Drept Roman 1

Introducere
I.
Obiectul dreptului privat roman
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul
roman si este un sistem extrem de vast si complex, format dintrò multitudine de ramuri
si institutii juridice. Acest system de drept a trait o viata milenara caci el sà nascut in
epoca fondarii statului Roman si sà aplicat pana la moartea imparatului Justinian, adica
din secolul VI inainte de Ch. Pana in sec VI d.C. Pentru a intelege specificul dreptuluo
roman, trebuie sa retinem ca la origine, si romanii ca si celelalte popoare alke lumii
antice, au confundat dreptul cu morala si cu religia, dar *spre deosebire de celelalte
popoare ale antichitatii, romanii au depasit aceasta confuzie, si au realizat o distinctie
foarte clara intre normele dreptului, normele religioase, si normele de morala. Dovada ca
inca din epoca foarte veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvantul ius, iar
normele religioase prin cuvantul fas. La romani, gandirea juridica, ideologia juridica, sià
pus amprenta asupra intregii vieti spirituale. De aceea in antichitate se spunea “Ca asa
cum grecii sunt un popor de filosofi, romanii sunt un popor de juristi”, iar daca tanarul
cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica, trebuia sa faca dovada si proba ca a
fost discipol al unui jurist consult celebru (jurist-consultii romani erau oameni de stiinta,
cercetatori ai dreptului). Si cu toate acestea, in unele texte juridice clasice, persista in
mod ciudat, stravechea confuzie dintre drept, religie si morala. Astfel, printrùn text care
ni sà transmis prin opera legislativa a Imparatului Justinian, se da o definitie a
jurisprudentei sau a stiintei dreptului. Potrivit acelei definitii : “iurisprudenteia est
divinarum atcve humanarum rerum notitia iusti atcve iniusti scientia” (“jurisprundenta
este cunoasterea lucrurilor divine si umane stiinta a ceea ce este drept si nedrept”) .
In aceasta definitie, dreptul se confunda si cu religia si cu morala.
Printrùn text atribuit marelui jurisconsult Ulpian ni sàu transmis Principiile

fundamentale ale dreptului. Potrivit acestuia, “iuris precepta sum hec” : honeste vivere,
alterum non ledere, suum cuicve tribuiere “ principiile dpretului sunt acestea: a trai in
mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau” . De data aceasta
dreptul se confunda cu morala, intrucat primul principiu tine de domeniul moralei, iar
urmatoarele doua sunt de domeniul dreptului.
Jurisconsultul Celsus neà transmis o definitie a dreptului : “Ius est ars boni et
ecvi” (“dreptul este arta binelui si a echitabilului”). Si de data aceasta dreptul se
confunda cu morala, intrucat conceptul de bine tine de sfera moralului, iar conceptul de
echitate avea la romani 2 sensuri :
-moral
-juridic
Faptul ca in unele texte juridice clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala
*in ciuda faptului ca aceasta confuzie fusese de mult depasita in practica, se explica in
primul rand, prin faptul ca romanii au fost profund conservatori, un popor traditionalist,
un popor care nu a renuntat niciodata la valoriile sale traditionale, chiar daca erau
depasite de noile realitat.
In al 2lea rand, romanii au fost inzestrati cu un ascutit simt practic. Aceasta
trasatura a psihologiei lor sià pus amprenta si asupra cercetarii fenomenului juridic, caci
jurisconsultii romani nu isi incepeau prelegerile cu introduceri teoretice sau istorice, ci
incepeau cu expunerea unor spete, adica unor cazuri din practica judiciara, pe care le
analizau impreuna cu discipolii lor, si constatau ca intre acele spete exista baze comune.
Astfel incercau sa formuleze reguli generale sau principii de drept. Insa acele principii
erau consacrate, adica recunoscute ca atare de toti jurisconsultii numai daca erau in
masura sa ofere solutii optime pt. toate cazurile dintrùn anumit domeniu.
In al 3lea rand, roamnii nu aveau mania teoretizarii, spre deosebire de greci. De

aceea, romanii au dat putine definitii (definitiile nu se confunda cu principiile juridice,
caci definitiile au caracter teoretic, iar pricipiile caracter practic ) . iar atunci cand dadeau
totusi anumite definitii, romanii le preluau gata elaborate de la greci, iar grecii nu au facut
distinctie intre drept si morala, dimpotriva ei considerau ca dreptul este o componenta a
moralei.
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii si institutii care sàu
dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice. Iata de ce ele au fost preluate si utilizate
cu deplin succes atat in societatea medievala sau feudala, cat si in societatea moderna.
Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca romanistii sàu preocupat foarte serios
de reconstituirea tezaurului ganditii juridice romane, inca de la inceputul Evului Mediu.
( se numesc romanisti cercetatorii dreptului roman de dupa caderea Imperiului Roman. ).
In sec VII d.C. in orasul Ravenna, sà fondat prima scoala de Drept roman, care
sià propus sa reconstituie valoriile juridice romane.
In sec X d.C. sà fondat o scoala similara si la Pavia. Lucrariile elaborate de
profesorii celor 2 scoli sàu pierdut. Le cunoastem numai din izvoare indirecte. Cert este
ca acele lucrari nu au putut avea un nivel stiintific remarcabil, notabil, pt ca in mod sigur,
reprezentatii acelor scoli nu au cunoscut digestele Imparatului Justinian (digestele lui
Justinian sunt o culegere de fragmente din lucrariile jurisconsultilor clasici, lucrari care
sàu pierdut, pe cand digestele sàu pastrat pana in ziua de azi. Astfel, prin intermediul
digestelor, au putut fi reconstituite lucrariile jurisconsultilor clasici.
In sec XI. D.C. in orasul Bologna, prof. Irnelius a fondat Scoala Glosatorilor.
Glosatorii sàu condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au
comentat testele juridice romane de asa maniera incat acele texte sa poata fi intelese si de
profani (fara pregatire specialitate), iar comentariile lor au fost denumite glose. Acele
comentarii nu sàu aplicat in practica insttelor judecatoresti, incat scoala Glosatorilor nu a
avut finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost profesorul
Acursius, care a scris “Marea Glosa”, care cuprinde 96.260 de glose/comentarii.
In sec. XIV d.C , tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat scoala post-
glosatorilor, de numita si Scoala Bartoliana. Post-glosatorii sàu condus dupa metoda
dogmatica, intrucat ei nu au cercetat nemijlocit direct textele juridice romane, ci au
studiat glosele cu scopul de a extrage din acele glose principii care sa fie aplicate in
practica istantelor judecatoresti. Asadar, scoala Bartoliana a avut o finalitate practica, iar
pricnipiile formulate de reprezentatii acestei scoli sàu aplicat nu numai in Italia, ci in
intreaga Europa de apus, mai ales in Germania, deoarece in secolul XV, germanii au
renuntat la dreptul lor national, si au preluat principiile formulate de post-glosatori, leau
adaptat si leau aplicat la realitatiile din Germania medievala. Pe aceasta cale, in sec. XVI
d.C., in Germania sà format un nou sistem de drept, denumit “Uzuz modernus
pandectarum” sau “Uzuz Hodiernus Pandectarnum” , adica “Dreptul modern al
pandetelor sau “Dreptul de astazi al pandetelor.” (grecii desemnau digestele lui Justinian
drept pandecte)
In sec. XVI, in FR , profesorul Alciat a fondat Scoala Istorica a Dreptului Roman
care a marcat o inflorire a cercetarilor de drept roman intrucat reprezentatii acestei scoli
au valorificat pe langa textele juridice romane si cunostinte din alte domenii cum ar fi
istoria, filosofia si mai ales filologia. Cel mai valoros reprezent. Al Scolii Istorice a fost
prof. Jaque Cujas, care pt. prima oara a incercat si a si reusit partial sa reconstituie
lucrariile jurisconsultilor clasici pe baza digestelor lui Justinian.
In anul 1802, prin prelegeriile pe care leà tinut la Univ. Din Marburg, marele
profesor Sagvny a fondat noua Scoala Istorica a Dreptului Roman. Aparitia acestei scoli a
marcat o noua inflorire a cercetariilor de drept roman, deoarece in conceptia prof.
Sagvny, normele juridice nu pot imbraca forma legii, intrucat spunea el “statul nu este
legitimat sa creeze drept, ci dreptul izvoraste din psihologia poporului sau din sufletul
national” astfel incat normele dreptului pot fi exprimate in mod legitim numai in forma
nescrisa a obiceiurilor, sau in forma traditiei juridice creata de popor. Ori, asa cum am
vazut, traditia juridica germana sà format pe baza principiilor preluate de la post-
glosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de
cunoasterea aprofundata a dreptului roman. De aceea, cercetatorii romani, au elaborat
lucrari de o valoare inestimabila.
In a 2° jumatate a sec al XIXlea, sà remarcat profesorul Theodor Mommsen care
a scris cea mai buna istorie a Romei si care sà condus dupa metoda dialectica, intrucat el
a cercetat fenomelnul juridic roman in evolutia sa istorica si in stransa relatie cu
realitatiile economice, sociale si politice.
La inceputul secolului XX sà remarcat prof. Girarld, la Paris, este autorul unui
tratat de drept “tratatul Girarld”, modern pt toti romanistii, si de asemenea, autor al unei
colectii care cuprinde toate documentele dreptului roman.
In perioada interbelica, in Italia sà remarcat profesorul Pietro Borfante, autorul
celei mai bune editii a operei legeislative a Imparatului Justinian.
La noi la romani, cercetarea stiitifica in domeniul dreptului roman a inceput odata
cu Titu Liviu Maiorescu, eminent jurist, a aratat in stiudiul sau intitulat “In contra scoalei
Barnutiu” prin care a aratat ca intelegerea corecta a institutiilor juridice romane este
conditionata de raportarea lor la formele de organizare pe care leà cunoscut statul
roman in evolutia sa istorica.
La inceputul sec. XX, la Universitatea din Bucuresti, sà remarcat cu rezultate
deosebite, prof. Stefan Loginescu, autor al unui tratat de drept roman , “ Tratatul
Loginescu”, deosebit de si in tara si in strainatate.
In per. Interbelica sàu remarcat , la Cluj, Ion Catuneanu, iar la Bucuresti, Nicolae
Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu (autorul celui mai accesibil curs) si
Gheorghe Dumitriu.
Dupa al 2lea razboi mondial, catedrele de Drept Roman au fost ilustrate in mod
stralucit , la Bucuresti de prof. Constantin Tomulescu, membru al Academiei
constantiniene de Drept Roman de la Perugia. La Cluj, profesorul Vladimir Hanga, iar la
Iasi de prof. Mihai Jakota.
***nu vom studia intregul drept roman, ci numai dreptul privat roman, deoarece
dreptul privat este domeniul in care romanii au dat intreaga masura a spiritului lor
creator. Dreptul privat este domeniul prin care romanii au creat principii si institutii, care
se aplica si astazi. Romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si
dreptul privat, dar nu au teoretizat aceasta distinctie; abia la sf sec II d.C, jurisconsultul
Ulpian ne infatiseaza criteriul pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si dreptul
privat. Potrivit lui Ulpian, “publicum ius est cvod ad statum rei romane spectat privatum
cvod ad singulorum utilitatem “ [:dreptul public este acela care se refera la organizarea
statului, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia”]. Aceasta este
criticabila deoarece, in conceptia lui Ulpian, ar exista anumite norme juridice care dau
expresie unor interese generale ale societatii alaturi de alte norme juridice care exprima
interese individuale, ale indivizilor. In realitate, toate normele juridice, fara exceptie, dau
expresie unor interese generale ale societatii. De aceea criteriul de distinctie spre dreptul
public si dreptul privat este altul, si anume, criteriul sferei de reglementare juridica,
deoarece normele dreptului public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar
normele dreptului privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale, astfel, normele
dreptului public reglementeaza relatiile sociale care iau nastere in legatura cu organizarea
statului precum si relatiile dintre stat si cetateni, pe cand normele dreptului privat
reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut
patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in bani), precum si relatiile care
iau nastere intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor private. Sunt private acele
procese care au un obiect patrimonial.
****Dreptul privat roman cuprinde ansanblul normelor juridice instituite sau

sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza statutul juridic al persoanelor,
relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial, precum si relatiile care se formeaza
intre persoane care se formeaza cu ocazia judecarii persoanelor private.
CURS II
Importanta dreptului privat roman
Inca din epoca renasterii, romanistii sàu preocupat sa puna in lumina importanta
istorica a dreptului privat roman deoarece, acest sistem juridic* a supravietuit societatii
care là creat si sà aplicat atat in Evul Mediu cat si in societattea moderna . Spre
deosebire de celelalte sisteme de drept ale antichitatii, care au ramas simple documente
arheologice. Si nu prezinta o importanta istorica, ci numai o valoare si o importanta
culturala (prezinta importanta istorica , acele valori care au fost preluate din societatea
antica in cea moderna).
Acest fenomen, cu totul neobisnuit, a fost explicat de cercetatori, fie prin factori
de natura obiectiva, fie prin factori de natura subiectiva, inclusiv de natura psihologica.
Fenomenul acesta se explica in primul rand prin faptul ca dreptul privat roman este
expresia juridica generala si abstracta a realitatiilor dintrò societate care se intemeiaza pe
proprietatea privata si pe economia de schimb. Astfel, orice societate, care cunoaste
proprietatea privata si economia de schimb, gaseste gata elaborate in dreptul privat roman
toate procedeele juridice necesare in vederea reglementarii relatiilor din aceea societate.
In al 2lea rand, dreptul privat roman, este un vast teren de verificare a doctrinelor
cu privire la aparitia si la evolutia fenomenului juridic, intrucat societatea este un
ansamblu organizat, este un sistem format din mai multe componente, intre care si
componenta juridica. Toate aceste componente se afla intrò stransa relatie de
interconditionare, iar aparitia si evolutia dreptului privat roman ne ofera prilejul sa
urmarim dialectica relatiilor dintre componenta juridica si toate celelalte componente ale
sistemului social (comp. Economica, morala, religioasa s.a).
In al 3lea rand, pt prima oara in istoria lumii, romanii au creat un sistem de
concepte rezervat exprimarii ideilor juridice. Aceste concepte *care sunt distincte de
limbajul comun* se numesc :
-alfabetul dreptului - limbajul dreptului - terminologia juridica
Pe aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin formal sau de ordin lingvistic, pe
baza caruia putem distinge intre ceea ce este juridic si ceea ce este nejuridic. Toate
celelalte popoare ale antichitatii, nu au fost in masura sa creeze un asemenea limbaj, si au
exprimat *toate categoriile* de norme sociale prin acelasi limbaj, iar consecinta a fost ca
acele popoare nu au reusit niciodata sa realizeze distinctia dintre normele dreptului, cele
religioase si cele morale.
Pt noi romanii, dreptul privat roman, prezinta o importanta speciala, intrucat

dreptul romanesc sà format si a evoluat sub influenta dreptului privat roman, iar in
cadrul acestui proces de evolutie, distingem 3 momente definitorii:
1.momentul formarii legii Tarii pe fondul juridic daco-roman

2.momentul elaborarii dreptului feudal romanesc scris
3.momentul elaborarii operei legislative a lui A.I. Cuza
Mom. 1 – trebuie sa retinem ca in Dacia Traiana, sà realizat un proces de impletire pana
la contopire a dreptului privat roman, cu dreptul geto-dac. Din aceasta impletire, a
rezultat un nou sistem de drept. Un sistem de drept original in cadrul caruia valoriile
juridice romane au dobandit noi functii si noi finalitati. Acel sistem de drept este denumit
*Dreptul Daco-Roman*, iar in epoca feudalismului timpuriu sà format dreptul romanesc
feudal nescris, denumit legea Tarii, obiceiul tarii, sau Obiceiul Pamantului, care are la
temelia sa dreptul daco-roman.
Cercetatorii moderni au cosntatat ca intre institutiile dreptului privat roman si
institutiile legii tarii exista numeroase elem comune. Iar aceasta unitate de continut
juridic, a fost explicata prin faptul ca Institutiile dreptului privat roman au ajus nin legea
tarii prin intermediul dreptului daco-roman.
Mom 2 – in epoca feudalismului dezvoltat, incepand din sec XV sàu adoptat

legiuirile scrise, care sàu inspirat toate din dreptul bizantin, iar dreptul bizantin nu este
altceva decat dreptul lui Iustinian, adica dreptul cuprins in Opera legislativa a imparatului
Iusitinian, care a fost adaptat la realitatiile din societatea feudala bizantina. De aceea se
afirma ca legiuirile noastre feudale au preluat influenta dreptului privat roman prin filiera
bizantina adica, prin intermediul d bizantin.
Mom 3 – Al. I. Cuza a elaborat o uriasa opera legislativa care marcheaza formarea
sistemului romanesc modern de drept. Locul central revine codului civil , care a fost
elaborat prin preluarea valorilor juridice romane in forma pura, adica fara adaptari.
III. Diviziunile dreptului privat roman
Asa cum dreptul roman, in ansamblul sau se divide in drept public si drept privat,
la randul lui, dreptul privat roman este structurat in 3 ramuri distincte de drept :
- dreptul Civil sau iuscivile
- dreptul gentilor sau iusgentium
- dreptul natural sau iusnature
Conceptul de Drept Civil are in textele juridice romane 3 acceptiuni:

I. dreptul civil roman cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani; si intrucat cetatenii romani
erau denumitii *cviriti*, dreptul civil mai este denumit si dreptul cviiritar
sau dreptul cetatenilor romani.
Actele juridice consacrate prin ... presupun respectarea unor conditii de
forma extrem de complicate, iar formalismul extrem de rigid al dreptului
civil se explica in 1mul rand prin faptul ca in epoca foarte veche, romanii
nu aveau experienta vietii juridice . De aceea romanii, au conditionat
incheierea actelor juridice de forme solemne, pt ca cetatenii romani sa isi
dea seama de gravitatea consecintelor acelor acte juridice. In al 2lea rand,
romanii, au conditionat incheierea actelor juridice de respecaterea unor
forme solemne pt a le face inaccesibile strainilor. De altfel, la origine, nici
nu se punea problema unor relatii juridice intre cetateni si straini pt ca in
Roma foarte veche, se aplica principiul conform caruia orice strain venit la
Roma cadea automat in sclavie. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea
comertului (economie de schimb), romanii au inceput sa ii tolereze pe
straini. Mai intai, sub forma ospitalitatii, si mai apoi sub forma clientelei.
Oaspetii erau aceea care veneau la Roma pt un timp determinat, si se
puneau sub protectia unor cetateni romani, iar clientii erau acei straini care
veneau la Roma pe timp nedeterminat, si care, de asemenea, se puneau sub
protectia unor cetateni.
Incepand din sec III i.C. , locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta
cu romanii, puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie, si se numeau
peregrini. Insa relatiile juridice dintre cetateni si peregrini nu erau
reglementate prin normele dreptului Civil, ci prin normele de drept al
Gentilor.
*In al 2lea sens, dreptul civil se confunda cu jurisprudenta (stiinta
dreptului).
*In al 3lea sens, dreptul civil se confunda cu intregul drept privat roman,
mai putin dreptul pretorian, care a fost creat de magistratii denumiti pretori
prin utilizarea unor mijloace procedurale, sau pe cale procedurala.
Conceptul de Drept al Gentilor este si el utilizat cu 3 sensuri:

