domnul trimitea în acest scop, de exemplu, un
dregător care să strângă „boieri şi oameni buni” sau chiar oameni de specialitate („meşteri”) care să
adeverească o anumită situaţie de fapt sau delega mai mulţi boieri de la curte să meargă la faţa locului
să constate şi să aprecieze valoarea cheltuielilor făcute pentru edificarea unor construcţii.
i) Prezumţiile
Deşi mai rar, prezumţiile erau şi ele folosite, în dreptul vechi, ca mijloc de probă. În virtutea unei
prezumţii, un sat răspundea pentru o moarte de om sau un furt săvârşite pe teritoriul său. Prezumţia
146
putea fi combătută însă prin proba contrară şi satul era exonerat de răspundere dacă erau descoperiţi
făptuitorii sau dacă cel puţin doi oameni jurau contrariul.
j) Cunoştinţa personală a judecătorului - aspectele de notorietate sau chestiuni cunoscute in
particular de catre judecator
În dreptul vechi, contrar sistemului obiectiv de probaţiune din dreptul modern, se admitea că
judecătorul îşi poate întemeia soluţia pe cunoştinţa lui proprie, pe ceea ce el ştia cu privire la faptele
pricinii dinainte de desfăşurarea ei, considerânduse că nu poate fi o mărturie mai demnă de crezare
decât aceasta.
Pronunţarea hotărârii
În Ţara Românească şi în Moldova, procedura pronunţării hotărârii cuprindea următoarele faze:
a) Pronunţarea, redactarea şi comunicarea hotărârii
Întreaga desfăşurare a procesului era consemnată în hotărâre (carte de judecată) sau anafora.
Erau menţionate: (i) numele împricinaţilor şi dacă au fost ambii prezenţi la judecată în persoană sau
prin vechili; (ii) obiectul plângerii; (iii) susţinerile părţilor; (iv) probele administrate şi analiza lor;
(v) soluţia la care sa ajuns; (vi) întărirea domnească. Pentru ca hotărârile, altele decât cele pronunţate
de către domn, să capete caracter definitiv şi putere executorie, era obligatorie existenţa întăririlor.
b) Căile de atac
În toată perioada feudalismului, calea de atac prevăzută ca posibilitate de a contesta o hotărâre
era plângerea în faţa unui organ superior împotriva judecăţii organului inferior, plângere care nu avea
caracterul suspensiv propriu apelului din procedura actuală. Recursul nu a fost reglementat în vechea
noastră procedură judiciară, el fiind creat de dreptul procesual modern.
Nici principiul autorităţii lucrului judecat nu îşi face apariţia în Principate decât la începutul
secolului al XIX-lea. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de un domn, chiar rămase definitive, puteau
fi declarate fără valoare de domnul următor, acesta procedând la o nouă judecată.
Zavesca sau zaveasca, aplicată numai în Moldova, consta în obligaţia impusă părţii participante
la un act juridic sau la un proces de a plăti domnului o sumă de bani – stabilită prin act sau prin
hotărâre – în cazul în care nu ar respecta actul juridic sau hotărârea.
Prada a avut în Ţara Românească aceeaşi formă cu zavesca din Moldova. Se realiza prin
inserarea unei clauze întrun act care cuprindea înţelegerea intervenită între părţi sau întro hotărâre
judecătorească, constând în obligaţia părţilor de a da o sumă de bani domniei în cazul în care nu şiar
respecta angajamentul şi ar redeschide procesul.
147
Gloaba este sancţiunea patrimonială aplicabilă persoanei care nu respecta propriul său
angajament sau ordinul autorităţii. Pentru a se asigura eficacitatea unui asemenea ordin, gloaba
îndeplinea funcţiile zavescăi şi prăzii – de a îngreuna reluarea judecăţii –, atât în Moldova, după
dispariţia zavescăi, cât şi în Ţara Românească, înainte şi după dispariţia prăzii, dar şi în Transilvania.
Feria. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi până spre sfârşitul secolului
al XVII-lea, în Moldova, se obişnuia ca, după pronunţarea soluţiei, să se prevadă în hotărâre faptul
că persoana care a câştigat procesul are obligaţia de a plăti o taxă pentru obţinerea titlului de
proprietate şi, în acelaşi timp, o răsplată pentru judecător. Raţiunea feriei este diferită de aceea a
zavescăi şi instituţia nu are nicio legătură cu principiul autorităţii lucrului judecat.
c) Executarea hotărârilor
Hotărârea civilă se putea executa în trecut asupra bunurilor debitorului, ocazie cu care
funcţionarii domniei săvârşeau mari abuzuri. Astfel, în secolul al XVIII-lea, debitorul putea fi închis
până în momentul în care îşi recunoştea datoria sau până plătea datoria, nu numai a sa personală, dar
şi a autorului său, ori până aducea persoane care garantau pentru el. În general, ordinul de executare
era trimis de către domn mitropolitului sau boierului care a judecat respectiva cauză, spre a-l pune
în executare. Cu excepţia hotărârilor rămase definitive, domnul mai ordona executarea poruncilor
sale – asemănătoare cu ordonanţele preşedinţiale din procedura de astăzi –, acestea fiind hotărâri
luate de el în cazuri urgente, la cererea uneia dintre părţi, fără citarea celeilalte. Partea însăşi putea fi
delegată să efectueze executarea, mai ales când aceasta era o mănăstire. Spre deosebire de dreptul
modern, organul de judecată putea face şi executarea.
Procedura de judecată în materie penală
Caracteristicile sistemului de procedură penală din perioada feudalismului sunt:
a) Normele juridice după care se desfăşura procesul penal, atât în cadrul obştii, cât şi la judecata
domnească, erau, în mare măsură, nescrise, ele fiind stabilite prin obiceiuri, în general neredactate.
b) Actele de procedură penală erau de cele mai multe ori nescrise, până la reforma lui Constantin
Mavrocordat.
c) Domnul şi dregătorii judecau deopotrivă pricini penale şi civile, neexistând instanţe penale
speciale, nici deosebire între jurisdicţia civilă şi cea penală.
d) O primă modalitate de diferenţiere între materia civilă şi cea penală se observă în ceea ce
priveşte executarea. Armaşii execută hotărârile penale, iar aprozii pe cele civile. Condamnaţii
148
execută pedepsele penale în ocnă, temniţă sau grosuri; pentru datoriile civile, debitorii sunt închişi
la vătaful de aprozi.
e) Acuzaţia putea fi invocată atât de persoanele vătămate, cât şi din oficiu; dregătorul competent
se putea sesiza singur.
f) Cercetarea penală se realiza, de obicei, de către persoana care judeca pricina.
g) Mijloacele de probă erau mai ales martorii şi jurătorii.
h) Procedura de judecată era publică. Dar publicitatea în feudalism era relativă: accesul în incinta
locului judecăţii era strict reglementat – nu oricine putea asista.
În ceea ce priveşte graţierea şi amnistia, este de observat că, dacă cea dintâi a fost practicată încă
din primele etape ale feudalismului, iar dreptul de graţiere individuală a aparţinut nu numai şefului
statului, ci şi unor foruri superioare celui care pronunţase sentinţa, iertarea colectivă a unei categorii
de infractori (amnistia) a apărut numai spre sfârşitul perioadei feudale, fiind un drept exclusiv al
şefului statului.
2. Dreptul penal
2.1. Caracteristici generale
În dreptul penal feudal, constituia infracţiune fapta considerată periculoasă de către pătura
privilegiată şi sancţionată de puterea publică cu pedeapsă penală. Între infracţiune şi pedeapsă
legătura este indisolubilă.
În dreptul feudal român, infracţiunea a avut următoarele denumiri: „faptă”, „faptă rea”, „greşală
mare”, „vină”, „vinovăţie” sau „păcat”. Dintre toate, cea mai gravă din punct de vedere penal era
fapta considerată „vină”. Noţiunile de infracţiune („vină”) şi pedeapsă penală au existat în ţările
române şi înainte de constituirea lor în state feudale. Obştile săteşti au aplicat un drept penal nescris,
stabilit prin obicei.
După constituire, până la destrămarea obştilor (secolul al XVIII-lea), domnia a colaborat cu
obştea chiar şi în materie penală. Justiţia obştii era tot o justiţie socială, care nu poate fi confundată
cu justiţia privată. Cu toate acestea, se întâlnesc şi în statele feudale româneşti resturi de justiţie
privată. Acestea au fost compoziţiunea, instituţie de largă aplicaţie, şi răspunderea penală colectivă,
redusă la două cazuri: răspunderea familială în materie de hiclenie şi răspunderea solidară a obştii
pentru nedescoperirea infractorului (duşegubina).
149
Compoziţiunea este înţelegerea dintre vinovat şi victimă sau rudele victimei, prin care vinovatul
îşi răscumpără vina prin plata unei sume de bani sau darea unor bunuri (vite, pământ etc.). În ţările
române, compoziţiunea a fost practicată ca instituţie de drept consuetudinar încă înaintea constituirii
statelor feudale. Compoziţiunea îl salva pe vinovat de la pedeapsa capitală, aplicânduse inclusiv
infracţiunii de furt.
Răspunderea penală colectivă reprezintă supravieţuirea instituţiilor cutumiare, când oamenii,
strâns solidari grupului social căruia îi aparţineau, găseau firesc să răspundă pentru vina altuia din
acelaşi grup. La români, avem două forme de supravieţuire a acestei practici:
a) răspunderea penală familială, aplicată excepţional şi abuziv de către unii domni care, în
cazurile de hiclenie, extindeau pedepsele şi asupra familiei celui vinovat. Nici pravilele, nici obiceiul
pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului.
b) răspunderea penală colectivă a satului (obştii) pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul
acestuia.
Caracteristicile generale ale pedepselor în dreptul feudal român erau următoarele:
a. având drept scop intimidarea persoanei şi a societăţii, ele erau, în general, expiatorii, lipsindule
finalitatea corectivă, proprie dreptului modern; pedepsele educatorii, privative de libertate, erau rare;
b. pedepsele aplicate nu erau limitate la cele prevăzute de pravile, domnul având dreptul să aplice
pedepse şi peste pravilă;
c. cumulul de pedepse era admis;
d. pedepsele erau diferenţiate în funcţie de statutul social al persoanei vinovate, existând, în acest
sens, pedepse diferite pentru aceeaşi faptă;
e. majoritatea pedepselor puteau fi stabilite de către judecător, această aptitudine fiind
reglementată destul de des în cadrul pravilelor;
f. pedepsele erau producătoare de venituri atât pentru domn, cât şi pentru dregătorii care judecau;
g. răzbunarea sângelui nu a existat, ca pedeapsă legală, în ţările române, dar există indicii în
cazuri izolate despre faptul că acest tip de pedeapsă a fost aplicat. Cea mai importantă menţiune o
constituie compoziţiunea, răspândită în toată Europa.
Răspunderea penală se năştea, de regulă, ca urmare a săvârşirii unei fapte. Tentativa, în
majoritatea cazurilor, nu se pedepsea (fiind, în general, lipsită de rezultat material). Existau
infracţiuni, ca, de exemplu, cele îndreptate împotriva domnului, în legătură cu care era pedepsită
foarte aspru şi tentativa.
150
Intenţia şi lipsa acesteia au dus, încă din legislaţia timpurie, la diferenţieri în pedepsirea
infracţiunilor. Legitima apărare înlătura răspunderea penală şi scutea de pedeapsă. Recidiva a
constituit o cauză de agravare a pedepsei în cazul săvârşirii aceluiaşi tip de infracţiune; dispoziţii
legale exprese au fost elaborate, spre exemplu, în materie de vrăjitorie, furt sau blasfemie.
Infracţiuni
A. Abateri de la dogmele religioase

a) Erezia este abaterea conştientă de la dogma bisericii dominante printro faptă sau o convingere
mărturisită ca reprezentând adevărata credinţă. Fapta era considerată de biserică drept „păcat mare”
şi pedepsită de pravilă ca infracţiune, după constatarea ei de către cler. Pedeapsa prevăzută de pravile
pentru erezie era „moartea cumplită”.
b) Apostasia este lepădarea călugărului de cinul călugăresc şi reintrarea în viaţa laică. Vinovatul
era pedepsit întâi canonic: era afurisit, iar, dacă întrun an de la afurisenie nu revenea la mănăstire,
acesta era bănuit de erezie, cercetat, supus la munci (tortură) şi afurisit a doua oară. Dacă persista în
hotărârea lui, era predat justiţiei laice, care avea posibilitatea să îi aplice pedeapsa penală lăsată de
pravilă la voia judecătorului. Averea lui rămânea mănăstirii de la care a fugit.
c) Ierosilia reprezenta profanarea lăcaşelor de cult, furtul obiectelor sfinţite din loc sfinţit. Aceste
fapte erau pedepsite în mod expres în pravile cu moarte cumplită.
B. Infracţiuni împotriva domnului
a) Înalta trădare a avut denumirile de hiclenie, cu variantele viclenie, vicleşug, precum şi hainie.
„Hainie” era denumită, cu precădere, infracţiunea de trădare faţă de Imperiul Otoman. Infracţiunea
a prezentat o importanţă deosebită pentru efortul domniei de a realiza centralizarea statului şi era
săvârşită foarte des din cauza luptelor pentru domnie. Ca în alte state feudale, trădarea consta în
încălcarea datoriei de credinţă faţă de domn şi, implicit, faţă de statul pe care acesta îl reprezenta.
Necredinţa faţă de domn şi ţară era reglementată sub diferite forme: pretenţia la tron, ridicarea
armelor împotriva domnului, refuzul de a răspunde la chemarea domnului, închinarea către un
pretendent la tron, fuga supuşilor peste hotare (pribegia). Aceasta din urmă era cea mai frecventă
formă de hiclenie. Prin extinderea noţiunii, au fost uneori asimilate cu hiclenia alte infracţiuni,
precum furtul, delapidarea sau neascultarea. Domnul putea judeca singur cazurile de hiclenie. Prin
abuz, uneori domnul extindea pedeapsa şi la membrii familiei celui vinovat.
151
b) Lezmajestatea, infracţiune deosebită de trădare, dar înrudită cu ea, reprezintă insulta adusă
domnului de către un supus. Ea era numită de pravile „sudalmă”, iar pedeapsa era lăsată la aprecierea
judecătorului. Nu erau pedepsiţi cei care vorbiseră de rău împotriva domnului din cauza nebuniei
sau a beţiei.
c) Calpuzănia (falsificarea monedei). Având dreptul de a bate monedă şi turnătorii proprii,
domnii aveau interesul şi dreptul de a reprima falsificarea. Pravilele din secolul
al XVIIlea au prevăzut pentru calpuzani pedepsele din pravilele bizantine: decapitarea urmată de
arderea cadavrului şi confiscarea bunurilor. Niciun document nu atestă aplicarea pedepsei aspre
prevăzute de pravilă.
C. Infracţiuni contra persoanei
a) Omorul, denumit iniţial „moarte de om” şi, mai târziu, „ucidere”, a fost considerat crimă şi
pedepsit penal chiar înainte de constituirea statelor feudale de către justiţia obştii. În statul feudal,
fiind socotit infracţiune gravă („faptă mare”), judecata lui a fost preluată de domnie. Pravilele au
cerut, pentru existenţa infracţiunii, pe lângă faptul material al uciderii, şi intenţia de a ucide. Uciderea
unui rob era crimă, deoarece, în feudalism, în ţările române, robul era socotit om, nu lucru. Moartea
de om era „grabnică”, adică spontană (de exemplu, din mânie), sau „vajnică” (cu premeditare).
Pedepsele prevăzute de pravile erau moartea, mutilarea, tortura, ocna, închisoarea, confiscarea,
surghiunul şi gloaba. Dar, după obiceiul pământului, practicat în justiţia obştii şi păstrat în vigoare,
ucigaşul îşi putea răscumpăra vina de la rudele victimei şi de la dregător prin compoziţiune („plata
capului”). În fapt, pedeapsa cea mai frecventă era gloaba.
b) Paricidul. După pravile, paricidul consta în uciderea părinţilor, copiilor, fraţilor proprii sau a
fraţilor soţiei (soţului). Pedeapsa tradiţională pentru paricid era arderea de viu. Cartea românească
de învăţătură şi Îndreptarea legii prevedeau „moartea mai cumplită” pentru paricizi, dar lăsau
modalităţile de punere în executare a pedepsei cu moartea la aprecierea judecătorului.
D. Infracţiuni contra patrimoniului
a) Tâlhăria, infracţiune ce constă în furt însoţit de violenţă, era cunoscută în vechiul drept sub
denumirile de: jac, jăcuire, jaf, tâlhuşag şi tâlhărie. Pedeapsa prevăzută de pravile era moartea prin
spânzurătoare, atât pentru tâlhari, cât şi pentru gazdele lor. Pentru tâlharii care atacau drumurile
neînarmaţi, pravila prevedea numai surghiunul. Norma consuetudinară era mai aspră: tâlharii, fără
deosebire, trebuiau spânzuraţi. Compoziţiunea se aplică şi în materie de tâlhărie. La intervenţia
boierilor, tâlharii dovediţi scăpau cu viaţă prin „plata capului”.
152
b) Furtul era infracţiunea care consta în însuşirea pe nedrept şi pe ascuns a lucrului altuia. Altă
denumire era „furtişag”, iar în Moldova, „furtuşag”. Furtul, oricât de mic, repetat de trei ori, era
pedepsit cu spânzurătoarea. Furtul de fructe din vie sau livezi nu se pedepsea. Pe lângă pedeapsa cu
moartea, furtul mai putea fi pedepsit cu ocna, mutilarea, surghiunul, bătaia, gloaba, plata valorii
duble a lucrului furat sau confiscarea. Când hoţul era necunoscut sau fugea, răspunderea era
colectivă. Satul pe teritoriul căruia se săvârşise furtul trebuia să indice urma răufăcătorului până la
ieşirea din sat. Satul în care urma „se înfunda” trebuia să plătească gloaba.
E. Infracţiuni contra integrităţii corporale
Rănirea şi lovirea au constituit infracţiuni chiar înainte de constituirea statelor feudale, fiind
reprimate în cadrul obştii. În concepţia domniei, aceste infracţiuni, deşi uşoare, erau considerate
infracţiuni publice.
a) Pentru rănirile simple, pravilele prevedeau o pedeapsă lăsată la aprecierea judecătorului.
Pentru rănirile grave („de moarte”) vinovatul era pedepsit ca pentru omor. Pedeapsa aplicată era, de
obicei, amenda: „gloaba” sau „hatalmul”.
b) Lovirile simple („cu palma sau cu toiagul”) erau pedepsite, după pravile, tot la aprecierea
judecătorului, iar în practică, tot cu amendă. Pravilele şi obiceiurile scuteau de orice pedeapsă bătaia
aplicată „cu măsură şi pre vină”, în anumite condiţii: de tată, feciorului; de fratele mare, fratelui mic;
de bărbat, soţiei; de dascăl, ucenicului; de egumen, călugărului; de stăpân, robului sau salariatului său.
De asemenea, nu era pedepsit boierul care lovea o persoană dintro categorie socială inferioară, care lar
fi insultat. Având în vedere mentalitatea feudală, lovirile practicate de funcţionarii domneşti se
bucurau, de obicei, de impunitate.
F. Infracţiuni contra proprietăţii
a) Încălcarea hotarelor consta în distrugerea, însuşirea, mutarea nesocotirea hotarelor sau
semnelor de hotar. Încălcarea hotarelor constituia o infracţiune reprimată de obiceiul pământului şi
de pravile. Pe lângă sancţiunea civilă, care consta în pierderea muncii, a seminţei şi a roadei pentru
cel care ară şi seamănă pe pământul altuia, pravilele prevăd pedepse penale pentru cei care încalcă
hotarele: plata hatalmului, dacă strămutarea hotarului se făcea pe ascuns, şi, pe lângă hatalm, se
aplica şi o pedeapsă corporală, dacă strămutarea se făcea cu violenţă. Atât bătaia, cât şi hatalmul erau
lăsate de pravile la aprecierea judecătorului.
b) Incendierea. Pedepsirea acestei infracţiuni cuprinse în legea agrară bizantină a fost încorporată
în pravilele din secolul al XVII-lea. Acestea prevedeau pedeapsa cu moartea numai pentru
153
incendiatorii de case, holde sau fân, din răzbunare. Pentru cei care ardeau gardul viei sau pomii,
pedeapsa era înfierarea la mâini, bătaia şi plata îndoită a pagubei.
G. Răpirea de fecioară (sau de femeie), seducţia, sodomia, desfrânarea
a) Răpirea de fată (sau de femeie) a constituit o infracţiune gravă atât în dreptul feudal român, cât
şi în sistemul de drept al popoarelor vecine. Întemeinduse pe pravilă, domnia a considerat răpirea ca
fiind o vină gravă („faptă mare”), a cărei judecată a rezervato domnului, pedeapsa putând fi moartea.
Exista posibilitatea răscumpărării vinei prin gloabă, astfel încât, din pedeapsă, sa creat izvor de venit
pentru vistieria ţării. Pentru existenţa infracţiunii îndeplinirea cumulativă a două condiţii: 1)
transportarea răpitei dintrun loc în altul şi 2) necinstirea ei prin violenţă. Când răpirea se făcea cu voia
femeii, răpitorul era sancţionat cu o pedeapsă stabilită de judecător. Deşi pedeapsa obişnuită era gloaba,
domnia păstra dreptul de a aplica pravila cum considera de cuviinţă.
b) Seducţia. Pravilele deosebeau răpirea cu violenţă de ademenirea cu „dezmierdăciune şi cu
zburdăciuni şi cu dări şi cu făgăduinţe”, care constituiau elementele constitutive ale seducţiei,
pedepsită mai uşor decât răpirea, cu pedeapsă aleasă de către judecător.
c) Sodomia consta în legătura sexuală între persoane de acelaşi sex. Pedeapsa prevăzută în
dreptul bizantin receptat era moartea, iar împreunarea cu animalele constituia o infracţiune asimilată
cu sodomia, pedeapsa fiind tăierea membrului bărbătesc. În ţările române, cazurile de sodomie au
fost rare. Pe lângă pedeapsa pe latură penală, prevăzută de stat, această infracţiune era sancţionată şi
de biserică, prin pedepse canonice.
d) Desfrânarea. Orice legătură sexuală dintre un bărbat şi o femeie în afara căsătoriei se numea
curvie sau desfrânare (desfrâu). Pravilele din secolul al XVIIlea priveau concubinajul ca pe o
căsătorie de fapt, la graniţa moralei, dar nu imorală: concubina care avea relaţii cu un alt bărbat era
pedepsită ca adulteră, iar bărbatul care, după ce viola o fată, continua o relaţie de concubinaj cu
aceasta nu era pedepsit. Totuşi, în practică, orice relaţie sexuală în afara căsătoriei era condamnată
şi pedepsită atât de biserică, cât şi de domnie, cu gloabă mare. O faptă gravă era considerată naşterea
unui copil în afara căsătoriei, iar pedeapsa era denumită „şugubina de muieri” sau „gloaba
pântecului”.
H. Amestecarea de sânge (incestul) şi adulterul
a) Incestul, relaţia sexuală dintre două persoane de sex diferit între care căsătoria era oprită prin
lege, se numea, în dreptul feudal, „amestecare de sânge” sau „sânge amestecat”. Pravilele prevedeau
154
pedepse cu moartea, tăierea nasului sau bătaia. Pedepsele obişnuite erau cele canonice, dar şi gloaba.
Incestul, fiind asimilat faptelor grave, era pedepsit cu o gloabă mare.
b) Adulterul, denumit în epocă „preacurvie”, era vina soţiei, mai târziu, şi vina soţului, care avea
o legătură sexuală în afara căsătoriei. Vina era pedepsită atât de dreptul canonic, cât şi de cel laic, de
pravile şi de obiceiul pământului. Pravilele deosebeau adulterul de concubinaj, acesta din urmă fiind
legătura sexuală dintre un bărbat şi o femeie, ambii necăsătoriţi.
I. Defăimarea
Defăimarea, echivalând cu denunţarea calomnioasă, consta în atribuirea unei persoane, verbal
sau în scris, a unei vini neadevărate, care, dacă ar fi fost întemeiată, ar fi atras asupra ei o pedeapsă.
Denumirea sub care apare în pravilă această infracţiune este „sudalma mare”. Ea era socotită foarte
gravă, deoarece multe erori judiciare se datorau denunţurilor calomnioase.
J. Falsul
Falsul, denumit în epocă „vicleşug” sau „înşelăciune”, era infracţiunea care consta în plăsmuirea
unui document sau alterarea voită a adevărului în documente ori în alte instrumente juridice (unităţi
de măsură, semne de hotar). Aceasta apărea frecvent în documentele privind stăpânirea pământului.
Uzul de fals era şi el pedepsit cu mustrare sau gloabă.
K. Alte infracţiuni
a) Neascultarea consta în fapta unei persoane, din orice categorie socială, de a nu se supune
poruncii domneşti sau hotărârii judecătoreşti ori în fapta săvârşită de ţăranii dependenţi de a nu da
ascultare stăpânilor lor de moşie. Pedeapsa frecvent aplicată pentru neascultare era gloaba. Bătaia
era aplicată mai ales în cazurile de nesupunere din partea ţăranilor la obligaţiile de muncă faţă de
stăpânii de moşii. Dar şi boierilor li se putea aplica bătaia, însă numai personal, de către domn.
Domnul îi pedepsea uneori pe cei vinovaţi de neascultare cu temniţă sau cu închisoarea, unde erau
aduşi în butuci.
b) Jurământul mincinos consta în vina de a mărturisi fapte neadevărate şi de a le întări prin
jurământ ca adevărate. Această infracţiune apare sub următoarele denumiri: „jurământ mincinos”,
„jurământ strâmb”, „mărturie strâmbă” sau „limbă strâmbă”. În pricinile cu jurători, dacă mărturia
lor era infirmată de un număr dublu de jurători, fiecare dintre primii jurători era globit cu câte trei
boi. Gloaba se aplica nu numai jurătorilor, ci şi oricărui martor mincinos.
155
c) Vrăjitoria. Procedeele oculte de magie populară practicate spre a stăpâni forţele naturii întrun
scop vătămător (magie neagră) sau binefăcător (magie albă) constituiau, majoritar, infracţiunea de
vrăjitorie, pedepsită aspru de pravile şi mai blând de obiceiul pământului.
Pedepse
Sistemul sancţionator din perioada feudală sa caracterizat prin următoarele trăsături: pedepsele
nu erau limitate prin lege, domnul având posibilitatea să aplice sancţiuni şi „peste pravilă”; cumulul
de pedepse era admis; pedepsele erau stabilite şi aplicate în mod discreţionar, în funcţie de clasa
socială din care făcea parte infractorul; multe dintre pedepse aveau caracter pecuniar, producând, în
acest fel, venituri pentru domni şi dregători; pedepsele aveau, în general, caracter expiator.
1. Pedepse corporale
A. Pedeapsa cu moartea
a) Spânzurătoarea. Era cea mai frecventă modalitate de executare a pedepsei capitale. Ca în
Occident, obiceiul pământului prevedea ca oamenii de rând să fie spânzuraţi, iar boierii, decapitaţi.
Pravila a confirmat norma consuetudinară. Spânzurarea se făcea, de obicei, întrun loc destinat
târgului, supranumit „locul de pierzare”. Pravila cerea uneori ca spânzurarea celui vinovat de
săvârşirea infracţiunii să se facă la locul crimei.
b) Decapitarea, denumită şi „tăierea capului”, era modalitatea de executare a pedepsei cu
moartea rezervată boierilor, chiar după ce pravila stabilise regula că boierii vinovaţi de trădare vor fi
executaţi prin spânzurătoare.
c) Tragerea în ţeapă, denumită şi „înţeparea”, era considerată cea mai crudă modalitate de punere
în executare a pedepsei cu moartea. Era o modalitate împrumutată de la turci şi de la tătari.
d) Arderea de viu era o pedeapsă de origine bizantină, fiind prevăzută de pravile ca „moarte mai
cumplită”, pentru vini foarte grele: paricid, ierosilie sau răpire de femei.
e) Înecarea, modalitate frecvent aplicată la turci.
f) Îngroparea de viu era, de asemenea, rar folosită.
g) Sugrumarea, foarte frecventă la turci.
B. Mutilarea
Denumită şi „sluţire”, a fost introdusă în legislaţia ţărilor române prin influenţa Bizanţului, unde
se practicase datorită contactului cu Orientul. Mutilarea consta în scoaterea ochilor (sau a unui ochi),
tăierea mâinilor, a picioarelor, a limbii, a urechilor, a nasului, a organului sexual. Nu toţi domnii au
156
aplicat această pedeapsă. Atât pravila, cât şi practica foloseau „însemnarea” la nas (tăierea vârfului
nasului), ca mijloc de identificare a celor vinovaţi.
C. Înfierarea
Prin intermediul acestei pedepse, vinovatul era însemnat cu fierul roşu pe obraz, pe frunte sau
pe mână ori era crestat la nas, ca semn al infamiei. Alte denumiri ale acestei pedepse au fost:
„îmbourarea”, „pecetluirea” şi „însemnarea”. Pedeapsă specific medievală, înfierarea a fost
practicată în ţările române, precum şi în întreaga zonă carpatodunăreană, fiind intrată în obiceiul
pământului şi în pravile.
D. Bătaia
Era pedeapsa cea mai frecventă, aplicabilă mai ales vinilor uşoare. Pravila o mai numea şi
„certare trupească”. Bătaia era folosită des ca mijloc de constrângere a ţăranilor ca săşi execute
obligaţiile faţă de stăpânii de moşii, adică drept pedeapsă pentru neascultare. Bătaia era combinată
cu alte pedepse (confiscarea, surghiunul) sau, în cazuri excepţionale (de exemplu, la vinovaţii
nevârstnici), era prevăzută de pravile chiar pentru fapte grave, ca incestul, bigamia sau furtul.
Caracteristic acestei pedepse era că putea fi aplicată numai oamenilor de rând; boierii şi clericii erau
apăraţi de bătaie prin reglementările pravilelor.
Bătaia era de mai multe feluri:
a. simplă, cu toiagul, cu nuiele, cu biciul pe corp sau la spate. Chiar prin bătaia simplă se putea
executa indirect pedeapsa cu moartea;
b. pe uliţă, pe toate uliţele, prin târg sau prin tot târgul, când vinovatul era purtat gol până la brâu
şi bătut, uneori călare pe un măgar;
c. la tălpi, pedeapsă introdusă de Grigore Ghica, după obiceiul turcesc, ceea ce a determinat şi
crearea instrumentului pentru punerea ei în executare, falanga;
d. cu buzduganul sau topuzul, personal de către domn, pedeapsă rezervată boierilor, după
obiceiul pământului, păstrat până în perioada domniilor fanariote.
2. Pedepse privative de libertate
A. Ocna pe viaţă sau pe timp limitat era, în dreptul feudal, pedeapsa care consta în muncă silnică
executată de condamnaţi în saline, tăind sare.
B. Temniţa era închisoarea cu regim mai puţin sever decât ocna, dar diferită, fiind închisoarea
pentru arestaţii preventiv sau debitorii rău-platnici.
157
C. Grosul era o închisoare destinată arestului preventiv pentru oamenii de rând, boierii fiind
închişi preventiv, de obicei, la vistierie sau la cămară.
D. Varta era închisoarea destinată debitorilor, ca măsură de constrângere pentru executarea
datoriilor.
E. Surghiunul consta în izgonirea, cu caracter definitiv sau temporar, a vinovatului din reşedinţa
lui (sat, târg, oraş sau moşie), drept pedeapsă, şi, eventual, în obligarea lui să aibă o anumită
reşedinţă, de exemplu, la o mănăstire.
3. Pedepse pecuniare
A. Duşegubina
Duşegubina, reglementată de obiceiul pământului, iniţial a avut sensul de „faptă pierzătoare de
suflet”, adică, în primul rând, moarte de om. Ulterior, sa extins şi la tâlhărie şi la furt, moartea de om
rămânând duşegubina mare, iar în feudalismul dezvoltat, şi la infracţiuni privind morala sexuală:
incestul, adulterul şi dragostea în afara căsătoriei („şugubina de muieri”).
B. Confiscarea
Pedeapsa consta în pierderea bunurilor vinovatului, în tot sau în parte, în folosul domniei, al
victimei sau al rudelor ei. Pentru crime de drept comun, confiscarea era aplicată celor vinovaţi de
omor, incest, sodomie, calpuzănie, răpire, defăimare sau viol. Ea se aplica mai ales boierilor vinovaţi
de hiclenie, caz în care bunurile reveneau domnului.
C. Gloaba
Ca pedeapsă penală, gloaba reglementată în dreptul feudal era amenda plătită domniei de către
vinovat în numerar sau în natură (boi, cai sau ocine). Compoziţiunea a extins aplicarea gloabei unor
infracţiuni grave, ca moartea de om sau furtul mare. Astfel, odată cu despăgubirea victimei sau a
rudelor ei, vinovatul trebuia să plătească şi gloaba către domnie. Cuantumul gloabei nu era, în
general, fixat de pravilă, fiind lăsat la aprecierea judecătorului. În practică, cuantumul pedepsei era
mare din cauza lăcomiei dregătorilor.
Considerate tot amenzi (gloabe), au existat unele pedepse pecuniare cu caracter special:
hatalmul, osluhul, tretina şi pripasul.
Hatalmul a fost, începând din secolul al XVlea, amenda aplicată pentru distrugerea sau
strămutarea de hotare; hatalmul se lua, de obicei, în vite, cel mai adesea constând în
12 boi.
Osluhul a fost, la origine, amenda aplicată celor vinovaţi de neascultare.
158
Tretina, ca pedeapsă, a funcţionat în Moldova până către sfârşitul secolului al XVlea, când ia
fost redus cuantumul, de la o treime la o zecime, şi şia pierdut denumirea, care venea de la tretinus,
cuvânt din latina vulgară, derivat din tres, însemnând o treime.
Pripasul a fost gloaba aplicată pentru vitele găsite păscând pe locuri străine de către dregătorii
domneşti special desemnaţi, numiţi „pripăşari”, iar mai târziu, „vornici”. Se consideră că amenda era
însăşi vita care trecea pe pământul domnului sau al stăpânului de moşie.
4. Pedepse accesorii
A. Tortura a fost, în primul rând, un mijloc de cercetare penală, denumit „strânsoare”,
„strâmtorare”, „trudire”, „caznă”, „munci”.
B. Degradarea civică era o pedeapsă accesorie care consta în pierderea onoarei, urmată de
anumite incapacităţi aplicate celor vinovaţi de infracţiuni grave, ca bigamia, sodomia, apostazia sau
sudalma mare.
C. Raderea bărbii, în condiţiile în care barba era podoabă şi semn de cinste.

