Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
Programul de studii universitare de
licență:
ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

PROF.UNIV.DR. MĂDĂLINA TOMESCU

ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI
– Manual de studiu individual
pentru studenţii de la forma de învăţământ
– Frecvenţă Redusă –
– Anul I / semestrul I -

BUCUREȘTI
2015

1
 Motto:
,,Administraţia se află dincolo de sfera politicii.
Problemele administraţiei publice nu sunt probleme
politice, chiar dacă politicul stabileşte sarcini pentru
administraţie, nu trebuie lăsat să-i manipuleze
acesteia din urma funcţionarii”.

Woodrow Wilson (Preşedinte SUA - 1913-1921)

2
 CUPRINS

Unitatea de învăţare 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
1.2. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3 . Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 2. ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI

2.1 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
2.2. Conţinutul unităţii de învăţare
2.2.1. Noțiune și obiect
2.2.2. Metode
2.2.3. Principiile științei administrației
2.3. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 3. STATUL. PUTEREA DE STAT. STATUL

DE DREPT. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A
ROMÂNIEI
3.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
3.2. Conţinutul unităţii de învăţare
3.2.1. Statul. Puterea de stat
3.2.2. Statul de drept
3.2.3. Organizarea administrativ-teritorială a româniei
3.3. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 4. SARCINILE ADMINISTRAȚIEI

PUBLICE ÎN STATUL DE DREPT. RAPORTUL DINTRE
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI PUTEREA POLITICĂ
4.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
4.2. Conţinutul unităţii de învăţare
4.2.1. Sarcinile administrației publice
4.2.2. Raportul dintre administrația publică și puterea politică
4.3. Îndrumător pentru autoverificare

3
 Unitatea de învăţare 5. DECIZIA ADMINISTRATIVĂ. ACTUL
ADMINISTRATIV
5.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
5.2. Conţinutul unităţii de învăţare
5.2.1. Decizia administrativă. Abordarea politică a procesului
decizional
5.2.2. Actul administrativ
5.3. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 6. STRUCTURILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

6.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
6.2. Conţinutul unităţii de învăţare
6.2.1. Structura administrației centrale
6.2.1.1. Instituția prezidențială
6.2.1.2. Instituția guvernamentală
6.2.1.3. Ministerele
6.2.1.4. Autoritățile administrative autonome
6.2.2. Structura administrației locale
6.2.2.1. Colectivitățile locale
6.2.2.2. Principiile pe care se întemeiază administrația publică
locală
6.2.2.3. Consiliul județean
6.2.2.4. Prefectul
6.2.2.5. Consiliul local
6.2.2.6. Primarul și viceprimarul
6.2.2.7. Administrația publică a municipiului București
6.3. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 7. RESURSELE ADMINISTRAȚIEI

PUBLICE
7.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

4
7.2. Conţinutul unităţii de învăţare
7.2.1. Resursele materiale și financiare
7.2.2. Resursele umane ale administrației publice
7.3. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 8. ASIGURAREA LEGALITĂȚII LA NIVELUL

ADMINISTRAȚIEI PUBLICE. CONTROLUL ÎN ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ
8.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:
8.2. Conţinutul unităţii de învăţare
8.2.1. Controlul administrativ
8.2.2. Controlul parlamentar asupra administrației publice
8.2.3. Controlul judiciar asupra administrației publice
8.3. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 9. PROPRIETATEA PUBLICĂ. DOMENIUL

PUBLIC
9.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.2. Conţinutul unităţii de învăţare
9.2.1. Delimitări conceptuale
9.2.2. Regimul juridic al domeniului public în România
9.3. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 10. ASPECTE PRIVIND REFORMA

ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA
10.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.2. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3. Îndrumător pentru autoverificare

5
 INTRODUCERE
Disciplina Ştiinţa administraţiei este înscrisă în planul de
învăţământ în cadrul disciplinelor de specialitate, cu caracter
teoretico-aplicativ. Administraţia reprezintă un interes al
statului sau al colectivităţii locale şi trebuie să fie privită, atât ca
activitate prestatoare, cât şi ca mod de organizare a unor
structuri menite să realizeze această activitate şi care există în
toate sferele puterii statului, dar şi în afara acestora, ca activităţi
prestatoare de interes public sau de interes particular.
Prin conţinutul şi alcătuirea sa, Manualul se adresează
învăţământului universitar, cu specializarea "Administrație
publică", formei de învăţământ cu frecvenţă redusă, lucrătorilor
din administrația publică şi specialiştilor din domeniu și tuturor
celor interesaţi să cunoască fenomenul ştiinţei administraţiei.

Obiectivele cursului
- să cunoască conţinutul noţiunii de administraţie publică prin
prisma accepţiunilor date în literatura de specialitate
- să cunoască abordările teoretice privitoare la administraţia
publică ca domeniu de cercetare a ştiinţei administraţiei;
- să ştie conţinutul noţiunii de sarcină administrativă şi care este
rolul acesteia în activitatea administrativă;
- să cunoască modul de organizare şi structurare a administraţiei
publice la nivel central şi la nivel local, din perspectiva
principiilor constituţionale-descentralizarea serviciilor publice şi
autonomia locală.
- să cunoască conţinutul noţiunii de decizie administrativă şi
rolul acesteia în activitatea e administraţie publică;
- să-şi însuseasca cunoştinţele privitoare la necesitatea,
obiectivele, organizarea, formele şi metodele controlului
administrativ;
- să cunoască conţinutul noţiunilor funcţie publică şi
funcţionar public, precum şi caracterele juridico-administrative
ale celor două concepte

Competenţe conferite
Participanții vor dobândi următoarele competențe specifice:
- Profesional
 Descrierea principalelor concepte, teorii, metodologii şi
proceduri utilizate în organizarea şi funcţionarea structurilor
administrative
 Utilizarea cunoştinţelor de bază ale domeniului pentru
explicarea adoptării diverselor actelor normative și
administrative

6
  Identificarea principalelor modalităţi de comunicare din
domeniu, precum şi a particularităţilor si implicatiilor acestora
 Analizarea şi evaluarea organizarii instituţionale, la nivel
central şi local
- Transversal
 cunoaşterea şi înţelegerea esenţei activităţii administraţiei
publice din România;
 cunoaşterea şi evaluarea principalelor orientări actuale din
domeniu, pe plan naţional şi european în contextul reformei
administraţiei publice;
 înțelegerea rolului administrației publice în promovarea și
realizarea cu prioritate a interesului public național;
 înțelegerea concepului bunei guvernări și a rolului
administrației în realizarea dreptului cetățenilor la o bună
guvernare.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al
studenţilor. În timpul convocărilor, în prezentarea temelor
cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode
interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului
Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:

Unitatea de
DELIMITĂRI CONCEPTUALE (2 ore)
învăţare 1.
Unitatea de
ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI (2 ore)
învăţare 2.
STATUL. PUTEREA DE STAT. STATUL
Unitatea de DE DREPT. ORGANIZAREA
învăţare 3. ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A
ROMÂNIEI (3 ore)
SARCINILE ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE ÎN STATUL DE DREPT.
Unitatea de
RAPORTUL DINTRE ADMINISTRAŢIA
învăţare 4.
PUBLICĂ ŞI PUTEREA PUBLICĂ (4
ore)
Unitatea de DECIZIA ADMINISTRATIVĂ. ACTUL
învăţare 5. ADMINISTRATIV (3 ore)
Unitatea de STRUCTURILE ADMINISTRAŢIEI
învăţare 6. PUBLICE (3 ore)
Unitatea de RESURSELE ADMINISTRAŢIEI
învăţare 7. PUBLICE (3 ore)
ASIGURAREA LEGALITĂŢII LA
Unitatea de
NIVELUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.
învăţare 8.
CONTROLUL ÎN ADMINISTRAŢIA
7
 PUBLICĂ (4 ore)
Unitatea de PROPRIETATEA PUBLICĂ. DOMENIUL
învăţare 9. PUBLIC (2 ore)
ASPECTE PRIVIND REFORMA
Unitatea de
ADMINSTRAŢIEI PUBLICE ÎN
învăţare 10.
ROMÂNIA (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform
calendarului disciplinei şi acestea vor avea următoarele subiecte:
I. Noţiunea administraţiei. Probleme generale privind ştiinţa
administraţiei. Metode de cercetare în ştiinţa administraţiei
Principiile ştiinţei administraţiei. Statul de drept. Rolul
administrației în statul de drept. Interesul public național.
Sarcinile administraţiei publice în statul de drept
II. Decizia administrativă. Actul administrativ- formă de
manifestare a deciziei administrative. Structuri ale administraţiei
publice în statul de drept. Structuri centrale si locale ale
administrației

Bibliografie obligatorie:
1. Mădălina Tomescu, Ştiința administrației, Ed. Pro
Universitaria, București, 2015
2. Mădălina Tomescu, Introducere în știința administrației, Ed.
Pro Universitaria, București, 2012
3. Mădălina Tomescu, Interesul public, Ed. Pro Universitaria,
București, 2014
4. Corneliu MANDA, Ştiinţa Administraţiei, Ed.II, Curs
universitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007
5. Corneliu MANDA, Cezar C.Manda, Ştiinţa Administraţiei,
Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008
6. Mihai T. OROVEANU, Tratat de Ştiinţa Administraţiei, Ed. Cerma,
Bucureşti, 1996
7. Ioan SANTAI, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I,
ediţie revizuită pentru uzul studenţilor, Ed. RISOPRINT, Cluj-
Napoca, 2002;

Metoda de evaluare:
Examenul final la această disciplină este un examen scris, sub
formă de aplicaţii, ţinându-se seama de participarea la activităţile
tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.

8
 Unitatea de învăţare 1. DELIMITĂRI
CONCEPTUALE

1.1 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

 Să definească administraţia publică, dreptul
administrativ, precum şi raporturile de drept
administrativ ;
 Să clasifice activităţile prin care se realizează
administraţia publică.