I. Dreptul gentilor cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini. Fata de faptul ca
normele de drept al Gentilor au aparut in legatura cu relatiile de
schimb (comerciale), ele nu reprezinta un caracter formalist in
sensul ca actele de drept al gentilor se incheiau de regula, prins
simpla manifestare de vointa a partilor. Datorita acestor avantaje,
cu timpul, normele de drept al gentilor au preluat functiile
normelor de drept civil, iar in vremea imparatului Iustinian, dreptul
Gentilor a devenit un drept general, astfel incat, pe vremea lui
Iustinian dreptul Gentilor se confunda cu intregul drept privat
roman.
II. Dreptul Gentilor cuprinde ansamblul normelod juridice care
reglementeaza relatiile dintre statele antichitatii. Astazi, ar
corespunde dreptului International Public.
III. Dreptul Gentilor se confunda cu Iusnature . Pt ca in conceptia unor
jurisconsulti clasici, ar exista anumite norme de drept privat cu
aplicatiuni universala. Norme care sunt valabile pt toate
popoarele , toti oamenii din toate timpurile. Mai multe de atat, unii
clasici sustineau ca exista norme ale dreptului natural care sunt
valabile pt toate vietuitoarele, pornind de la teoria romana a
dreptului natural in preajma revolutiei burgheze din Franta, Jean
Jacque Roussou a elaborat teoria “contractului social”.
IV. Scurt Istoric (istoria sociala si statala a Romei)
Istoria milenara a Romei poate fi periodizata in 2 mari epoci :
I. Epoca prestatala
II. Epoca statala
Epoca prestatala a durat de la jumatatea sec VIII i.C. pana la jumat sex VI i.C. In
legatura cu istoria foarte veche a Romei trebuie sa retinem ca istoriografia romana, adica
istoria scrisa a romanilor a inceput abea in sec III inainte de Cristos, incat toate
informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare secolului 3 au
parvenit fie prin surse indirecte (izvoare grecesti) fie prin traditie si legenda. De aceea,
toate aceste informatii trebuie privite cu reticenta fiind nesigure. Asadar, potrivit acestor
informatii orasul Roma, sàr fi fondat in anul 753 i.C. de catre 3 triburi denumite
*triburile fondatoare formate din sabini, latini si etrusci*.
Membrii celor 3 triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti
patricieni. Alaturi de patricieni, in epoca prestatala, la Roma traiau si plebeii, care
proveneau in principal dintre autohtoni. Insa conducerea era exercitata numai de catre
patricieni, prin 3 organisme de conducere sociala, fara caracter statal. Este vorba despre
*comitia curiata* despre rege si despre Senat.
Comitia Curiata era structurata in 3 triburi , 30 de curi si 300 de ginti. Si intrucat
fiecare dintre curi dispunea de un vot, aceasta adunare a fost denumita “Comitia Curiata”
sau Adunarea Uriilor. Aceasta adunare adopta toate hotarariile cu privire la viata cetatii.
Regele era ales de Comitia Curiata si exercita atributiuni de ordin religios si militar.
Senatul era un Sfat al batranilor format din sefii gintilor si cuprindea 300 de
membrii.; fata de faptul ca plebeii participau la viata economica a cetatii, dar nu aveau
acces la conducerea ei, intre patricieni si plebei sà declansat un conflict, care sà agravat
si care sà finalizat cu fondarea statului Roman, deoarece pe la jumatatea sec VI, regele
Servius Tulius, in dorinta de a solutiona acel conflict, a initiat 2 reforme prin care a pus
bazele statului roman. Avem in vedere o reforma sociala, si o reforma administrativa, in
virtutea reformei sociale, Servius Tulius a impartit intreaga populatie a Romei in 5
categorii sociale, pe criteriul averii . La randul lor, cele 5 categorii sociale, au fost
impartite in centurii, care erau in acelasi timp si unitati militare, si unitati de vot, caci
fiecare centurie avea un vot. Insa centuriile nu aveau un nr egal de membrii, caci
centuriile din prima categorie numarau cateva zeci de membri, pe cand centuriile din
urmatoarele categorii sociale numarau sute de membrii. Asa a fost posibil ca prima
categorie sociala, desi era minoritara in cetate, sa dispuna de majoritatea centuriilor, adica
de majoritatea voturilor, de vreme ce , prima categorie dispunea de 98 de centurii din
totalul de 193.
De aceea istoricii afirma ca in momentul fondarii sale, statul Roman sà intemeiat
pe un regim politic de aristrocatie sclavagista. Prin ferorma Administrativa, Servius
Tulius a impartit teritoriul Romei in circumscriptii administrativ teritoriale denumite
triburi (la vechii romani, cuvantul trib desemna si o forma de comunitate umana, si o
unitate administrativ teritoriala sau un cartier.). In total, el a creat 4 triburi/cartiere urbane
, si 17 triburi/cartiere rurale. Din acel moment, in cazul Romei, sàu intrunit cele 2 criterii
pe baza carora putem distinge intre societatea prestatala si societatea organizata in stat
(statala). Este vorba despre criteriul stratificarii sociale introdus prin reforma socialasi
despre criteriul teritorial introdus prin reforma administrativa (societatea care cunoaste
stratificarea sociala si impartirea pe circumscriptii administrativ teritoriale este organizata
in stat). In virtutea criteriului teritorial, apartenenta individului la comunitatea umana nu
se mai face in functie de rudenia de sange, cum se facea in epoca prestatala, ci in functie
de teritoriul locuit, in sensul ca, fac parte din aceeiasi comunitate umana toti aceea care
locuiesc pe acelasi teritoriu indiferent daca sunt sau nu rude de sange.
In istoria sa, statul Roman a cunoscut 3 forme distincte de organizare. Regalitatea,
Republica si Imperiul.
Epoca Regalitatii
- a durat de la jum. Sec VI i.C. pana in anul 509 i.C. , cand sà fodnat Republica
Romana.
Epoca Republicii – de la 509 i.C. pana la 27 i.C. cand sà fondat Imperiul
Epoca Imperiului – 27 i.C. pana in anul 565 d.C. la moartea lui Iustinian
- a evoluat in 2 faze – Principatul - Dominatul
Perioada Principatului – din 27 i.C. pana in 284 d.C.

Perioada Dominatului – din 284 d.C pana la 565 d.C.
In Epoca Regalitatii, pe plan social, a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni

si plebei datorita discriminariilor la care erau supusi plebeii pe plan politic, juridic, si pe
plan economic.
Discriminarea pe plan politic decurgea din faptul ca desi plebeii aveau acces la adunarea
centuriilor sau la Conditia Centuriata , ei nu aveau acces si la Comitia Curiata, care a
ramas si pe mai departe inchisa, accesibila doar patricienilor.
Pe plan juridic, inegalitatea decurgea din faptul ca la aceea epoca normele juridice erau
exprimate in forma nescrisa a obiceiurilor, iar obiceiurile juridice nu erau cunoscute de
poporul roman, ci erau tinute in secret, decatre pontifi care erau preotii cultului pagan
roman, si erau alesi nuam idintre patricieni. Daca se declansa un litigiu intre un patrician
si un plebeu, partile in litigiu se adresau pontifilor, pt a afla care este reglementarea
juridica in aceea materie. Pontifii erau suspectati ca dau raspunsuri partinitoare,
favorabile patricienilor.
Pe plan economic, inegalitatea consta in faptul ca pamanturile cucerite de la dusmani

treceau in proprietatea statului cu titlul de Ager Puplicus (pamanturile statului) ,
pamanturi care erau atribuite spre folosinta numai patricienilor.
Pe plan statal, in epoca regalitatii functionau 3 organisme de conducere politica, anume :

Adunariile Poporului, Regele si Senatul.
Adunarile poporului erau in numar de 2.

-Comitia Curiata - Comitia Centuriata
Comitia Curiata exercita atributiuni limitate in domeniile privat si religios, pe cand

Comitia Centuriata exercita cele mai importante atribuitiuni de ordin judiciar si legislativ.
Regele a devenit un veritabil sef de stat si exercita atributiuni de ordin administrativ,

judiciar, si militar.
Senatul sà transformat intrùn organism al statului, insa hotararile sale nu erau
obligatorii pt rege, ci aveau un caracter consultativ.
In epoca Republicii, pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a continuat , insa
ca urmare a concesilor succesive facute de patricieni prin sec III , cele 2 categorii sociale
sàu nivelat si nu mai existau criterii clare de distinctie intre patricieni si plebei, cu atat
mai mult cu cat intre timp stravechile genti incare erau organizati patricienii sàu
dizolvat. Insa, pe fondul dezvoltarii economiei de schimb, au aparut noi categorii sociale.
In primul rand, nobilii si cavalerii.
Nobilii – erau inaltii magistrati, demnitari, ai statului precum si urmasii lor;

- ei militau cu fermitate pt forma de stat Republicana, deoarece toate institutiile
republicii se aflau in mainile lor,
Cavalerii – erau denumiti oameni noi, imbogatiti de pe urma comertului (bancheri,

camatari , negustori s.a.)
- militau pt centralizarea statului, considerand ca numai un stat puternic si
centralizat poate asigura ordinea necesara economiei de schimb
Intre nobili si cavaleri sà declansat un conflict care a degenerat in razboaie civile la
sfarsitul carora , prin victoria cavalerilor, sà instaurat Imperiul sub forma Principatului.
O alta categorie sociala era formata din Proletari. Cuvantul PROLETAR vine de la
[proles = copii] , intrucat proletarii erau oameni saraci, ruinati , ce nu aveau alta avere
decat copiii. Ei veneau la Roma, din intreaga Italie, pt a trai pe seama statului, ca o masa
parazitara, intrucat statul roman, prin institutiile sale, facea distribuiri periodice de
alimente, bani si de vesminte. Insa acei proletari, erau cetateni romani. Aveau drept de
vot, iar voturile lor puteau fi cumparate. De aceea, Caius Iulius Caesar, afirma ca
“datorita masei parazitare a proletarilor, Republica Romana a devenit o forma goala de
continut, si trebuia inlocuita.”
Tot pe plan social, in epoca republicii, sclavia a atins nivelul clasic al dezvoltarii sale in
sensul ca viata economicase intemeia in principal pe munca sclavilor.
*Pe plan statal, in epoca republicii, societatea romana era condusa de 3 organisme
politice :
- Adunariile poporului -Senatul - magistratii
Adunarile Poporului erau in numar de 4. :

- Comitia Curiata -Comitia Centuriata -Concilium Plebis -Comitia Tributa
Comitia Curiata – sà intrunit pana in sec 3, cand, o data cu dizolvarea Gentilor, ea sià
incetat activitatea
Comitia Centuriata – a fost reorganizata, si a exercitat cele mai importante atributiuni de
ordin legislativ
Concilium Plebis – era adunarea plebeilor, care initial adopta hotarari obligatorii numai
pt plebei, denumite [plebiscite]
- mai tarziu, acele hotarari au devenit obligatorii si pt patricieni; din acel
moment , patricienii au inceput sa participe si ei la lucrarile Adunarii
Plebeilor, pt a`si apara interesele. Din acel mom, Concilium Plebis sà
transformat in Comitia Tributa, o adunare la lucrariile careia participa intregul
popor roman, organizat pe triburi sau cartiere; intrucat in aceasta epoca,
numarul cartierelor a crescut pana la 35, in aceasta Adunare se expirmau 35
de voturi
Senatul – a devenit in Epoca Republicii factorul de echilibru in stat.