Legea Ţării a reglementat competenţa instanţelor de judecată, desfăşurarea proceselor şi
administrarea probelor în justiţie. În calitate de mare şef al statului, domnul putea judeca orice
proces civil sau penal. Legea Ţării nu cunoştea calea de atac a apelului, dar partea nemulţumită de
hotărârea judecătorească, putea redeschide procesul la aceeaşi instanţă sau la organele de stat
superioare (Sfatul domnesc sau domnul ţarii). Nu exista principiul autorităţii lucrului judecat, ceea
ce menţinea o stare de nesiguranţă în relaţiile judiciare. Pentru contracararea acestei situaţii, s-a
stabilit că partea care va redeschide procesul va plăti o taxă (zavească). Se mai practica şi feria,
care consta într-o sumă de bani pe care câştigătorul procesului o depunea în vistieria domnească,
urmând ca în caz de rejudecare, partea care va pierde procesul să înapoieze câştigătorului suma
depusă. Probele administrate în justiţie puteau fi scrise, având un caracter oficial sau privat şi orale
(proba cu jurători, mărturia simplă, jurământul cu brazda-cel care jura, pentru mai multă
credibilitate, purta o bucată de pământ pe cap, pământul fiind considerat sfânt). Actele scrise
159
particulare erau denumite zapise particulare. Atât actele oficiale, cât şi cele particulare, în cazul
pierderii sau deteriorării, puteau fi reconstituite de către Sfatul domnesc, pe baza depoziţiilor
martorilor.
În dreptul penal feudal, constituia infracţiune fapta considerată periculoasă de către pătura
privilegiată şi sancţionată de puterea publică cu pedeapsă penală. Între infracţiune şi pedeapsă
legătura este indisolubilă. În dreptul feudal român, infracţiunea a avut următoarele denumiri: „faptă”,
„faptă rea”, „greşală mare”, „vină”, „vinovăţie” sau „păcat”. Dintre toate, cea mai gravă din punct
de vedere penal era fapta considerată „vină”. Noţiunile de infracţiune („vină”) şi pedeapsă penală au
existat în ţările române şi înainte de constituirea lor în state feudale. Obştile săteşti au aplicat un drept
penal nescris, stabilit prin obicei. După constituire, până la destrămarea obştilor (secolul al XVIII-
lea), domnia a colaborat cu obştea chiar şi în materie penală. Justiţia obştii era tot o justiţie socială,
care nu poate fi confundată cu justiţia privată. Cu toate acestea, se întâlnesc şi în statele feudale
româneşti resturi de justiţie privată. Acestea au fost compoziţiunea, instituţie de largă aplicaţie, şi
răspunderea penală colectivă, redusă la două cazuri: răspunderea familială în materie de hiclenie şi
răspunderea solidară a obştii pentru nedescoperirea infractorului (duşegubina). Compoziţiunea este
înţelegerea dintre vinovat şi victimă sau rudele victimei, prin care vinovatul îşi răscumpără vina prin
plata unei sume de bani sau darea unor bunuri (vite, pământ etc.). În ţările române, compoziţiunea a
fost practicată ca instituţie de drept consuetudinar încă înaintea constituirii statelor feudale.
Compoziţiunea îl salva pe vinovat de la pedeapsa capitală, aplicânduse inclusiv infracţiunii de furt.
Răspunderea penală colectivă reprezintă supravieţuirea instituţiilor cutumiare, când oamenii,

strâns solidari grupului social căruia îi aparţineau, găseau firesc să răspundă pentru vina altuia din
acelaşi grup. La români, avem două forme de supravieţuire a acestei practici:
a) răspunderea penală familială, aplicată excepţional şi abuziv de către unii domni care, în
cazurile de hiclenie, extindeau pedepsele şi asupra familiei celui vinovat. Nici pravilele, nici obiceiul
pământului nu prevedeau că pentru vina cuiva ar răspunde penal membrii familiei vinovatului.
b) răspunderea penală colectivă a satului (obştii) pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul
acestuia.
Caracteristicile generale ale pedepselor în dreptul feudal român erau următoarele: având drept
scop intimidarea persoanei şi a societăţii, ele erau, în general, expiatorii, lipsindule finalitatea
corectivă, proprie dreptului modern; pedepsele educatorii, privative de libertate, erau rare; pedepsele
160
aplicate nu erau limitate la cele prevăzute de pravile, domnul având dreptul să aplice pedepse şi peste
pravilă; cumulul de pedepse era admis; pedepsele erau diferenţiate în funcţie de statutul social al
persoanei vinovate, existând, în acest sens, pedepse diferite pentru aceeaşi faptă; majoritatea
pedepselor puteau fi stabilite de către judecător, această aptitudine fiind reglementată destul de des
în cadrul pravilelor; pedepsele erau producătoare de venituri atât pentru domn, cât şi pentru dregătorii
care judecau; răzbunarea sângelui nu a existat, ca pedeapsă legală, în ţările române, dar există indicii
în cazuri izolate despre faptul că acest tip de pedeapsă a fost aplicat. Cea mai importantă menţiune o
constituie compoziţiunea, răspândită în toată Europa.
Răspunderea penală se năştea, de regulă, ca urmare a săvârşirii unei fapte. Tentativa, în
majoritatea cazurilor, nu se pedepsea (fiind, în general, lipsită de rezultat material). Existau
infracţiuni, ca, de exemplu, cele îndreptate împotriva domnului, în legătură cu care era pedepsită
foarte aspru şi tentativa.
Intenţia şi lipsa acesteia au dus, încă din legislaţia timpurie, la diferenţieri în pedepsirea
infracţiunilor. Legitima apărare înlătura răspunderea penală şi scutea de pedeapsă. Recidiva a
constituit o cauză de agravare a pedepsei în cazul săvârşirii aceluiaşi tip de infracţiune; dispoziţii
legale exprese au fost elaborate, spre exemplu, în materie de vrăjitorie, furt sau blasfemie.
Pricina şi împricinaţii, chemarea în judecată, administrarea probelor, dreptul penal,

infracțiuni și pedepse

1. Explicaţi cum se realiza procedura chemării în judecată.
2. Care sunt categoriile de probe și în ce consta fiecare dintre acestea?
161
3. Care sunt caracteristicile sistemului de procedură penală din perioada feudalismului?
4. Daţi exemplu de infracțiuni împotriva domnului și analizați-le pe fiecare în parte.
5. Care erau principalele categorii de pedepse? Dați câte două exemple din fiecare categorie.
Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi că
propoziţia este falsă)
Bibliografie:

Bucureşti, 2020
2012
162
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA
Cuprins:
10.1. Introducere
10.1. Introducere
Dreptul scris în feudalismul românesc se defineşte într-un capitol separat, deoarece scrierea
în slavona veche a ocupat un loc însemnat în cultura medievală europeană şi românească, începând
din secolul al X-lea până către mijlocul secolului al XVII-lea, cu anumite particularităţi de la o
ţară la alta. În această perioadă a fost creată o bogată literatură slavo-română religioasă şi laică, în
ambele găsindu-se şi noţiuni de drept.