Cuvinte cheie: administraţie; administraţie publică;

drept administrativ;

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare

Administraţia publică este activitatea de

organizare şi de executare în concret a legii, cu
caracter dispozitiv şi prestator, care se realizează,
în principal, de către autorităţile publice şi
funcţionarii acestora şi,în subsidiar, de celelalte
autorităţi ale statului, precum şi de structurile
organizatorice particulare care desfăşoară
activităţi de interes public.1
Activităţile prin care se realizează administraţia publică se
pot clasifica în:
a. activităţi cu caracter dispozitiv exprimate în
adoptarea de acte juridice administrative. Acest tip de
activităţi este specific autorităţilor, acestea fiind dotate de
stat cu putere.
b. activităţi cu caracter prestator concretizate în acte şi
fapte materiale specifice celorlalte structuri organizatorice.
1
M.Preda- Drept Administrativ-Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000.- p. 13
9
Prin activitatea lor, aceste structuri descongestionează
autoritatea publică de astfel de activităţi.
Ambele categorii constituie obiectul specific al
administraţiei publice, ele sunt efectuate numai în baza legii
şi în vederea executării acesteia.

Dreptul administrativ, ca ramură a sistemului dreptului

românesc, se constituie dintr-un ansamblu de reguli de
conduită cu caracter general şi obligatoriu, reguli a căror
respectare şi aplicare se asigură prin conştiinţa juridică a
cetăţenilor, iar, la nevoie, cu ajutorul forţei coercitive a
statului.2
Obiectul dreptului administrativ este constituit de
raporturile sociale din sfera de administrare a treburilor
statului şi ale colectivităţilor locale3 reglementate de norme
juridice corespunzătoare şi realizate de autorităţile
administraţiei publice.
Normele de drept administrativ reglementează, ordonând şi
organizând raporturile sociale ce constituie obiectul
activităţii administrative a statului şi a colectivităţii locale,
exceptând raporturile ce se nasc în procesul activităţii
financiare.4
Trebuie însă specificat faptul că normele dreptului
administrativ se aplică administraţiei publice alături şi
împreună şi cu alte norme juridice aparţinând altor ramuri
de drept. Pe de altă parte, normele dreptului administrativ
nu acţionează exclusiv numai în sfera în care îşi desfăşoară
activitatea autorităţile administraţiei publice, ci şi în sfera

2
S.Ivan, M.Bădescu, A.Neagu- Administraţie publică- Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p.4
3
M.Preda- op.cit.-p. 32
4
Al. Negoiţă- Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. Ateneum, Bucureşti,
1991, p.6
10
altor autorităţi publice , care exercită fie puterea legislativă,
fie pe cea executivă.5

Raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale

reglementate de normele dreptului administrativ care se
formează în legătură cu organizarea, funcţionarea şi
activitatea autorităţilor administraţiei publice. Unii autori
consideră că raportul de drept administrativ este de fapt
norma de drept administrativ în acţiune.6

1.3 . Îndrumător pentru autoverificare

Teme de control
1. Definiţi administraţia publică şi identificaţi
activităţile prin care se realizează.
2. Identificaţi obiectul dreptului administrativ şi
precizaţi ce anume reglementează normele de drept
administrativ.

Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației, Ed. Pro
Universitaria, București, 2015
 Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul Juridic,
București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București, 2010

5
Idem
6
M.Preda- op.cit.-p.41
11
 Unitatea de învăţare 2. ȘTIINȚA
ADMINISTRAȚIEI

2.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

 Să definească ştiinţa administraţiei şi să identifice
obiectul de studiu al acesteia.
 Să cunoască principalele metode de studiu ale
Ştiinţei administraţiei.
 Să cunoască principiile generale şi pe cele specifice
ale Ştiinţei Administraţiei

Cuvinte cheie: știință, administrație, știința

administrației, principii generale, principii specifice,
metode

2.2. Conţinutul unităţii de învăţare

2.2.1. NOȚIUNE ȘI OBIECT

Știința administrației este o știință cu caracter dual –

juridic și politic – ce studiază fenomenul administrativ în
întreaga sa complexitate7. Aceasta înseamnă că știința
administrației este acea știință care cercetează
activitatea și structura autorităților
administrative în vederea perfecționării lor
continue, în funcție de valorile politice și
cerințele economico-sociale, în scopul realizării
eficiente a sarcinilor sale, precum și a nevoilor
și intereselor cetățenilor.8

7
Al. Negoiță - Știința administrației – Universitatea din București, 1972, p. 7
8
C.Manda – op.cit. – p. 18
12
Știința administrației are ca obiect propriu de
cercetare administrația publică în întreaga sa
complexitate, în scopul de a elabora principii și
norme generale necesare reformării sale
organice și funcționale.9

2.2.2. METODE

Metoda reprezintă mijlocul prin care se găsește și se

alege o cale, ea fiind determinată de obiectul de cercetare
științifică. Metodele folosite de știința administrației
sunt:
1. METODA ANALITICĂ
2. METODA CRITICĂ
3. METODA INTERVIULUI
4. METODA SINTEZEI
5. METODA EXPERIMENTALĂ

2.2.3. PRINCIPIILE ȘTIINȚEI ADMINISTRAȚIEI

PRINCIPII GENERALE
 Principiul suveranităţii naţionale 10
 Separaţia puterilor statului
 Principiul supremaţiei Constituţiei11
 Publicitatea actelor normative
 Principiul respectării drepturilor omului

PRINCIPII SPECIFICE
 Principiul organizării şi conducerii unitare
 Autonomia de organizare

9
Vezi precizarea făcută de Corneliu Manda, în lucrarea citată la pag.16
10
I.Muraru- Drept constituţional- Actami, Bucureşti, 1995, p. 155
11
Idem, p. 71
13
 Principiul adaptabilităţii organizării şi
funcţionării administraţiei publice
 Simplificarea şi raţionalizarea structurilor
organizatorice şi funcţionale ale administraţiei
publice
 Principiul perfecţionării stilului, metodelor şi
tehnicilor, atât la nivel de comandă, cât şi la nivel
de execuţie.

2.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de control
1. Definiți știința administrației și identificați obiectul
acesteia.
2. Studiați și explicați principiile generale ale științei
administrației.
3. Studiați și explicați principiile specifice ale științei
administrației.
4. Reprezentați grafic principiile științei administrației.

Indicații bibliografice

Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației - Ed. Pro

Universitaria, București, 2015
Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012

14
 Unitatea de învăţare 3. STATUL.
PUTEREA DE STAT. STATUL DE DREPT.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-
TERITORIALĂ A ROMÂNIEI

3.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

 Să definească statul ca formă de organizare
socială și să identifice elementele constitutive ale
statului
 Să definească puterea politică prin comparație cu
puterea publică
 Să definească statul de drept și să evidențieze
prinipiile acestuia
 Să definească organizarea administrativ-
teritorială și să identifice modul de organizare
administrativ-teritorială al României.

Cuvinte cheie: stat, putere, putere de stat, organizare

administrativ-teritorială

3.2. Conţinutul unităţii de învăţare

3.2.1. STATUL. PUTEREA DE STAT

Statul este o formă de societate. Aceasta se bazează
pe complexul tuturor legăturilor. Statul pe una singură,
cea mai importantă şi cea mai solidă, căci modelează mai
energic şi determină în mod mai precis decât oricare alta
relaţiile vieţii comune. Toate celelalte legături sociale
resimt în mare măsură influenţa Statului, căci ele trebuie
să se aşeze în cercul său şi pe bazele sale.12

12
G.delVecchio – op.cit- p.273
15
 O definiţie mai complexă a dat juristul italian
Georgio del Vecchio arătând că “ Statul este subiectul
voinţei care stabileşte o ordine juridică; sau Statul este
subiectul ordinii juridice, în care se realizează
comunitatea de viaţă a unui popor.”13 el arată că ordinea
juridică este- de altfel – un element esenţial care
deosebeşte fundamental societatea de Stat. Nu
întâmplător Statul a mai fost definit pe scurt expresia
potenţială a societăţii.
Statul dispune de câteva elemente fără de care nu ar
putea exista:
 Un teritoriu determinat
 O populaţie permanentă
 Existenţa unui guvern independent
Într-un stat democratic puterea politică emană
de la popor şi aparţine acestuia, dar
exercitarea puterii, organizarea canalelor
prin care aceasta circulă sunt încredinţate
statului. Aceasta este puterea de stat, derivată
din puterea politică, specializată și delegată de
popor, prin exercitarea dreptului de vot
anumitor organisme sau autorități publice.
Puterea de stat presupune capacitatea de a
folosi în mod rațional forța de constrângere a
statului. Astfel, în planul activităţii statale are loc o
divizare, o separare a puterilor în scopul echilibrării
lor şi pentru a se evita abuzul de putere.14
Fiecare putere trebuie să se exercite independent,
trebuie să se auto-limiteze spre a se preveni acest
abuz. Libertatea politică nu poate exista decât în

13
Giorgio Del Vecchio - Lectii de fillosofie juridică -,p. 274
14
N.Popa- op.cit.-p.106
16
 statele în care cele trei puteri nu sunt concentrate în
mâna aceleiaşi persoane.

Separaţia puterilor apare astfel ca o condiţie

indispensabilă realizării unei guvernări moderate. În
fapt, nu vorbim despre o totală separaţie a puterilor,
de o lipsă de corespondenţă între ele, întrucât, deşi
sunt distincte, ele alcătuiesc un întreg. De aceea,
putem spune că este vorba numai de o delimitare15 a
funcţiilor de bază ale oricărei puteri de stat: de
elaborare a legilor (funcţia legislativă), de executare a
legilor (funcţia executivă) şi de rezolvare a litigiilor
care apar în executarea legilor (funcţia
judecătorească).