- adminstra tezaurul public (statului) , provinciile,
- coordona politica externa a statului roman
- supraveghea respectarea traditiilor si moravurilor poporului roman
- in sens formal, nu avea atributii de legiferare
- horarile sale nu aveau putere de lege / nu erau obligatorii
- (totusi ) influenta procesul legiferarii prin faptul ca legiile votate de popor
intrau in vigoare numai daca erau ratificate de Senat
Magistratii – erau inalti demnitari ai statului care exercitau atributiuni administrative,

judiciare si militare
- erau alesi de Adunariile Poporului, de regula pe termen de 1 an, si nu erau
retribuiti pt activitatea lor
- magistraturiile erau colegiale, in sensul ca aceleais atributii erau exercitate de
regula, de cel putin 2 magistrati.
- Magistraturile republicane erau elegibile, anuale, onorifice si colegiale
- Ele nu erau organizate ierarhi, in sensul ca nu se subordonau unele fata de
altele; dimpotriva, prin competentele lor, magistratii se controlau reciproc; cu
toate acestea, unii magistrati erau investiti cu Imperium, iar altii cu Potestas
Imperium – inseamna drept de comanda

- desemneaza posibilitatea magistratiilor de a convoca poporul roman in
Adunari si de a comanda legiunile
- de Imperium se bucurau consulii, preatorii, si dictatorii;
Potestas – desemneaza dreptul de a administra

- de Potestas se bucurau tribunii plebei, cenzorii, cvestorii si edilii;
Magistraturile republicane nu au aparut concomitent; ci intrò anumita succesiune. Astfel,
in anul 509, dupa alungarea ultimului rege, poporul roman a ales 2 consuli care au preluat
toate atributiunile laice ale fostilor regi, incat aparent, consulii aveau puteri nelimitate,
dar in realitate, dupa expirarea magistraturii (1an) ei deveneau simplii particulari, si
puteau fi judecati de popor pt eventualele abuzuri comise.
In anul 494, sà creat Tribunatul. Plebeii au dobandit dreptul de a`si alege 5 tribuni. Acei
tribuni erau investiti ci IUS INTERCESIONIS sau dreptul de VETO, in baza caruia
puteau anula orice act juridic de natura sa lezeze interesele plebeilor.
In anul 443 (probabil) , sà creat Cenzura. Cenzorii erau alesi din 5 in 5 ani, nu anual, pt
ca atributia lor cea mai importanta era efectuare Recensamantului persoanelor si
bunurilor in vederea stabilrii impozitelor. Recensamant care, se facea din 5 in 5 ani. Dura
cam 18 luni. Totodata, cenzorii supravegheau impreuna cu Senatul, respectarea traditilor
si moravurilor, iar ulterior , au preluat de la consuli, dreptul de ai numi si de ai revoca pe
senatori.
In anul 367, a aparut Preatora. Preatorii au juact un rol f important in formarea si evolutia
dreptului privat roman intrucat ei exercitau cele mai importante atributiuni de ordin
judiciar , intrucat ei organizau judecarea proceselor private. Ocazie cu care, daca se
convingeau ca pretentiile reclamantului sunt legitime, ii dadea posibilitatea acelui
relcamant sa isi valorifice pretentiile pe cale judiciara, adica prin proces, ceea ce echivala
cu sanctionarea unor noi drepturi subiective, si cu extinderea sferei de reglementarea
juridica, pe cale procedurala. Initial, preatorii organizau judecarea proceselor, dintre
cetatenii romani, si se numeau preatori urbani, iar incepand din anul 242, au aparut si
preatorii perigrini , care organizau judecarea proceselor dintre cetateni si perigrini.
Cvestorii organizau strangerea impozitelor statului , si administrau arhivele statului;

Edilii asigurau ordinea publica, aprovizionarea Romei, si organizau judecarea proveselor,
declansate in legatura cu actele juridice incheiate in targuri.
Dictatura a fost o magistratura cu caracter exceptional, deoarece in mom de mare

primejdie pt stat, romanii suspendau toate magistraturile si alegeau un dictator pe termen
de 6 luni, care exercita intreaga putere, iar daca pericolul nu era inlaturat, dictatorul putea
fi reales.
Catre sfarsitul Republicii, in conditiile razboaielor civile, C.I.Caesar a incercat sa

introduca fatis despotia de tip oriental dupa modelul egiptean, dar tentativa sa a esuat. A
fost asasinat in Senat. De aceea, nepotul sau Octavian, a initiat mai multe reforme prin
care a creat aparenta ca vechile magistraturi republicane continua sa funtioneze, dar in
fapt, Octavian a concetnrat intreaga putere politica in mainile sale. In acest scop, el a
determiant Senatul sa il aleaga Consul si Tribun pe viata. Totodata, el a fost proclamat
Princeps sau [primul dintre egali ] , si totodata a fost proclamat Imperator Caesar
Augustus.
Imperator – inseaman Comandant Glorios al legiunilor romane

Caesar – urmas demn al lui C.I.Caesar
Augustus – inseamna sfant sau demn de a fi venerat
Forma de stat pe care a creatò Octavian a fost denumita Principat, si a durat din 27 i.C.
pana in 284 d.C.
In epoca Principatului, pe plan social, sà adancit si mai mult prapastia dintre cei bogati si
cei saraci; in documntele vremii, cei bogati erau denumiti [homestiores] , adica ‘cei mai
onorabili’, iar saracii erau denumiti [humiliores] , sau ‘cei mai umili’. Totodata, a inceput
sa se manifeste primele semne ale decaderii sistemului sclavagist, intrucat munca
sclavilor devenise nerentabila. In aceste conditii, a aparut o noua categorie sociale,
denumita [Coloni]. Initial, ei erau mici arendasi care luau in arenda anumite suprafete de
pamant in schimbul unor sume de bani. Si intrucat obligatiile acestor arendasi erau
stabiliteprin contract sau pe baze contractuale, ei au fost denumiti coloni voluntari.
Incepand cu jumatatea sec II, in vremea lui Marc Aurelius , au aparut si coloni siliti,
deoarece unii prizonieri de razboi nu mai erau transformati in sclavi, ci in coloni. Si pt ca
deveneua coloni fara voia lor, au fost denumiti coloni siliti.
Incepand cu sec III, au aparut colonii servi, care erau legati de pamant si puteau fi vanduti
odata cu mosia.
Pe plan statal, in epoca Principatului, societatea romana, era condusa de 3 factori:

- Principele - Senatul - Magistratii
Principele : - era in sens formal un magistrat, alaturi de ceilalti, dar in fapt, prin atributiile
care ii reveneau, el putea conduce statul ca un autocrat.
Senatul Romei : - sià sporit atributiile, in sensul ca hotararile sale, denumite

[senatusconsulte] au dobandit putere de lege, adica obligatorii; dar in realitate, Senatul
era o simpla anexa a politicii Imperiale;
Vechile magistraturi republicane au continuat sa functioneze, dar atributiile lor au fost

restranse tot mai mult, si in paralel au aparut noi magistraturi subordanate nemijlocit
Principelui.
EX : Prefectus Urbis – seful politiei Romei
Prefectus Preatorio – seful garzilor Imperiale – indeplinea atributiile unui premier
intrucat el coordona intreaga adminsitratie a statului
Dupa anul 284, vremea imparatului Diocletian, sà instaurat Dominatul. Epoca
Dominatului se caracterizeaza prin decaderea generala a societatii romane. Noile conditii,
marii proprietari funciari denumiti [potentiores] sau ‘cei mai puternici’, exercitau pe
domeniile lor o parte din functiile statului , caci aveau armate proprii, aveau un aparat
administrativ propriu, si judecau procesele pe domeniile lor. Totodata, populatia a fost
impartita in categorii sociale inchise si ereditare, denumite caste sau caste sociale,
organizate pe criterii profesionale, religioase, si pe criterii etnice.
Sclavia a ajuns in ultimul stadiu al decaderii, iar rolul sclavilor in viata economica
a fost preluat de colonii servi.
Pe plan statal, Imparatul a fost proclamat Dominus et Deux [Stapan si Zeu] , iar
dupa edictul de la milano din anul 313, stapan si Dumnezeu. In fapt insa, statul era
condus de un consiliu restrans denumit Consistorium Principis in subordinea caruia se
afla un urias aparat administrativ, militarizat si birocratizat.
Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor municipale iar vechile magistraturi

au devenit simple functii decorative. Pe planul structurii de stat, dupa anul 395, statul
roman a fost impartit definitiv in Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Roman de Apus.
Imperiul Roman de Apus, a supravietuit pana in anul 476, iar Imperiul Roman de
Rasarit pana in anul 565, cand sà bizantinizat, adica sà transformat in Imperiul Bizantin.
Inseamna ca pe plan economic, relatile de tip sclavagist au fost inlocuite cu relatii de tip
feudal, iar pe plan cultural, limba latina a fost inlocuita cu limba greaca.
In stransa impletire cu istoria statului roman sà desfasurat si istoria dreptului

roman, care poate fi periodizata in 3 mari Epoci :
1. Epoca Veche
2. Epoca Clasica
3. Epoca Post-Clasica
Epoca Veche – a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea Principatului, adica
de la jumatatea sec VI`lea i.C pana in anul 27 i.C. ; ceea ce insemana ca pe plan statal,
Epocii Vechi ii corespund Regalitatea si Republica.
Epoca Clasica – a durat din anul 27 i.C. pana in anul 284 d.C., iar acestei epoci , pe plan
statal, ii corespunde Principatul.
Epoca Post- Clasica – a durat din 284 d.C. pana in 565, si ii corespunde Dominatul.
Aceasta periodizare prezinta un caracater artificial, are caracter didactic, este o

periodizare facuta pt scoala, deoarece institutile juridice romane nu pot fi integrate
mecanic in una din cele 3 epoci.
In realitate, cele mai multe institutii juridice romane au aparut in Epoca Veche, au
ajus la apogeu in Epoca Clasica, si au decazut in Epoca Post-Clasica. De aceea , in
expunerea materiei , vom pune accentul pe fizionomia institutiilor juridice romane din
Epoca Clasica.
PARTEA I
Izvoarele dreptului privat roman
In literatura juridica, notiunea de izvor al dreptului este utilizata cu 3 sensuri :
1. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de existenta care

determina un anumit tip de reglementare juridica. Toate aceste conditii sunt
denumite izvoare de drept in sens material.
2. Izvoarele dreptului desemneaza documentele pe baza carora putem reconstitui
fizionomia unor institutii juridice; toate aceste doc sunt denumite surse sau
izvoare de cunoastere a dreptului.
3. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor prin intermediul carora
normele sociale sunt transformate in norme juridice si devin obligatorii. Toate
aceste procedee sunt denumite izvoare de drept in sens formal sau forme de
exprimare a dreptului .
In epoca veche, normele dretpului privat roman au fost exprimate prin

obiceiuri, prin legi, prin edictele magistratilor si prin jurisprudenta. Cel mai vechi
izvor al dreptului privat roman, este obiceiul, pe care romanii il denumeau [nos
maiorum] = obiceiul mostenit din batrani, precum si [ius non scriptum] = dreptul
nescris.
Obiceiurile se formeaza prin repetarea anumitor comportari. In epoca
prestatala, obiceiurile nu aveau caracter juridic, fiind nejuridice intrucat, nu exista
Statul, care sa le impuna prin forta sa de cosntrangere, dar in procesul de tranzitie,
de trecere catre societatea organizata politiceste, anumite obiceiuri, acelea care
erau convenabile celor ce detineau puterea in stat au fost sanctionate juridiceste,
iar sanctionarea juridica a obiceiurilor se realizeaza in practica instantelor
judecatoresti, caci repetarea aceleiasi hotarari judecatoresti in toate cazurile
similare duce la formarea unui obicei juridic.
Pana in sec V, obiceiul a fost unicul izvor al dreptului privat roman, iar
obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De
aceea plebeii, au cerut in mod repetat ca obiceiurile sa fie codificate/sistematizate
si afisate in forum, pt ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept.
Asta sà intamplat in anul 451 i.C.
Cu timpul, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, in conditiile