163

Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesului de coabitare a scrisului slavon cu
latinitatea românilor, vom reda succint modul de apariţie şi a evoluţiei acestui proces. Alfabetul şi
scrisul în limba slavă veche a fost inventat de cărturarii de origine slavă din Salonic, Chiril şi
Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând alfabetul grecesc. Ei au tradus mai multe cărţi
bisericeşti creştine din limba greacă în cea slavonă, punând astfel bazele limbii literare slave şi a
literaturii slavone.
Răspândirea acestor două componente ale culturii slavone (scrisul şi literatura) în spaţiul
statelor slave în formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria a condus la întemeierea unor
importante centre de cultură scrisă slavonească. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi naţionale ale
popoarelor slave din jurul Ţărilor Române. Către sfârşitul secolului al X-lea scrisul chirilic-slavon
a prins rădăcini şi în Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari ţări din acea vreme; vecina de nord-
est a românilor.
Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit o insulă latină înconjurată de ţări şi
popoare care vorbeau şi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cu caractere chirilice. Această
situaţie geopolitică şi cultural-religioasă a dus la răspândirea scrisului chirilic-slavon în mediul
românesc. Un rol substanţial în această privinţa l-a avut biserica creştin-bizantină, care îşi
consolidase poziţia în această parte a Europei.
Începuturile scrisului slavon în Ţările Române datează din secolul al X-lea. Însă, cele mai
vechi manuscrise bisericeşti din spaţiul românesc, în slavonă, care s-au păstrat până în zilele
164
noastre, datează din secolele XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise în Ţările Române au
devenit mănăstirile ortodoxe, între care amintim Tismana, Vodiţa, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa,
Putna, precum şi o serie de mănăstiri din Transilvania. Pe lângă unele dintre acestea au fost
întemeiate scriptorii, în care era copiat un larg spectru de literatură bisericească, istorică, juridică,
scrieri populare de înţelepciune etc.
Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şi consolidarea bisericii au accelerat
impunerea scrisului ca expresie a identităţii statal-religioase. Din păcate pentru români, vreme de
câteva secole, în Moldova şi Ţara Românească scrisul nu a fost conform cu limba vorbită, română,
ci s-a impus cel slavon, implementat în cancelariile domneşti şi cărţile religioase. Vorbirea
românilor, însă, de la domnitor până la sătean a fost cea românească. A. D. Xenopol susţine
existenţa în acea perioadă şi a scrierii româneşti alături de cea slavonă. „Românii vor fi menţinut
în toate timpurile şi cărţi pe înţeles”, adică în limba vorbită de poporul român, care însă „nu vor
fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujba bisericească şi vor fi fost citite de acei doritori
de a cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei lor. Asemenea trebuinţe fiind totdeauna simţite de
poporul român, întâlnim la el cărţi de religie scrise în limba lui din vremuri îndestul de vechi,
alături de cele slavone”.
În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statele centralizate feudale româneşti s-a
înregistrat şi o amplificare a fenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea cutumei, în
Ţările Române a început să se răspândească şi literatura juridică bizantină. Din această perioadă
(secolul al XIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale traducerilor unor coduri de legislaţie
bizantină bisericească, numite nomocanoane. Totodată, au fost răspândite traduceri ale codului
bizantin, cunoscut sub denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel cod conţinea norme de
drept bisericesc, dar şi norme ale dreptului civil şi penal. Substanţa codului în discuţie o constituia
codificările lui Iustinian şi ale descendenţilor săi.
Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, Ţările Române ar fi putut ca prin intermediul
Bisericii Ortodoxe să fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de timpuriu decât se cunoaşte,
aşa cum s-a mai arătat în această lucrare. Iniţial, astfel de scrieri erau în manuscris, fiindcă nu
apăruse tiparul. Ele erau multiplicate de către gramatici-călugări de pe la mănăstiri. După
introducerea tiparului în Ţările Române (1508) şi aici au început să se răspândească şi pravile
tipărite, în paralel cu scrierile de mână.
165
Mai bine cunoscute sunt lucrările din secolul al XV-lea şi următorul. Astfel amintim câteva
dintre acestea:
- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;
- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, în anii 1451-1452, din porunca
domnitorului Ţării Româneşti, Vladislav al II-lea;
- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de către miniaturistul Nicodim;
- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie a lucrării bizantine de drept, Syntagma;
- Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la Mănăstirea Feleacului din Transilvania;
- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahul Filip, în Moldova, la anul 1502;
- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a redactat Învăţăturile către fiul
sau Teodosie, în care îl sfătuia pe acesta din urmă cum să judece („să nu pedepseasca la beţie, ci
să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);
- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) redactată aproximativ în anul 1618 şi altele.
Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-române, păstrate până în zilele noastre,
dat fiind multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul că în Moldova s-au emis cele mai multe
lucrări de acest gen. Un număr mai redus s-a înregistrat în Ţara Românească. În Transilvania şi
Banat se estimează la 150 manuscrisele slavone din secolele al XIII-lea până în secolul al XVII-
lea.
Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţi de informare şi cunoaştere necesare atât
reconstituirii drumului parcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentru evaluarea relaţiei
dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintre dreptul consuetudinar şi pravilă etc.
Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist o culegere de manuscrise din
literatura apocrifă şi hagiografică, tradusă în româneşte. Această culegere a fost continuată, până
în anul 1620 de către preotul Grigore din Mahaci, rezultând un Codex (sturdzanus) în care se
presupune că erau consemnate şi norme de drept românesc, intercalate cu lucrări din dreptul
bizantin.
Secolul al XVII-lea cu marile lui realizări culturale, a înscris procese remarcabile în
domeniul dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul de dezvoltare a societăţii româneşti.
La jumătatea acestui veac au fost tipărite primele coduri în limba română. Eustratie Logofatul,
cronicar moldovean, contemporan cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a realizat, în 1632, o
colecţie de legi intitulată Pravila aleasă, compilaţie din operele mai multor scriitori greci; o altă
166
lucrare de drept a lui Eustatie a fost Şapte taine ale bisericii, tipărită la Iaşi în anul 1644. Se
presupune a fi tot o traducere din limba greacă, însă avea o prefaţă semnată de mitropolitul
Moldovei, Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi civil clerical, conţinând sfaturi şi pedepse
care priveau botezul, mirul, liturghia, preoţia, pocăinţa, cununia şi maslele.
În anul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut sub denumirea de Pravila de
la Govora. Acest cod a fost întocmit la porunca domnitorului Munteniei, Matei Basarab. În
Predoslovie se spune între altele: „Socotita-am ca mai toate limbile popoarelor au carte pre limba
lor…” din care motiv s-a editat „această carte, anume Pravila pre limba românească”. Cunoscută
şi sub numele de Pravila cea mică sau Prăvilioara, această legiuire a apărut în doua ediţii: una
pentru Ţara Româneasăa alta pentru Transilvania. Pe o listă de cărţi, cunoscute şi folosite în ţara
Haţegului, întocmită pe la 1857 este înregistrat şi un exemplu din Prăvilioara –Direptoru de lege,
Govora 1640.
În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti, numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o
adevărată operă juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului acesteia, de Carte
românească de învăţătură. Dat fiind importanţa deosebită a acestei lucări vom insista puţin asupra
ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitorului Vasile Lupu şi tipărită cu cheltuiala acestuia. În
prefaţă se arată că s-a tipărit din următoarele motive: „să se cultive poporul, pentru ca astfel să-şi
corigeze răutăţile, pentru ca poporul să-ţi dea seama de ceea ce este rău şi de ceea ce e bine;
pentru ca cei ce judeca, să judece drept”. La acest cod au lucrat Eustatie Logofatul, care a tradus
unele date şi norme de drept din greceşte, şi diverşi „dascăli şi filozofi” tocmiţi de Vasile Lupu.
Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică a Pravilei lui Vasile Lupu subliniem
faptul că aceasta avea la bază trei izvoare şi anume:
1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţele lui Prosper Farinaccius, învăţat
italian din secolul al XVI-lea.
2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.
3. Însăşi judecata personală a judecătorului.
Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate cerinţelor de atunci ale Ţărilor Române, iar
între izvoarele de la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a lui Alexandru cel Bun,
domnitorul Moldovei (1400-1432).
Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme dreptul românesc, rezultând a fi fost
folosită ca unicul codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Ţării Româneşti, contemporan cu
167
Vasile Lupu, a copiat într-un codice al Ţării Româneşti, intitulat Îndreptarea legii şi tiparit la
Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrări de specialitate observă pe bună dreptate ca Pravila din
Moldova a fost aplicată în Ţara Românească şi Transilvania, prin extinderea legislaţiei
moldoveneşti în Muntenia, ca şi în Transilvania s-a realizat o operă românească remarcabilă
„menită să afirme şi să servească unitatea juridică a românilor…”- susţine Val. Al. Georgescu.
Concluzionând asupra acestui ultim aspect se poate susţine că importanţa Codicelui
Vasilian rezultă şi din răspândirea lui în cele trei ţări româneşti, precum şi din aceea că a rezistat
multă vreme. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat cerea în 1724 să i se facă o copie după Pravila
lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizată la Iaşi în 1817. Dimitrie Cantemir a consemnat faptul că
Vasile Lupu „a poruncit câtorva bărbaţi , cunoscători de legi, să adune într-o colecţiune toate legile
scrise şi nescrise, şi a făcut din toate un singur Codice, care este norma de astăzi pentru judecători,
pentru a judeca drept.”
La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă laică în
istoria dreptului nostru este Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost elaborată de
către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la
tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
- Legea Ţării;
- basilicalele (legiuirile împărăteşti);
- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub domnia lui Leon Isaurul;
- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de italianul Prosper Farinnaci
la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop didactic, întrucât au
interpretat în mod eronat termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de "învăţătură" a fost
utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel, logofătul Eustraţie precizează în introducere că
toţi cei care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia domnească.
Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile, exerciţiul, dobândirea şi pierderea lor.
Persoanele fizice sunt tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila cuprinde şi
168
reglementări cu privire la familie şi persoane, poziţia fiului de familie, capacitatea persoanelor,
poziţia lor în funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire, profesiune, domiciliu şi stare
civilă. Pravila cuprinde reguli cu privire la proprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt
domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii, contracte), a faptelor ilicite (dolul şi
culpa), actelor juridice şi a reprezentării. Calea judecătorească de apărarea drepturilor subiective
este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre judecători, împricinaţi, instanţe, înscrisuri,
martori, experţi, jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea acestora.
Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva, complicitatea, cumulul de infracţiuni,
cauzele care apără de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima
apărare, denunţul).
Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,
obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi aprecierea judecătorului.
De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele infracţiuni, cum sunt trădarea,
rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria,
adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi injuria. Acţiunea penală porneşte la
iniţiativa victimei sau a reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin prescripţie,
executarea hotărârii sau prin împăcare.
Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652. La fel ca şi în ,,Cartea
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată cheltuiala
a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de multe scripturi tălmăcite de limba italienească
pre limba românească,,.
Porunca lui Matei Basarab determină această Îndreptare a legii să aibă acelaşi conţinut.
Întregul cuprins al lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai bună. Partea a doua,
cea cu privire la partea penală, este luată întocmai din Cartea românească de învăţătură.
Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare articol fiind divizat în zaceale, care
reprezintă alineatele. Faţă de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire la
închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi unele prevederi procedurale.
169
În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă a feudalismului dezvoltat, dreptul

scris a cuprins o seamă de norme prevăzute în Decretele regale. Dacă la început aceste decrete
emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada Principatului acest izvor de drept se completează
cu legile elaborate de principi în colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii Habsburgi, prin legile
generale ale imperiului şi cele particulare ale Transilvaniei. Decretele regale au reglementat atât
dreptul public, cât şi cel privat. Acestea au consolidat drepturile şi privilegiile clasei nobiliare, dau
au cuprins şi norme procesuale de drept civil, drept administrativ şi bisericesc.
În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a tendinţei de autonomie, au apărut, ca
o desfacere de autoritate centrală, activităţi intense de legiferare, conduse de voievozi. Totuşi,
decretele au fost principalul izvor de drept până la desprinderea de statul ungar.

Dezvoltarea economiei, a producţiei de mărfuri şi a schimbului, precum şi prefacerile din
domeniul relaţiilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii, printre care şi în
domeniul instituţiilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau, iar obiceiurile juridice,
diversificate, neprecise şi deseori necunoscute de cei chemaşi să le aplice, mai ales când aceştia
erau străini, reclamau şi ele noi reglementări pe plan juridic.
După formarea statelor româneşti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de organizarea
bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente juridice care să le
asigure stabilitate.
Pravilele bisericeşti au un caracter oficial deoarece au fost întocmite din ordinul domnului
sau al mitropolitului. Potrivit concepţiei autorilor de pravile bisericeşti, reglementările de drept
civil, penal sau procesual ţineau de domeniul religios, dispoziţiile din pravile fiind impuse atât
clerului, cât şi laicilor şi în domeniul juridic.
170
Cartea românească de învăţătură, pravilele împărăteşti, circumstanţe atenuante.

1. Explicaţi conceptele : pravilele împărăteşti, decretele regale, pravila .
2. Care sunt izvoarele Cărţii româneşti ?
3. Ce înţelegeţi prin Cartea românească de învăţătură?
4. Cum era structurată Pravila cea mare?
Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi că
propoziţia este falsă) :
a) Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice scrise în limba slavonă, limba
oficială în Ţările Române.
b) Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652.
c) În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti, numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o adevărată
operă juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului acesteia, de Îndreptarea legii
d) În Cartea românească de învăţătură sunt reglementate tentativa, recidiva, complicitatea,
cumulul de infracţiuni, cauzele care apără de pedeapsă.
171
Bibliografie:
Bucureşti, 2020
2012
DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT
Cuprins:
11.1. Introducere
11.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat. Reforma social. Reforma fiscal. Reforma
justiţiei. Reforma administrativă. Reforma militară
11.3.2. Alexandru Ipsilanti – domnia şi reformele. Reforme în domeniul administrativ, fiscal şi
economic. Dezvoltarea învăţământului în Ţara Românească.Reforma în domeniul juridic.
Organizarea bisericii. „Pravilniceasca Condică”
172
11.1. Introducere
Deşi unele aspecte au mai fost discutate în capitolele de mai înainte, în subiectul de faţă ne
vom ocupa de redarea în mod mai sistematizat a evoluţiei şi organizării judecătoreşti în condiţiile
unei perioade (epoci) de mari şi consistente transformări din societatea românească.