3.2.2. STATUL DE DREPT

Statul de drept presupune o viziune a statului,

entitate abstractă şi colectivă, distinctă de societatea
civilă, dar şi o concepţie asupra dreptului exprimând
idealul de justiţie; el se bazează pe o concepţie a puterii şi
libertăţilor individuale care în Franţa s-au cristalizat în
Revoluţia din 1789, în SUA prin Declaraţia de
Independenţă din 1776 şi prin Constituţia Americană, în
Anglia s-a cristalizat treptat timp de secole, începând cu
Magna Charta la 1215.16
În inima statului de drept se află ideea
fundamentală de limitare a puterii prin triplul joc:
- al protecţiei libertăţilor individuale;
- al supunerii puterii faţă de naţiune;

15
M.Preda –op.cit.-p.52
16
P.Miculescu - Statul de drept- Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 182
17
- încredinţarea unui domeniu restrâns de acţiune pentru
stat.
Statul de drept a fost confruntat cu un factor
esenţial de destabilizare: creşterea în putere a
executivului prin emancipare juridică şi prin criza
principiului legalităţii. Paralel, la etajele superioare ale
ordinii juridice, în timp ce constrângerile cooperării
internaţionale şi mai ales ale integrării europene duceau
la integrarea izvoarelor de drept externe în ierarhia
normelor, supremaţia constituţională este garantată prin
introducerea controlului constituţionalităţii legilor.17
Prin statul de drept se certifică faptul că
democraţia se sprijină pe convingerile comune şi pe
acordul intern al tuturor cetăţenilor în ceea ce priveşte
respectarea şi prezervarea drepturilor omului. Este şi
motivul pentru care acest principiu al statului de drept se
alătură principiului democratic al deciziei majoritare şi
principiului dinamic al voinţei poporului în vederea
protejării şi promovării democraţiei.

3.2.3. ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-

TERITORIALĂ A ROMÂNIEI

Organizarea administrativ teritorială reprezintă

acţiunea primară ce are ca scop constituirea pe teritoriul
statului, pentru prima dată, a mai multor unităţi
administrative care să permită statului să poată conduce
şi guverna mai uşor societatea.18 Această organizare
interesează atât puterea de stat, cât şi colectivităţile

17
J.J.Chevallier- op.cit.- p.78
18
S.Ivan, M.Bădescu, A.Neagu- op.cit.-p. 292-293
18
locale, având astfel o încărcătură politică şi socială
deosebită.19
Din punct de vedere administrativ, teritoriul
României este organizat în comune, oraşe şi judeţe.
Această organizare are la bază Legea nr. 2 din 1968,
republicată în Monitorul Oficial nr. 79 din 18 aprilie
1996, care statuează că teritoriul României este organizat
în unităţi administrativ-teritoriale: judeţul, oraşul şi
comuna şi că, de asemenea, oraşele mai importante pot fi
organizate ca municipii, iar capitala ţării este organizată
pe sectoare.20

3.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de control
1. Studiați elementele constitutive ale statului și explicați
corelația dintre acestea.
2. Reprezentați grafic elementele constitutive ale
statului.
3. Definiți puterea politică și explicați diferența dintre
aceasta și puterea publică
4. Definiți statul de drept și enumerați prinicpiile sale.
5. Explicați modul de organizare administrativ-
teritorială și apreciați dacă este potrivit pentru România.

Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației - Ed.
Pro Universitaria, București, 2015

19
Idem –p. 292
20
Aceste prevederi se regăsesc şi în art. 15 din Legea nr. 1 din 1968 care modifică
o serie de articole ale Constituţiei din 1965
19
  Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti,
2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul
Juridic, București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București,
2010

20
 Unitatea de învăţare 4. SARCINILE
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN STATUL DE
DREPT. RAPORTUL DINTRE
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI PUTEREA
POLITICĂ

4.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

 Să definească sarcinile administrației publice
într-un stat de drept.
 Să clasifice sarcinile administrației publice funcție
de criteriul finalității lor.
 Să exemplifice sarcinile administrației publice din
experiența proprie.
 Să descopere relația dintre administrația publică
și reprezentanții puterii politice, funcție de tipul de
regim politic.

Cuvinte cheie: sarcini ale administrației, raport,

putere politică

4.2. Conţinutul unităţii de învăţare

4.2.1.SARCINILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Sarcinile administraţiei sunt reprezentate prin
toate misiunile (ansamblul misiunilor) pe care aceasta le
îndeplineste sau trebuie să le înfaptuiasca aceasta.
Stabilite de puterea politică, îndeplinirea sarcinilor este
influenţată de consideraţii tehnice21.
De reţinut:
1. Sarcinile administrației publice NU se confundă cu

21
Mihaela Onofrei – Note de curs- Universitatea ”AL.I.Cuza” Iași
21
sarcinile statului.
2. Au întotdeauna caracter secundar, derivând din
sarcinile generale ale statului.
3. Au în vedere obiectivele concrete pe care organele
de stat trebuie să le atingă în exercitarea
împuternicirilor de conducere a activității la nivel local
sau central.
4. Au un pronunțat caracter politic, prin aceste
sarcini realizându-se politica statului.
5. Datorită caracterului politic, semnificațiile și
implicațiile sarcinilor administrației publice sunt diferite
funcție de regimul politic.
6. Urmăresc realizarea interesului public.

Pornind de la criteriul finalităţii, în literatura de

specialitate se întâlnesc diverse clasificări ale sarcinilor
administraţiei. Aşa, de pildă, în opinia lui L.D. White22,
sarcinile administraţiei pot fi clasificate în:
 sarcini (misiuni) operaţionale;
 sarcini auxiliare;
 sarcini de conducere.

Misiunile operaţionale reprezintă categoria

principală de sarcini a administraţiei şi se diferenţiază
prin conţinut în: sarcini politice (apărare, poliţie),
educative (învatamânt, cultură), sociale (sănătate,
asistenţă) şi economice. Prin aceste sarcini, administraţia
furnizează prestaţii publicului, în mod direct, prin
activitatea instituţiilor specializate, cum sunt: armata,
poliţia, şcoala etc.

22
L.D.White – Introduction to the study of Public Administration- ed. a IV-a,
New York, 1955, p. 195
22
Sarcinile auxiliare sunt menite să sprijine înfaptuirea
celor principale, dar funcţionarii care le înfaptuiesc nu
vin în contact direct cu publicul şi nu furnizează prestaţii,
decât diferitelor compartimente administrative:
personal, contabilitate, documentare, oficii juridice, etc.

Sarcinile de conducere sau de stat major sunt

îndeplinite de către conducătorii instituţiilor publice
aflaţi în contact direct cu activitatea politică şi implică
dirijarea activităţii administrative şi elaborarea politicii
acestor instituţii.23

Profesorul francez de ştiinţa administraţiei, Roland

Drago24 reduce la patru categorii sarcinile principale ale
administraţiei, şi anume:
 misiunea de informare care constituie punctul de
plecare necesar oricărei acţiuni administrative. Fie că
informaţia este spontană sau obţinută la cererea
administraţiei, fie că ea priveşte în detaliu dorinţele
publicului sau principiile unei reforme importante, ea
reprezintă baza esenţială a oricărei acţiuni
administrative, indiferent de nivelul acesteia.
Documentarea se realizează cu ajutorul unor
compartimente specializate;
 misiunea de studiu. Sarcina de studiu are loc după faza
de informare şi este premergătoare deciziei. Misiunea de
studiu este obligatorie pentru administraţie, chiar dacă
se creează organisme administrative specializate în
studii, la orice nivel s-ar afla ele;

23
C.Manda – op.cit.- p. 110
24
Roland Drago – Les missions de l’Administration în lucrarea Traite de science
administrative – Paris, Les cours de droit, 1980, p.228
23
 misiunea de pregătire a deciziilor aparţine
întotdeauna administraţiei şi de aceea se acordă o
deosebită importanţă, studierii procesului decizional;
 misiunea de executare şi adaptare – este sarcina cea
mai importantă a administraţiei şi realizează contactul
acesteia cu populaţia. În îndeplinirea acestei sarcini de
executare şi adaptare a deciziilor la exigenţele
cetăţenilor, procesul decizional se repetă până la cele mai
mici activităţi administrative. De asemenea,
administraţia, în realizarea sarcinii sale de a se adapta la
cerinţele publicului, se poate îndeparta uneori, de la linia
deciziilor luate. În aceste cazuri, dreptul administrativ
înregistreaza abateri de la regulile juridice; abaterile
devin obiect de studiu pentru ştiinţa administraţiei,
deoarece măresc eficienţa activităţii instituţiilor publice.
Pe lângă sarcinile principale, administraţia are de
îndeplinit şi sarcini secundare cum sunt cele de
informare a publicului, de a realiza o activitate de relaţii
publice, de a-şi îmbunatati metodele şi a organiza
compartimentele. Sarcinile secundare pot fi: interne şi
externe. Cele interne se produc în interiorul aparatului
administrativ. Îndeplinirea lor contribuie şi la realizarea
sarcinilor externe, vizând misiuni prin care instituţiile
publice intră în contact cu publicul.

4.2.2. RAPORTUL DINTRE ADMINISTRAȚIA

PUBLICĂ ȘI PUTEREA POLITICĂ

Administrația publică este legată de puterea

politică interacționând și intercondiționandu-se reciproc.
Trebuie spus, în primul rând, că mediul politic are o
influență majoră asupra administrației, întrucât aceasta

24
este cel mai important dintre instrumentele de care
dispune puterea politică pentru a servi societatea, pentru
menținerea ordinii publice și ocrotirea vieții umane. De
asemenea, administrația trebuie să se sprijine pe
puterea publică pentru a utiliza forța coercitivă a statului,
dar, în același timp , reprezentanții puterii politice se
sprijină pe administrație în pregătirea proiectelor de legi,
în procesul de luare a deciziilor și în executarea
acestora25.

4.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de lucru
1. Să se definească sarcinile administrației publice în
statul de drept.
2. Identificați condițiile de îndeplinire corectă a
sarcinilor administrației publice.
3. Adaptarea administrației la sarcinile primite
4. Raportul dintre administrația publică și reprezentanții puterii
politice

25
Costea, Margareta- Introducere în administrația publică – Ed. Economică,
București, 2000, p. 38
25
Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației - Ed.
Pro Universitaria, București, 2015
 Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul Juridic,
București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București, 2010

26
 Unitatea de învăţare 5. DECIZIA
ADMINISTRATIVĂ. ACTUL
ADMINISTRATIV

5.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

 Să definească decizia administrativă prin
comparație cu decizia politică.
 Să analizeze decizia din perspectivă politică și să
evidențieze impactul politic asupra deciziei
administrative.
 Să definească actul administrativ ca formă de
realizare a deciziei politice.