revolutiei economice, functiile obiceiurilor au fost preluate de alte izvoare ale
dreptului, mult mai evoluate precum legea, edictele magistratilor sau
jurisprudenta.
Cu toate acestea, obiceiul a continuat sa fie izvor de drept si in Epoca
Clasica, dovada ca, potrivit marelui jurisconsult Salviul Iulianus care a trait in
vremea lui Hadrian, obiceiul exprima vointa intregului popor roman si
indeplineste atat o functie creatoare, cat si o functie abrogatoare.
In Epoca Post-Clasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane,
obiceiul si-a redobandit importanta de odinioara, imbogatindu`se cu elemente ale
obiceiurilor din provincii, intrucat romanii tolerau obiceiurilor popoarelor din
provincii, daca nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului
roman. Tot in Epoca Veche, normele dreptului privat roman, au fost exprimate si
prin lege [lex – legis]
Cuvantul LEX inseamna conventie.
Atunci cand Conventia se incheia intre 2 persoane fizice, cuvnatul lex era
utilizat cu intelesul de contract. Atunci cand conventia se incheia intre magistrat si
popor, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de lege, ca izvor formal de drept. Caci,
intr-adevar, adoptarea legii romane presupunea o conventie incheiata intre
magistrat si popor. In cadrul acestei proceduri, unul dintre magistrati prezenta
proiectul de lege printrùn edict in fata poporului constituit in una dintre Adunari.
Dupa ce poporul lua act de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut
timp de 24 de zile in Adunari Ad-Hoc. Dupa expirarea termenului, poporul era
convocat din nou pt a se pronunta. -> daca era de acord cu textul acelui proiect,
poporul pronunta cuvintele [Uti Rogas] , iar daca nu erau de acord se pronunta
[Anticvo] = Lucrurile sa raman ca inainte.
Prin urmare, poporul nu putea aduce amendeamente la proiectul de lege,
adica nu putea produce modificari, fie accepta lege in bloc, fie o respingea in bloc
(in intregime).
Daca legea era votata de popor urma sa fie inaintata Senatului, in vederea
ratificarii, iar daca Senatul ratifica legea, ea intra in vigoare.
Legile romane aveau o structura formata din 3 parti.

1) Prescriptio [cuvinte scrise in frunte]
2) rogatio
3) sanctio
In prescriptio, se mentionau numele magistratului de care era propus, de

asemenea, adumarea care a votat legea, locul si data votarii, precum si ordinea in
care unitatiile de vot siàu expriamt vointa.
In rogatio, erau dispuse reglementarile legii, iar daca erau mai multe
dispozitii, ele erau sistematizate in capitole si in paragrafe.
In sanctio se mentiona ce consecinte vor decurge, in ipoteza incalcarii
dispozitiilor din rogatio.
Cea mai veche si totodata, cea mai importanta lege romana, este Legea
celor XII table sau [Lex XII Tabularum]. Aceasta lege a fost adoptata pe fondul
conflictului dintre patricieni si plebei, caci, plebeii au cerut cu insistenta ca
obiceiurile juridice sa fie codificate si publicate in forum.
Fata de aceasta cerere, in anul 451 i.C sà fomat o comisie din 10 barbati
denumiti Decenviri Legibus Scribundis sau Cei 10 Barbati Care Sa Scrie Dreptul.
Comisia a sistematizat obiceiurile si leà afisat pe 10 table de lemn in acelasi an.
Dar plebeii au afirmat ca acea codificare nu este completa. De aceea, dupa 2 ani,
in 449 i.C. sà foarmat o noua comisie, din 5 patricieni si 5 plebei, care a elaborat
o codificare completa a obiceiurilor si leà publicat in forum pe 12 table de bronz.
Aceasta lege mai este denumita si Codul Decenviral sau Codul

Decenvirilor, deoarece cuprindea intregul drept public si privat de la aceea epoca,
iar in domeniul privat, cele mai importante dispozitii se refereau la organizarea
familiei, la proprietatea privata si la materia succesiunilor.
Multa vreme sà afirmat in mod gresit ca aceasta lege nu ar fi originala, si
ca , ar fi fost imprumutata de la greci. In realitate, ea este profund originala, caci
oglindeste in mod fidel, modul de viata al romanilor din sec 5, precum si
psihologia lor, mentalitatea lor. Pe de alta parte, sàu facut studii comparative
intre legea celor 12 Table , si legiile lui Solon (cel mai mare ... atenian) si sà
constata ca exista nuami 3 elemente comune.
Cele 12 table de bronz, nu sàu pastrat, fiind distruse de gali, cu ocazia
incendierii Romei. Probabil, in anul 387, iar dupa alungarea galiilor, romanii nu
au reprodus textul legii, si nici nu era nevoie, intrucat acel text se fixase definitiv
in constiinta si in memoria poporului roman.
In acest sens, Cicero (cel mai mare avocat al Antichitatii) spunea ca, copiii
erau obligati la scoala sa invete pe de rost Legea celor 12 table, iar invatarea pe de
rost a legii celor 12 table era [carmen necesarium] = lectie obligatorie fara de care
nu se putea trece clasa. De aceea, in Epoca Moderna, sà pus problema
reconstitutirii Legii. Care sà facut pe baza textelor istorice si literare, si mai ales
pe baza lucrarilor jurisconsultilor care au comentat textele legii celor 12 table.
In Epoca Veche, inainte de Cicero, cei mai buni comentatori ai legii au

fost Acilius Sapiens si Sextus Elius Petus Catus. Se pare ca, cea mai buna
reconstituire ii apartine lui Paul Frederich Girard, care a publciat aceasta
reconstituire in Colectia sa.
In sens formal, aceasta lege a fost in vigoare 11 secole, pt ca romanii nu au
admis niciodata ideea de aborgare a legilor, ei considerand ca legiile provin de la
zei, .... . Pe de alta parte, spre sfarsitul Republicii, dispozitiile legii au devenit
anatronice/inaplicabile. De aceea Cicero spune ca, in sec I i.C, in practica
instantelor judecatoresti, locul legii celor 12 table fusese luat de Edictul
Praetorelui. Caci, in Epoca Veche, normele dreptului privat roman, au fost
exprimate si prin Edictele Magistratilor, intrucat magistratii se bucurau de IUS
EDICENDI = Dreptul de a publica/afisa un Edict la intrarea in functie, prin care
aratau cum isi vor exercita atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza. Unele
edicte erau valabile pe termen de 1 an, si se numeau EDICTA PERPETUA.
Alaturi de aceste edicte, mai existau si altele, mai putin importante, care se
dadeau ocazional, si erau valabile cateva zile, fiind numite EDICTA
REPENTINA.
Dintre toate edictele magistratiilor, de departe cel mai important este

Editul Praetorelui, intrucat praetorul exercita cele mai importante atributiuni de
ordin judiciar, cu ocazia organizarii judecarii proceselor.
Prin edictele lor, praetorii puneau la dispozitia partilor cele mai potrivite,
cele mai adecvate mijloace procedurale, pt a`si valorifica pretentiile legitime, ori
de cate ori vechile legi nu cuprindeau dispozitii corespunzatoare. Pe aceasta cale,
ei au reusit sa ii influenteze evolutia dreptului civil, care era cuprinsa in legi,
imprimanduì o noua finalitate. Totodata, ei au creat institutii juridice noi, care,
spre srarsitul republicii sàu constituit intrò ramura distincta de drept, denumita
dreptul preatorian. In sens formal, edictul preatorului era valabil pe termen de 1
an. Dar in fapt, anumite dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau
preluate si de preatorii urmatori astfel incat , prin preluari succesive , ele se fixau
definitiv in corpul edictului. De aceea Cicero spunea ca pe vremea lui, edictul
preatorului era format din 2 parti :
1) Edictum Vetus = Edictul Vechi

2) Edictum Novum = E. Nou
Edictul Vetus erau cuprinse acele dispozitii care treceau de la un preator la

altul, iar in Edictum Novum, erau cuprinse noile dispozitii introduse de fiecare
preator in parte. Activitaea creatoare a preatorului a ajuns la apogeu pe vremea lui
Cicero, dar in Epoca Clasica, Imparatul Hadrian ià ordonat marelui jurisconsult
Salvius Iulianus sa codifice edictul preatorului si sa ii dea o forma definitiva,
forma de la care preatorii urmatori nu se mai puteau abate. Din acel moment,
activitatea creatoare a preatorului a incetat. Iar edictul codificat de Salvius
Iulianus a fost denumit Edictum Perpetuum, ca si cel valabil pe un an.
Edictul codificat sà pierdut, fiind distrus, de aceea in Epoca Moderna, sà
pus problema reconstituirii sale. Reconstituire care sà facut pe baza lucrarilor
jurisconsultilor care au comentat EDICTUM PERPETUUM.
Cea mai valoroasa reconstituire ii apartine romanistului german Otto
Lenel, care a publciat o lucrare celebra intitulata tot Edictum Perpetuum.
Potrivit acelei reconstituiri, edictum perpetuum cupridnea 4 parti :