- Înţelegerea anumitor termeni juridici;
11.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat
Reforma socială
Primul domnitor care a încercat o reformă radicală în materie de justiţie a fost Constantin
Mavrocordat, care a domnit succesiv în Ţara Românească şi Moldova. Reformele concepute de el
173
au fost puse în aplicare mai întâi în Muntenia, apoi şi în Moldova, ceea ce a dat unitate şi
consistenţa începutului înnoitor. În cadrul reformelor sale au fost create posturi de ispravnici ai
judeţelor în Ţara Românească, şi ai ţinuturilor în Moldova. În aceste posturi au fost numiţi boieri
(de rangul I sau II) cu deplină competenţă administrativă şi judecătorească, chiar dacă împricinaţii
erau de rang similar sau mai mare.
Erau luate atribuţiile administrative şi judecătoreşti de la căpitanii de judeţ (Ţara
Românească), şi de la pârcălabi (conducătorii ţinuturilor) în Moldova, realizându-se astfel
despărţirea acestor atribuţii de cele militare, care rămâneau vechilor conducători. Au fost stabilite
norme de organizare, competenţă şi procedură pentru jurisdicţia ispravnicilor, aceştia având
obligaţia de a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise” etc. Totodată, se interzicea ispravnicilor să
fie judecători şi globnici.
Constantin Mavrocordat a încercat să creeze instituţia modernă a judecătorilor de profesie,
salarizaţi de stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare isprăvnicie câte un judecător
sau doi, care puteau judeca şi în absenţa ispravnicului. În acest caz se făcea un pas real în direcţia
separaţiei puterii judecătoreşti de cea executivă. A fost un început care se va adânci prin reforma
lui Alexandru Ipsilanti. Separarea completă a puterii judecătoreşti de cea executivă a constituit un
proces anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l va clarifica în întregime. Pentru
instituţionalizarea justiţiei, domnitorul Constantin Mavrocordat a mai prevăzut şi alte măsuri, între
care introducerea procedurii scrise, înfiinţarea condicilor în care erau copiate hotărârile în ordine
cronologică, cu trimiterea în fiecare lună a unui exemplar domnitorului spre dovedire. Asemenea
măsuri (reforme) au fost acceptate cu greu de către ispravnici, care, să nu se uite, erau boieri de
rangul I sau II. Remarcabil este faptul că domnitorii care au urmat lui Mavrocordat au continuat
măsurile acestuia.
Reforma socială realizată de Constantin Mavrocordat a urmărit două obiective
fundamentale:
- Eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri şi egumeni asupra ţăranilor şerbi;
- Uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii de domenii pentru a înlătura una din
cauzele deplasării ţăranilor de pe o moşie pe alta.
Această reformă a fost iniţiată prin desfiinţarea ,,rumâniei şi veciniei,,. În Ţara
Românească, rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea Obşteştii
174
Adunări din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rîmâneau proprietari ereditari, iar rumânii
primeau dreptul de a se răscumpăra, plătind câte zece taleri de cap.
Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în proprietate, care urma să fie folosit în
schimbul a douăsprezece zile de clacă.
Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie 1749, dar dreptul de strămutare de
pe moşii era limitat, iar zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb ţăranii
moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate aprecia că prin această reformă ţăranii
deveniţi liberi au rămas în continuare pe moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce în ce mai
mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă trăsături capitaliste.
Reforma fiscală
Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi mazilii au fost scutiţi de impozite şi
dări către stat. În acelaşi timp, ţăranii erau obligaţi să plătească banii steagului şi capitaţia într-o
sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau 35 parale pentru nefamilişti, sumă care se achita în
patru rate anuale numite sferturi.
Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o fişă de impunere, prin aceasta fiind
feriţi de abuzurile agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenâii fiscali primeau leafă pentru serviciile de
strângere a dărilor şi nu puteau cere dări abuzive de la ţărani, toate sumele fiind vărsate la trezoreria
statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau trecuţi la impozitare, prin aceasta obligându-i să
se ridice din punct de vedere al pregătirii. Fiecare localitate era recezată, iar slujbaşul vistieriei,
vatmanul sau vornicelul, întocmea o listă de cisluire, în urma căreia fiecare cap de familie primea
o pecete, respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat.
Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, pentru a vedea dacă toţi locuitorii aveau
fişele de impozitare. Ei făceau, de asemenea, recensăminte fiscale, pe care le raportau cancelariei
domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se numeau zapcii. Cele mai mari perturbări erau în
cazurile în care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând limitarea unor asemenea
tendinţe.
175
Reforma justiției
După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale a intrat în atenţia
domnitorului pentru a fi reformată. Ca urmare, s-au înmulţit instanţele de judecată şi s-a
renunţat la normele Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod subiectiv.
Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători, funcţie care a devenit o profesie ce
depindea de o pregătire ştiinţifică. Între septembrie 1741-martie 1743, domnitorul a trimis tuturor
ispravnicilor circulare cu privire la atribuţiunile judecătorilor, procedura scrisă ce trebuia folosită
în mod obligatoriu, modul de redactare şi consemnare a hotărârilor, precum şi procedura de
ascultare a părţilor. Domnul a hotărât ca dreptatea să nu se vândă, procedura să fie consemnată în
cartea de judecată, care urma să fie întocmită în două exemplare.
S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă la termen, iar cărţile de judecată,
respectiv hotărârile instanţelor, să fie înscrise în registre duble, din care unul era trimis la domnie,
iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.
Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar judecata din capitalele de judeţ s-a
stabilit să fie de fond. Divanul era instanţă de apel, dar putea judeca unele pricini şi în fond.
Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar pentru decongestionarea Divanului a fost
constituită la Iaşi o instanţă formată din trei judecători, cu competenţe similare cu cele ale
Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea de a studia, tria şi repartiza plângerile adresat
Divanului, trimiţându-le către judecători. Punerea în executare a unei hotărâri a Divanului se
realiza printr-o dispoziţie domnească, care era înscrisă într-o carte domnească.
Reforma administrativă
Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat pe linia activităţii administrative
urmăreau să elimine suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale şi locale. În aceste condiţii,
ispravnicii au luat locul pârcălabilor, cărora li s-au fixat atribuţiunile în mod clar.
Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum se aplică măsurile luate de domn. Prin aceasta
s-a format un limbaj şi o terminologie specifice administraţiei în limba română, s-a uniformizat
practica elaborării actelor administrative şi notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi copii
autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi juridice. Faptul că înlocuirea
ispravnicilor din funcţie crea obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate instrucţiunile a
176
statornicit principiul continuităţii în administraţie, eliminându-se marile abuzuri din acest
domeniu.
Reforma militară
Trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin Mavrocordat a fost un fanariot sprijinit
de Poartă, având interesul să dispună măsuri convenabile acesteia. În acest context, desfiinţarea
armatei permanente este pe deplin în concordanţă cu interesele otomane, care vedeau în această
măsură eliminarea unei surse de primejdie.
Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate, domnitorul a luat măsura diminuării
aparatului de stat, prin reducerea numărului slujitorilor de la curte, care măreau cheltuielile. Pentru
realizarea ordinii interne, în fiecare judeţ funcţiona câte un steag, respectiv o formaţie poliţienească
subordonată ispravnicului, precum şi în capitală, cu rol de apărare a domnitorului. Aceste steaguri
erau plătite din cisle, nu din vistieria statului.
11.3.2. Alexandru Ipsilanti – domnia şi reformele.
Primele funcţii politice ale lui Alexandru Ipsilanti se vor desfăşura pe parcursul domniei
moldovene a lui Ioan Calimachi (1758-1761), când va primi dregătoriile de vel-postelnic şi apoi de
vel-vistiernic. Reîntors la Constantinopol, Alexandru Ipsilanti va reprezenta aici interesele
domnitorului muntean, Scarlat Ghica. O perioadă va lucra ca adjunct al marelui dragoman al Porţii,
pentru ca, în ultima perioadă a războiului (1768-1774), să fie numit el însuşi mare dragoman, funcţie
considerată o adevărată rampă de lansare spre tronurile Principatelor.
Contextul politico-militar al Ţării Româneşti în preajma primei domnii muntene a lui Alexandru
Ipsilanti este unul deosebit de complicat, generat de urmările dezastruoase ale războiului
ruso-austro-turc.
Într-un asemenea cadru geopolitic, cu o ţară devastată de război şi cu numeroşi locuitori plecaţi
în bejenie, cu boieri care nu l-au dorit domn, debuta, sub auspicii deloc favorabile, domnia lui
Alexandru Ipsilanti, numit direct de către Poartă pe 15 septembrie, din funcţia de mare dragoman,
ca principe pe tronul Ţării Româneşti. Bucurându-se de încredere din partea sultanului, Ipsilanti va
contracara, astfel, intenţia boierilor autohtoni de a-şi alege un domn pământean. Înconjurându-se de
177
boierii pământeni, Alexandru Ipsilanti îşi va asigura, astfel, suportul intern necesar viitoarelor sale
reforme.
Reforme în domeniul administrativ, fiscal şi economic
Primele demersuri de ordin administrativ făcute de noul domn au vizat eliberarea şi aducerea în
ţară a unui număr de locuitori, luaţi prizonieri în timpul războiului de către turci; totodată, domnitorul
reuşeşte un aranjament privind administrarea gratuită a raialei Brăila. Tot în prima parte a anului
1775, Ipsilanti îşi va spori considerabil averea, achiziţionând bunurile banului Mihail Cantacuzino,
retras în Rusia şi devenit general în armata ţarinei. Consolidându-şi, astfel, domnia pe plan intern şi
asigurându-şi susţinerea pe plan extern, Ipsilanti va trece, chiar din primul an al domniei sale, la
aplicarea unui plan îndrăzneţ de reforme ce va influenţa toate sectoarele societăţii muntene.
Primul hrisov important de reformă a fost cel din octombrie 1775, care privea reorganizarea
poştei. Din documentul în 18 articole reiese că, din raţiuni de eficienţă şi siguranţă, se prelua de către
domnie serviciul poştei, prin cumpărarea „cailor de olac”, cu „surugii juni neînsuraţi, slobozi pururea
în toată vremea” şi plătiţi „pe lună câte bani nouăzeci”. Se hotăra, de asemenea, construirea de
adăposturi pentru cai, precum şi existenţa „în ogradă a 3-4 case pentru musafirii ce merg şi vin”,
stabilindu-se, totodată, şi tariful pentru transportul călătorilor.
În domeniul administraţiei şi construcţiilor, Alexandru Ipsilanti poate fi considerat primul
mare modernizator al Bucureştilor.
Astfel, printr-un Hrisov din decembrie 1775, domnitorul înfiinţează două comisii care vor
reglementa administrarea treburilor publice ale capitalei:
a) Epitropia Obştească, având ca principală atribuţie organizarea lucrărilor edilitare, a şcolilor,
a aşezămintelor pentru săraci şi orfani etc. Tot în sarcina Epitropiei Obşteşti revenea şi datoria de a
organiza sistemul de sănătate publică, pentru buna funcţionare a farmaciilor („spiţerii”) şi spitalelor.
În acest sens, hrisovul lui Ipsilanti din 20 noiembrie 1780 amintea doctorilor că, în schimbul salariilor
primite, trebuiau să se ocupe de toţi bolnavii, inclusiv de cei săraci, care nu au cu ce să îşi plătească
asistenţa medicală;
b) Epistasia podurilor, cu scopul de a asigura salubritatea oraşului.
Spirit generos şi filantropic, domnitorul, într-un hrisov-testament din decembrie 1775, îşi va
expune planul de a înfiinţa un orfelinat pe care să îl pună sub supravegherea mitropoliei şi a unei
epitropii de opt boieri. Hrisovul din martie 1781 va reglementa definitiv activitatea orfelinatului, cu
178
veniturile şi cu cheltuielile aferente pentru educarea celor aproximativ 200 de copii, inclusiv cu
ajutorul cutiei milelor.
Formaţia iluministă a domnitorului, grija pentru conservarea şi valorificarea mărturiilor scrise,
ale valorilor materiale ale trecutului se evidenţiază prin Hrisovul din mai 1776. Acesta schiţa planul
de reorganizare administrativă a mănăstirilor, cu un accent deosebit pus pe protecţia valorilor
patrimoniale şi o mai bună evidenţă a acestora. În cuprinsul hrisovului avem deja schiţat un portret
al viitorului arhivist, a cărui prezenţă va fi obligatorie în orice mănăstire şi ale cărui rol şi influenţă
vor fi asemănătoare celor ale egumenului sau ale iconomului. Sarcina sa consta în evidenţierea şi
conservarea tuturor valorilor spirituale, de patrimoniu ale mănăstirii, cu un accent deosebit pus pe
prezervarea documentelor şi condicilor.
Ideea valorificării moştenirii spirituale a trecutului va fi reluată de Alexandru Ipsilanti în a doua
sa domnie munteană, într-un Hrisov din 20 iulie 1797, prin care hotăra înfiinţarea „logofeţiei de
obiceiuri”. Preambulul documentului se referă la dorinţa domnitorului de a înfiinţa o cancelarie
„adunătoare de toate obiceiurile şi orânduielile politiceşti şi de privilegiile pământului acestuia”,
aşezând în fruntea acesteia un mare logofăt de obiceiuri, ajutat de alţi logofeţi, cu misiunea „să se
scrie istoria, orânduiala politicească şi dregătoriile ţării noastre”.
Activitatea logofeţiei era trasată în cinci paragrafe, care vizau:
 scrierea unei istorii a ţării prin consultarea tuturor letopiseţelor şi documentelor existente;
 consemnarea în scris a tuturor raporturilor principatului cu vecinii şi conservarea
documentelor şi tratatelor, a privilegiilor acordate de Poartă de-a lungul timpului;
 evidenţierea scrisă a hotarelor ţării, în special a celor cu Banatul şi Transilvania;
 înregistrarea obiceiurilor care ţineau de ceremonialul înscăunărilor, al marilor sărbători, al
primirii de soli şi oaspeţi străini, precum şi de ceremonialul ungerii ierarhilor Bisericii;
 ultimul paragraf consemna modul în care se desfăşura acordarea boieriilor şi dregătoriilor,
veniturile şi îndatoririle aferente.
În domeniul fiscalităţii, determinant în derularea programului său de reforme, domnitorul a luat
o serie de măsuri privind îmbunătăţirea sistemului de colectare a impozitelor şi de înlăturare a
abuzurilor din partea funcţionarilor publici. Prin Hrisovul din decembrie 1775, Alexandru Ipsilanti
revine la sistemul sferturilor, introdus de Constantin Mavrocordat (din patru, se ajunsese acum la
douăsprezece sferturi). Sferturile deveneau acum „samii”, trei strânse pentru nevoile ţării şi una
179
pentru plata haraciului, de câte patru taleri fiecare samă (3 taleri pentru vistierie şi un taler pentru
plata lefurilor dregătorilor).
Ipsilanti va manifesta o atenţie deosebită şi în privinţa dezvoltării şi reorganizării
meşteşugurilor şi breslelor (rufeturilor). Promotor al teoriilor mercantilismului şi liberalismului
economic, domnitorul va încuraja prin măsurile sale dezvoltarea unor ramuri economice autohtone
„de neapărată trebuinţă a se înmulţi”, pentru a descuraja, astfel, importuri care favorizau transferul
aurului din ţară. În acest sens, Hrisovul din decembrie 1775 punea în funcţiune o comisie formată
din opt boieri, însărcinată cu coordonarea activităţilor meşteşugăreşti şi cu reorganizarea breslelor,
dar şi cu depistarea „a orice invenţiuni noi şi orânduiele bune ce pot fi spre folosul şi podoaba
patriei”.
În aceeaşi serie de acţiuni vizând emanciparea politică a principatului poate fi încadrată şi
încercarea domnitorului de a pune bazele unei flote muntene pe Dunăre, prin construirea unui
„galion”, concomitent cu Moldova, care a construit, de asemenea, o asemenea ambarcaţiune, ambele
având misiuni de patrulare pe Dunăre şi la gurile Siretului. Mai târziu, în timpul domniei sale în
Moldova şi în contextul pregătirilor militare ale Porţii în iminenţa războiului cu Rusia, Ipsilanti va
primi însărcinarea de a construi un alt galion şi de a-l trimite imediat la Constantinopol.
Dezvoltarea învăţământului în Ţara Românească
Alexandru Ipsilanti, prin poziţia sa de fost mare dragoman, a putut fi la curent cu politicile de
reforme promovate de despoţi luminaţi, precum Frederic al II-lea şi Maria Tereza. Totodată, prin
natura funcţiei, el s-a întreţinut cu diverşi cărturari sau diplomaţi care se aflau la Istanbul, lucru
demonstrat de amplitudinea orizontului său cultural-politic manifestat de-a lungul domniilor sale.
Perioada domniilor lui Alexandru Ipsilanti a constituit un moment de vârf în dezvoltarea culturii
româneşti în epoca fanariotă. Domnitorul era un om cult, poliglot, preocupat de ştiinţe şi pasionat de
Seneca, Plutarh şi Tucidide. Totodată, era şi un mare admirator al iluminiştilor şi al raţionaliştilor,
citindu-i cu plăcere pe Voltaire şi pe Montesquieu.
Primul pas a fost realizat prin formarea unei epitropii de 8 boieri care va hotărî ridicarea unui
nou sediu la Sfântul Sava. Dotată cu toate utilităţile necesare (beneficiind, pe lângă sălile de studiu,
şi de sufragerii, bucătării, brutărie), noul sediu al Academiei permitea atât profesorilor, cât şi
studenţilor, pe lângă desfăşurarea optimă a cursurilor, şi cazarea în incinta ei. Adevărata renaştere a
Academiei va avea ca reper Hrisovul domnitorului din 1 ianuarie 1776. Încă de la începutul acestuia,
180
Ipsilanti deplânge starea jalnică în care ajunsese instituţia, lipsită de mijloace materiale şi populată
doar de doi profesori şi câţiva elevi.
Hrisovul încredinţa Academia unei Eforii formate din mitropolit, doi episcopi şi marii boieri,
întreţinerea ei căzând în seama mănăstirilor şi preoţilor, care vor fi degrevaţi de orice sarcină către
vistierie. În continuare, se hotărăşte ca numărul profesorilor să crească la nouă, toţi având „cunoştinţe
universitare”, după cum urmează: doi de gramatici, doi de matematici sau aritmetică, geometrie,
astronomie ori istorie, unul de ştiinţe fizice, unul de ştiinţe teologice şi trei pentru limbile latină,
franceză şi italiană. Cât despre elevi, 75 dintre aceştia erau susţinuţi de Academie (cazare şi
uniformă) şi erau împărţiţi în 5 clase, aleşi fiind din rândurile boierilor scăpătaţi, negustorilor,
străinilor săraci, dar nu şi ale plugarilor sau ţăranilor, a căror activitate principală trebuie să rămână
agricultura şi păstoritul. Fiii marilor boieri trebuiau să-şi plătească întreţinerea la Academie. Studiile
se desfăşurau în 5 etape de câte 3 ani fiecare, împărţite în 2 perioade.
Alte referiri ale hrisovului privesc alcătuirea bugetului Academiei. Astfel, mănăstirile închinate
contribuiau cu 4000 lei anual, cele neînchinate cu 6000 lei anual, în timp ce preoţii din Ţara
Românească, în număr de 3500, contribuiau fiecare cu câte 3 lei (1,5 lei pentru Academie şi 1,5 lei
pentru Cutia milei), totalizând suma de 15250 lei, folosită pentru plata profesorilor, alimentaţie şi
îmbrăcămintea elevilor. Ultimele referiri ale importantului hrisov privesc reînfiinţarea a două şcoli
la Buzău şi la Craiova.
Paralel cu reorganizarea Academiei, trebuie semnalată şi reimpulsionarea activităţii tipografiei
din capitală, patronată de mitropolitul Grigorie al II-lea. Ca o caracteristică generală, trebuie arătată
preponderenţa covârşitoare a tipăriturilor în limba română, chiar dacă tipografia, din 1767, va fi
redenumită „Tipografia de curând înfiinţată a neamului ortodox al grecilor din Bucureşti” şi va fi
condusă de negustorii greci Nicolae şi Ioan Lazaru. Aceştia vor da o tentă politică tipăriturilor,
propunându-şi să tipărească gratuit orice carte folositoare elevilor în şcoli şi în cadrul învăţământului
clerical.
Toate aceste măsuri ale lui Ipsilanti de sprijinire a şcolilor şi a ştiinţei de carte, atât în oraşe, cât
şi la sate, vor duce la răspândirea ştiinţei de carte în popor, la deschiderea accesului şi al altor
categorii ale societăţii muntene la instruire, într-un învăţământ acum cvasi-românesc.
Reforma în domeniul juridic
181
O contribuţie importantă a lui Alexandru Ipsilanti, deschis spre inovaţii şi inspirat de reformele
promovate de despoţii luminaţi ai vremii, a constat în reorganizarea structurilor judiciare, prin care
a introdus pentru prima dată separarea litigiilor în civile, comerciale şi penale. Domnitorul Alexandru
Ipsilanti a jucat un rol fundamental în conturarea unui sistem judiciar cu atribuţii bine delimitate pe
fiecare treaptă de jurisdicţie. Aceste instanţe erau următoarele:
 judecătoria de judeţ (în Moldova, de ţinut);
 două departamente civile egale în grad (Departamentul de Opt şi Departamentul de Şapte) şi
un departament penal, denumit Departamentul Vinovaţilor sau Departamentul de Cremenalion;
 Departamentul Veliţilor Boieri şi Departamentul Străinilor;
 Divanul.
Judecătoria de judeţ era formată dintr-un judecător, ajutat de un logofăt, cu atribuţii atât în
transcrierea cărţilor de judecată în condică, cât şi în ţinerea propriu-zisă a condicilor cu înscrisuri
privind proprietatea moşiilor. Judecătoria de judeţ avea competenţa civilă asupra ţăranilor, în timp
ce competenţa penală era limitată la „vini uşoare”, cele mai grave fiind de competenţa
Departamentului Vinovaţilor.
Departamentele erau instanţe care aveau atât competente civile (Departamentul de Opt,
respectiv Departamentul de Şapte), cât şi penale (Departamentul Vinovaţilor sau de Cremenalion).
Departamentul Vinovaţilor judeca după anumite norme cuprinse în Bazilicale, porţiuni traduse în
română. Infracţiunile săvârşite de robii ţigani erau sancţionate după obiceiul pământului. Cu privire
la individualizarea pedepsei aplicate, judecătorii nu aveau permisiunea de a se abate de la textul de
lege, Domnul fiind singurul care putea interveni în ceea ce privea micşorarea sau mărirea pedepsei.
Cu toate că existenţa lor era oficială, Departamentele de Opt şi de Şapte nu au funcţionat în practică,
rolul lor fiind preluat de o instanţă unică, numită Departamentul al II-lea. Această instanţă era
alcătuită din 4 boieri, pentru ca, ulterior, numărul acestora să scadă la 3.
Departamentul Veliţilor Boieri judeca apelurile împotriva hotărârilor departamentelor civile
inferioare. Această instanţă cerceta cu atenţie motivarea soluţiei supuse apelului, asculta partea
nemulţumită, însă nu putea cita judecătorii care emiseseră hotărârea. După aceste etape, se alcătuia
o anafora care era trimisă spre confirmare Domnului. Acesta era singurul care putea pedepsi
judecătorii care pronunţaseră o eventuală hotărâre casată. Anaforalele Departamentului Veliţilor
Boieri trebuiau motivate în drept şi consemnate într-o condică specială.
182
Divanul era instanţa supremă. Cu toate că avea atât competenţă civilă, cât şi penală, Divanul
judeca, în practică, apelurile împotriva hotărârilor departamentelor. În mod excepţional, Divanul
putea judeca în primă instanţă litigii considerate de o importanţă deosebită (spre exemplu, litigiile
supuşilor otomani cu pământenii). Interesant este faptul că Divanul putea emite două acte în vederea
soluţionării litigiilor. Dacă judecata fusese condusă de către Domn, litigiul era soluţionat prin carte
de judecată. Dacă judecata fusese condusă de către Mitropolit, litigiul era soluţionat printr-o anafora,
trimisă, de asemenea, spre aprobare Domnului, ca în cazul anaforalei emise de către Departamentul
Veliţilor Boieri. Divanul domnesc se întrunea de trei ori pe săptămână, lunea şi miercurea, când se
cercetau pricinile civile şi recursurile la hotărârile celorlalte tribunale, şi sâmbăta, când se cercetau
crimele.
Hotărârile acestor departamente puteau fi rejudecate la o instanţă de apel, în timp ce divanul
domnesc devenea instanţa supremă în stat. Totodată, era suprimată tortura, iar corpul judecătoresc
era salarizat.
Conform Pravilniceştii condici, au funcţionat în această perioadă şi două instanţe speciale:
Judecătoria ot Vel Spătar şi Judecătoria ot Vel Aga.
Judecătoria ot Vel Spătar judeca infracţiunile de mică importanţă, precum furtul, bătaia,
înjurăturile sau adulterul, săvârşite în mahalalele Bucureştiului şi în interiorul breslei militare. Cu
toate acestea, această instanţă nu judeca litigii civile sau ţărăneşti.
Judecătoria ot Vel Aga avea competenţă penală (infracţiunile de mică însemnătate săvârşite în
centrul Bucureştiului), civilă şi comercială. Această judecătorie era organizată în mod asemănător
celei de pe lângă Vel Spătar.
Hotărârile pronunţate de aceste instanţe puteau fi atacate cu apel la Divan şi la Departamentul
Veliţilor Boieri.
Influenţa lui Alexandru Ipsilanti în conturarea unui sistem judiciar mai bine delimitat a fost una
benefică. Stabilirea competenţei fiecărei instanţe în parte, precum şi clarificarea modalităţilor în care
putea fi exercitată calea apelului au dus la un cadru juridic mult mai stabil. Totodată, reforma lui
Alexandru Ipsilanti a introdus, cu titlu de noutate: instituţia modernă a judecătorilor profesionişti,
salariaţi ai statului; procedura scrisă; controlul domnesc asupra activităţii judecătoreşti.
Organizarea bisericii
183
Pe tot parcursul domniilor sale, mărturiile documentare îl atestă pe Alexandru Ipsilanti ca pe un
mare binefăcător al Bisericii ortodoxe răsăritene şi al celei româneşti, în particular.
Un capitol important al activităţii de susţinere materială a ortodoxiei răsăritene îl constituie
hrisoavele prin care importante sume de bani erau donate unor şcoli sau biserici din Orient. În
consecinţă, abia urcat pe scaunul domnesc, Alexandru Ipsilanti nu-şi uită vechile legături cu
Patriarhia ecumenică, căreia îi trimite, în aprilie 1775, 300 de taleri. Alte două hrisoave, datate în
lunile martie şi aprilie ale aceluiaşi an, acordau sume de bani mănăstirilor atonite de la Xiropotamu
(500 de taleri anual) şi Psilaidaru (15000 de bani anual). Alte danii către mănăstiri se fac în 1779 de
către domnitor şi domniţa Ralu (un relicvar de 200 de taleri) pentru mănăstirea Dohiariu, în 1778 se
acordă o danie anuală de 1100 de taleri pentru mănăstirea Grigoriu, iar în 1779 şi în 1797 sunt
acordate danii mănăstirii Sf. Pavel. În anii 1775 şi 1783, Ipsilanti sprijină mănăstirea Hilardar, iar în
1776, Iviriou şi Karakalou. O altă mănăstire care s-a bucurat de graţiile domneşti a fost Mega-Spileon
din Peloponez, prin hrisovul din 20 iunie 1775.
Este demnă de menţionat şi legătura personală a lui Alexandru Ipsilanti cu patriarhia
Ierusalimului (mănăstirea Văcăreşti era închinată bisericii Sfântului Mormânt) în persoana
patriarhului Avramie. Cu acesta, domnitorul a purtat o bogată corespondenţă (sfaturi, felicitări), a
sponsorizat tipărituri în limba arabă pentru patriarhia Ierusalimului şi l-a chemat personal pe
Avramie în Ţara Românească, în 1781, pentru a strânge o importantă sumă de bani.
„Pravilniceasca Condică”
Dorinţa lui Alexandru Ipsilanti era însă de a da ţării pe care o cârmuia o pravilă, o lege scrisă,
pomenind despre alcătuirea ei chiar în unele hrisoave. Ceea ce a determinat întocmirea ei au fost
însemnatele transformări economice şi politice din ţările române în cea de-a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea. Feudalismul intrase în descompunere, iar noile relaţii de producţie capitaliste
îşi imprimau încetul cu încetul pecetea asupra mersului societăţii.
a. Întocmirea Pravilei
Din documentele epocii rezultă că pravila a fost realizată încă din anul 1775, dar în anii următori
a suferit schimbări şi abia în 1780 a fost elaborată în formă finală. Promulgarea şi tipărirea ei au fost
întârziate însă din varii motive. Astfel, Poarta nu îngăduia ca Domnul să facă o lege, deoarece ne
considera parte integrantă a Imperiului Otoman şi, ca atare, nu aveam dreptul să facem legi fără
încuviinţarea acesteia. Astfel se explică de ce, după Matei Basarab şi Vasile Lupu, nu mai apar legi,
184
numai hrisoave pentru unele încercări de pravile, pravile care au circulat numai în manuscrise, deşi
au fost domni care intenţionau să dea o mai bună organizare statului şi justiţiei.
b. Izvoarele Pravilei
Astfel, izvoarele arătate de domnitor sunt pravilele, obiceiurile şi unele rânduieli stabilite asupra
chestiunilor prezentate în pricinile judecate de către acesta. Pravilele la care se referă sunt
Împărăteştile Pravile, dar şi Bazilicalele, folosite şi la noi.
Se întocmise însă, cu ceva timp înainte, un manual de legi de către Mihail Fotinopol, la porunca
Domnului Ştefan Mihai Racoviţă, care l-a promulgat în 1765. În Pravila lui Ipsilanti sunt unele texte
asemănătoare cu cele din lucrările lui Fotinopol, spunându-se chiar că Ipsilanti ar fi avut ca model
lucrarea acestuia.
Obiceiurile juridice au fost mult întrebuinţate pentru alcătuirea pravilei. Dintre ele, au fost alese
cele mai vechi, care erau socotite cu aceeaşi putere de legiferare ca cea a pravilelor. Obiceiurile erau
ale poporului român, deşi există unele ce se aseamănă cu cele ale popoarelor din sud-estul Europei,
dar aceasta se explică prin fondul comun străvechi pe care îl au popoarele din această regiune.
În afară de împărăteştile pravile şi obiceiuri, au mai fost introduse rânduieli stabilite asupra
chestiunilor prezentate în pricinile judecate de către acesta şi pe care domnitorul le numeşte „poveţe”.
Crearea acestor reguli se realiza mai ales în Divan, unde se discutau diverse chestiuni şi se luau
hotărâri, înglobând deci ceea ce practica judecătorească arăta că este necesar.
Din analiza textelor mai reiese că autorii codului aveau intense cunoştinţe juridice, deoarece
cunoşteau lucrările lui Montesquieu – „L’esprit des lois” –, ale lui Beccaria – „Dei delitti e delle
pene” – şi Instrucţiunile Ecaterinei a II-a.
c. Descrierea Pravilei
Pravila cuprindea dispoziţii diverse de organizare judecătorească, procedură, drept civil, penal.
Era un fel de îndreptar, o călăuză în diferite materii ale dreptului, şi anume în acele domenii de care
avea nevoie societatea românească din acea perioadă.
Pravila lui Ipsilanti, făurită de clasa boierească pentru apărarea poziţiilor sale, cuprinde o
suprastructură juridică, care disipa concepţiile feudale, privilegiile clasei stăpânitoare, rânduielile
pentru exploatarea celor de jos şi printre care încep să îşi facă loc noile tendinţe şi principii ce vor
intra, apoi, în legiuirile burgheze.
Din punctul de vedere al fondului, aceasta cuprinde o seamă de norme noi privind atât
organizarea judiciară, procedura de judecată, cât şi rânduielile mai favorabile clăcaşilor şi, în general,
185
celor ce muncesc, precum şi reguli referitoare la drepturi şi datorii. Aproape toate aceste prevederi
erau dictate de interesele clasei boiereşti de a-şi spori producţia şi de a-şi asigura foloasele.
Această Pravilă are însă şi multe lipsuri şi imperfecţiuni, mai ales dacă e comparată cu alte
legiuiri. Cercetându-se însă tot cuprinsul şi luând în considerare împrejurarea în care a fost adoptată,
ea reprezintă totuşi un progres.
d. Aplicarea Pravilei
După încetarea domniei lui Ipsilanti s-a pus întrebarea dacă se vor mai aplica pravila şi
rânduielile stabilite de aceasta. Sfatul marilor boieri din Divanul domnesc l-a întrebat pe noul domn
Nicolae Caragea dacă găseşte de cuviinţă să urmeze pravila lui Ipsilanti, acesta arătând printr-un
pitac din 25 octombrie 1782 că acel cod fusese alcătuit cu sfat de la Obşte şi întărind prin porunca
sa aplicarea acestuia.
Aceasta s-a aplicat până la 1 septembrie 1818, când a fost pusă în aplicare Legiuirea Caragea.
Pravila nu a fost expres abrogată, devenind inoperabilă prin dispoziţiile contrare înscrise în noua
lege. După ce Legiuirea a intrat în vigoare, a rămas totuşi să mai fie aplicată pravila lui Ipsilanti
pentru chestiuni care au avut loc cât era în vigoare, în special în materia succesiunilor, a hotărniciei,
a zestrei.
De la 1 decembrie 1865, a fost abrogată de Codul civil.
Pravila este o manifestare a dreptului nostru de a întocmi condici de legi, ceea ce reprezenta
foarte mult pentru acele timpuri, deoarece acest drept nu mai fusese exercitat de mai bine de un secol
şi fusese acum redobândit graţie sprijinului rusesc.
Totodată, ea constituie şi o încercare de a împiedica introducerea regimului capitulaţiilor, regim
care ar fi presupus o mare nedreptate.
„Legiuirea Caragea” a fost întocmită de către logofeţii Nestor Craiovescu şi Athanase Hristopol
în 1816 şi tipărită în 1819, din porunca domnului Ioan Gheorghe Caragea. Această lucrare a fost
considerată a fi cel mai însemnat şi mai complet cod din ţările române, apropiat codurilor moderne.
Lucrarea a fost inspirată din Codul civil francez din 1804. Prin promulgarea acestei legi, domnitorul
Caragea a dorit să înlăture neajunsurile dreptului nescris, dar şi pe cele ale celui scris, în vigoare.
Legiuirea Caragea, la care au lucrat doi boieri cu vaste cunoştinţe juridice: Anastasie Hristopol
şi Nestor Craiovescu, a fost tipărită în 1818, în limbile greacă şi română.
186
Izvoarele utilizate la întocmirea legiuirii sunt arătate, în cea mai mare parte, în hrisovul de
promulgare, în care se afirmă faptul că legiuirea este adunată din împărăteştile pravile şi din
pravilniceasca condică şi din obiceiurile pământului care s-au urmat până acum. Afară de aceste
izvoare, unii specialişti au remarcat şi influenţa altor izvoare asupra legiuirii, cum ar fi Codul civil
francez din 1804.
Legiuirea cuprinde norme de drept civil, de drept penal, de procedură şi câteva dispoziţii de drept
comercial, fiind formată din şase părţi. În primele patru părţi sunt dispoziţii de drept civil şi câteva
de drept comercial, în a cincea, de drept penal şi, în a şasea, de procedură. După cum se vede, cea
mai mare parte este acordată normelor de drept civil.
În ceea ce priveşte aşezarea, codificarea are multă originalitate, fiind făcută după sistemul
dreptului roman, şi cuprinde:
 persoane,
 bunuri,
 obligaţiuni,
 succesiuni,
 infracţiuni,
 procedură.
Partea I cuprinde dispoziţii despre persoane, „pentru obraz”, împărţindu-le după sex, după
naştere, după capacitate şi după noroc. Lucrarea clasifică persoanele după sex, naştere şi capacitate,
precizând însă că femeia este inferioară bărbatului. În materia persoanelor, oamenii erau clasificaţi
în slobozi, robi şi dezrobiţi. În categoria oamenilor slobozi erau incluşi şi ţăranii clăcaşi. Legiuirea
Caragea prevedea numărul minim al zilelor de clacă la doisprezece. În perioada în care au fost în
vigoare aceste coduri, a crescut numărul posluşnicilor şi al scutelnicilor, care se aflau în dependenţă
personală faţă de boieri, dar care nu aveau obligaţii faţă de stat. Robii erau asimilaţi lucrurilor,
fiindu-le recunoscută o anumită capacitate juridică, în sensul că îi puteau reprezenta pe stăpânii lor
în relaţiile cu terţe persoane. Persoanele juridice sunt desemnate prin termenul „tovărăşie”, în
Pravilniceasca condică şi în Legiuirea Caragea, şi prin sintagma „persoane moraliceşti”, în Codul
Calimach. Se prevăd reglementări amănunţite cu privire la administrarea, înfiinţarea, răspunderea şi
stingerea persoanei juridice, precum şi privitoare la formarea capitalului şi împărţirea câştigului.
Partea a II-a are puţine paragrafe „despre lucruri”, şi anume despre stăpânirea lor, despre
robirea şi vecinătatea lor, reguli referitoare la folosirea lucrurilor.
187
Partea a III-a este cea mai întinsă şi tratează „materia obligaţiunilor şi contractelor”. Are mai
multe capitole: capitolul întâi, unde sunt reglementate dispoziţii „de obşte pentru tocmeli” – reguli
şi principii; apoi capitole unde sunt prevăzute norme pentru contracte: vânzare-cumpărare, schimb,
închiriere sau arendă şi reguli pentru împrumut, dobânzi, contracte de tovărăşie, urmate de trei
capitole despre nuntă, logodnă şi zestre.
În materia obligaţiilor, în cele trei legiuiri sunt cuprinse reglementări moderne. Este definit
conceptul de „obligaţie”, sunt arătate izvoarele obligaţiilor, este definit contractul, sunt arătate
elementele esenţiale ale contractului, sunt reglementate transferul şi stingerea obligaţiilor, precum şi
garanţiile reale şi personale. Ca izvoare ale obligaţiilor, cele trei legiuiri prevăd legea, contractul şi
delictul.
Contractele sunt clasificate, după formă, în contracte scrise şi contracte nescrise, iar după efecte,
în contracte unilaterale şi bilaterale. Se precizează că un contract, pentru a fi valabil încheiat, trebuie
să fie conform cu dispoziţiile legii şi bunele moravuri. Consimţământul, ca element esenţial al
contractului, pentru a fi valabil, trebuie să fie lipsit de silă (violenţă) sau de vicleşug (dol). Obiectul
contractului, ca element esenţial al acestuia, trebuie să fie un lucru aflat în comerţ, adică să fie un
lucru ce poate face parte din patrimoniul unei persoane. Capacitatea juridică, prevăzută pentru prima
dată ca element esenţial al contractului, este menţionată ca fiind egală pentru toţi, arătându-se în
Codul Calimach, în mod expres, că „tot omul se socoteşte a fi vrednic de a-şi câştiga drituri în
condiţiile legii”.
În cele trei legiuiri, sunt reglementate amănunţit contractele de vânzare-cumpărare, închiriere,
arendare, schimb şi comodat. Dintre acestea, cel mai în detaliu reglementat este contractul de
vânzare-cumpărare. Se preciza că un asemenea contract putea fi încheiat fie în formă scrisă, fie în
formă orală. Când obiectul contractului era format din bunuri imobile sau din robi, se cerea forma
scrisă a contractului. În cazul pământului, trebuiau respectate regulile cu privire la dreptul de
protimis. Totodată, era admisă stricarea vânzării, adică anularea contractului, când se constata că,
ulterior încheierii contractului, preţul reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea reală a lucrului,
faptă ce era denumită leziune.
Contractul de împrumut putea fi încheiat doar în formă scrisă şi în prezenţa a cel puţin trei
martori. Zălogul putea fi scos la vânzare doar la cererea creditorului prin hotărâre judecătorească.
Chezaşii se bucurau de beneficiul de discuţiune. Conform acestui beneficiu, garantul urmărit în
justiţie de către creditor putea cere acestuia să se îndrepte mai întâi asupra debitorului principal şi
188
numai dacă debitorul principal se dovedeşte a fi insolvabil să se îndrepte asupra sa. Dobânda legală
a fost fixată în cele trei legiuiri la 10%, cu interzicerea anatocismului, precum şi cu interzicerea
cametei.
Reglementările privind familia, rudenia şi căsătoria sunt, în general, conforme dispoziţiilor
din pravilele anterioare. Se consacră principiul răspunderii personale. Astfel, se precizează că soţia
nu răspunde pentru faptele soţului şi că nici părinţii nu răspund pentru faptele copiilor lor majori.
Sunt interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi cele între oamenii liberi şi robi. Copilul
rezultat din unirea unei persoane libere cu una aflată în robie este întotdeauna un om liber. În
Legiuirea Caragea, procreaţia este singura care justifică mariajul: „Nunta este tocmeala unirii
bărbatului cu femeia spre facerea de copii”. Obligaţia de înzestrare a fetelor la măritat revine
părinţilor şi fraţilor, în virtutea dispoziţiilor din Pravilniceasca condică şi Legiuirea Caragea, pe când
Codul Calimach o prevede doar în sarcina părinţilor. Zestrea fetelor trebuia apreciată în bani în
momentul constituirii ei, pentru ca, la un eventual divorţ din vina bărbatului, femeia să dobândească
bunuri în aceeaşi valoare cu zestrea avută. Divorţul datorat adulterului soţiei avea ca efect pierderea
zestrei, ce trecea în proprietatea bărbatului. Sunt reglementate şi adopţia, tutela şi curatela, după
modelul legiuirilor europene.
Partea a IV-a este consacrată materiei donaţiunilor, fiind tratate nu numai donaţiile
propriu-zise, dar şi succesiunile şi testamentele.
Rudenia putea fi de sânge sau duhovnicească. Rudenia de sânge era în linie dreaptă suitoare şi
coborâtoare, precum şi în linie lăturalnică sau de alături. Fiecare generaţie însemna un grad de
rudenie.
În materie succesorală, sunt reglementate atât moştenirea legală, cât şi moştenirea testamentară.
Se precizează care este rezerva succesorală, adică partea din moştenire care poate fi dobândită doar
de către membrii familiei, şi care este cota disponibilă, adică partea din moştenire care putea fi
dobândită inclusiv de către persoanele străine de familie. Vocaţia succesorală aparţine celor trei
categorii de rude de sânge: ascendenţi, descendenţi şi colaterali. Copiii naturali veneau la moştenire
în concurs cu cei legitimi, în virtutea dispoziţiilor Codului Calimach, pe când, în virtutea dispoziţiilor
Codului Caragea, veneau doar la succesiunea mamei. Soţul supravieţuitor dobândea uzufructul unei
părţi din bunuri când venea în concurs cu copiii, adică primea spre folosinţă şi culegerea fructelor o
parte din moştenire egală cu cea care revenea unui copil, urmând ca, la moarte, acele bunuri să intre
în proprietatea efectivă a copiilor. Soţul supravieţuitor dobândea în deplină proprietate o cotă variind
189
între o şesime şi o treime, când venea în concurs cu copii dintr-o altă căsătorie a soţului defunct sau
când nu existau copii. Soţul supravieţuitor dobândea întreaga moştenire în lipsa rudelor succesibile.
În lipsa oricărui moştenitor, moştenirea era declarată vacantă şi culeasă de către stat. Reglementările
în cauză consacrau o treime din masa succesorală, destinată cheltuielilor de înmormântare şi de
pomenire a celui decedat.
Partea a V-a, intitulată „pentru vini”, este un foarte scurt cod penal. Sunt prezentate dispoziţii
pentru diverse infracţiuni: omor, tâlhărie, furi, mofluzi mincinoşi, plastografi, martori mincinoşi,
pârâtori, necinstitori, preacurvie şi un adaos „pentru stricăciune”, unde sunt reglementate distrugerile
şi noţiunea de responsabilitate. În acest adaos sunt arătate elementele vinilor şi pedepselor de aplicat;
uneori, judecătorul pedepsea cum, unde şi când găsea el de cuviinţă.
În domeniul dreptului penal, Legiuirea Caragea preia, în linii mari, dispoziţiile din pravilele
anterioare, îndeosebi din Cartea românească de învăţătură şi din Îndreptarea legii.
Infracţiunile sunt numite „vini” şi sunt clasificate, după gravitatea lor, în vini mari şi vini mici.
Observăm din reglementarea în cauză că noţiunea de infracţiune nu se desprinde încă de persoana
infractorului. Astfel, nu sunt arătate elementele constitutive ale infracţiunii, ci se fac referiri doar la
categoriile de infractori, precum ucigaşi, tâlhari, hoţi, plastografi etc. Pentru prima dată în legislaţia
noastră, sunt incriminate faptele slujbaşilor şi dregătorilor, precum abuzurile judecătorilor faţă de
părţi, abuzurile ispravnicilor faţă de cetăţeni, nedreapta luare de către agenţii executori şi nedreapta
luare de către vornici a amenzilor de la ţărani. Având în vedere noul sistem de probaţiune, bazat în
justiţie pe înscrisuri şi mărturii, erau aspru pedepsiţi plastografii (falsificatorii de acte), precum şi
martorii mincinoşi.
Plastografii erau pedepsiţi cu tăierea mâinii, iar martorii mincinoşi, cu amenzi şi cu trecerea în
Condica şireţilor, care constituia un început de cazier judiciar, pentru a nu mai fi chemaţi a depune
mărturie în viitor.
În sistemul pedepselor, menţionăm pedeapsa capitală pentru hiclenie, omor şi tâlhărie. Avem şi
mutilarea, ce se putea realiza prin tăierea mâinii pentru plastografie sau pentru furt, bătaia cu nuiele
la spate, biciuirea în târg a infractorului. Existau şi pedepse infamante, precum darea infractorului
prin târg, tunsoarea, tăierea nasului pentru incest, expunerea femeii vinovate de adulter în piaţa
publică. De asemenea, existau şi pedepse privative de libertate, precum ocna, temniţa şi surghiunul
la mănăstire. Existau şi amenzile penale şi despăgubirile.
190
Deşi în privinţa infracţiunilor, până la 1821, clasificarea a fost cea din feudalism (vini mari şi
vini mici), legiuirea Caragea a făcut un mic pas înainte, căutând să dea o definiţie generală unor
infracţiuni – „omorul iaste mai înainte cugetat sau necugetat”.
Omorul necugetat, după întâmplare, micşorează sau măreşte vina: „cine azvîrlind cu ceva şi cu
nebăgare de seamă, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui condamnat”. Legiuirea
Caragea aduce, aşadar, două lucruri care par totuşi pozitive pe linia noilor concepţii care s-au
manifestat în acea vreme în penal şi care sunt un pas înainte faţă de dreptul penal feudal,
încercându-se, astfel, a se face o dozare a pedepsei – clasificarea omorului în cugetat şi necugetat.
Partea a VI-a, cu titlul „pentru ale judecăţilor”, prevede câteva reguli de procedură penală şi
civilă. Este împărţită în capitole:
- pentru prigoniri – acţiunile de chemare în judecată, prescripţie, competenţa instanţei,
împrejurările când nu putea fi chemat în judecată şi modul cum trebuia să se desfăşoare judecata;
- pentru cărţi (adică acte scrise), martori, jurământ, carte de blestem şi caznă;
- pentru judecător, judecată şi hotărâre;
- pentru apelaţie, unde sunt reglementate unele dispoziţii pentru această cale de atac (aici se
vorbeşte şi de autoritatea de lucru judecat: „Hotărârea domnească întărită de Doi domni să nu aibă
apelaţie” sau „judecata cercetată de trei domni să nu aibă apelaţie”).
În domeniul dreptului procesual, codul a urmărit modernizarea organizării instanţelor şi a
procedurii de judecată.
În acest sens, menţionăm:
- introducerea condicilor de judecată la toate instanţele;
- formularea în scris a hotărârilor judecătoreşti şi motivarea lor în scris, cu arătarea capului de
pravilă;
- introducerea reprezentării în justiţie prin mandatari, numiţi „vechili”, şi prin avocaţi, numiţi
„vechili de judecăţi”;
- ierarhizarea probelor în justiţie cu accent pe probele scrise, declaraţiile martorilor şi cercetările
instanţei, numite „dovezi cu meşteşug”;
- introducerea publicităţii tranzacţiilor imobiliare, prin ţinerea la judecătoriile de la judeţe de
condici speciale pentru vânzările de pământ şi clădiri, precum şi pentru testamente şi foi de zestre.
În epoca de premodernizare a dreptului (modernizarea va începe după 1848, în jurul anilor
1864-1866), s-au mai adoptat în ţările române legi scrise care au grăbit acest proces. Cu mai multe
191
modificări, această legiuire s-a aplicat până în 1865, când a fost abrogată expres de dispoziţiile art.
1912 din Codul civil.
Codul a fost tipărit în trei părţi, mai întâi în greceşte, cu titlul „Codul civil al Principatului
Moldovei”.
Prima parte cuprinde o introducere despre legile politice şi despre dreptul persoanelor. A fost
tipărită în Iaşi în 1816, în nou înfiinţata tipografie grecească din interiorul mănăstirii Trei Ierarhi.
Partea a doua, având acelaşi titlu, referitoare la dreptul lucrurilor, a fost tipărită tot în 1816, iar
partea a treia, despre înmărginirile ce privesc dreptul persoanelor dimpreună şi al lucrurilor, a fost
tipărită în 1817. Fiecare dintre aceste părţi ale codului avea paginaţia sa deosebită.
După tipărirea acestor trei părţi, Domnul l-a întărit şi l-a promulgat printr-un hrisov din 1 iulie
1817, în care arăta însemnătatea legii pentru conducerea statului şi binele poporului, un scurt istoric
al dreptului românesc, izvoarele codului, poruncind ca peste trei luni să înceapă a fi aplicat şi după
el să fie judecate în ţară „întâmplătoarele pricini civile”.
Codul Calimach defineşte pentru prima dată în dreptul românesc conceptul de „persoană
fizică”. În paragraful 26 nota 4, legiuirea afirmă faptul că prin „persoană” se înţelege „omul ce are
într-un stat stare politicească, adică politiceşti drepturi şi îndatoriri (adică drepturi şi obligaţii
juridice)”.
Fiinţa umană dobândea calitatea de persoană din momentul naşterii sau din momentul
concepţiei, atunci „când se atinge pricina de dânşii însuşi (adică de copiii concepuţi), iar nu de a treia
persoană”, conform paragrafului 34. Calitatea persoanei înceta prin moartea fiinţei umane. Moartea
era firească sau „politicească”, adică moartea prezumată. Moartea prezumată îşi producea efectele
juridice fie în situaţia intrării în viaţa monahală a persoanei respective, fie în cazurile reglementate
în detaliu de paragraful 36 al Codului Calimach, privind o persoană „înstrăinată”, adică dispărută de
la domiciliu. Capacitatea de folosinţă era diferenţiată după poziţia socială a fiinţei umane respective,
deşi era recunoscută tuturor persoanelor, inclusiv robilor.
Codul Calimach a fost în vigoare din 1817 până la intrarea în vigoare a Codului Civil „Alexandru
Ioan I” (1 decembrie 1865). Astfel, Codul a fost legea civilă a Moldovei timp de 48 de ani şi 2 luni.
Izvoarele Codului Calimach au fost: dreptul roman; dreptul greco-roman (Bazilicalele); Legea
Ţării; Digestele; Institutele; Codul civil francez (art. 6 relativ la forma actelor făcute în străinătate,
192
art. 260, prin care se acordă mamelor şi bunicilor tutela, recunoscându-se 4 clase de moştenitori în
capitolul XVI, asupra acceptării şi lepădării moştenirii; capitolul XVII, despre plata datoriilor; art.
1610 referitor la contractul de căsătorie; art. 1634 privitor la zestrea preţuită sau nepreţuită; art.
1636-1637, 1639, 1640, 1641 referitoare, de asemenea, la dotă); Hrisoavele şi dezlegările
domnitorilor anteriori (Sobornicescul hrisov al lui Alexandru Mavrocordat, din 1785); Adunarea de
legi a lui Andronache Donici (textele despre tocmelile de la logodnă şi căsătorie etc.); obiceiurile
juridice ale poporului român; Codul austriac.