Cuvinte cheie: decizie, decizie politică, decizie

administrativă, act administrativ

5.2. Conţinutul unităţii de învăţare

5.2.1. DECIZIA ADMINISTRATIVĂ.

ABORDAREA POLITICĂ A PROCESULUI
DECIZIONAL

Decizia administrativă poate fi definită ca un

proces complex de alegere a unei variante decizionale din
mai multe posibile, în vederea realizării unui
obiectiv al administraţiei publice şi care
influenţează activitatea cel puţin a unei persoane din
sistem, alta decât decidentul, a sistemului administrativ
în ansamblul lui sau a societăţii, în general. Prin urmare,
decizia administrativă implică întotdeauna cel puţin
două persoane: managerul care decide şi executantul, cel

27
care pune în aplicare şi permite concretizarea deciziei.
Procesul de luare a deciziilor este situat în centrul
activităţii de management.26
Condiţiile elaborării deciziilor:
 trebuie să existe unul sau mai multe
obiective care trebuie atinse;
 mai multe alternative de acţiune trebuie să
fie la îndemâna managerului;
 factorii limitativi economici (bani, timp,
munca) să fie incluşi în planul decizional;
 fundamentarea ştiinţifică a deciziei (luarea
în considerare a intereselor cetăţenilor în
vederea asigurării unei integrări eficiente a
activităţii);
 unitate de decizie şi acţiune;
 încadrarea în perioada decizională optimă;
 formularea clară a deciziei, pentru ca ea să
poată fi înţeleasă de funcţionarii publici de
execuţie.
Abordarea politică a procesului decizional influenţează
procesul fundamentării deciziilor administrative. Astfel,
a fost conceput modelul creşterii sau modelul
dezvoltării27, aplicabil cu succes în instituţiile în care se
desfăşoară procese politice. Modelul creşterii sau al
dezvoltării ia în considerare şi influenţa politicului
asupra procesului decizional din instituţiile
administraţiei de stat. De aceea, în literatura de
specialitate este cunoscut ca abordarea politică a

26
Paul Marinescu, Management public, Editura Universităţii Bucureşti, 2003,
pag.2
27
Armenia Androniceanu, apud.Lindblom C. “The Muffling Through”, Amitai
Etzioni, “Mixed-Scanning: The third approuch to decision making”, New
York, 1992, pag.160

28
procesului decizional. Caracteristicile acestui tip de
abordare sunt:
 luarea în considerare a sistemului de obiective ale
politicii;
 formarea unei coaliţii politice;
 derularea în trei etape distincte: redefinirea
obiectivelor şi modalităţile de realizare, obţinerea
consensului, fundamentarea unei decizii acceptabile;
 constituirea unor pachete de probleme;
 luarea în considerare a elementelor de cost;
 încurajarea fundamentării unor programe cu rol
simbolic.

5.2.2. ACTUL ADMINISTRATIV

Actul administrativ constituie forma

principală prin care se realizează administraţia
publică şi constă într-o manifestare expresă de
voinţă prin care se creează, se modifică sau se
sting rapoturi juridice de drept administrativ.28
În practică, actul administrativ este întâlnit sub
diverse denumiri precum: decizie, instrucţiune, ordin,
hotărâre, dispoziţie, autorizaţie, proces-verbal,
regulament, diplomă etc. Constituţia, însă, ca şi legea nr.
554/2004 privind contenciosul administrativ, de
asemenea doctrina de specialitate utilizează termenul de
act administrativ.
Trebuie menţionat că acte administrative pot
emite şi alte autorităţi publice din sfera puterii legislative
şi, respectiv, judecătoreşti, dar emiterea acestora nu

28
S.Ivan, M.Bădescu, A.Neagu – op.cit.-p. 121

29
constituie o activitate de bază a acestor autorităţi, ci o
activitate auxiliară necesară pentru îndeplinirea
activităţii de bază.29

5.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de lucru
1. Decizia administrativă. Particularități. Fundamentare.
Clasificare
2. Actul administrativ - noţiune, trăsături, elemente
3. Emiterea şi aplicarea actelor administrative

Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației - Ed.
Pro Universitaria, București, 2015
 Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul Juridic,
București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București, 2010
 Androniceanu,Armenia, Management public,
Editura Universitară Bucureşti, 2011

29
S.Ivan, M.Bădescu, A.Neagu – op.cit.-p. 121

30
 Unitatea de învăţare 6. STRUCTURILE
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

6.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

 Să analizeze structura administrației centrale a
statului român
 Să explice funcțiile și atribuțiile instituției
prezidențiale, ale celei guvernamentale și ale
ministerelor
 Să analizeze structura administrației locale din
România
 Să explice rolul și atribuțiile autorităților
administrației locale, precum și principiile pe care se
întemeiază aceasta.

Cuvinte cheie: structură, președinte, administrație

prezidențială, guvern, prefect, primar, consiliu,
administrație locală

6.2. Conţinutul unităţii de învăţare

6.2.1. STRUCTURA ADMINISTRAȚIEI

CENTRALE

6.2.1.1. INSTITUȚIA PREZIDENȚIALĂ

Instituţia şefului de stat a apărut odată cu statul şi

a cunoscut o evoluţie continuă în ceea ce priveşte forma,
structura şi atribuţiile sale. Întotdeauna colectivităţile
umane au avut un şef, recunoscut sau impus, după cum
au fost împrejurările istorice. Cu atât mai mult statele,
concepute ca mari colectivităţi umane, grupate pe

31
teritorii mai mult sau mai puţin întinse, delimitate prin
frontiere, cuprind în sistemul organizării lor politice şi
instituţia şefului de stat.
Prin Decretul-Lege nr.92/1990 se prevede încredinţarea
funcţiei de şef de stat Preşedintelui României – organ
unipersonal, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi de
actuala Constituţie.30

FUNCŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

Art. 80 din Constituţia României prevede în mod

expres că:
(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi
este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor
publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de
mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.
Din acest articol constituţional se desprind cele trei
funcţii fundamentale ale Preşedintelui României şi
anume:
1. funcţia de reprezentare
2. funcţia de apărare sau de garantare a unor
valori fundamentale ale poporului român
3. funcţia de mediere sau de arbitraj.

30
I.Muraru- op.cit.-p.206-207
32
 ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

În literatura de specialitate autorii folosesc diferite

noţiuni spre a desemna acţiunile sau inacţiunile pe care
Constituţia şi legile le conferă Preşedintelui României în
exercitarea acestei funcţii publice. Între acestea: funcţii,
atribuţii, prerogative, sarcini, misiuni etc.. Cei mai mulţi
sunt însă de acord că expresia atribuţii este cea mai
potrivită, motiv pentru care o vom utiliza şi noi.
Atribuţiile Preşedintelui sunt precizate în Constituţia
României. Pe criteriul conţinutului, prof. I.Muraru le
clasifică astfel:
 Atribuţii privind legiferarea
 Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor
publice
 Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea
formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice
 Atribuţii privind apărarea ţării şi asigurarea ordinii
publice
 Atribuţii privind politica externă a României
 Alte atribuţii.

RĂSPUNDEREA ŞEFULUI DE STAT

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o

desfăşoară este o problemă mult mai complexă şi mai
delicată decât apare ea la prima vedere. Ideea ce a
dominat sistemele constituţionale a fost aceea că şeful
de stat nu răspunde pentru actele săvârşite în această
calitate. Pe această idee se fundamentează multe
33
prevederi constituţionale precum cele privind
contrasemnarea actelor şefului de stat.31
Constituţia României conţine o serie de dispoziţii în
legătură cu răspunderea şefului de stat, aceste dispoziţii
privind imunitatea, răspunderea politică şi cea penală,
juridică.

Răspunderea politică a Preşedintelui României este

consecinţa actelor şi faptelor sale politice, efectuate cu
depăşirea abilitărilor constituţionale. Acest tip de
răspundere este asimilată de unii autori cu răspunderea
administrativ-disciplinară.32 Datorită caracterului
politic, sancţiunile care intervin pentru depăşirea
abilitărilor constituţionale nu pot fi decât de natură
politică, în sensul că ele nu pot viza decât exercitarea
funcţiei publice stricto-sensu, putând ajunge până la
privarea de această funcţie pe un anumit termen sau
definitiv.33

Răspunderea juridică a Preşedintelui poate interveni

în două situaţii:
 Ca cetăţean român, Preşedintele are o răspundere
patrimonială, administrativă sau penală de drept comun,
în raport cu natura faptei pe care a săvârşit-o, atunci
când aceasta nu are nici o legătură cu funcţia pe care o
exercită. Astfel, el poate fi sancţionat pentru o
contravenţie săvârşită ca simplu cetăţean , poate fi
obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul adus
altei persoane, după cum poate fi sancţionat penal
pentru o infracţiune săvârşită fără legătură cu exercitarea

31
Idem, p.217
32
A.Iorgovan – op.cit.-p. 420-421
33
M.Preda – op.cit.-p.47
34
funcţiei.34
 De la principiul înscris în art. 84 alin.2 în Constituţie,
potrivit căruia Preşedintele României se bucură de
imunitate, legea face o singură excepţie: punerea sub
acuzare a acestuia pentru înaltă trădare. Punerea sub
acuzare se hotărăşte în şedinţa comună a Camerei
Deputaţilor şi Senatului cu votul a cel puţin două treimi
din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de
judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, iar
Preşedintele este demis de drept la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.35