1) Despre organizarea proceselor
2) Mijloace procedurale de drept civil
3) Mijloace procedurale de drept preatorian
4) Despre executarea sentintei.
Tot in Epoca Veche, normele dreptului privat roman siàu gasit expresia si in
jurisprudenta, iar jurisprudenta sau iurisprudentia, este stiinta dreptului roman
creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi.
Jurisprudenta a jucat un rol foarte important in evolutia dreptului privat

roman. Devreme ce multe din vechile dispozitii ale legiilor devenisera
inaplicabile. In acele conditii, printrò subtila interpretare stiintifica, jurisconsultii
au identificat in vechile legi procedeele juridice necesare in vederea
solutionariinoilor cazuri ivite in practica istantelor judecatoresti, de aceea se
afirma ca, praetorii au influentat evolutia dreptului civil, prin utilizarea unor
mijloace procedurale, iar jurisconsultii prin activitatea de cercetare stiintifica.
Jurisconsultii romani nu erau juristi in sensul tehnic al cuvantului, caci nu

erau functionari publici, si nu erau remunerati pt activitatea lor de cercetar.
Dimpotriva, ei desfasurau activitatea de cercetare stiintifica din proprie initiativa
si pe cont propriu, insa activitatea lor era atat de apreciata, incat Cicero spunea :
DOMUS IURISCONSULTI TOTIUM ORACULUM CIVITATIS.
Oracolul jurisconsultutlui este oracolul intregii cetati. Insa la origine,
jurisprudenta a avut un caracter sacral, sau religios, intrucat, la aceea epoca,
fiecarui tip de proces ii corespundeau anumite formule solemne, iar gresita
pronuntare a formulelor solemne atragea dupa sine pierderea procesului, ori acele
formule solemne erau cunoscute numai de catre pontifi, dupa cum numai pontifii
cunosteau zilele faste, adica zilele in care se puteau organiza procese. Iata de ce,
numai pontifii erau in masura sa desfasoare o activitate de cercetare in domeniul
dreptului.
In anul 301 i.C. un liber (sclav dezrobit) pe nume Gneus Flavius a afisat in
forum si formulele solemne ale proceselor, si zilele faste. Din acel moment,
jurisprundeta a devenit laica, in sensul ca orice persoana se putea dedica activitatii
de cercetare stiintifica in domeniul dreptului. Cu toate acestea, vreme de
aproximativ 2 secole, jurisprudenta a avut un caracter empiric, adica un caracter
de speta, in sensul ca, jurisconsultii nu se preocupau de formularea unor principii
juridice sau de sistematizarea materiei, ci se margineau sa ofere consultatii cu
privire la solutionarea anumitor cazuri.
Spre sfarsitul Republicii, jurisprundenta a dobandit caracter stiintific,
dovada ca profesorul lui Cicero, marele jurisconsult Cvitus Mucius Scevola a
elaborat un celebru tratat de drept civil, in cadrul caruia materia era sistematizata
pe baza unor principii juridice. Cu toate ca, jurisconsultii din epoca veche ca si cei
de mai tarziu, nu erau practicieni, totusi activitatea lor a avut unele implicatii
practice, exprimata in cuvintele RESPONDERE, CAVERE si AGERE.
Cuvantul RESPONDERE desemneaza consultatiunile oferite in cele mai

diverse probleme de drept
Cuvantul CAVERE desemneaza consultatiunile oferite de jurisconsulti in
legatura cu forma actelor juridice .
Cuvantul AGERE desemneaza consultatiunile oferite judecatorilor in
legatura cu solutionarea unor procese.
In Epoca Clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu, caci in aceasta epoca sàu
afirmat cei mai mairi jurisconsulti romani, au fost elaborate cele mai valoroase
lucrari si sàu creat conceptele, principiile si institutiile juridice care se aplica si
astazi cu deplin succes.
De altfel, inca din vremea lui Octavian Augustus, sàu creat 2 scoli de
drept: Scoala Sabiniana si Scoala Proculiana.
Scoala Sabiniana avea o orientare conservatoare, traditionala, caci promova

solutiile legii celor 12 table;
Scoala Proculiana avea o vedere inovatoare intrucat urma linia de gandire a
edictului praetorului.
Dupa jumatatea sec I d.C. , sà afirmat in mod deosebit jurisconsultutl

Caius Casius Longinus , care a fost atat de apreciat, incat la un moment dat,
Scoala Sabiniana a fost denumita Scoala Casiana. In vremea lui Hadrian, sà
remarcat Salvius Iulianus care a codificat Edictul Praetorului. Dupa Hadrian, pe
vremea lui Antonim Piul, sà afirmat jurisconsultul Pomponius care a scris O
Istorie A Jurisprundetei Romane denimta Liber Singularis.(Carte intrun singur
volum)
Sà afirmat jurisconsultul Gaius. Gaius este o adevarata enigma a dreptului

roman, deoarece nici unul din presupusii sai contemporani nu il mentioneaza. Pt a
constata ca dupa secole, lucrarile lui Gaius se bucurau de o mare faima. Cu privire
la Gaius, sàu scris in epoca moderna cele mai multe lucrari, si nu pt ca Gaius ar fi
fost foarte original, ci pt ca una dintre lucrarile sale denumita Institutiones, pe cale
directa, printrùn manuscris palimsesc.
Palimsescul este un papyrus de pe care sà sters textul initial. In cazul

nostru, prin secolul VI, un calugar a sters textul institutelor lui Gaius, si in locul
lui a scris un il religios. Iar dupa sute si sute de ani, cercetand biblioteca
episcocpala de la Verona, profesorul german Nibur, a descoperit acest manuscris.
El sià dat seama ca este vorba despre un palimsest si a aplicat reactivi chimici pt
a descifra textul initial, si spre marea lui satisfactie a constatat ca a descoperit
Institutele lui Gaius.
Aceste institute sunt un manula de scoala. Un manual adresat studentilor
in drept, iar pe baza acelui manual au putut fi reconstituite institutiile dreptului
privat roman, din epoca veche si de la inceputul Epocii Clasice.
Cei mai mari jurisconsulti ai Romei, au trait a sf sec II si la incep sec III
d.C. Este vorba despre Emilius Papinianus sau Papinian despre Iulius Paulus si
depsre Ulpius Domitius.
Papinian a fost considerat si de contemporanii sai si de posteritate , cel mai

mare jurisconsult al Romei. De altfel, el a fost supranumit Primus Omneum sau
Princeps Jurisconsultorum , adica primul dintre jurisconsulti , deoarece prin
lucrariile sale a oferit solutii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare.
Paul si Ulpian au fost elevii sai. Paul a fost foarte original/valoros , dar avea un
stil ermetic, pe cand Ulpian, contemporanul si rivalul sau, nu era atat de original,
dar avea un stil foarte clar/accesibil, avand talent didactic. De aceea, o treime din
Digestele lui Justinian este formata din fragmente care au fost extrase din lucrarile
lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult care a depus o activitate creatoare in Epoca Clasica, a

fost Herenius Modestinus.
CURS 6 LIPSA
Formula cuprinde pe langa partiile principale, si 2 parti accesorii, care sunt

denumite prescriptiuni sau prescriptiones, si exceptiuni sau exceptiones.
Prescriptiunile sunt anumite precizari facute in fruntea formulei fie in

favaorea reclamantului fie in favoarea paratului. Precizariile facute in favaorea
reclamantului erau denumite [prescriptiones pro actore], intrucat reclamantul
era denumit actor, iar precizariile in favoarea paratului erau denumite
[prescriptiones pro reo], intrucat paratul era denumit reus.
Exceptiunile sunt mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile

reclamantului, dar invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele prezente.
Spre exemplu, paratul nu neaga ca a primit po suma de bani de la reclamant dar
afirma ca ulterior a platit, sau ca a fost iertat de datorie.
Pt ca exceptiunea sa poata fi invocata in fata judecatorului, ea trebuia sa figureze
in formula. Era introdusa in formula, numai la cererea expresa a paratului,
formulata in fata magistratului, caci asa cum spunea Gaius, judecatorul este
sclavul formulei, in sensul ca el trebuie sa judece procesul in stricta conformitate
cu indicatiile pe care leà primit prin formula, incat daca exceptiunea nu figura in
formula, nu putea fi luata in considerare.
O alta inovatie care sà introdus in procedura formulara este in legatura cu

sensul conceptului de litis contestatio. In procedura legislatiunilor, prin [litis
contestatio] se inte;legea luarea de martori care sa constate vointa partilor, a
reclamantului si a paratului, de a se prezenta in fata judecatorului. Pe cand, in
procedura ‘formulara, prin litis contestatio se intelege dictarea formulei de catre
reclamant paratului, sau emiterea unei copii de pe formul, de catre reclamant
paratului, a.i. in faza a 2a , paratul sa stie cum sa se apere.
In procedura formulara, [litis contestatio] prezinta o importanta deosebita,

deoarece prin valorificarea efectelor sale, praetorii si jurisconsultii au creat noi
institutii juridice, mai ales in materia obligatiilor. Caci, [litis contestatio] produce
3 efecte :
- efectul extinctiv
- efectul creator
- efectul reglator (fixator)
In virtutea efectului extinctiv, dreptul initial al reclamantului, adica drpetul

pe care relcmanatul là dedus in justitie se stingea. Spre ex. daca reclamantul
afirma ca este proprietarul unui teren, in mom lui [L. C.] , dreptul lui de
proprietate se stingea. Dar, in virtutea efectului creator, locul dreptului initial
care sà stins se nastea un drept nou, care il denumim dreptul nou creat, drept
care purta in mod invariabil asupra unei sume de bani. Asadar, oride cate ori
castiga procesul, reclamantul primea o suma de bani, indiferent de obicetul
pretentilor sale, de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca in procedura
formulara sentitna de condamnare prezinta un caracter pecuniar (banesc).
In virtutea efectului reglator, in mom lui [Litis Contestatio] se stabileau definitiv

atat elem reale cat si cele personale ale procesului.
Prin elem reale ale procesului, intelegem pretentiile formulate de reclamant in fata
magistratului, ori in virtutea efectului fixator, in fata judecatorului, reclamantul trebuia sa
formuleze aceleasi pretentii, caci, daca formula alte pretentii, judecatorul nu le putea lua
in considerare.
Prin elem persoanle ale procesului, intelegem identitatea judecatorului, si identitatea
partilor, prin urmare, in faza a 2a procesul trebuia sa se desfasoare in fata acelui judecator
care era mentionat in fruntea formulei, si trebuia sa se desfasoare intre acele parti care
erau mentionate in formula.
Pe de alta parte, in procedura formulara sà schimbat si sensul conceptului de actiune in
justitie, caci asa cum spuneam, in vhechea procedura, actiunile in justitie denumite
legizatiune au fost create intrùn numar determinat, si se aplicau numai la cazuri
determinate, adica nu aveau o aplicatiune generala, pe cand in procedura formulara,
actiunea in justitie a devenit mijlocul procedural prin care se putea valorifica pe cale
judiciara sau prin proces orice pretentie legitima, deoarece in noua procedura ori de cate
ori magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime, remitea acelui
reclamant o formula, iar remiterea formulei de catre magistrat reclamantului ecvhivala cu
acordarea actiunii in justitie. Si totodata, cu posibilitatea reclamantului de a`si valorifica
pretentiile prin proces. De aceea, jurisconsultii spuneau ca in noua procedura, actiunea
are aplicatiune universala.
Actiunile se clasificau dupa diverse criterii :
- cea mai veche este clasificarea in actiuni [in rem] si actiuni [in personam]
adica, actiuni reale si actiuni personale.
Prin actiunile reale, erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiunile personale
erau sanctionate drepturile personale sau de creanta. Intrucat fizionomia celor 2 drepturi
patrimoniale este diferita, si formulele celor 2 actiuni vor avea redactari diferite, astfel
dreptul real se naste din raportul juridic stabilit intre o persoana determinata si toti ceilalti
membrii ai societatii, ceea ce inseamna ca, drepturile reale sunt opozabile [erga omnes],
adica sunt opozabile fata de toti. In sensul ca toti membrii societatii trebuie sa respecte
exercitarea drepturilor reale, iar acela care il impiedica pe titularul unui drept real sa isi
exercite dreptul, va fi chemat in justitie. Spre exemplu, acela care incalca dreptul de
proprietate, va fi chemat in justitie de catre proprietar. De aceea, [in intetio] a formulii
reale, se va mentiona numai numele reclamantului, nu se va mentiona si numele
paratului, deoarece parat poate fi oricine. Pe cand, drpetul personal sau de creanta
izvoraste din raportul juridic stabilit intre 2 persoane determinate care sunt denumite
creditor si debitor, a.i. drepturile personale sau de creanta nu sunt opozabile fata de toti,
ci numai fata de debitor, in sensul ca titularul dreptului de creanta poate cere plata numai
de la debitor, care este o persoana determinata, de aceea [in intentio] a formulei actiunii
personale se vor mentiona si numele reclamantului, si numele paratului, de vreme ce
parat poate fi numai debitorul, care este o persoana determinata.
Actiunile se mai clasifica in