Începând cu anul 1711 în Moldova şi cu 1716 în Ţara Românească, Imperiul Otoman îşi
înăspreşte puterea de dominaţie prin decizia de a nu mai încredinţa conducerea celor două Principate
unor domni pământeni proveniţi din boierimea autohtonă, care dovediseră nesupunere în repetate
rânduri şi care reprezentau un pericol pentru turci prin participarea la luptele iniţiate de puterile
creştine care formau „Liga Sfântă” şi care voiau o Europă eliberată de tirania otomană. Pentru a
rezolva această problemă, turcii au găsit singura soluţie – numirea la conducerea Principatelor a unor
domni supuşi, aceştia fiind fanarioţii. Fanarioţii erau de origine grecească, de cele mai multe ori
descendenţi ai marilor familii bizantine, ca Hrisoscoleos, Rosetti, Caragea, Manu. Printre aceştia vor
fi oameni învăţaţi, spre exemplu, Alexandru Mavrocordat, care studiază medicina şi filosofia la
Padova şi care va fi tatăl lui Nicolae Mavrocordat, cel care va inaugura epoca fanariotă în Principate,
dar şi oameni de afaceri, negustori, deoarece turcii dispreţuiau negoţul şi nu cunoşteau limbi străine,
în afară de limba sfântă şi de cea savantă a islamului: adică persana şi araba.
Toate aceste familii se grupează în jurul Patriarhiei, instalată definitiv, din 1601, într-un cartier
al Istanbulului pe malul de sud al Cornului de Aur, în apropierea unui vechi far care exista de pe
vremea francilor, din Cruciada de la 1204, care îi dă numele de Fanar, de unde vine şi numele
domnilor de „fanarioţi”. Acest cartier din jurul Patriarhiei va fi dat de către Poartă grecilor şi va
deveni zona grecească de influenţă din Constantinopol. Noul sistem de guvernare introdus de turci
va fi instrumentul cel mai potrivit pentru a ţine cele două ţări în deplină ascultare şi pentru a face
193
imposibilă orice încercare de dobândire a independenţei şi de emancipare naţională. În literatura
istorică, în special cea de la mijlocul secolului al XIX-lea, când lupta pentru renaştere naţională
căpătase amploare în cele două Principate datorită tinerilor boieri şcoliţi în străinătate, care luaseră
parte la Revoluţia franceză şi care importau şi la noi ideile iluministe care au pus în mişcare întreaga
Europă, rămăşitele dominaţiei fanariote reprezentau o problemă majoră. În aceste condiţii a luat
naştere clişeul tradiţional de a descrie această epocă în cele mai sumbre culori.
Cel care a încercat să schimbe această părere, prezentând perioada fanariotă într-o lumină
pozitivă, a fost Nicolae Iorga, într-o conferinţă din 1898, scoţând în evidenţă elementele pozitive
care au determinat dezvoltarea societăţii în perioada respectivă. Iorga vedea în reformele
social-politice şi administrative măsuri economice şi culturale progresiste care pregăteau terenul
renaşterii naţionale în secolul ce va urma. El a căutat surse de inspiraţie a reformelor fanariote,
găsind, pe lângă unele elemente turco-bizantine, şi elemente ale absolutismului luminat francez şi
habsburgic, deoarece iubirea lui Constantin Mavrocordat, spunea marele savant, pentru reformele în
spirit francez îl determină, în anul 1740, să se adreseze printr-o lungă scrisoare în franceză
cardinalului de Fleury însuşi, principalul ministru al minorului rege Ludovic al XV-lea.
La începutul secolului al XVIII-lea, mai exact, în 1709, armata rusă îi înfrânge pe suedezi la
Poltava, iar domnitorul Moldovei Mihai Racoviţă intră în raporturi diplomatice cu ruşii, aspect care
este cunoscut şi de către sultan, ceea ce duce la mazilirea lui Racoviţă şi numirea la tron a unui fanariot
– Nicolae Mavrocordat –, care nu cunoştea nici limba ţării. Cu domnia lui se încheie perioada
cunoscută în istoriografie ca „prefanariotă”. A doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat în Moldova
(1711-1715) şi, apoi, prima lui domnie în Ţara Românească (din 1716) pun bazele începuturilor
„epocii fanariote”.

Regim fanariot, reforme, Așezământ, Pravilniceasca Condică, Legiuirea Caragea, Codul lui
Scarlat Calimach, puterea executivă, puterea legislativă, sistemul judecătoresc.
194
1. Care au fost obiectivele reformei sociale?
2. Prezentati reformele lui Constantin Mavrocordat?
3. Enumeraţi primele codificări și caracteristicile acestora.
4. Care au fost principalele reforme ale lui Alexandru Ipsilanti?
1. În timpul regimului fanariot:
a) Domnii Țărilor Române erau numiți de către Imperiul Otoman
b) Domnii Țărilor Române erau numiți din cartier Fanar de către greci, cu acordul
Imperiului Otoman
c) Domnii Țărilor Române erau numiți din cartier Fanar de către Imperiul Rus, cu acordul
Imperiului Otoman
2. Măsura numirii în Țările Române a domnilor fanarioți a fost cauzată de:
a) Încercările repetate ale domnilor pământeni de a obține independența Țărilor Române

față de Imperiul Otoman
b) Încercările repetate ale domnilor pământeni de a obține independența Țărilor Române

față de Imperiul Otoman și micșorarea cuantumului dărilor datorate către Imperiul Rus
c) Încercările repetate ale domnilor pământeni de a obține independența Țărilor Române

față de Imperiul Otoman și micșorarea cuantumului dărilor datorate către Imperiul Austro-Ungar
3. În timpul regimului fanariot:
195
a) Țările Române nu au pierdut orice inițiativă în politica externă, acestea având dreptul de
a încheia tratate cu alte state, care însă trebuiau confirmate de către Imperiul Otoman
b) Țările Române au pierdut orice inițiativă în politica externă, fiind lipsite de dreptul de a
încheia tratate cu alte state, dar având obligația de a respecta și aduce la îndeplinire tratatele
încheiate de către Imperiul Otoman
c) Țările Române nu au pierdut orice inițiativă în politica externă, acestea având dreptul
de a încheia tratate cu alte state, cât timp acestea nu erau prejudiciabile pentru Imperiul Otoman
4. Hrisovul domnesc din 1741:
a) Reprezenta un amplu program de reforme în domeniile fiscal, agrar, administrativ și

juridic al lui Alexandtu Ipsilanti, alături de „Pravilniceasca Condică”
b) A fost făcut cunoscut pe plan internațional sub denumirea de „Constituție” în revista

franceză „Mercure de France”
c) A fost emis de către Nicolae Mavrocordat, fiul lui Constantin Mavrocordat
5. Desființarea rumâniei în Țara Românească, respectiv a veciniei în Moldova s-a realizat prin:
a) “Pravilniceasca Condică” în Țara Românească, respectiv “Codul Calimach” în Moldova
b) “Pravilniceasca Condică” în Țara Românească, respectiv „Legiurea Caragea” în

Moldova
c) “Așezământul” din 1746 în Țara Românească, respectiv “Așezământul” din 1749 în

Moldova, ambele emise de către Constantin Mavrocordat
Bibliografie:
Bucureşti, 2020
196
2012
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
Cuprins:
12.1. Introducere
12.3.4. Organizarea Statului unitar român
12.1. Introducere
Al. I. Cuza, neputând exercita o domnie efectivă în condiţiile fixate prin Convenţia de la
Paris, a fost nevoit să impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act constituţional al
197
Convenţiei de la Paris. Cu toate că, în realitate, convenţia a fost încălcată, puterile garante au
acceptat politica faptului împlinit.
Potrivit Statului Dezvoltător, domnul cumula atribuţii executive şi legislative, putând emite
decrete fără consultarea Parlamentului. De asemenea, iniţiativa legislativă aparţinea în
exclusivitate domnului, care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Domnul
avea şi dreptul de veto absolut, putând să refuze sancţionarea proiectelor votate de adunările
legislative. Atunci când legislativul, nu se afla în sesiune, domnul putea emite decrete, fără
obligaţia ratificării ulterioare a acestor decizii.