ACTELE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI

În dubla sa calitate de instituţie politică şi

autoritate publică a statului, deci reprezentant al puterii
executive, Preşedintele României poate să emită atât acte
politice, cât şi acte juridice.
Între actele politice, Constituţia reglementează în art. 88
mesajul. Acesta este un act pe care Preşedintele
României îl adresează Parlamentului cu privire la
principalele probleme ale naţiunii. De asemenea, potrivit
art. 92 alin. 3, mesajul se poate adresa şi cu privire la
stabilirea de măsuri pentru respingerea unei agresiuni
armate îndreptate împotriva ţării. În afară de mesaje,
care se constituie în principalul act politic al
Preşedintelui României, el poate face şi declaraţii, poate
transmite comunicări, adresa apeluri sau scrisori etc.,
acestea fiind prin natura şi efectele lor tot acte politice.36

34
Idem, p.49
35
S.Ivan, M.Bădescu, A.Neagu – op.cit.-p.237-238
36
M.Preda – op.cit-p. 44
35
 Actele juridice ale Preşedintelui României, emise
în exercitarea atribuţiilor sale, sunt decretele normative
sau individuale. Acestea sunt calificate ca atare ţinând
seama de criteriul organic, anume de faptul că sunt
emanaţia de voinţă a autorităţii preşedenţiale.37

6.2.1.2. INSTITUȚIA GUVERNAMENTALĂ

În sens restrâns, prin guvern se înţelege

acea parte a puterii executive formată din
ansamblul miniştrilor, cu excluderea şefului
statului38.
Constituţia României defineşte clar, în art. 102 alin. 3
guvernul ca fiind “alcătuit din primul ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică”. De aici deducem câteva aspecte:
 Guvernul României este organul central al puterii
care exercită conducerea generală a administraţiei
publice.
 Este format din miniştri, dar în componenţa sa pot
intra şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
 Competenţa sa este una generală, în sensul că el
dispune de atribuţii interesând toate sau aproape toate
ramurile şi domeniile de activităţi executive. De
asemenea, se extinde pe tot teritoriul ţării.
 La putere este adus un guvern care să înfătpuiască
platforma electorală a partidului învingător în alegeri,
împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare.
Conform art. 102 din Constituţie, Guvernul asigură
realizarea politicii externe şi interne a ţării şi exercită

37
I.Deleanu – op.cit. vol. II-p.359
38
M.Duverger – Insituttions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1975, vol. I,
p. 134-135
36
conducerea generală a administraţiei publice, potrivit
programului său de guvernare.
Programul de guvernare este, prin excelenţă
un document politic care aparţine în exclusivitate
Guvernului, chiar dacă el este acceptat de Parlament.

FUNCŢIILE GUVERNULUI

Conform Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi

funcţionarea Guvernului, acesta îndeplineşte
următoarele funcţii:
1. funcţia de strategie – prin care se asigură
elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului
de guvernare;
2. funcţia de reglementare – prin care se asigură
elaborarea cadrului normativ şi instituţional necesar
realizării obiectivelor strategice;
3. funcţia de administrare a proprietăţii statului
- prin care se asigură administrarea proprietăţii publice
şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor
pentru care statul este responsabil;
4. funcţia de reprezentare – prin care se asigură, în
numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi
extern;
5. funcţia de autoritate de stat – prin care se asigură
urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi
siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi
social al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi
desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea
Guvernului.39

39
Vezi Legea nr. 90 /2001, art. 1 alin 5
37
 ATRIBUŢIILE GUVERNULUI

În conformitate cu art. 102 din Constituţia

României, Guvernul, potrivit programului de guvernare
acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne
şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice. Trebuie însă precizat că, specific
Guvernului, în calitatea sa de autoritate centrală a puterii
executive cu competenţă materială generală, este faptul
că efectuează acte de punere în executare a legilor şi
realizează conducerea generală a administraţiei publice.
Art. 11 din Legea nr. 90/2001 prevede atribuţiile
generale ale Guvernului României.

RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ŞI A
MEMBRILOR SĂI

Raporturile dintre Parlament şi Guvern sunt, unele de

natură politică, altele de natură juridică. Prin urmare, şi
în planul răspunderii, vom distinge între răspunderea
politică şi răspunderea juridică.

RĂSPUNDEREA POLITICĂ

Potrivit art. 109 alin .1 din Consituţia României,

Guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga activitate, iar
fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu
ceilalţi membri pentru activitatea şi actele Guvernului.
Răspunderea politică a Guvernului constituie

38
fundamentul oricărui sistem parlamentar bazat pe votul
de încredere care îl leagă pe acesta de Parlament.

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Răspunderea juridică a membrilor Guvernului îşi

are temeiul în dispoziţiile art. 109 care precizează în
alin.2 că: “Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite
în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală,
Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie.Trimiterea în judecată a unui
membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcţie. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme
de Justiţie.” Alin. 3 completează prevederile anterioare
arătând că toate “Cazurile de răspundere şi pedepsele
aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate
printr-o lege privind respensabilitatea ministerială”.

ACTELE GUVERNULUI

Potrivit art. 108 din Constituţie, Guvernul adoptă

hotărâri şi ordonanţe. Acelaşi articol prevede că
hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor,
iar ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.
Hotărârile au caracter de act administrativ, în vreme ce
ordonanţele reprezintă o modalitate prin care executivul
participă la realizarea puterii legislative.

39
 6.2.1.3. MINISTERELE

Ministerele constituie o categorie distinctă de

organe în cadrul sistemului autorităţilor administraţiei
publice centrale, având un rol extrem de important,
anume acela de a organiza exercitarea şi de a exectuta în
concret legile în sectoare şi domenii bine stabilite de
activitate. Art. 115 din Constituţia României precizează că
ministerele se organizează numai în subordinea
Guvernului şi numai pe baza legii. Ele sunt organe
administrative de specialitate sau de resort, au
personalitate juridică, iar sediul lor se află în municipiul
Bucureşti.
Ministerele dispun de servicii publice descentralizate în
teritoriu. Rolul serviciilor publice descentralizate ale
ministerelor, la care fac referire atât Constituţia, cât şi
numeroase alte acte normative, este acela de asigura
realizarea în concret a funcţiilor şi atribuţiilor
ministerului căruia i se subordonează în unitatea
administrativ-teritorială unde sunt organizate.

6.2.1.4. AUTORITĂȚILE ADMINISTRATIVE

AUTONOME

Dispoziţiile art.116 din Constituţia României

prevăd în mod expres şi categoria autorităţilor
administrative autonome, categorie existentă în ţara
noastră înca din secolul trecut, cum este exemplul Curţii
de Conturi.
Autorităţile administrative autonome se pot
înfiinţa şi prin lege organică, sunt autorităţi
administrative care nu se subordonează nici Guvernului

40
şi nici unor ministere sau altor organe centrale de
specialitate, ci sunt independente. De asemenea, ele au
personalitate juridică, iar conducătorii lor le reprezintă
în raporturile cu celelalte autorităţi publice şi persoane
fizice şi au calitatea de ordonatori principali de credite.
Denumirea acestor autorităţi poate fi: consiliu,
comisie, curte, serviciu, iar conducătorii acestor instituţii
au calitatea de presedinte, cu excepţia Serviciului Român
de Informaţii şi a Serviciului de Informaţii Externe care
au calitatea de director ( cu rang de ministru) şi a
Avocatului Poporului.

6.2.2. STRUCTURA ADMINISTRAȚIEI LOCALE

6.2.2.1. COLECTIVITĂȚILE LOCALE

În România, în sensul Legii administraţiei publice

locale, prin colectivitate locală se înţelege
totalitatea locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială.40

6.2.2.2. PRINCIPIILE PE CARE SE ÎNTEMEIAZĂ

ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ

Potrivit Constituţiei României, administraţia

publică din unităţile administrativ-teritoriale se
întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al
descentralizării serviciilor publice.41
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,
modificată şi completată prin legea nr. 286 din 6 iulie
2006, precizează în art. 2 alin. 1 că “Administraţia

40
Vezi Legea nr. 215/2001, art.3, alin.4
41
Constituţia României, art. 119
41
publică în unităţile administrativ-teritoriale se
organizează şi funcţionează în temeiul
principiilor autonomiei locale, descentralizării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale de interes deosebit.”

6.2.2.3. CONSILIUL JUDEȚEAN

Potrivit Legii nr. 215/2001 şi Constituţiei

României, în fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean,
ca autoritate a administraţiei publice locale, al cărui scop
constă în coordonarea activităţilor consiliilor comunale
şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de
interes judeţean.
Ca şi consiliul local, consiliul judeţean se compune
dintr-un număr de consilieri aleşi prin vot universal şi
direct de către cetăţenii cu drept de vot din judeţ, potrivit
legii nr. 70/1991. Numărul membrilor fiecărui consiliu
judeţean se stabileşte în funcţie de populaţia judeţului,
raportată de Institutul Naţional de Statistică şi Studii
Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs sau,
după caz, la data de 1 iulie a anului care precede
alegerile. Până la 350000 de locuitori sunt prevăzuţi 31
de consilieri, iar peste 650000, 37 de consilieri.
Potrivit art. 104 din Legea nr. 215/2001, consiliul
judeţean coordonează activitatea consiliilor comunale şi
orăşeneşti. Pe această linie, atribuţiile sale sunt stabilite
funcţie de categoriile următoare:
1.Atribuţii în domeniul organizării şi
funcţionării aparatului de specialitate al

42
consiliului judeţean, ale instituţiilor şi
serviciilor publice de interes judeţean şi ale
societăţilor comerciale şi regiilor autonome de
interes judeţean
2.Atribuţii privind dezvoltarea economico-
socială a judeţului
3.Atribuţii privind gestionarea
patrimoniului judeţului
4. Atribuţii privind gestionarea serviciilor
publice de interes judeţean
5.Atribuţii privind cooperarea
interinstituţională
6.Alte atribuţii

Conform art. 113 din Legea nr. 215/2001 a

administraţiei publice locale, consiliul judeţean îşi alege,
pe toată durata exercitării mandatului, un preşedinte 42 şi
doi vicepreşedinţi. Aceştia se aleg cu votul secret al
majorităţii consilierilor în funcţie.
Preşedintele consiliului judeţean este şeful
administraţiei publice locale organizate la nivel
de judeţ şi răspunde de buna funcţionare a
compartimentelor de specialitate din aparatul propriu al
consiliului judeţean. De asemenea, el reprezintă judeţul
în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele
fizice şi juridice române sau străine, precum şi în justiţie.
De asemenea, Legea nr. 215/2001 prevede în art,
120 că fiecare judeţ are un secretar general
salarizat din bugetul acestuia, care este funcţionar
public de conducere şi are studii superioare

42
Firesc ar fi ca preşedintele Consiliului Judeţean să fie ales prin scrutin de tip
uninominal, astfel încât populaţia judeţului să ştie pe cine alege în fruntea
acestuia, dar şi pe cine să poată trage la răspundere.
43
juridice sau administrative. El nu poate fi membru
al vreunui partid politic sau al vreunei formaţiuni politice
sub sancţiunea eliberării din funcţie.