-civile
-praetoriene sau honorare
Actiunile civile, nu erau originale. Nu erau create de praetor, ci aveau un model in

legisanctiuni. Actiunea in revendicare prin care era sanctionata proprietatea civila in
procedura formulara, avea un model in legisactiunea denumita [sacramentum in rem].
Actiuniile praetorinene nu aveau un model, ci erau create de praetor, si se
clasificau la randul lor in 3 categorii :
- actiuni [in factum]
- actiuni [fictici]
- actiuni cu formula cu transpozitiune
In cazul actiunilor [in factum] , praetorul descria in formula toate faptele care au
dus la declansarea litigiului a.i. judecatorul sa stie cum sa solutioneze acel proces
In cazul actiunilor [fictici] , praetorul intruducea in formula o fictiune cu scopul
de a extinde sfera de aplicare a unei actiuni. Ex Actiunea in revendicare, este o actiune
civila si ca atare, ea putea fi intentata numai de cetatenii romani. Daca insa , praetorul
introducea in formula actiunii in revendicare fictiunea, ca un strain (peregrin) este
cetatean roman, atunci actiunea in revendicare putea fi intentata si de acel strain.
Formula cu transpozitiune are o redactare care se abate de la regula generala
intrucat potrivit regulii generale, si [in intentio] si [in condemantio] figurau aceleasi nume
. Pe cand , la formula cu transpozitiune, in mod exceptional, in [intentio] figureaza un
nume iar in [condemantio] alt nume. Ex prin formula cu trnaspozitiune se putea realiza
pe cale indirecta , reprezentarea in justitie, caci reprezentarea in justitie nu era admisa de
catre romani, dar ea reprezenta o necesitate practica, iar reprezentarea in justitie este
sistemul conform caruia o persoana denumita reprezentant participa la proces din
imputernicirea altei persoane denumita reprezentat. In acest scop, in [intentio] a formulei
era mentionat numele reprezentatului deoarece reprezentatul era titularul dreptului dedus
in justitie, iar in [condemnatio] era mentionat numele reprezentantului , deoarece
reprezentantul participa la dezbaterile procesului si urma sa suporte efectele sentintei.
Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a 2°a, judecatorul verifica daca cel mentionat
in [intentio] adica reprezentatul , este titularul dreptului dedus in justitie, si daca se
convingea ca este ii dadea castig de cauza reprezentantului, intrucat el participa la proces,
si suferea efectele sentintei.
Actiuni :
- directe
- utile
Actiunile directe erau cele create pt anumite cazuri determinate, iar actiunile utile
erau cele extinse de la cazuri pt care au fost create la cazuri similare. Prin urmare
actiunile [fictici] sunt utile;
Actiuni :
-private
-populare
Actiunile private puteau fi intentate numai de titularul dreptului, care este o

persoana determinata, pe cand actiunile populare puteau fi intentate de oricine, intrucat
prin intermediul acelor actiuni erau protejate interese generale ale societatii.
Actiuni :
- penale
- persecutorii
In cazul actiunilor penale, paratul era condamanat la o amneda baneasca, iar in

cazul actiunilor persecutorii era condamant dupa caz, fie la restituirea lucrului, fie la
repararea prejudiciului cauzat.
Actiuni:
- de drept strict
- de buna credinta
Clasificare intemeiata pe criteriul INTERPRETARII ACTULUI JURIDIC din care

izvorasc pretentiile reclamantului.
La actiunile de drept strcit, actul juridic din care izvorau pretentiile reclamantului,
era intepretat ad-literam, ceea ce presupune ca judecatorul nu lua in considerare intentia
partilor, pe cand la actiunile de buna credinta, judecatorul interpreta actul juridic din care
izvorau prentetiile reclamantului cu scopul de a stabilii care a fost intentia partilor atunci
cand au incheiat actul juridic. Actiunile arbitrarii au fost create cu scopul de a se atenua
caracterul pecuniar al sentintei de condamnare, deoarece in practica, uneori reclamantul
era interesat sa obtina o condamanre in natura, adica sa intre in stapanirea lucrului pe care
là reclamat, si nu in stapanirea unei sume de bani.
Astfel, sàu creat actiunile arbitrarii, in care judecatorul avea o dubla calitate: calitate de
arbitru si calitatea de judecator propriu-zis.
In calitate de arbitru, dupa ce se convingea de justetea pretentiilor reclamantului,
judecatorul ii ordona paratului sa dea satisfactie acelor pretentii. Spre exemplu sa il puna
pe reclamant in posesia unui lucru. Dar paratul nu era obligat sa execute acel ordin, iar
daca nu il executa, arbitrul se transforma in judecator propriu-zis si pronunta conform
regulii generale, sentinta de condamnare la o suma de bani, cu precizarea ca la actiunile
arbitrarii, in mod exceptional, acea suma de bani nu era stabilita de judecator, ci era
stabilita de reclamant, iar reclamantul avea tot interesul sa supra-evalueze obiectul
litigios. In practica, paratul avea tot interesul sa execute ordinul pronuntat de judecator in
calitate de arbitru, caci altfel risca sa plateasca o suma de bani mult mai mare decat
valoarea obiectului litigios, si astfel se ajungea pe cale indirecta la condamnarea in
natura, iar reclamantul intra in posesia lucrului.
PARTEA A 3° a - DREPTUL CIVIL ROMAN
I. Persoanele
In zilele noastre, cuv persoane desemneaza subiectele raporturilor juridice sau

subiectele de drept, caci oamenii participa la viata juridica fie individual in calitate de
persoane fizice, fie in cadrul unor colectivitatiin calitate de persoane juridice, iar
aptitudinea fiintei umane de a participa la viata juridica se numeste capacitate juridica.
La romani, aceasta posibilitate era denumita [caput]. Daca astazi, orice fiinta umana
este o persoana, si prin urmare are capacitate juridica, este subiect de drept, la romani
erau persoane numai oamenii liberi, caci sclavii erau asimilati cu lucrurile si nu erau
subiecte, ci obiecte de drept. Pe de alta parte, daca astazi capacitatea este unitara, la
romani capacitatea era foarte diversificata. Iar ca o capacitate sa fie deplina, erau
necesare 3 conditii, si anume, status libertatis sau calitatea de om liber, status civitatis sau
calitatea de cetatean roman si stasus familiae sau calitatea de sef al unei familii civile
romane., asadar, aveau capacitate deplina numai cetatenii romani care erau sefi de familii.
Toate celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridica limitata.
Personalitatea incepea in mom nasterii, insa de la aceasta regula exista o exceptie
conform careia [infans conceptus pro nato habetur cvotiens de comodis eius agitur] =
copilul conceput se considera nascut ori de cate ori este vorba despre interesele sale. In
virtutea acestei exceptii, copilul conceput va veni la succesiunea tatalui sau deoarece este
in interesul copilului conceput sa fie considerat ca nascut.
In mod simetric, personalitatea inceta in mom mortii, dar si de la aceasta regula exista
o exceptie conform careia [hereditas iacens sustinet personam defuncti] = mostenirea
deschisa dar neacceptata inca prelungeste personalitatea defunctului. Aceasta exceptie a
fost admisa deoarece la romani se aplica un principiu de maxima generalitate conform
caruia nu exista patrimoniu fara titular, incat se pune intrebarea cine este titularul
patrimoniului in intervalul de timp cuprins intre mom mortii unei persoane si mom
acceptarii succesiunii acelei persoane. Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pt ca
nu mai este in viata. Nici mostenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pt ca nu a
acceptat inca succesiunea. De aceea sà admis ca in aces caz, titular al patrimoniului este
chair defunctul a carui personalitate se prelungeste pana in mom acceptarii succesiunii.
Asa cum se precizeaza in opera legislativa a Imparatului Justinian, oamenii se
clasificau in Liberi si Sclavi, insa statutul juridic al oamenilor liberi nu era unitar, caci ei
se clasificau in cetateni si necetateni.
Necetatenii se clasificau in latini si peregrini.
Cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti. Se num ingenui aceia care au
fost intotdeauna oameni liberi, pe cand dezrobitii erau sclavii eliberati de stapanii lor.
Inca din Epova Foarte Veche, numai cetatenii romani se bucurau de plelitudinea
drepturilor politice si civile. De altfel, la origine, cetatenia se confunda cu libertatea de
vreme ce in Epoca Foarte Veche, orice strain venit Roma cadea in sclavie automat,
asadar la aceea epoca puteau fi oameni liberi numai cetatenii romani.
Cu timpul, strainii au inceput sa fie tolerati dar, statutul lor juridic era inferior in
sensul ca aveau o capacitate limitata. Spre deosebire de cetatenii romani care se bucurau
de [ius comercii] =dreptul de a incheia acte juridice in conformitate cu cerintele dreptului
civil roman. Aveau si [ius conubii] = dreptul de a incheia o casatorie civila romana.
Aveau si [ius militiae] = dreptul de a fi soldati in legiunile romane, si [ius sufragii] =
dreptul de vot, si [ius honorum] = dreptul de a fi ales magistrati.
Cetatenia romana se dobandea in primul rand prin nastere. Cel nascut in sanul
casatoriei dobandea statutul juridic al tatalui sau, din mom in care là conceput. Pe cand,
cel nascut inafara casatoriei dobandea statutul juridic al mamei sale din mom in care là
nascut. De asemenea cetatenia se mai dobandea prin lege, caci romanii votau legi
speciale prin care se acorda cetatenia unei persoane sau unor persoane determinate. Se
mai dobandea si prin beneficiul legii intrucat anumite legi romane, prevedeau care sunt
conditiile necesare pt dobandirea cetateniei a.i. toti aceia care intruneau conditiile legii,
deveneau cetateni romani.
Cetatenia se mai dobandea si prin efectul dezrobitii, intrucat dezrobitul urma statutul
juridic al patronului sau, asa incat dezrobitul cetateanului roman devenea si el cetatean.
Cetatenia romana se pierdea in primul rand prin pierderea libertatii, intrucat libertatea
era cea dintai premiza a cetateniei. In al 2lea rand, cetatenia se pierdea prin efectul
principiului inadmisibilitatii dublei cetatenii, ceea ce inseamna ca acela care dobandea
cetatenia altui stat pierdea automat cetatenia romana, dupa cum pierdeau cetatenia cei
care sufereau pedeapsa exilului.
***Curs***
ADOPTUNEA SI LEGITIMAREA
Puterea parinteasca se dobanda si pe cale artificiala prin ADOPTIUNE si