- Înț elegerea anumitor termeni juridici;
- Argumentarea cu date şi fapte oferite de acest capitol.
Începutul epocii moderne în ţările române constă în progresele realizate în plan economic
şi social în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea manifestate prin
198
extinderea producţiei meşteşugăreşti şi creşterea celei manufacturiere, volumul sporit al
schimbului de mărfuri pe piaţa internă şi externă, prin acumulări lente de capitaluri printr-o
accentuare a legăturilor dintre exploatările agricole de diferite dimensiuni şi piaţă. Începuturile
epocii moderne , marcate de revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, au arătat
hotărârea şi voinţa limpede exprimată a unor categorii sociale mijlocii pentru înnoirea organizării
interne, pentru revenirea la domniile pământene, act care în perspectiva timpului constituia cel
dintâi pas spre restaurarea suveranităţii depline a celor două ţări româneşti.
Revoluţia din 1821 ne apare ca un moment istoric în care idealurile naţionale s- au împletit
cu cele sociale. Dintre toate documentele revoluţiei cel mai reprezentativ este cel intitulat: „
Cererile norodului românesc", un adevărat proiect de constituţie în care sunt formulate propunerile
de organizare politică a ţării:
- dregătoriile nu se vor mai da pe bani şi nici după naştere, ci după vrednicie;
- privilegiile străinilor se desfiinţează;
- domnii nu vor mai aduce cu ei decât cel mult patru boieri greci şi numai pentru curte;
- clericii să fie pământeni şi să întreţină şcoli româneşti;
- miliţia naţională a ţării se va alcătui din 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi;
- vămile interne se desfiinţează;
- numărul căpitanilor de judeţe se reduce;
- se păstrează numai dările din vremea lui Vodă Caragea;
- Tudor Vladimirescu devine ocârmuitor al ţării şi este scutit de dări;
- se reinstaurează domniile pământene după mai bine de un secol.
În concluzie, Tudor Vladimirescu preconiza organizarea unei vieţi naţionale, politice şi

administrative, de cinste şi dreptate, bazate pe idei de emancipare naţională. Bazată pe o strategie
şi tactică pregătită din timp, având un program politic, un nucleu conducător şi o forţă armată
proprie, a fost o revoluţie naţională democratică pentru liberttate şi dreptate socială, rezultând
intenţia lui Tudor Vladimirescu de a introduce un regim constituţional modern întemeiat pe
principii şi instituţii avansate.
199
Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea Principatelor Romane să-şi
statornicească instituţiile statale politico-juridice, ele căutand chiar să cucerească şi restul
libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional. Adunările elective instituite prin
Convenţie aveau sarcina să-1 aleagă pe domnitor. Adunarea electivă din Moldova, constituită la
28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia alegerii ca deputat a principelui Grigore Sturdza,
care era contestat de alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad de general de divizie, după
care, în şedinţa din 5 ianuarie 1859, a ales pe colonelul Alexandra loan Cuza, fostul prefect, iar
ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, în funcţia supremă de Domn. În aceeaşi
şedinţă Domnul A. I. Cuza a depus următorul Jurămant: „Jur, în numele Prea Sfintei Treimi şi în
faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios
Constituţiei în textul şi spiritul ei, că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor
pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi
pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiunii române. Aşa să-
mi ajute Dumnezeu şi compatrioţii mei sa-mi fie de ajutor".
În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12 ianuarie, iar întrunirea are loc în
20 ianuarie. În data de 24 ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia alege în
funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să depăşească cu mult prevederile Convenţiei
de la Paris.
Domnia lui A.I. Cuza începe cu difilcultăţi şi excepţii ridicate de Comisia centrală, care
punea problema validării alegerii domnitorului conform Legii electorale. De asemenea, pe plan
politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente, cu două guverne, având ca instituţii
comune Comisia centrala de la Focşani, Curtea de casaţie şi armata. În scopul creării unui singur
stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861, el prorogă Adunările Moldovei şi Munteniei, alese
potrivit Legii electorale stabilite de Convenţia de la Paris până la 24 ianuarie 1862, când trebuiau
să se reunească, ca un adevarat Parlament, în capitala ţării, la Bucureştti. Dubla alegere a lui A.I.
Cuza nu a fost recunoscută imediat de puterile garante.
Franţa, Sardinia şi Rusia aveau interese care favorizau unirea, Anglia a manifestat o
atitudine inconsecvenţă, Austria şi Turcia erau opuse procesului unificator.
200
Domnitorul A.I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către Poartă, decât după ce, la
Conferinţa din august 1859, Turcia Austria au recunoscut dubla alegere. Trecând peste prevederile
Convenţiei de la Paris, A.I. Cuza a procedat la unificarea treptată a organelor centrale ale statului.
În cele două guverne a numit persoane originare din cele două state, iar ministerele moldovene au
fost transformate în Directorate subordonate celor bucureştene. În Adunările elective ale fiecărui
principat au fost aleşi deputaţi în mod altemativ, dintr-un principat sau celălalt.
În privinţa armatei, domnitorul a stabilit că modul de instruire şi regulamentele militare să
fie identice, armamentul de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să fie unice pentru întreaga
oştire. Intărirea armatei a fost necesară pentru cazul intervenţiei puterilor străine, ca urmare a
încălcarii prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi pentru o eventuală reizbucnire a revoluţiei
în Transilvania, care ar fi putut crea posibilitatea unirii acesteia cu ţara mamă.
În ceea ce priveşte unificarea administrative, s-au întreprins măsuri pentru crearea unei
reţele extinse de telegraf, de transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura de
transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale la cele locale, corespondenţa flind
trimisa direct celor interesati, nu prin intermediul ministerelor de externe.
În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la înlăturarea egumenilor greci şi
s-a realizat secularizarea averilor manastireşti. La Poarta Otomană s-a trecut la un singur organism
de reprezentare pentru ambele principate, activitatea diplomatic rezolvând problemele tuturor
românilor din Moldova şi Muntenia.
Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste măsuri, dar la Conferinţa de
la Constantinopole, din septembrie 1861, puterile garante au fost de acord cu toate măsurile, dar
condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul domniei lui A.I. Cuza.
Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului România şi a anunţat unirea
Guvernelor în anul 1861 şi a Adunărilor Elective în anul 1862.
Domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la
politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a
statului. Autonomia legislativă a fost recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea
Principatelor române să-şi revizuiască întreaga legislaţie pentru a o pune de acord cu cerinţele
201
moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţionaşă a organizării de stat impusă prin reformele
succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte, recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de
către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative.
De asemenea, tot pentru a apăra suveranitatea de stat, Principatele nu au mai recunoscut
valabilitatea paşapoartelor eliberate de Turcia pentru Principate, nici valabilitatea în Principate a
paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia.
Aşadar, Principatele au început să elibereze paşapoarte proprii şi le-au acceptat pe cele
străine numai dacă erau eliberate pentru Principate.
O altă problemă care afecta suveranitatea şi interesele statului nostru, a fost aceea a
secularizării averilor mănăstireşti.
Perioada care a urmat reprimării revoluţiei române de către forţele intervenţioniste străine
a fost marcată de încheierea şi semnarea următoarelor documente:
- Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura dominaţia tradiţională comună a Rusiei
şi Turciei asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv Regulamentele Organice astfel:
domnia nu mai era electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi funcţionari otomani, numiţi
pe un termen de 7 ani de puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;
a. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus la una singură;
b. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară erau
dizolvate şi înlocuite cu Consilii (Divanuri Obşteşti), compuse din notabili de încredere şi
membri ai clerului înalt, numiţi de domn şi având ca prerogative adoptarea bugetului, a
proiectelor de legi, controlul finanţelor publice şi al gestiunii statului;
c. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât să slujească puterea suzerană în
apărarea ordinii sociale i politicii existente.
- Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană asupra Principatelor,
însă desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind protecţia colectivă a puterilor garante
semnatare în următoarele condiţii:
 Orice intervenţie militară în Principate trebuia să întrunească acordul
prealabil colectiv al puterilor garante, în unanimitate;
 Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate Moldovei;
202
 Principatelor li s-a recunoscut independenţa administrativă, dreptul
fiecăruia de a întreţine o armată naţională, de a emite legi şi de a se angaja
liber în comerţul cu alte state;
 A fost instituită o Comisie permanentă a statelor riverane Dunării,
incluzând şi Principatele, care urma să elaboreze regulamentele de
navigaţie;
 Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor urma să fie
consultată prin convocarea unor adunări ad-hoc reprezentative pentru toate
stările sociale. În scopul cunoaşterii stării interne şi a propunerilor
adunărilor ad-hoc se instituia o comisie specială de informare a puterilor
semnatare, cu sediul la Bucureşti. O conferinţă ulterioară a garanţilor urma
să decidă statutul definitiv, intern şi internaţional, al Principatelor, sub
forma unui hati şerif al sultanului.
Depăşind prevederile restrictive ale Tratatului, Adunările ad-hoc (1857) au funcţionat ca
organe împuternicite de alegători să consacre pe cale legală imperative naţionale. Rezoluţiile
adoptate de adunări au cerut:
- autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
- unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România;
- guvern responsabil şi constituţional;
- adunare legiuitoare reprezentativă;
- prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai cărui urma şi să fie crescuţi în religia
ţării.
12.3.4. Organizarea Statului unitar roman
În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului unitar român s-a întemeiat pe Convenţia
de la Paris din anul 1858 şi Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, din anul 1864.
203
Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate prin intermediul legilor
ordinare edictate de statul român suveran şi independent. Potrivit legilor adoptate, organele
centrale ale statului au fost:
A. Parlamentul ţării. Acest organ a fost format potrivit dispoziţiilor Convenţiei de la
Paris, care au prevăzut câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată unicameral.
Inovaţiile Statului dezvoltăror al Convenţiei de la Paris au determinat organizarea bicamerală a
parlamentului român şi într-o oarecare măsură lărgirea corpului electoral, fără a se introduce votul
universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale parlamentului român au fost:
- Adunarea electivă, formată din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade, corpul
electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari indirecţi şi alegători direcţi cu
dispensă de cens, format mai ales din intelectuali români. Alegătorii din ambele grade
trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar cetăţenii români aleşi ca deputaţi trebuiau să aibă
30 de ani şi un venit anual de 200 de galbeni.
- Adunarea Ponderatrice, Senatul, formată din 64 de membrii numiţi, 32 fiind
desemnaţi de Al. I. Cuza din rândul unor personalităţi române, restul de 32 fiind desemnaţi
din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ din cele trei propuneri făcute de
către fiecare judeţ.
B. Şeful statului român. Cu ocazia Unirii şi întemeierii statului naţional unitar Român,
în funcţia de şef al statului a fost ales Alexandru Ioan Cuza. Convenţia de la Paris a prevăzut între
organele centrale investite cu exerciţiul puterii publice şi Domnitorul , ales pe viaţă de către
Adunarea Electivă, moldovean sau muntean în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit financiar
minim de 3000 de galbeni, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Potrivit acestui Statut al Convenţiei de la Paris, şeful statului cumula atribuţii executive şi
legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia impunea
măsuri urgente.
C. Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernului celor două principate şi
formarea în decembrie 1861 a Guvernului României, urmată de unificarea deplină a administraţiei
centrale a statului şi proclamarea oraşului Bucureşti drept capitala ţării, sunt acţiuni menite să
consolideze puterea statului naţional unitar modern, se impunea organizarea unui sistem
204
administrativ unitar. Acest sistem de organe administrative a fost organizat, la început, pe baze
centralizate, tocmai din necesitatea aplicării uniforme a legilor ţării, după care în evoluţia
organizării puterii executive, urma să-şi facă loc descentralizarea administrativă şi îngustarea
prerogativelor guvernului.
În această perioadă, pe plan central, puterea executivă era încredinţată domnitorului, care o
exercita prin guvernul său şi prin miniştri ce erau numiţi şi revocaţi de el.
Întemeiat în condiţii istorice favorabile, statul unitar romţn dispunea de instituţii politico-
juridice moderne.

Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864 se dispunea că ţăranii sunt şi rămân
proprietari pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin
proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”.
Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în
funcţie de numărul de vite pe care ace tia le stăpâneau. Acest criteriu a împărţit proprietarii de
pământ în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat
timp de 30 de ani. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de
meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani,
prin sume repartizate anual.
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor
(aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată
poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi
perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.
Cu toate limitele sale, reforma din anul 1864 înseamnă, în esenţă, primul pas istoric de
amploare al aplicării programului social al revoluţiei din anul 1848, cu efecte determinante asupra
structurilor social-economice ale ţării, marcând momentul generalizării relaţiilor capitaliste în
ansamblul economiei româneşti, nu numai în agricultură.
205
Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin
plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani împliniţi şi
prevedea că legătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei
care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100
lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la clas a V-a
inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce
aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele
de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de
galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegilor, doctori şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţi,
ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători îşi exercitau
drepturile în comunele tribale, ir alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de procedură civilă,
Codul penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia lui Cuza. Aceste
coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar dezvoltării legislaţiei
româneşti. Prin adoptarea acestor coduri, România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată
legislaţie. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria şi practica
juridică, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la afirmarea
gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui Cuza. Comisia,
ale cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile româneşti
anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un imens prestigiu şi care
servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli, care
fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa acelor vremuri de o deosebită apreciere,
legislaŃia civilă a Belgiei şi doctrina juridică a vremii.
Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În
momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a
206
republicat sub titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca principală sursă de
inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi dispoziţiile acestuia nu au fost preluate în mod
mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea lui
Cuza a preluat mod selectiv şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut permanent în vedere
dispoziţiile din legiuirile româneşti anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin a fost dreptul
roman adaptat la condiţiile feudalismului.
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în general, precum
şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile finale. Prima
carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar ultima modurilor de
dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
- Cartea I-a despre persoane;
- Cartea a II-a despre lucruri;
- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor
legiuiri mai vechi.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în general, precum şi la aplicarea
ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este consacrată persoanelor, cea de-a doua bunurilor, iar cea de-
a treia modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei proprietăţii, cartea a doua se
referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi.
Codul civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi "Codul patronilor şi al proprietarilor",
deoarece cartea a II-a şi a III-a reglementau regimul proprietăţii private capitaliste, mai mult de
2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi datorită dispoziţiilor cuprinse în
două articole (1471 şi 1472) care aveau o deosebită importanţă practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp nedeterminat a unei convenţii prin care
o persoană îşi angajează munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice vânzarea
sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o asemenea practică ar fi dus la reînvierea
relaţiilor de tip feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi muncitori cu privire
la condiţiile salarizării şi la plata salariului, patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea acestui
207
text ne dă posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea Codului civil român nu s-a
procedat pur şi simplu la copierea celui francez. Astfel, în textul corespunzător francez pentru
cuvântul patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru cuvântul muncitor este utilizat cuvântul
servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele încheiate între stăpâni şi servitori,
având ca obiect servicii casnice, pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din
întreprinderile capitaliste.
În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul
egalităţii tuturor în faţa legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul prevede că ea începe în momentul naşterii,
dacă copilul s-a născut viu, pe când codul francez cere ca noul născut să fie şi viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării persoanei
de la 18 ani când are capacitate apropiată de a majorilor, potrivit cu care emancipatul poate încheia
anumite acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ.
Cele cu scop lucrativ urmau a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ care
îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret
domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu are o relaţie proprie, ci este o ficţiune a legii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La elaborarea acestui
cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul penal francez
din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal, profund
individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din mediul în care îşi
desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul ca pe un om raţional, conştient de
urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus din societate
prin aplicarea pedepselor cu un pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariţia
noilor concepţii cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul pedepselor, au început
a fi luaţi în considerare şi factorii sociali care determină comportamentul uman, ceea ce a dus la o
serie de modificări ale codului în cauză, cu accent pe necesitatea reeducării infractorilor în vederea
reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
208
- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
 crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;
 delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;
 contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se în vedere
gradul lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi trădarea. Apoi
urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra Constituţiei: faptele contra sistemului
parlamentar şi a celui electoral. Sunt apreciate ca făcând parte din categoria infracţiunilor mai
grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea funcţiilor administrative de
către funcţionari: abuzul de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt îndreptate împotriva
funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor. Cele mai multe dintre
infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii
corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul civil. Plecând
de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt cele care dau viaţă
întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atenţie deosebită elaborării
acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă francez, Codul de procedură
civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a - Curţile de apel;
- Cartea a IV-a - Arbitri;
- Cartea a V-a - Executarea silită;
- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în
209
procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, jurământul judiciar
şi prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o nouă judecată
de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă, contestaţia şi recursul. Prin
recurs se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul penal.
Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti anterioare,
Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a vremii. Codul în cauză
prevedea că procesul penal cuprindea două faze.
Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi
instrucţia
infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era structurat în două cărţi,
corespunzătoare celor două faze ale procesului.
Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie judiciară, care aveau ca
sarcină descoperirea infracţiunilor, de către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor
şi de către judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor, numită instrucţie.
Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene,
curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei personalului calificat,
judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor ce
administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele, iar în competenţa curţilor
cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu
compus din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:
- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită
vinovată, se proceda la a doua întrebare.
- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul răspundea
afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea faptei în textul de lege
corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de dispoziţiile legii şi de părerea juriului în ceea
ce priveşte circumstanţele atenuante.
210

Statul naţional unitar român s-a constituit în cadrul unui proces revoluţionar intern, prin
adunări plebiscitare, într-un context internaţional favorabil, când dreptul de autodeterminare a
devenit drept internaţional, când marile imperii au dispărut în urma primei conflagraţii mondiale.
Odată cu făurirea statului naţional unitar, potenţialul economic al României a crescut,
permiţând consolidarea relaţiilor capitaliste şi dezvoltarea forţelor de producţie, evoluţia vieţii
politice într-o democraţie din păcate neconsolidată.
Făurirea statului unitar român a impus adoptarea unei noi Constituţii care să reflecte
transformările ce au avut loc în organizarea statului român. Prin Constituţia de la 1923 a României
întregite s-a realizat unificarea organizării de stat şi a legislaţiei ca urmare a înfăptuirii unităţii
naţionale; ea corespundea angajamentelor luate de statul român prin tratatele internaţionale
postbelice.

Emancipare naţională, Adunare Electivă, Convenţia de la Paris, Şeful statului român, Guvernul
României.

1. Ce înţelegeţi prin autonomie legislativă?
2. Ce reprezintă suveranitatea de stat?
3. Cum era împărţit Parlamentul ţării?
211
4. Cum s-a format Guvernul României?
5. Ce atribuţii avea Şeful statului?
1. Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Paris din anul 1858, Parlamentul a fost organizat ca
organ:
a. bicameral;
b. unicameral;
c. la latitudinea domnitorului.
2. Conform Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a instituit sistemul parlamentar
bicameral, format din :
a. Camera Lorzilor şi Camera de Jos ;
b. Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatrice ;
c. Senat şi Camera de Sus.
3. Prin Constituţia din anul 1866, cele trei puteri în stat erau declarate independente una
de alta. Puterea legislativă era exercitată de către :
a. domn şi Camera deputaţilor;
b. domn şi Senat;
c. domn şi reprezentanţa naţională.
4. Conform Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), de cine era
exercitată puterea legislativă?
a. domn şi Adunarea Electivă;
b. Parlament şi Adunarea Electivă;
c. domn şi Parlament.
5. Conform Codului Civil (1865), căsătoria era privită ca un contract, o tranzacţiejuridică,
precedată de cele mai multe ori de logodnă. Întocmirea actelor de stare civilă a fost dată în
competenţa ofiţerului de stare civilă. Ce reprezenta căsătoria?
a. un act religios;
212
b. un act religios şi un act civil;
c. un act pur civil.
6. Conform Codului Civil (1865), proprietatea era cel mai important drept real. Dreptul
de proprietate era considerat sacru şi inviolabil. Prin ce fel de acte putea fi transmisă
proprietatea?
a. acte juridice încheiate între persoane în viaţă sau prin acte juridice încheiate pentru
cauză de moarte;
b. acte juridice încheiate între persoane în viaţă;
c. acte juridice încheiate pentru cauză de moarte.
7. Conform Codului de procedură civilă (1865) căile de atac erau ordinare si extraordinare. De
câte ori putea fi utilizată o cale de atac?
a. o singură dată;
b. de două ori;
c. de patru ori.
8. Conform Codului de procedură penală (1865) de câte feluri erau sentinţele Tribunalului?
a. de condamnare şi de achitare;
b. de condamnare şi de absolvire;
c. de condamnare, de achitare, de absolvire, de incompetenţă.
9. Potrivit Codului Penal (1865), crimele si delictele au fost grupate în patru categorii.
Care erau acestea?
a. trădarea, calomnia, distrugerea de bunuri, furtul;
b. infracţiuni îndreptate împotriva statului, infracţiuni împotriva Constituţiei, infracţiuni
împotriva intereselor publice, infracţiuni îndreptate contra intereselor particulare;
c. omorul, abuzul de putere, falsificarea operaţiunilor electorale, infracţiuni contra
libertăţii.
10. În istoria medievală a românilor se cunosc două forme de răspundere penală colectivă
(deşugubină):
a. răspunderea penală colectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui şi
răspunderea penală familială ;
b. răspunderea penală individuală şi răspunderea penală familială;
c. răspunderea penală familială şi răspunderea autorităţilor
213
Bibliografie
Bucureşti, 2020
2012
Cuprins:
13.1. Introducere
13.3. Conţinutul unităşii de învăţare
13.3.1. Scurtă privire asupra situaşiei economice, sociale şi politice
13.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului
214
13.1. Introducere
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept burghez.