6.2.2.4. PREFECTUL

Constituţia României prevede în art. 123 că

Guvernul numeşte câte un prefect, ca reprezentant al
său, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti 43. Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001 preia această
precizare şi continuă arătând că prefectul este ajutat de
doi subprefecţi, iar în municipiul Bucureşti el este ajutat
în activitatea sa de trei subprefecţi.
Legea nr. 340/2004 specifică faptul că prefectul şi
subprefectul fac parte din categoria Înalţilor Funcţionari
Publici. Ei nu pot face parte din partide politice sub
sancţiunea destituirii din funcţia publică.
Activitatea prefectului se întemeiază pe următoarele
principii44:
a. Legalităţii;
b. Imparţialităţii;
c. Obictivităţii;
d. Transparenţei;
e. Eficienţei;
f. Responsabilităţii;
g. Orientării către cetăţean.
Constituţia României prevede în art. 122 că
prefectul, deşi nu poate fi, prin lege, membru al unui
partid politic45, este reprezentantul Guvernului pe plan

43
A se vedea şi Legea nr. 340 / 2004, privind instituţia prefectului actualizată
până la data de 16 decembrie 2005
44
Art. 4 din Legea nr. 340/2004
45
Vezi art. 22 din Legea nr. 340/2004
44
local şi conduce serviciile publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile
administrative teritoriale. El poate ataca în faţa instanţei
de contencios administrativ actele consiliului judeţean,
local sau ale primarului, în cazul în care le consideră
ilegale.
Legea nr. 215/2001 completează aceste prevederi
precizând în art. 132 că prefectul veghează ca activitatea
consiliilor locale, a primarilor, a consiliilor judeţene şi a
preşedinţilor consiliilor judeţene să se desfăşoare în
conformitate cu prevederile legii. De asemenea, art. 133
face vorbire despre faptul că prefectul conduce
activitatea serviciilor publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei
publice centrale de specialitate, organizate la nivelul
unităţilor adminsitrativ-teritoriale. Prefectul este cel care
dă avize consultative privind numirea şi eliberarea din
funcţie a conducătorilor acestor servicii.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, legea
prevede că prefectul emite ordine cu caracter normativ
sau individual, care devin executorii numai după ce au
fost aduse la cunoştinţă publică în cazul celor normative
şi de la comunicare în cazul celor individuale.

6.2.2.5. CONSILIUL LOCAL

În conformitate cu Legea nr. 215/2001, în fiecare

comună şi oraş există un consiliu local, ca autoritate
deliberativă. Aceste consilii sunt compuse din consilieri
aleşi prin vot universal, direct, egal, secret şi liber
exprimat.46

46
Vezi Legea nr. 215/2001, art. 28
45
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte
prin ordin al prefectului, în funcţie de populaţia
comunei, oraşului sau sectoarelor municipiului
Bucureşti, raportată de Institutul Naţional de Statistică şi
Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs
sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede
alegerile.
Astfel, până la 3000 de locuitori numărul consilierilor
este de 9, iar peste 400000 numărul consilierilor este de
27. Legea mai stabileşte clar în acelaşi articol (29), în
alin. 2 că pentru municipiul Bucureşti, Consiliul General
este alcătuit din 31 de consilieri.
Mandatul consilierilor locali este de 4 ani şi se
exercită de la data depunerii jurământului până la
constituirea noului consiliu ales. El poate însă înceta mai
devreme în caz de demisie, incompatibilitate, pierderea
drepturilor electorale, schimbarea domiciliului într-o altă
unitate administrativ-teritorială sau deces. De asemenea,
mandatul de consilier încetează şi în situaţia dizolvării
consiliului, conform legii, ca şi în cazul demiterii
consilierului, de asemenea, conform legii.
Art. 38 din Legea nr. 215/2001 precizează că, în
condiţiile legii, consiliul local are iniţiativa şi hotărăşte în
toate problemele, cu excepţia celor care sunt date prin
lege în competenţa altor autorităţi publice locale sau
centrale.
Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare,
lunar, la convocarea primarului, dar el se poate întruni şi
în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel
puţin o treime din numărul membrilor consiliului.
Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba
română, limba oficială a statului, dar, dacă în consiliu

46
există cel puţin o treime consilieri aparţinând unei
minorităţi naţionale, se poate folosi şi limba maternă.
Prin grija primarului, se va asigura traducerea în limba
română. Actele oficiale se întocmesc în limba
română.
Fiecare unitate administrativ-teritorială are un
secretar salarizat din bugetul local. Secretarul este un
funcţionar public de carieră, cu studii superioare
juridice sau administrative. În mod excepţional, în
comune poate fi numit în funcţia de secretar o persoană
care are altfel de studii superioare sau are numai
bacalaureatul. Secretarul nu poate fi membru într-un
partid politic sau al unei formaţiuni politice, sub
sancţiunea eliberării din funcţie. De asemenea, nu poate
fi soţ, soţie sau rudă de gradul I cu primarul sau
viceprimarul.47
Funcţia de secretar se ocupă prin concurs sau
examen organizat de primar în condiţiile legii, iar
numirea se face de către prefect.

6.2.2.6. PRIMARUL ȘI VICEPRIMARUL

Art. 61 din Legea nr. 215/2001 precizează că

fiecare comună şi oraş are un primar şi un viceprimar,
iar oraşele reşedinţă de judeţ au câte 2 viceprimari aleşi
în condiţiile legii. Municipiul Bucureşti are un primar
general ajutat de 2 viceprimari.
Primarul este, conform Constituţiei României
şi Legii nr. 215/2001, autoritatea executivă prin care
se realizează autonomia locală. El este ales prin vot
exprimat pe baza scrutinului uninominal, iar nu

47
Idem, art. 83
47
al scrutinului de listă, cum se constituie
consiliile locale sau cele judeţene. Pot candida la
funcţia de primar toţi cetăţenii români cu drept
de vot, care au domiciliul în respectiva unitate
administrativ-teritorială şi care au împlinit
(până în ziua alegerilor inclusiv) vârsta de 23 de
ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide
politice.48 Trebuie spus că pot candida şi
independenţi, care însă trebuie susţinuţi de
minimum 1% din numărul total al alegătorilor
înscrişi pe liste pentru circumscripţia pentru
care candidează, dar nu mai puţin de 50 de
susţinători.
Din art. 66 la Legii nr. 215/2001 rezultă clar faptul
că primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate
publică şi este şeful administraţiei publice locale
şi al aparatului propriu de specialitate al
autorităţilor administraţiei publice locale pe
care îl conduce şi îl controlează. El răspunde în faţa
consiliului de buna funcţionare a acestora. De asemenea,
primarul este cel care reprezintă comuna sau oraşul în
relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţară sau
străinătate, precum şi în justiţie.
Principalele atribuţii ale primarului sunt grupate
în art. 68 din Legea nr. 215/2001.
Legea statuează în art. 71 că, în exercitarea
atribuţiilor sale, primarul emite dispoziţii cu caracter
normativ sau individual. Acestea devin executorii după
ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate, după caz.

48
Vezi Legea nr. 70/1991, art. 4 alin.1
48
Legea nr. 215/2001 prevede că primarii sunt ajutaţi în
activitatea lor de către viceprimari. Aceştia sunt aleşi de
consiliul local dintre membrii săi, cu votul secret al
majorităţii consilierilor în funcţiune, pe perioada
mandatului consiliului local. Consilierul care a fost ales
viceprimar îşi pierde calitatea de consilier, iar contractul
său de muncă se suspendă de drept.

6.2.2.7. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ A

MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

Capitolul 5 al Legii nr. 215/2001 este dedicat în

totalitate reglementării administraţiei publice a
municipiului Bucureşti. Legiuitorul a socotit necesară
această reglementare, întrucât municipiul Bucureşti are o
organizare adminsitrativ-teritorială specială şi unică, în
acelaşi timp în ţara noastră. El este singurul municipiu
organizat în alte unităţi administrativ-teritoriale,
respectiv în cele 6 sectoare. Astfel, putem spune că
administraţia publică a municipiului Bucureşti este
realizată de cele şase Consilii locale ale sectoarelor şi de
Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca autorităţi
deliberative. Ca autorităţi executive, avem de a face cu cei
şase primari de sector şi cu un primar general al
municipiului Bucureşti.
La nivelul sectoarelor, primarul este ajutat de un
viceprimar, iar primarul general al municipiului
Bucureşti este ajutat de doi viceprimari. De asemenea,
fiecare sector are un secretar, iar la nivelul municipiului
există un secretar general.

49
6.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de lucru
1. Comparaţi noţiunea de organ al administraţiei
publice şi cea de autoritate a administraţiei publice.
Definiți serviciul public.
2. Funcţiile Preşedintelui României
3. Atribuțiile Președintelui României
4. Răspunderea Preşedintelui României
5. Rolul și atribuțiile prefectului
6. Principiile care stau la baza activităţii prefectului
7. Rolul Guvernului în sistemul constituțional național
8. Prim-ministrul
9. Guvernul - noţiune, membri, program de
guvernare
10. Actele Guvernului
11. Principiile pe care se întemeiază administrația locală
12. Comparaţi instituţia preşedintelui Consiliului Local cu cea
a preşedintelui Consiliului Judeţean
13. Atribuţiile Consiliului Judeţean
14. Administrația publică a Municipiului București
15. Primarul și viceprimarul

50
Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației - Ed.
Pro Universitaria, București, 2015
 Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul Juridic,
București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București, 2010

51
 Unitatea de învăţare 7. RESURSELE
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

7.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

 Să definească resursele administrației publice în
statul de drept
 Să definească și să explice noțiunea și principiile
funcției publice
 Să definească noțiunea funcționarului public și să
cunoască drepturile și îndatoririle funcționarilor publici

Cuvinte cheie: resurse, resurse umane, funcție

publică, funcționar public.