El a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi inviolabilă”, dându-i toate
garanţiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în
epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alături de acestea s-au aflat
o serie de legi speciale care au fost adoptate în scopul promovării principiilor progresiste din epocă.
În istoriografia de specialitate din România din această etapă se evidenţiază faptul că
izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina şi jurisprudenţa


- Înțelegerea anumitor termeni juridici;
Timpul alocat unităţii:2h
215
13.3.1. Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice
Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic. În anul
1895 s-a inaugurat rotativa guvernamentală, constând în alternanţa la guvernare a conservatorilor
şi liberalilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept burghez.
El a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi inviolabilă”, dându-i toate
garanţiile. Principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în
epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept modern. Alături de acestea s-au aflat
o serie de legi speciale care au fost adoptate în scopul promovării principiilor progresiste din epocă.
În istoriografia de specialitate din România din această etapă se evidenţiază faptul că
izvoarele dreptului au fost: legea, cutuma, contractul, doctrina şi jurisprudenţa.
Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu transformările sociale şi
economice, vizând modernizarea vieţii sociale şi de stat. Întreaga perioadă luată în discuţie a fost
dominată de problema agrară şi problema electorală. După obţinerea independenţei totale de stat,
România a primit un nou statut juridic internaţional, fapt relevant în evoluţia societăţii. Constituţia
din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic.
În Transilvania, victoria reacţiunii a determinat abrogarea Constituţiei din anul 1849 şi
instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere armată, cenzură,
germanizare şi catolicizare. Sub presiunea unor factori externi şi interni, a fost instaurat un regim
de guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat regimul dualist austro-ungar
(1867-1918) care a reprezentat „o recrudescenţă a politicii de discriminare şi oprimare a naţiunii
române”. Anexarea Banatului (1860) şi a Transilvaniei (1867) a declanşat politica de
deznaţionalizare la care românii s-au pronunţat prin ample manifestări:
- Pronunciamentul de la Blaj (1868), mişcarea memorandistă etc. Integrarea forţată şi
politica de rusificare şi deznaţionalizare a Transilvaniei a declanşat o amplă mişcare de emancipare
naţională a cărei finalizare a dus la Unirea cu ţara în martie 1918.
- Eliminarea jurisdicţiei consulare şi recunoaşterea legilor româneşti, înfiinţarea agenţiilor
diplomatice ale României, renunţarea la paşaportul otoman, convenţiile internaţionale poştale,
telegrafice şi comerciale şi, mai ales, Tratatul de la Berlin (1878) au conferit României un nou
statut internaţional în concertul popoarelor suverane europene.
216
- Prefacerile structurale şi instaurarea monarhiei constituţionale au reclamat o nouă lege
fundamentală, materializată în Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866 (8 titluri împărţite în
capitole şi secţiuni).
13.3.2. Caracterizarea generală și izvoarele dreptului
Dreptul României din perioada monarhiei constituţional-parlamentare a fost un drept

burghez. Acesta a consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ,,sacră şi inviolabilă,, ,
dându-i toate garanţiile.
A fost reglementată şi libertatea şi egalitatea pentru toţi cetăţenii, fapt ce atestă caracterul
democraţiei burgheze, adesea limitat, situaţie confirmată de dispoziţii ca acestea: ,, Libertatea
individuală este garantată. Nimeni nu poate fi urmărit,,
Este de subliniat că, deşi s-a înscris în Constituţia României un anumit număr de drepturi
şi libertăţi, au fost înscrise foarte puţine drepturi fundamentale, fiindu-le preferate libertăţile.
Dreptul etapei pe care o analizăm a fost împărţit în drept public şi drept privat. De
asemenea, în structura sistemului dreptului din această etapă nu au fost cunoscute o serie de ramuri
de drept: dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul financiar. Aceasta s-a datorat felului cum au fost
apreciate raporturile sociale din aceste domenii, legiuitorul preferând reglementarea prin legi, şi
nu prin coduri. Aşa de exemplu, datorită faptului că raporturile de familie au fost considerate a fi
numai de ordin patrimonial, iar căsătoria un contract, normele care au reglementat această
importantă instituţie juridică au fost incluse în ramura dreptului civil.
În concepţia doctrinarilor din România, din această etapă izvoarele dreptului au fost:
- Legea care, după concepţia timpului, a fost emanaţia puterii legiuitoare, elaborată cu
respectarea unei anumite proceduri. Pentru acest punct de vedere s-au invocat textele
constituţionale care prevedeau că orice lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii legiuitoare,
accentul căzând pe aspectul formal şi nu pe conţinut s-a adoptat, în legătură cu legea ca diviziune
principală, împărţirea în legi fundamentale şi legi ordinare, cunoscându-se şi categoria legilor
excepţionale a fost practicată în România de la un moment dar, generalizându-se în condiţiile stării
de asediu.
- Cutuma, în legislaţia României etapei pe care o analizăm nu s-a statuat expres că obiceiul
juridic este izvor al dreptului, fiind texte de lege care l-au admis însă.
217
- În ceea ce priveşte contractul, acesta a existat mai mult în domeniul dreptului
internaţional. Pe plan intern, contractul a fost, în reglementarea anumitor relaţii sociale, izvor al
dreptului admis în limitele legilor în vigoare şi al politicii promovate de clasele dominante.
- Jurisprudenţa, a fost socotită izvor al dreptului. De asemenea, s-a admis precedentul
judiciar ca izvor al dreptului, judecătorul putând crea noi norme de drept, acoolo unde legea nu
prevede nimic.
- Doctrina, poate fi de asemenea un izvor formal al dreptului pozitiv.
Invocarea jurisprudenţei şi a doctrinei a fost adesea uzitată de instanţe judecătoreşti din
România, în principal din cauza unor lacune ale legislaţiei, cu toate că uneori, pe această cale s-a
realizat şi eludarea legii.
Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte constituţionale:

 Convenţia de la Paris, din 7 august 1858,
 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi
 Constituţia din 1866, reprezentând acel compromis dintre marea burghezie şi
moşierime, modificată de mai multe ori.
Până la ultimul război mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a
modificat art.7, prevăzându-se de acum posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de
religie, cu precizarea că numai românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile rurale în
România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea ţării ca regat, pe noi
interesându-ne, în principal, schimbările aduse în regimul electoral.

Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, ca organ unicameral,
prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, aleasă pe 7 ani prin vot bazat pe
un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările Elective să fie organele marilor
proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi. Conflictul care s-a născut între domn şi
218
asemenea adunări elective, conflict care reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre
elementele adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin lovitura de
stat din mai 1864.
Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea
bicamerală a Parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus votul
universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost:
- Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade, corpul
electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect – şi alegători
direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.
- Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi membri numiţi; din cei
64 de membri numiţi, 31 erau numiţi de domn, restul fiind numiţi din rândul consiliilor
judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de fiecare judeţ.
Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi reînnoia
componenţa la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi
ani se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din
„Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului”, din preambulul Statutului s-a stabilit că
reînnoirea se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui).
Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la Constituţia din 1866, care
a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât
numai prin delegaţiune”. De asemenea, se proclamau o serie de principii fundamentale de drept:
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională, separaţia puterilor
în stat, responsabilitatea ministerială.
Conform principiului separaţiei puterilor în stat, cele trei puteri erau declarate independente
una de alta. Puterea legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa Naţională. Puterea
executivă era încredinţată domnului care o exercita prin organele administrative. Puterea
judecătorească revenea curţilor şi tribunalelor.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a
Parlamentului. Parlamentul se numea Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era
format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, Adunării
219
Deputaţilor şi Senatului. Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor Parlamentului
erau inserate în Constituţie şi în legea electorală (modificată în 1864).
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva Corpurile Legiuitoare, precum şi
dreptul de a sancţiona şi promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna prin decrete,
dar putea să supună Parlamentului proiecte de legi sau să opună altora dreptul său de veto absolut.
Conform Constituţiei, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de autoconducere, interpelare a
miniştrilor şi anchetă parlamentară. Principala funcţie a Reprezentanţei era legiferarea, constând
în dezbaterea şi aprobarea legilor, dar Adunarea Deputaţilor îndeplinea şi o atribuţie executivă:
dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.
Şeful statului. Convenţia de la Paris a prevăzut, în art. 3, între organele învestite cu „puterile
publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10),
moldovean sau muntean, în vârstă de cel puŃin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10
ani, sau care să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Puterea executivă revenea, potrivit art. 35 din Constituţie, domnitorului (Alteţă Regală din
anul 1879, rege din 1881, după proclamarea României ca regat). Domnitorul (şeful statului) era un
organ unipersonal, ales sau ereditar, ale cărui atribuţii erau limitativ consacrate în textele
constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii. Domnul beneficia de privilegiul
irevocabilităţii, al inamovibilităţii şi neresponsabilităţii, în sensul că răspunderea revenea
miniştrilor care contrasemnau toate actele sale. Domnul numea şi confirma în toate funcţiile
publice, era capul oştirii (calitate în baza căreia conferea gradele militare), avea dreptul de a declara
război, de a încheia tratate şi convenţii cu alte state, de a bate monedă şi de a conferi decoraţii.
Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi realegerea în funcţia de şef al
statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată. Constituţia a reglementat locotenenţa domnească,
pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci când succesorul la tron era minor sau
monarhul se afla în imposibilitatea de a domni din diferite motive, în special boală.
Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa aceasta l-au declarat pe
şeful statului neresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin administrativ-
executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au
contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92 şi 93).Miniştrii
erau titulari ai departamentelor – ministerelor, care nu se înfiinţează decât prin lege.
220
Potrivit Constituţiei, Guvernul era format din miniştri aparţinând partidului care deţinea
majoritatea parlamentară (regulă deseori încălcată).
Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti, dar toate hotărârile
acestora se executau în numele domnitorului, care avea şi dreptul de amnistie şi de graţiere.
În art. 36 al Titlului al III-lea din Constituţia din 1866 se sublinia că activitatea judecătorească era
exercitată de curţi şi tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe întregul teritoriul statului român
avea competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti erau:
- judecătoriile de plasă;
- tribunalele judeţene;
- curţile de apel;
- curţile cu juri, în materie criminală;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe, precum Ministerul Public sau
Parchetul.
Conform art. 128 din Constituţie, instanţele judecătoreşti erau competente să controleze
constituţionalitatea legilor. Astfel, în caz de contradicţie între o lege sau o prevedere legală şi o
dispoziţie constituţională, judecătorul era obligat să dea prioritate textului constituţional, acesta
reprezentând norma legislativă supremă căreia toate celelalte norme juridice îi erau subordonate.
Legile de organizare judecătorească au instituit inamovibilitatea magistraţilor.
Sistemul electoral. Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din 30
iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere, în principal. Pentru
Adunarea Deputaţilor, corpul electoral era împărţit în 4 colegii: de la un venit funciar de 300 de
galbeni (colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriaşii şi comercianţii din colegiul III). Erau scutiţi
de îndeplinirea acestei condiţii privind venitul liber-profesioniştii, ofiţerii în retragere, profesorii
şi pensionarii statului, care erau alegători direcţi. Colegiul IV îi includea pe toţi cei care plăteau un
impozit cât de mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (consideraţi primari) alegeau un delegat, iar
aceştia îl alegeau pe deputat. În anul 1881, prin modificarea Constituţiei, numărul colegiilor a fost
redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi liberalismul politic.
221
Dreptul civil cunoaşte o serie de transformări substanţiale în domeniile proprietăţii,
persoanei, condiţiei juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept a rămas Codul civil
român adoptat în vremea lui Cuza.
Proprietatea. În materia proprietăţii statul a manifestat o preocupare specială, intervenţia
lui făcându-se simţită, mai ales după cucerirea independenţei de stat. A fost creat un regim general
cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei naţionale. În anul 1887 s-a adoptat o primă lege
de încurajare a industriei naţionale care prevedea condiţiile necesare pentru crearea unei
întreprinderi, avantajele de care beneficiau cei care înfiinţau întreprinderi industriale, precum şi o
formă specială a dreptului de proprietate – dreptul de proprietate industrială.
În anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei naţionale a extins înlesnirile şi ajutorul
statului şi la meseriaşii care utilizau cel puţin 4 calfe şi meşteri, la societăţile cooperatiste de
meseriaşi cu un capital de cel puţin 2000 lei, cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite de lege, la
cooperativele săteşti şi întreprinderile care întrebuinţau, fie la un loc, fie la domiciliu, 30 de
lucrători în industria casnică.
Alte reglementări importante cu implicaţii în domeniul proprietăţii industriale au fost
Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ din anul 1879 şi Legea asupra brevetelor de
invenţiune din ianuarie 1906 care reglementa dreptul de proprietate pentru inventatori. În temeiul
acestei legi, inventatorul avea drepturi exclusive şi temporare de exploatare în România, brevetul
conferindu-i dreptul exclusiv de a exploata în folosul său brevetul şi de a urmări înaintea
tribunalului pe uzurpatori.
Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea proprietăţii bancare, prin intermediul
căreia s-a înfăptuit controlul băncilor asupra industriei. În anul 1880 a fost înfiinţată Banca
Naţională a României, ca un centru de control asupra întregii vieţi bancare. Între 1894 şi 1911 au
fost create toate băncile comerciale mari, un rol foarte important jucându-l capitalul străin care
reprezenta, în perioada 1881-1903, 41% din totalul capitalului bancar.
În domeniul proprietăţii miniere a fost adoptată Legea din anul 1895 prin care s-a admis
separarea proprietăţii asupra solului de cea asupra subsolului, statul devenind proprietarul
substanţelor miniere (cu excepţia celor din cariere) pe care le putea şi concesiona.
Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece Codul civil prevedea împărţirea
bunurilor decedatului în părţi egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din anul 1866, cu
222
modificările sale ulterioare, deroga de la principiile Codului civil. Contractele (învoielile) dintre
proprietarii de moşii şi ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea unei suprafeţe de teren,
în schimbul prestării unor zile de muncă pe moşia proprietarului. Aceste învoieli erau transcrise
într-un registru al primăriei comunale, înscrisul fiind investit cu formulă executorie la simpla
cerere a proprietarului, fără judecată. Moşierul dispunea de trei căi de executare: plata unei
despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate sau, în caz de neplată, scoaterea la vânzare; angajarea
altei persoane, a cărei plată era suportată de cel obligat prin învoiala încheiată; obligaţia autorităţii
administrative de a „îndemna” pe ţăran să presteze muncile pentru care s-a obligat.
Legea a fost modificată în anul 1872 în sensul constrângerii cu forţa armată a formaţiunilor
de dorobanţi, dispoziţie ulterior abrogată. Alte clauze abuzive ale legii prevedeau probarea în
justiţie a datoriilor ţăranilor exclusiv în baza registrului propriu al moşierului, precum şi o
procedură specială de executare pe motivul că muncile agricole trebuiau efectuate la timpul optim.
Răscoala ţăranilor din anul 1907 a impus modificarea legislaţiei agricole şi adoptarea unei noi Legi
a învoielilor agricole (23 decembrie 1907/5 ianuarie 1908) care interzicea munca sau dijma la tarla
(obligaţia ţăranului de a lucra pentru moşier o suprafaţă egală cu cea arendată). Contractele
colective între moşieri şi ţărani erau încheiate potrivit unor formulare elaborate de Ministerul
Agriculturii, autentificate de procuror şi supuse înregistrării obligatorii. O comisie specială fixa
preţul maxim şi un plafon minim la preţurile plătite ţăranilor pentru muncile efectuate. Legea
trusturilor arendăşeşti din anul 1908 limita dreptul de a ţine în arendă mai multe moşii, conractele
ce depăşeau 4000 ha putând fi anulate de procuror. Cu toate acestea, arendaşii au găsit mijloace
de eludare a legii, închiriind moşii fără a-i trece numele în contracte.
În perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea, reglementări cu privire la persoanele
juridice care au fost introduse prin Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce priveau cu
prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din 1887 a suferit o serie de modificări în anii 1895,
1900, 1902, 1906. Reglementări noi au fost făcute şi în alte domenii ale dreptului civil (răspunderea
civilă, contractele, contractul de închiriere, contractul de muncă etc.).
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea ofiţerului de stare civilă. Legea nr.
31/1894 prevedea impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare făcea căsătoria nulă sau
atacabilă.
223
Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din anul 1865, la care s-au adăugat o
serie de legi speciale. Acest cod a fost modificat, completat i aplicat ulterior a a cum le-a convenit
mai bine claselor dominante din România.
Cea mai importantă modificare a Codului penal până în anul 1918 a fost făcută la 17
februarie 1874, când 18 crime au fost transformate în delicte. Scopul acestei modificări nu a fost
îndulcirea pedepselor pentru aceste fapte, ci scoaterea lor de sub competenţa curţilor cu juri,
guvernanţii timpului fiind nemulţumiţi de faptul că, în cazurile respective, aceste instanţe decideau
cel mai adesea achitarea infractorilor.
Legi penale au fost adoptate şi în legătură cu starea de război.

Codurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe întreaga perioadă de care ne ocupăm,
adoptându-se însă şi legi noi prin care s-au introdus proceduri speciale.
Dreptul procesual civil. În domeniul procedurii civile, în anul 1900, cu ocazia republicării
Codului din anul 1865, s-au introdus modificări vizând îmbunătăţirea tehnicii de redactare a
textelor, modificări de conţinut care vizau soluţionarea rapidă a litigiilor etc. Dreptul procesual
penal. În materia dreptului procesual penal, cele mai importante modificări suferite de Codul de
procedură penală până la izbucnirea primului război mondial au fost:
- Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie 1902, prin care inculpatul
a primit, printre altele, dreptul de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica
cu el „conformându-se regulilor închisorii”;
- Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a
flagrantelor delicte (1913), care se referea la instrucţiunea şi judecarea flagrantelor delicte
(cu excepţia delictelor de presă şi politice) săvârşite în oraşele reşedinţă de judeţ, în gări,
în porturi, în bâlciuri ce ţineau de aceste ora e „chiar atunci când acele gări, porturi şi
bâlciuri ar fi fost situate în afară de raza oraşului”.
Astfel, s-a introdus o procedură specială prin care persoanele puteau fi arestate pe loc şi
aduse în faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea în faţa judecătoriilor de ocoale sau a
tribunalelor (în aceeaşi zi, fără parcurgerea fazelor premergătoare, se pronunţa o hotărâre urgentă
de judecare). S-a mai prevăzut că „la trebuinţă, tribunalul sau judecătoria de ocol se puteau
224
convoca dinadins (art. 3), că martorii puteau fi chemaţi şi verbal prin orice ofiţer de poliţie,
judecător sau agent al forţei publice, că se putea acorda pevenitului timp de cel puţin 3 zile pentru
a- i putea pregăti apărarea (art. 5), că „instanţa de apel va judeca de urgenţă şi cu precădere, facerile
prevăzute prin legea de faţă, în termen de cel mult 20 de zile de la data primirii apelului” (art. 8).
În anul 1909, conform noii Legi pentru organizarea judecătorească, instanţele judecătoreşti
erau:
- judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);
- tribunalele de judeţ;
- curţile de apel;
- curţile de juraţi;
- Curtea de Casaţie (instanţă supremă).

Desi în domeniul relaţiilor de muncă nu exista, în România, o ramură de drept propriu-zisă,
perioada 1866-1918 a fost caracterizată de elaborarea unei vaste legislaţii în domeniu.
Constituţia din anul 1866 a reglementat dreptul de asociere în organizaţii profesionale (art.
27), urmând ca regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi ordinare, legi care însă s-au
lăsat mult timp a teptate. Încălcând dispoziţiile art. 27 din Constituţie, guvernanţii au adoptat Legea
meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902 prin care s-a stabilit obligativitatea muncitorilor şi
patronilor de aceeaşi meserie de a se grupa şi a constitui laolaltă o corporaţie, sub lozinca
„comunităţii de interese”. Prin instituirea acestei obligaţii s-a urmărit ca muncitorii „să nu- i poată
vedea interesele lor de lucrători care sunt potrivnice patronilor şi să rămână în robie şi în întunericul
de mai înainte” (I.C. Frimu).
O altă lege din anul 1909 –Legea contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a
funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) – a
interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui salariat al statului, judeţelor,
comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum şi
tuturor celor cărora le era încredinţată asigurarea unui serviciu public de această natură, „să facă
parte din vreo asociaţie profesională”, guvernul neadmiţând sub nici un motiv ca acestea să fie
considerate persoane juridice. Această lege a declan at un şir neîntrerupt de proteste, manifestaţii
muncitoreşti, greve, demonstraţii prin care se cerea abolirea ei.
225
În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor
muncitoreşti, prin care s-au dezvoltat principiile legii din anul 1902, dar care conţinea şi o parte
referitoare la asigurările muncitoreşti – prima reglementare juridică în materie, menită să asigure
condiţii de muncă şi de trai mai omeneşti.
Primele legi care cuprindeau reglementări în materia duratei zilei de muncă au fost Legea
pentru organizarea serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria insalubră (1875)
şi Legea sanitară (1885), ultimele două referindu-se şi la reglementarea muncii minorilor în sensul
neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Prin Regulamentul industriei insalubre din anul 1894 s-a
stabilit că, pentru copii şi femei, atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în cariere, la antiere, munca
zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m. şi nu putea dura decât cel târziu pânăla orele 8.30
p.m. Pentru lucrătorul major însă, care „este stăpân pe timpul şi pe felul muncii sale” (art. 12), nu
s-a stabilit nici un fel de măsură de limitare a timpului de lucru, acesta fiind obligat în continuare
să accepte condiţiile impuse de patroni.
Prin Legea din 6 martie 1897, repausul duminical a fost reglementat la o jumătate de zi, de
la orele 12 către seară – pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele 12 – pentru
cei din mediul rural. Ulterior, Legea repaosului duminical din anul 1910 a reglementat acest aspect
mai amănunţit.
Opoziţia burgheziei faţă de recunoaşterea dreptului la grevă al muncitorilor s-a manifestat
prin interzicerea, chiar dacă nu făţişă, a acestui drept. Astfel, Legea minelor din anul 1895 a
prevăzut pierderea dreptului la pensie a „lucrătorului care va fi dovedit că a silit pe un alt lucrător
să participe la grevă, sau că a împiedicat lucrul acelora care nu vor să se asocieze la grevă” (art.
130). Prin Legea din 1906 s-a interzis expres minerilor folosirea dreptului la grevă, iar prin Legea
contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) din 1909 s-a interzis funcţionarilor, meseriaşilor şi
muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice cu caracter economic,
industrial şi comercial şi tuturor celor cărora le fusese încredinţată asigurarea unui serviciu public
de natura celor de mai sus să utilizeze dreptul la grevă, instituind şi pedepse aspre în cazul
nerespectării acestei prevederi.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi a asigurărilor muncitoreşti din 1912 a
stabilit posibilitatea patronului de adesface oricând contractul de muncă dacă muncitorii, calfele
sau meşteşugarii „primejduiesc siguranţa fabricii, atelierului sau casei”, formulare a cărei
226
ambiguitate dădea uşor prilejul patronilor de a o putea folosi împotriva mişcării revendicative a
muncitorimii.
În ceea ce priveşte asigurările pentru accidentele de muncă, Codul civil din 1864 statua
teoria responsabilităţii delictuale potrivit căreia, pentru a-i valorifica dreptul la indemnizaţie,
victima unu accident de muncă trebuia să facă proba că accidentul s-a produs din culpa patronului,
lucru practic irealizabil în condiţiile legislaţiei existente în acel moment. Mai târziu, s-a făcut apel
la teoria răspunderii contractuale, în baza căreia patronul trebuia să facă proba nevinovăţiei lui,
muncitorul accidentat fiind scutit de probă. Un mare progres l-a constituit adoptarea Legii pentru
organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912 care a introdus teoria riscului
profesional i s-a conturat, pentru prima dată, regimul asigurărilor sociale. Prin această lege s-au
asigurat muncitorii pentru accidente survenite cu ocazia şi în timpul muncii i s-a instituit
obligativitatea acestor asigurări pentru toate întreprinderile şi meseriile care utilizau maşini cu
motoare de tot felul, pentru întreprinderile de construcţii, pentru mine, diferite exploatări etc.
Existau însă şi categorii de salariaţi ai întreprinderilor ce intrau în sistemul asigurărilor sociale,
lucrătorii din domeniul meseriilor care nu întrebuinţau motoare, lucrătorii din comerţ şi muncitorii
agricoli care nu beneficiau de dispoziţiile legii. Beneficiau de asigurări numai cei care plăteau
cotizaţia stabilită de lege.
Iniţial, contractul individual de muncă a fost guvernat de principiile Codului civil care îi
lăsa pe muncitori la dispoziţia patronilor. Odată acceptat, contractul avea putere de lege între
părţile contractante, iar, în cazul izbucnirii unui conflict între muncitori şi patroni, art. 1472 din
Codul civil dispunea că „patronul se crede pe cuvântul său: pentru câtimea salariului, pentru plata
salariului anului expirat şi pentru aconturile date pe anul curgător”, făcând ineficace orice mijloc
de probă invocat de muncitor.
Contractul de ucenicie a fost reglementat foarte vag, pentru prima oară, de Legea pentru
organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912.
În ceea ce priveşte jurisdicţia muncii, Legea meseriilor a înfiinţat comisia de arbitri, cu
sarcina de a împăca lucrătorul cu patronul în caz de conflict. Legea pentru organizarea meseriilor,
creditului şi asigurărilor muncitoreşti a dat această sarcină comisiilor de împăcare. Dacă aceste
comisii nu realizau împăcarea părţilor, competenţa de a judeca conflictul de muncă revenea
judecătoriilor de ocol.
227
În legislaţia românească din perioada analizată, un loc aparte l-a ocupat Legea învoielilor
agricole din 1866. Această lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii populaţiei, afecta profund
condiţia juridică a acesteia, precum şi starea ei materială. Legea reglementa contractele sau
învoielile dintre moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea unor suprafeţe de pământ.
Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru special ţinut de către
primăria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea autentic şi era învestit cu formulă
executorie, la simpla cerere a moşierului. Primarul îl punea în executare fără vreo judecată, printr-
un sistem care se abătea în mod vădit de la dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură
civilă. În anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în aceea că,
pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia de a munci pe moşia boierului,
autorităţile administrative locale pot recurge la constrângerea cu forţa armată.
După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor
agricole mai multe modificări:
-desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii erau nevoiţi să lucreze pentru
moşieri o suprafaţă de teren egală cu cea arendată);
-dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol, hotărârea
autorităţilor administrative;
-stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi pentru muncile agricole; -
controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani de către inspectori
regionali;
-încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de ministerul Agriculturii şi
autentificate de către primar, asistat de către executorul comunal.
228
Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu transformările sociale şi
economice, vizând modernizarea vieţii sociale şi de stat. Întreaga perioadă luată în discuţie a fost
dominată de problema agrară şi problema electorală. După obţinerea independenţei totale de stat,
România a primit un nou statut juridic internaţional, fapt relevant în evoluţia societăţii. Constituţia
din anul 1866 a fundamentat în România un regim politic democratic.
În Transilvania, victoria reacţiunii a determinat abrogarea Constituţiei din anul 1849 şi
instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere armată, cenzură,
germanizare şi catolicizare. Sub presiunea unor factori externi şi interni, a fost instaurat un regim
de guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat regimul dualist austro-ungar
(1867-1918) care a reprezentat „o recrudescenţă a politicii de discriminare şi oprimare a naţiunii
române”. Anexarea Banatului (1860) şi a Transilvaniei (1867) a declanşat politica de
deznaţionalizare la care românii s-au pronunţat prin ample manifestări:
Pronunciamentul de la Blaj (1868), mişcarea memorandistă etc. Integrarea forţată şi
politica de rusificare şi deznaţionalizare a Transilvaniei a declanşat o amplă mişcare de emancipare
naţională a cărei finalizare a dus la Unirea cu Ţara în martie 1918.

Drept public, drept privat, ramuri de drept, lege, cutumă, contract, jurisprudenţă,
doctrină, instanţe judecătoreşti, proprietate.

1. Daţi exemplu de câteva ramuri de drept.
2. Enumeraţi izvoarele dreptului.
3. Ce reprezintă jurisprudenţa?
4. Care erau instanţele judecătoreşti conform Noii Legi?
5. Ce reglementa Legea învoielilor agricole din 1866?
229
1. Codul penal a fost publicat in anul 1865. Până când a rămas in vigoare?
a. 1937 ;
b. 1990 ;
c. 1948.
2. Între anii 1859 şi 1918, în România, au avut aplicabilitate 3 acte constituţionale :
a. Regulamentele Organice, Constituţia din 1866 şi Convenţia de la Paris;
b. Convenţia de la Paris, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi Constituţia din 1866;
c. Constituţia din 1866, Convenţia de la Paris şi Convenţia de la Balta-Liman.
3.În anul 1895, în România s-a inaugurat:
a. rotativa guvernamentală;
b. pluralismul politic;
c. monarhia constituţională.
4. Consiliul de Miniştri, ca organ suprem al administraţiei de stat, îndeplinea următoarele atribuţii:
a. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului, asigurarea
executării legilor, elaborarea proiectului planului de stat şi a proiectului bugetului de stat;
b. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului, stabilirea
datei alegerilor de deputaţi, acordarea cetăţeniei;
c. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului, stabilirea
gradelor militare, acordarea decoraţiilor şi titlurilor de onoare.
5. Ca organe locale ale puterii de stat, Sfaturile populare aveau următoarele atribuţii:
a. supraveghea respectarea legii de către ministere, adopta bugetul şi planul economic local;
b. controla activitatea comitetelor executive ale Sfaturilor populare inferioare ierarhic;
c. adopta bugetul şi planul economic local, alegea şi revoca comitetul executiv al sfatului popular.
230
Bibliografie

Bucureşti, 2020
2012
Cuprins:
14.1. Introducere
231
14.1. Introducere
În perioada 1918-1938 problema fundamentală care s-a pus pe planul reglementării juridice
a fost aceea a unificării legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politică şi
cea juridică.
Procesul unificării a fost de lungă durată, în unele domenii prelungindu-se până în preajma
celui de al doilea război mondial.


- Înțelegerea anumitor termeni juridici;
232
În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare Constituţia din 1866 până în anul
1923, când a fost adoptată o nouă Constituţie. Aceasta a fost promulgată la 28 martie şi publicată
la 29 martie 1923.
În procesul de elaborare a noii constituţii s-a pornit de la textele Constituţiei din 1866,
dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina juridică s-a afirmat că, în
realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a celei din 1866. Consfinţind făurirea statului
naţional unitar român, Constituţia prevedea că "România este un stat naţional, unitar şi indivizibil"
şi că "teritoriul României este inalienabil".
Constituţia a consfinţit regimul parlamentar democratic, a recunoscut drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti şi a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat. Potrivit Constituţiei,
activitatea legislativă urma a fi exercitată de către rege şi Reprezentanţa naţională (formată din
Senat şi Camera Deputaţilor), cea executivă de către rege şi Guvern, iar cea judiciară de către
instanţele judecătoreşti.
Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia dintre cele două adunări ale
Reprezentanţei naţionale. După aprobarea de către majoritatea membrilor ambelor adunări, legile
urmau a fi sancţionate de către rege.
Constituţia din 1923 a introdus controlul constituţionalităţii legilor, exercitat de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul să declare inaplicabile legile contrare Constituţiei,
dar numai cu privire la cazul judecat.
De asemenea, a fost introdus şi principiul controlului legalităţii actelor administrative,
potrivit căruia instanţele judecătoreşti puteau cenzura actele emanate de la administraţia de stat şi
puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către persoanele particulare.
Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a alege şi de a fi
ales, desfăşurarea alegerilor, structura Adunării Deputaţilor şi a Senatului.
În perioada 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor constituţionale, instituţia
regenţei . Instituirea regenţei a fost determinată d e renunţarea lui Carol, fiul cel mare al regelui
Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al tronului .
În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării , proclamându-l
moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată, a fost creată o regenţă, formată din trei persoane,
care urma a-şi exercita prerogativele, în eventualitate a în care Mihai ar fi ajuns rege înainte a
major atului . Regenţa a început să îşi exercite atribuţiile din iunie 1927, ca urmare a morţii regelui
233
Ferdinand. În anul 1930 Carol a revenit în ţară şi s-a proclamat rege (restauraţia ), astfel încât
regenţa şi-a încetat activitatea.

În perioada de referinţă au fost adoptate noi legi de organizare administrativă atât pe plan
central, cât şi pe plan local . Menţionăm în acest sens Legea pentru organizarea ministerelor din 2
august 1929, prin care s-a creat cadrul general de organizare al ministerelor într-un sistem unitar.
Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma să formeze Guvernul, îi numea şi îi revoca
pe miniştri. Legea mai prevedea înfiinţarea Directoratelor ministeriale locale, în număr de şapte,
pentru fiecare minister, ca centre de administraţie şi inspecţie locală.
La 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă, prin care s-a
stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului naţional şi s-a prevăzut constituirea
organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul României se împărţea din punct de vedere
administrativ, în judeţe şi comune. Comunele erau de două feluri: rurale şi urbane. Comunele
rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care îl
aveau. Comunele urbane erau centre de populaţie recunoscute ca atare prin lege; la rândul lor, ele
se împărţeau în comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. Unele comune urbane
reşedinţă de judeţ, de mai mare importanţă, puteau fi declarate prin lege ca municipii.
Judeţele erau împărţite în plăşi, iar comunele urbane în sectoare. Administraţia judeţului se
afla sub conducerea perfectului, numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. În
fruntea administraţiei comunale se afla primarul, care executa hotărârile Consiliului local şi ale
Delegaţiei permanente comunale. Primarul era ales de către Consiliul comunal.
Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor, numit prin decizie ministerială.
La nivelul comunelor şi judeţelor funcţionau consilii şi delegaţii permanente, competente
să decidă potrivit legii. Prin Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august 1929 s-
au adus o serie de modificări sistemului organizării administrative. Această lege prevedea că toate
comunele, urbane sau rurale, puteau fi împărţite în sectoare şi că se bucurau de personalitate
juridică atât judeţele şi comunele, cât şi sectoarele comunale.
234
Satele care făceau parte dintr-o comună rurală earu considerate ca fiind sectoare ale
acesteia şi aveau conducere proprie.
În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:
- Consiliului Legislativ;
- Consiliului Superior Administrativ;
- Casei Pensiilor;
- Camerelor Agricole;
- Camerelor de Muncă;
- precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie;
- a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864, dar s-au aplicat
şi unele legi speciale, a căror adoptare a fost impusă de transformările economico-sociale.
Unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat de la o provincie la alta.
Astfel, dacă la sfârşitul deceniului al treilea, în vechea Românie şi în Basarabia se aplicau aceleaşi
norme de drept civil, în Transilvania au continuat să se aplice unele norme specifice până în timpul
celui de al doilea război mondial.
În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementări şi au fost introduse
noi principii. Astfel, în materia proprietăţii, dacă potrivit concepţiei clasice, exprimată în art. 480
din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut, Constituţia din 1923 şi legislaţia
civilă specială au consacrat concepţia proprietăţii ca funcţie socială. Pe această cale s-a creat baza
juridică în vederea exproprierii pentru cauză de utilitate naţională. Prin Constituţia din 1923 a fost
reformulat conceptul de "utilitate publică", dându-i-se o accepţiune mult mai largă faţă de cea
consacrată prin Constituţia din 1866. Pe această bază au fost adoptate o serie de măsuri în vederea
limitării dreptului de proprietate absolută. Aceste măsuri au fost necesare, întrucât, potrivit
concepţiei romane clasice, preluată de codurile civile burgheze, proprietarul unui teren avea
drepturi depline atât asupra subsolului, cât şi asupra spaţiului aerian aflat asupra acelui teren.
Constituţia 1923 a prevăzut, însă, că bogăţiile subsolului trec în proprietatea statului,
235
ceea ce echivalează cu o naţionalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus îngrădiri cu privire la
dreptul asupra spaţiului aerian, în interesul societăţilor de navigaţie aeriană. Totodată, s-a procedat
la naţionalizarea unor întreprinderi de armament şi a unor uzine metalurgice.
În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa unor particulari, sub pretextul că
particularii pot pune mai bine în valoare decât statul bogăţiile subsolului şi întreprinderile.
Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi pentru înfăptuirea reformei
agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie şi pentru vechile provincii. Reforma
agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii distincte.
Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea statului, cu plata
unor substanţiale despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu preţul regional al arendei înmulţit
cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru restul ţării. Această primă operaţie s-a putut efectua într-
o perioadă scurtă de timp, cu atât mai mult cu cât despăgubirile urmau a fi plătite de către stat.
Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea pământurilor de către stat ţăranilor. Această
formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să dea impresia că pământurile
nu au trecut din proprietatea moşierilor în cea a ţăranilor, ci că au fost vândute de către stat. Legile
de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate ţăranilor nu puteau fi vândute sau
ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.
Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost stabilit prin Legea minelor din 3
iulie 1924. Această lege a reafirmat principiul constituţional privind proprietatea statului asupra
bogăţiilor subsolului, cu unele excepţii. Astfel legea a recunoscut drepturile câştigate asupra
bogăţiilor subsolului, cunoscute şi exploatate în acel moment, ceea ce a constituit o importantă
limită a reglementării. Aşa se face că dispoziţiile legii urmau a se aplica integral numai pentru
concesionarea terenurilor terenurilor aflate în rezerva statului şi pentru terenurile persoanelor
particulare care nu puteau exploata subsolul pe teren propriu.
Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie de modificări prin Legea pentru
exploatarea minelor din 29 martie 1929 şi prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul
întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929. Prevederile acestor legi au fost astfel
formulate încât să favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul străin. Aşa, de pildă, proporţia
participării capitalului privat nu era fixată, astfel încât acesta, în baza unei participări simbolice,
dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.
236
În perioada de referinţă, prevederile dreptului civil cu privire la condiţia juridică a
persoanei au fost completate cu noi reglementări.
Menţionăm în acest sens:
- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;
- Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;
- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.
Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului civil.
Astfel, s-a prevăzut că femeia nu mai trebuie să ceară consimţământul soţului în vederea încheierii
unei convenţii de muncă şi că femeia are dreptul de a-şi încasa salariul şi de a dispune de el, precum
şi dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.
În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări impuse de transformările din viaţa
social-economică. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea sindicatelor, cu
condiţia ca acestea să se preocupe numai de problemele cu caracter strict profesional, economic,
social şi cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor desfăşurarea oricărei activităţi
politice, ca şi dependenţa faţă de vreun partid politic.
Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem, potrivit cu care
personalitatea juridică se acorda prin lege, a fost înlocuit cu sistemul acordării personalităţii
juridice pe baza unei proceduri speciale, care se desfăşura în faţa instanţelor judecătoreşti.
Reglementările noi ce au intervenit în materia obligaţiilor au dat statului posibilitatea de a
dirija raporturile dintre creditori şi debitori, mai ales în perioada crizei e conomice. Menţionăm în
acest sens Legea din 20 august 1929 pentru libera circulaţie a bunurilor agricole (Legea
Mihalache), prin care loturile provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de către
creditori. Pentru soluţionarea datoriilor agricole ale ţăranilor, care au generat adânci nemulţumiri,
statul a intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor ţăranilor, prelungirea scadenţelor
pentru datoriile care mai rămâneau de plătit, organizarea creditului agricol şi suspendarea
executării silite asupra ţăranilor.
Asemenea dispoziţii cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie 1933,
Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932, precum şi Legea
conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934. În perioada de referinţă au intervenit modificări
şi în fizionomia contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit codului civil, contractul de vânzare-
237
cumpărare era translativ de proprietate, fapt care, în condiţiile crizei, genera serioase inconveniente
pentru capitalişti.
Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile aflate în magazinele comercianţilor
erau vândute la licitaţie, iar suma rezultată era împărţită în mod proporţional între creditorii
falitului. În practica relaţiilor comerciale, mărfurile erau procurate periodic prin contractul de
vânzare-cumpărare, iar plata urma a se face la scadenţele prevăzute: marii comercianţi deveneau
proprietari ai mărfurilor în momentul primirii lor, chiar dacă preţul nu era plătit. Iar dacă mărfurile
rămâneau nevândute, în condiţiile generate de criza economică, comercianţi cu amănuntul dădeau
faliment, iar creditorii le scoteau bunurile la vânzare pentru a se despăgubi.
Urmarea era că industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai puteau valorifica drepturile de creanţă
născute din contractele încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau şi ei faliment. Pentru a se
evita asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate,
dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor.
În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în acea perioadă, noi reglementări,
inclusiv de unificare legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau dispoziţii cu
privire la soluţionarea conflictelor colective de muncă, la repausul duminical, la durata zilei de
muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor, la contractele de muncă, la jurisdicţia muncii.

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864.
După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou cod penal,
care a fost adoptat, după îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1937.
Noul cod penal a fost sistematizat în trei părţi:
- Cartea I - Dispoziţii generale;
- Cartea a II-a - Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Dispoziţii privind contravenţiile.
În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi penale speciale care se
refereau la apărarea liniştii şi creditului ţării (1930), la reprimarea concurenţei neloiale (1932), la
reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu - 1924), la apărarea regimului
monarhic din România (1927), la introducerea stării de asediu (1933) şi la apărarea ordinii (1934).
238
În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice codul adoptat în anul 1864.Unificarea
legislativă în această materie s-a realizat atât prin extinderea unor dispoziţii de procedură civilă
din vechea Românie în noile provincii, cât şi prin adoptarea unor noi legi. Menţionăm în acest sens
Legea din din 19 mai 1925, care viza unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială,
înlesnirea şi accelerarea judecăţilor, precum şi competenţa judecătorilor.
Şi în domeniul dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul cod. În anul 1935, la
19 martie, a fost adoptat un nou cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1937. Noul cod a preluat numeroase dispoziţii din cel anterior, dar a prevăzut şi unele reglementări
noi. În scopul creării unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost dată, la 25 ianuarie 1924,
Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti.
Conform dispoziţiilor acestei legi, instanţele judecătoreşti erau constituite într-un sistem
format din:
- judecătorii;
- tribunale;
- curţi de apel;
- curţi cu juri;
- Curtea de Casaţie.
 Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte.
 În fiecare judeţ funcţiona un tribunal, compus din una sau mai multe
secţiuni.
 Curţile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai multe
secţiuni.
 Curţile cu juri judecau numai procese penale.
 Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocaţi s-a dat o lege specială în
anul 1923, modificată în anul 1925.
239

În noua Constituţie găsim mai bine formulat şi exprimat principiul egalităţii şi supremaiei
prin art. 103 reglementându-se problema controlului constituţionalităţii legilor. Mai precis a fost
formulat şi principiul suveranităţii prin prevederea potrivit căreia puterea de stat aparţine naţiunii,
care o exercita prin delegaţiune şi nu direct. Cu privire la organizarea judecătorească, recursul a
fost declarat de ordin constituţional, iar justiţiei militare i s-a rezervat o organizare separată. A fost
organizat Consiliul legislativ cu scopul de a asigura supremaţia Constituţiei şi a legalităţii. De
asemenea, s-a introdus instituţia contenciosului administrativ.
Organizarea administrativă a suferit modificări atât în privinţa unităţilor administrativ-
teritoriale, cât şi în privinţa înţelesului descentralizării administrative.

Constituţie, regim parlamentar, separaţia puterilor în stat, comune urbane.

1. Ce regim parlamentar a consfinţit Constituţia?
2. La ce se referă principiul separaţiei puterilor în stat?
3. De câte feluri erau comunele?
4. Ce reprezintă naţionalizarea subsolului?
5. Care este instanţa supremă?
240
1. Cele mai importante principii prevăzute de Constituţia din anul 1923 au fost:
a. principiul egalităţii şi supremaţiei
b. principiul suveranităţii
c. principiul egalităţii, principiul supremaţiei, principiul suveranităţii, principiul controlului
constituţionalităţii legilor
2. Constituţia din anul 1923 proclama votul universal, egal, direct şi secret, pentru toţi locuitorii,
începând cu vârsta de 25 de ani, dar exercitat în limitele Decretului-lege din 16
decembrie 1918 care nu permitea participarea la vot a :
a. femeilor;
b. magistraţilor;
c. femeilor, magistraţilor, ofiţerilor .
3. În planul puterii judecătoreşti, Constituţia din anul 1923 a proclamat principiul supremaţiei legii
şi principiul statului de drept care, în vederea punerii în practică, au necesitat organizarea
controlului de constituţionalitate a legilor. Competenţa exercitării acestui control a fost
încredinţată:
a. contenciosului administrativ;
b. Curţii de Casaţie;
c. Înaltei Curţi de justiţie.
4. Constituţia din anul 1923 a promovat o nouă concepţie cu privire la proprietate. Proprietatea
privată trebuia să dobândească :
a. o funcţie socială, fiind subordonată interesului naţional;
b. o funcţie socială, fiind subordonată individului proprietar;
c. o funcţie economică, fiind subordonată statului.
5. Conform Constituţiei din 1923, miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către:
a. rege;
241
b. Parlament;
c. guvern.
Bibliografie
Bucureşti, 2020
2012
242
Bibliografie
1. ARDELEANU I., PETRU MUŞAT, De la statul geto-dac, la statul naţional unitar

român, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1983
4. CHIŞIOAN, Istoria Statuluil şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012
5. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituţiilor Juridice în Spaţiul
Românesc, Editura Worldteach, Timişoara, 2007
6. CONSTANTIN FLORIN, O istorie sinceră a poporului român,, Univers enciclopedic,
Bucureşti, 1997
7. CRONŢ GHEORGHE, Editarea izvoarelor vechiului drept românesc. Revistă de istorie
1960
8. DJUVARA NEAGU, Între orient şi occident. Ţările române la începutul epocii moderne,
Editura Humanitas, 2002
9. ENE-DINU CORNELIA, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2020
10. FIROIU DUMITRU V., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976
11. GOGEANU PAUL, Istoria Dreptului Românesc, Bucureşti, 1985
12. GRECU ALEXANDRU, Începuturile dreptului scris în limba română, Revistă de istorie,
1954
13. HANGA VLADIMIR, Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Editura Chemarea,
Iaşi, 1993
14. HERLEA ALEXANDRU, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1997
15. MARCU LIVIU P., Istoria Dreptului Românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
16. MOLCUŢ EMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editură şi Presă "Şansa",
Bucureşti, 1997
17. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
243
Bucureşti, 2013
18. OROVEANU MIHAI T., Istoria Dreptului Românesc şi Evoluţia Instituţiilor
Constituţionale, Editura Cerma, Bucureşti, 1995.
244

Curs ISDR ID 2021-2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs ISDR ID 2021-2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU

Lect. univ. dr. CORNELIA ENE-DINU

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

6.3.1.1. Apariţia instituţiei

6.3.4. Sfatul Domnesc

6.3.4.1. Dregătoriile Sfatului Domnesc

6.3.6. Adunarea obştească. Congregaţiile. Dietele

7.3.2. Organizarea bisericii

7.3.3. Organizarea militară

7.3.4. Organizarea fiscală

INSTITUȚIILE JURIDICE REGLEMENTATE DE LEGEA ȚĂRII

9.3.1. Procedura de judecată. Pricina şi împricinaţii. Chemarea în judecată. Administrarea

9.3.2. Dreptul penal. Caracteristici generale. Infracţiuni. Pedepse

9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Istoria Dreptului Românesc reprezintă o parte a ştiinţelor juridice istorice, ce analizează şi

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

Structura cursului şi durata medie de studiu individual

Unitatea de învăţare 1 : Obiectul istoriei Statului si Dreptului Românesc (2h)

Unitatea de învăţare 2 : Statul şi dreptul geto-dac (2h)

Unitatea de învăţare 4 : Apariţia şi formarea Dreptului Românesc (2h)

Unitatea de învăţare 5 : Formarea statelor feudale româneşti (2h)

Unitatea de învăţare 6 : Organele centrale ale statului feudal (2h)

Unitatea de învăţare 7 : Organizarea internă a Țărilor Române (2h)

Unitatea de învăţare 8: Instutițiile juridice reglementate de Legea Țării (2h)

Unitatea de învăţare 9 : Procedura de judecată. Infracțiuni și pedepse (2h)

Unitatea de învăţare 10 : Evoluția dreptului scris până în sec. al XVII-lea (2h)

Unitatea de învăţare 11 : Dreptul românesc în Țara Românească și în Moldova în perioada

Unitatea de învăţare 12 : Dreptul românesc în Epoca Modernă (2h)

Unitatea de învăţare 13 : Statul și dreptul în perioada 1866 - 1918 (2h)

Unitatea de învăţare 14 : Statul și dreptul în perioada 1918 – 1938 (2h)

Pe baza cunoştinţelor dobândite în cadrul disciplinei Intoria statului şi dreptului românesc

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare :

Competenţele unităţii de învăţare :

Timpul alocat unităţii : 2 h

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc

1.3.2 Periodizarea istoriei dreptului românesc

Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de anumite

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. ENE-DINU CORNELIA, Istoria Statului și Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,

Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a evoluţiei dreptului

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare :

Timpul alocat unităţii : 2 h

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Organizarea statului geto-dac

2.3.1.2. Organizarea locală

2.3.1.3. Organizarea militară

2.3.1.4. Organizarea religioasă

2.3.2 Dreptul geto-dac

2.3.2.1 Legislaţia statului geto-dac

2.3.2.2. Instituţiile juridice

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:

Sinteza unităţii de învăţare 2

Concepte şi termeni de reţinut

Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al omenirii,