7.2. Conţinutul unităţii de învăţare

7.2.1. RESURSELE MATERIALE ȘI FINANCIARE

Administrația publică poate să desfășoare o

activitate normală, rațională și eficientă numai dacă
întrunește și utilizează concomitent trei elemente:
1. resursele materiale
2. resursele financiare
3. resursele umane.

Resursele materiale reprezintă un ansamblu de

mijloace materiale, inseparabil legate de funcționarea
administrației publice, denumite de unii specialiști
echipament administrativ.49

49
Yves Chapel – L’echipament administratif în lucrarea Traite de science
administrative, op.cit.- p. 645
52
 Resursele financiare sunt esențiale pentru
activitatea autorităților și instituțiilor publice ele
reprezentând totalitatea mijloacelor bănești necesare
realizării obiectivelor economice și sociale într-un
interval de timp determinat50.

7.2.2. RESURSELE UMANE ALE

ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Resursele umane ale administraţiei publice sunt

atât funcţionarii publici, cât şi personalul contractual.
Potrivit legii nr. 188/1999 privind Statutul
Funcţionarului Public, funcţia publică este
ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor
stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către
administraţia publică centrală, administraţia
publică locală şi autorităţile administrative
autonome.51
Legea nr. 188/1999 precizează în art. 2 că
funcţionar public este persoana numită, în
condiţiile legii, într-o funcţie publică.
Prof. M.Preda defineşte funcţionarul public ca
fiind persoana fizică învestită, prin numire sau alegere,
într-o funcţie publică din cadrul unei autorităţi publice
organizată la nivel central sau local, ori într-un serviciu
public organizat ca instituţie publică, ori în structuri
asimilate acestora (agenţii naţionale, autorităţi naţionale
etc.).52

50
C.Manda – op.cit.- p. 200
51
Vezi art. 2 din Legea nr. 188/1999 asa cum a fost el modificat prin Legea nr.
251/2006
52
M.Preda- op.cit.-p.87
53
 Art. 49 din Legea nr. 188/1999 precizează că
intrarea în corpul funcţionarilor publici se face numai
prin concurs organizat de autoritatea sau instituţia
publică interesată în limita posturilor rămase vacante.
Conform art. 56 din Legea nr. 188/1999, calitatea
de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă
funcţie publică, cu excepţia calităţii de cadru didactic.
Ca subiect al raportului de funcţie reglementat de
normele dreptului administrativ, funcţionarul public este
titular al unor drepturi necesare exercitării atribuţiilor
sale de serviciu, atribuţii ce vizează realizarea interesului
general. Trebuie însa spus că drepturile funcţionarului
public nu există indepenedent de obligaţiile sale, ci ele se
află într-un raport corelativ.
Art. 26-40 din Legea nr. 188/1999 precizează
drepturile funcţionarilor publici, în timp ce în art. 41- 48,
se face vorbire despre îndatoririle funcţionarilor publici.
Răspunderea juridică a funcţionarului public
pentru acţiuni şi inacţiuni legate de serviciul său sunt
răspunderea disciplinară, răspunderea contravenţională
civilă şi răspunderea penală.

7.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de lucru
1. Resursele materiale și financiare ale administrației
publice
2. Funcția publică. Noțiune. Clasificare. Trăsături
caracteristice
3. Funcţionarul public - noţiune, clasificare,
selectare
4. Activitățile desfășurate de funcționarii publici

54
care implică exercitarea prerogativelor de putere
publică
5. Drepturile și îndatoririle funcţionarilor publici

Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației - Ed.
Pro Universitaria, București, 2015
 Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul Juridic,
București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București, 2010

55
 Unitatea de învăţare 8. ASIGURAREA
LEGALITĂȚII LA NIVELUL
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE. CONTROLUL
ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

8.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare:

 Să definească noțiunea controlului și să
evidențieze funcțiile acestuia.
 Să clasifice controlul după natura autorității, dar
și după poziția organului de control față de cel
controlat.
 Să analizeze controlul parlamentar și cel judiciar
asupra administrației publice.

Cuvinte cheie: control, legalitate, control

parlamentar.

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.2.1. CONTROLUL ADMINISTRATIV

Controlul este acea formă a verificării de stat

înfaptuita de autorităţile publice executive în
conformitate cu prevederile legale, atât asupra
activităţilor specifice propriului sistem de organe, cât şi
în afara acestuia, în vederea stabilirii existenţei sau
inexistenţei conformităţii dintre acţiunea înfaptuita şi
normele care o reglementează precum şi, după caz,
restabilirea la nevoie a legalităţii încalcate cu toate
consecinţele decurgând din aceasta pentru acţiunea
verificată şi autorii controlaţi.53

53
S.-Ivan, M.Bădescu, A.Neagu- op.cit.-p.134
56
Funcţiile controlului sunt următoarele:
1. Funcţia de constatare- indică gradul, modul de
realizare şi eficienţa activităţii verificate.
2. Funcţia preventivă – constă în asigurarea evitării
abaterilor de la lege.
3. Funcţia corectivă – vizează îmbunătăţirea
activităţii verificate, prin înlăturarea cauzelor ce
generează sau a condiţiilor care favorizează abaterile de
la lege.
4. Funcţia sancţionatoare – constă în posibilitatea
de a antrena răspunderea juridică a autorilor vinovaţi de
încălcările săvârşite şi descoperite în activittatea
verificată.

În literatura de specialitate54 se apreciază că

activitatea pe care o desfăşoară autorităţile
administraţiei publice este deosebit de complexă, ceea ce
face ca şi formele de control folosite să fie diverse. Ele
pot fi grupate după diverse criterii astfel:
1. După natura autorităţii care îl exercită,
controlul poate fi:
- control exercitat de autoritatea legislativă şi de
structuri care ţin de aceasta;
- control exercitat de autorităţile judecătoreşti şi de
organe cu activitate jurisdicţională;
- control exercitat de autorităţile administraţiei publice
şi de structurile din sistemul acestora.
2. După poziţia organului de control faţă de
cel controlat, distingem:
- control administrativ intern- exercitat de funcţionarii
publici cu funcţii de conducere, din interiorul organului

54
Vezi M.Preda –op.cit.-p. 228
57
asupra celor din subordinea lor, sau de anumite
compartimente ale acestui organ;
- control administrativ extern – care se exercită de
autorităţi din afara administraţiei publice; acest control
poate fi exercitat fie de organe din sistemul autortiăţii
legislative, fie ale celei executive, fie ale autorităţii
judecătoreşti;
3. După regimul juridic al controlului, acesta
poate fi:
- control jurisdicţional – exercitat de instanţele
judecătoreşti şi de autorităţi administrative
jurisdicţionale;
- control nejurisdicţional – exercitat de toate celelalte
autorităţi de control;
4. După sfera de cuprindere:
- specializat sau tematic – constând în control efectuat
pe o anumită problemă, temă, domeniu de activitate;
- complex sau general – este controlul care priveşte mai
multe sectoare de activitate, ori toate atribuţiile celui
controlat.
Controlul poate privi numai legalitatea actelor şi
acţiunilor materiale ale celui controlat ori şi
oportunitatea acestora.

8.2.2. CONTROLUL PARLAMENTAR ASUPRA

ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Art. 111 din Constituţia României prevede la alin 1

că “Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei
publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii
lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele

58
cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile
parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora”.
Potrivit art. 112 din Constituţie, Guvernul şi fiecare
dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la
întrebările şi interpelările formulate de deputaţi şi
senatori, iar camerele pot adopta, fiecare în parte, o
moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la
problema ce a făcut obiectul interpelării.

Controlul parlamentar se poate înfăptui:

1. În plenul lor, în cadrul şedinţelor, camerele - fiecare
sau ambele reunite în şedinţă comună pot cere diverse
informaţii Guvernului, pot audia rapoarte, informări sau
răspunsuri prezentate de conducătorii ori reprezentanţii
autorităţilor executive, inclusiv rapoarte sau avize ale
comisiilor parlamentare în legătură cu anumite aspecte
ale activităţii executive. Se poate adopta o hotărâre într-o
anumită problemă, după finalizarea dezbaterilor pe
marginea acesteia.
2. De către Comisiile parlamentare ca organe de lucru
pot fi permanente sau temporare pe diverse domenii. Ele
îşi desfăşoară activitatea în şedinţe la care pot invita
reprezentanţi ai Guvernului, miniştri, specialişti din
partea unor autorităţi care pot fi ascultaţi.
3. De către deputaţi şi senatori, în mod individual, în
cadrul şedinţelor la care participă, pot pune întrebări şi
pot adresa interpelări executivului, respectiv Guvernului
sau membrilor acestuia. De asemenea, în vederea
pregătirii dezbaterilor parlamentare, a întrebărilor şi
interpelărilor, parlamentarii au dreptul să ceară şi să
obţină informaţiile necesare de la orice autoritate
publică.

59
 8.2.3. CONTROLUL JUDICIAR ASUPRA
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Activitatea autorităţilor administraţiei publice este

supusă şi controlului judiciar55 exercitat fie de către
instanţe anume create- instanţele de contencios
administrativ, fie de instanţe de drept comun sau de
autorităţi ale administraţiei publice anume abilitate de
lege în acest scop.

8.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de control
1. Controlul administrativ - noţiune, trăsături
2. Controlul administrativ intern. Controlul
administrativ extern
3. Controlul exercitat de Parlamentul României
asupra administrației publice

Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației - Ed.
Pro Universitaria, București, 2015
 Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul Juridic,
București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București, 2010

55
I.Santai- Competenţa instanţelor judecătoreşti referitoare la încatcarea legii în
activitatea autorităţilor administraţiei publice – Revista “DREPTUL” nr. 1/1995,
p. 16
60
 Unitatea de învăţare 9. PROPRIETATEA
PUBLICĂ. DOMENIUL PUBLIC

9.1 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

 Să definească proprietatea publică și să
evidențieze diferențele dintre domeniul public și
domeniul privat al statului
 Să cunoască modurile de dobândire a bunurilor
în domeniul public
 Să cunoască regimul juridic ale domeniului public
din România
Cuvinte cheie: proprietate, proprietate publică,
domeniu public

9.2. Conţinutul unităţii de învăţare

9.2.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Proprietatea publică este acea proprietate care

aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale.
Bunurile care constituie obiectul dreptului de proprietate
publică formează domeniul public, care poate fi de inters
naţional sau de interes local.56
Domeniul public este definit ca totalitatea
bunurilor mobile sau imobile care aparţin
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,57
reprezintă valori destinate a fi folosite în interes
public58 şi sunt administrate conform dreptului
public.

56
C.Jora - Drept civil- Drepturi reale- Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 58
57
M.Preda-op.cit.-p.211
58
S.Ivan, M.Bădescu, A.Neagu – op.cit.-p.101
61
 9.2.2. REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI
PUBLIC ÎN ROMÂNIA

Potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia, dreptul de
proprietate publică de poate dobândi:
1. Prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii
2. Prin expropriere pentru cauză de utilitate publică
3. Prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern,
de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz
4. Prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în
domeniul public al acestora
5. Prin rechiziţii în interes public

Domeniul public terestru cuprinde, în primul

rând, fondul funciar. Trebuie precizat că nu întregul fond
funciar se constituie în domeniu public, ci numai părţi
din acesta. Cu toate acestea, exploatarea terenurilor este
considerată de unii autori şi o problemă de interes
public, deoarece, în final poate periclita funcţionarea
marilor servicii naţionale de apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională.59
În literatura de specialitate, domeniul public acvatic este
prezentat ca având în componenţa sa domeniul public
maritim şi domeniul public fluvial.60

Domeniul public maritim cuprinde ţărmurile

mării şi apele maritime interioare, faleza şi plaja mării,
marea teritorială, solul şi subsolul mării teritoriale şi al

59
A.Iorgovan – Drept administrativ, vol. II, Nemira, Bucureşti, 1996, p. 143
60
Vezi opiniile prof. P.Negulescu, E.Tarangul, dar şi D.Brezoianu sau
A.Iorgovan
62
apelor maritime interioare. În aceste zone, România îşi
exercită suveranitatea în conformitate cu legislaţia sa
internă, dar şi conform convenţiilor internaţionale la
care este parte şi ţinând seama de principiile şi normele
dreptului internaţional.

Domeniul public fluvial cuprinde cursuri de

apă (fluvii şi râuri) navigabile, lacuri navigabile,
canalurile navigabile, apele subterane, izvoarele, precum
şi lacurile incluse în acest domeniu prin decret în vederea
asigurării alimentării cu apă a căilor navigabile sau în
vederea satisfacerii nevoilor agriculturii şi industriei,
alimentării populaţiei sau pentru protecţie contra
inundaţiilor.61

Regimul juridic al apelor este reglementat de

Legea nr. 107/1996 care precizează în art. 1 că apa
reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi
limitată, element indispensabil pentru viaţă şi societate,
sursă de energie, factor determinant în menţinerea
echilibrului ecologic.

Spaţiul aerian este alcătuit din coloana de aer

cuprinsă în limitele şi deasupra teritoriului României
până la limita inferioară a spaţiului extra-atmosferic (cca
100-110 km deasupra solului) şi, deşi are o utilizare din
punct de vedere public mai restrânsă, el prezintă o
importanţă deosebită în ceea ce priveşte asigurarea
siguranţei naţionale.
Conform Codului Aerian şi Constituţiei României, statul
român este titularul suveranităţii depline şi exclusive

61
S.Ivan, M.Bădescu, A.Neagu – op.cit.p.111
63
asupra spaţiului său aerian care face obiectul
proprietăţii publice.62
Regimul juridic al bunurilor care aparţin
patrimoniului cultural naţional este reglementat de
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil, precum şi de unele dispoziţii ale
Ordonanţelor Guvernului nr. 27/1992 şi 68/1994,
privind protecţia patrimoniului cultural naţional.

Domeniul public al arhivelor naţionale este

reglementat prin Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996,
iar Fondul Arhivistic Naţional este constituit din izvoare
istorice alcătuite din documente create de-a lungul
timpului de către organele de stat, organizaţii publice sau
private, precum şi de către persoanele fizice.

Potrivit Constituţiei României, art. 135 alin. 4,

bogăţiile de orice natură ale subsolului fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice, sunt inalienabile, dar pot
fi date spre administrare regiilor autonome, insituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Statul şi unităţile administrativ teritoriale nu au
posibilitatea să înstraineze bunurile din domeniul public,
deoarece acestea sunt inalienabile. Aceste bunuri pot fi
date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate sau închiriate în condiţiile
legii organice. Bunurile proprietate publică pot fi date în
folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Toate bunurile proprietate publică care nu aparţin
domeniului public formează domeniul privat al statului

62
Vezi art. 2 din Constituţia României şi art. 1 din Codul Aerian al României
adoptat prin Ordonanţa n.r 29/1997
64
sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Sfera acestor
bunuri depinde de întinderea domeniului public.
Conform art. 5 din Legea nr, 213/1998, regimul
juridic al dreptului de proprietate publică este
reglementat prin dispoziţiile legii, dacă prin legi organice
speciale nu se prevede altfel. La alineatul 2 al aceluiaşi
articol se prevede că dreptul de proprietate privată al
statului sau unităţilor adminsitrativ teritoriale se supune
regimului juridic de drept comun, dacă legea nu prevede
altfel.

9.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de lucru
1. Domeniul public - noţiune şi caracteristici
2. Modalităţi de dobândire a bunurilor din domeniul
public - enumerare si scurtă descriere
3. Domeniul public al subsolului României
4. Comparaţi expropierea pentru cauză de utilitate
publică şi rechiziţia în interes public

Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina - Ştiința administrației - Ed.
Pro Universitaria, București, 2015
 Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul Juridic,
București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București, 2010

65
Unitatea de învăţare 10. ASPECTE PRIVIND
REFORMA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN
ROMÂNIA

10.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare
 Să analizeze evoluția administrației publice
după 1990
 Să identifice cel puțin 5 soluții de reformă pentru
administrația publică din România

Cuvinte cheie: reformă, administrație publică,

schimbare instituțională.

10.2. Conţinutul unităţii de învăţare

În epoca actuală, creşterea continuă a sarcinilor

administraţiei se explică prin complexitatea vieţii
sociale şi cerinţele din ce în ce mai mari ale oamenilor.
Aşadar sporirea sarcinilor administraţiei a luat
proporţii considerabile după ce administraţia statelor a
preluat, într-o anumită măsură, îndeplinirea unor
misiuni economice, social-culturale sau ştiinţifice, pe
lângă cele tradiţionale politico-administrative.
Condiţiile generale pe plan mondial fac şi
determină ca în toate statele să se pună administraţiei
probleme majore privind ocrotirea existenţei omului.
Pericolele de care este ameninţat omul contemporan
sunt infinit mai mari decât acelea din perioadele
anterioare, din trecut. De aceea administraţia preia în
statul de drept încă o sarcină de cea mai mare
însemnătate, aceea a apărării drepturilor omului.
66
 În Europa, precum și în România, sarcinile
urgente ale administraţiei publice moderne sunt pe
prim plan în domeniul elaborării legislaţiei, controlul
strategiilor şi dezvoltării protecţiei mediului, sănătăţii
publice, securităţii sociale, apărării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, ocrotirea minorităţilor
naţionale.
Este indiscutabil că schimbările instituţionale în
curs se traduc printr-o consacrare a autonomiilor
locale, cu mecanismele deja încercate în democraţiile
occidentale. Şi în România, problemele tehnice vor
trebui să fie tratate, mai accentuat, la diferite niveluri
ale administraţiei publice locale, iar nu prin ordine de
la ”centru”.
În această perioadă de continue schimbări şi „
revoluţii ” în plan economic, social, administrativ,
colectivităţile locale sunt vădit afectate. Tocmai de
aceea, este necesară implicarea maximă a organelor cu
putere decizională în vederea menţinerii eficienţelor lor
şi ridicării nivelului acestora la standardele europene.
Pentru a putea vorbi despre o administraţie
publică cât mai democratică, atât pe plan central, cât și
pe plan local, este primordial să se aplice principiile
care guvernează administraţia publică europeană, iar
cetăţenii, prin participarea lor la procesul decizional, să
devină co-participanţi la actele luate în interesul
comunităţii locale din care fac parte şi astfel să
garanteze transparenţa, corectitudinea şi egalitatea de
şanse dintre cetăţeni la luarea acestor decizii.
Din punctul de vedere al ţării noastre, pentru a
face faţă cerinţelor Uniunii Europene, trebuie să
acordăm o importanţă deosebită tuturor autorităților

67
administrației publice, deoarece acestea au un rol
deosebit în reuşita României de a se integra realmente
în structurile Uniunii Europene.

10.3. Îndrumător pentru autoverificare

Teme de lucru
1. Evoluția administrației publice românești după
1990. Puncte tari. Puncte slabe
2. Identificați cel puțin 5 soluții de reformă reală în
administrația publică din România.

Indicații bibliografice
 Tomescu, Mădălina – Introducere în ştiinţa
administraţiei – Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2012
 Manda, Cezar, Manda, Corneliu - Știința
administrației. Curs universitar- Ed. Universul Juridic,
București, 2008
 Miulescu, Nicoleta - Știința administrației. Curs
universitar- Ed. Universul Juridic, București, 2010

68