LEGITIMARE.
ADOPTIUNEA este actul juridic prin care o persoana [alien juris] trece de sub
puterea unui [pater familias] sub puterea altuia. Acest act a fost creat de jurisconsulti si se
desfasura in doua faze:
1. prima faza presupune 5 operatiuni juridice, adica 3 vanzari si 2 dezrobiri
succesive (aveau loc in aceeasi zi). Dupa ceade-a treia vanzare, fiul de familie
iese de sub puterea lui [pater familias] din familia de origine si ramane sub
puterea cumparatorului, numie [mancipium].
2. a doua faza consta intr-un proces fictiv, numit [in iure cesio] proces care avea
loc intre adoptant si cumparator. Adoptantul, in calitate de reclamant, afirma
ca fiul de familie este al sau; cumparatorul in calitate de parat, tace, iar
magistratul ratifica declaratia parti si recunoaste astfel, puterea adoptantului
asupra fiului de familie
EFECTE JURIDICE:
Adoptatul, trecand sub puterea adoptantului, devine agnat cu el, si vine la succesiunea
acestuia , in timp ce rel. de rudenie cu fam. de origine inceteaza, prin urmare adoptatul nu
mai vine la succesiune la familia de origine.
Adrogatiunea
Este actul prin care o persoana [sui juris] trece sub puterea unei alte persoane [sui juris].
Aceasta operatiune se facea in scopuri politice. Spre ex. Un patrician putea fi ales tribun
al plebei numai daca era adrogat de un plebeu.
Legitimarea
Este actul juridic prin efectul caruia copilul natural (nascut in afara casatoriei) este
asimilat copilului legitim.’
In dreptul roma legitimarea s-a realizat prin 3 forme:
1. prin oblatiune la curie (prin ridicarea fiului de familie la rangul de membru al
senatului municipal (decurion), ocazie cu care copilul devenea fiu legitim, iar in
calitate de decurion i se atribuia o suprafata de pamant. Papinian ne spune ca
ridicarea la rangul de decurion nu era un avantaj, intrucat decurionii erau
insarinati cu strangerea impozitelor iar daca nu reuseau sa colecteze suma
stabilita, plateau cu bunurile proprii.
2. prin casatorie subsecventa adica prin casatoria parintilor naturali, incheiata dupa
nasterea copilului natural
3. daca aceasta casatorie nu era posibila legitimarea se realiza prin rescript imperial
Puterea parinteasca se stinge pe cale naturala prin moartea lui [pater familias] si prin cale
artificiala prin emancipare.
Emanciparea
Este actul juriic prin intermediul caruia, fiul de familie se tranforma din persoana [alien
juris] in persoana [sui juris]. Se realiza in doua faze:
1. prima faza este identica cu cea a adoptiunii, deci presupune 3 vanzari si 2
dezrobiri succesive
2. cea de-a doua faza consta intr-o dezrobire de sine statatoare, adica o [vindicta].
Astfel, dupa primele doua dezrobiri fiul de familie revine sub putere parinteasca
-iar dupa cea de-a triea dezrobire devine peroana [sui juris]
Efecte:
- fiul de familie dobandea capacitate civila deplina, avea proprietate si putea
incheia acte juridice in nume propriu, insa emancipatul pierdea drepturile
succesorale in familia de origine astfel incat unii jurisconsuli ca emanciparea
echivala cu dezmostenirea, ca atare praetorul a initiat o serie de reforme prin
care emancipatul a fost chemat la succesiune in familia de origine in calitate
de ruda de sange, cu conditia de a face raportul bunurilor, adica, cu conditia
de a adauga la masa succesorala toate bunurile pe care le obtinuse in calitate
de persoana [sui juris] pentru ca altfel i-ar fi pagubit pe fratii lui ramasi sub
puterea parinteasca.
PERSOANA JURIDICA
Pe langa conceptul de persoana fizica, romanii au cunoscut si conceptia de persoana

juridica, desemnata prin termenii [corpora] sau [universitates].
Persoana juridica este o colectivitate cu patrimoniu propriu care dobandeste drepturi si isi
asuma obligatii distincte de cele ale membrilor care o compun.
Cea mai veche persoana juridica din comeniul public a fost STATUL ROMAN.
Dupa incheierea perioadei statului roman, s-au organizat coloniile si municipiile statului
roman, apoi din provincii, dar si biserica, asociatiile de publicani (cei insarcinati cu
strangerea impozitelor).
Persoanele juridice din comeniul privat, se formau prin conventia partilor si se numeau
[societas] (ex. “Asociatia lucratorilor”)
Caesar a constat ca, spre sfarsitul republicii, unele asociatii, s-au impicat in viata politica,
si, ca atare, au desfiintat persoanele juridice de drept privat, cu exceptia celor traditionale
iar imparatul Augus a conditionat dobandirea personalitatii juridice de aprobarea expresa
a Senatului.
TUTELA SI CURATELA
Roamnii au avut reprezentarea distinctiei dintre capacitatea de drept, adica aptitudinea de

a fi subiect de drept, si capacitatea de fapt, adica aptitudinea persoanei de a avea
reprezentarea consecintelor actiunilor si faptelor sale.
Nu toti cei care au capacitate de drept au si capacitate de fapt. Cauzele care determina
imposibilitatea ....... consecintelor unor fapte si acte,se numesc incapacitati, sau
incapacitati de fapt”, si se impart in 2 cat:
- firesti (naturale): varsta frageda
- accidentale : nebunia
Romanii i-au protejat pe cei loviti de incapacitati naturale prin tutela iar pe cei loviti
de incapacitati accidentale prin curatela.
Tutela reprezinta un procedeu juridic prin care erau protejate interesele agnatilor in
calitatea lor de mostenitori prezumtivi. Astfel, potrivit legii celor 12 table, tutela era
oferita agnatilor in ordinea venirii la succesiune. Abia spre sfarsitul republicii tutela a
devenit un mijloc de protectie a incapabililor de fapt, evolutia functiilor tutelei rezulta din
definitia data de Servius Sulpicius, si anume: “tutela est vic ac potestasin capitae
libero ad tuendum eum qui propter etatem suas ponte se defendere nequit” adica :
“tutela este o forta si o putere pentru a-l proteja pe acel om liber care, din cauza
varstei fragede nu se poate apara singur”.
Aceasta definitie este alcatuita din 2 parti contradictorii. Prima parte exprima
stravechea conceptie potrivit careia tutela era o forta si o putere in interesul agnatilor.
Cea de-a doua parte a definitiei exprima conceptia eoluata potrivit careia tutela il
proteja pe nevarstnic si a fost adaugata primei parti spre sfarsitul republicii.
Categorii de tutela:
in functie de persoanele puse sub tutela juridica, tutela era de 2 feluri:
1. tutela impuberului sui juris. Impuberul, daca era [sui juris], trebuia pus sub
tutela. La romani, copilul care avea sub 5-6 ani se numea [infans]. Impuberul
era copilul care avea intre 6-14 ani, iar cel care avea intre 15-20 ani se numea
[minor]. .................................................................................................Imparatul
August, a creat [jus liberorum], prin care femeile [ingenue] cu 3 copii si
femeile dezrobite cu 4 copii erau scoase de sub tutela, iar in dreptul post-clasic
jus liberorum s-a generalizat.
In functie de modul in care era deferita, tutela era de 3 feluri:
a. tutela legtima – acordata de legea celor 12 table celor mai apropiati agnati
b. tutela testamentara – acordata prin clauza testamentara
c. tutela dativa – deferita de praetor celor care nu aveau agnati si nici tutore
numir prin testament.
La romani tutela era administrata prin 2 procedee administrative
EXAMEN : Drept Roman seriile 1-10 : 18 ianuarie

- izvoare
- obligatiuni
- prededura / persoane / bunuri (Ex: structura formulei)
Cele doua procedee administrative sunt:

Negotiorum gestio erau folosite pentru negocierea bunurilor lui [infans]. Toate
actele juridice, inclusiv cele prin care se transmitea dreptul de proprietatea asupra
bunurilor lui [infans] erau incheiate de tutore in nume propriu, incalcandu-se astfel un
principiu fundamental al dreptului roman, conform caruia nimeni nu poate transmite
altuia mai mult decat are el insusi. In cazul nostru tutorele transmitea dreptul de
proprietate asupra unor bunuri ce nu-i apartineau. La sfarsit intervenea o reglare de
conturi prin care tutorele dadea socoteala pentru felul in care administrase tutela iar
[pupilul] trebuia sa-l despagubeasca pentru eventualele cheltuieli pe care le facuse pt el.
Cel de-al doile procedeu auctritatis interpozitio era utilizat pt administrarea
bunurilor femeii [sui juris] si a [impuberului]. Actele juridice erau incheiate de incapabili
in prezenta tutorelui prezenta care nu semnifica ratificarea acelor acte ci doar completarea
capacitatii incapabilului.
CURATELA
Este un procedeu juridic prin care erau protejati cei loviti de incapacitati nefiresti.
(nebunul, risipitorul si, incepand din sec II, minorul)
Curatela putea fi deferita doar prin lege sau prin ordinul praetorului NU si
printestament, si putea fi administrata doar prin [negotiorum gestium] astfel ca toate
actele juridice erau incheiate de curator.
*pt seminarul din 26.11 curs

BUNURILE
In dreptul moder bunurile sunt acele lucruri susceptibile de apropriere sub forma
dreptului de proprietate.
In dreptul modern se face distinctia intre lucruri, ca obiecte ale naturii, si acele lucruri
susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate.
Aceasta distinctie se reflecta si in plan terminologic, primele sunt lucruri, cele din
urma sunt bunuri.
La romani, nu se facea aceasta distinctie, astfel ca ei desemnau si lucrurile in general,

si lucrurile susceptibile de apropriere, sub forma dreptului de proprietate, prin cuvantul
[res], astfel ca, la romani, clasificarea bunurilor este inclusa in clasificarea lucrurilor.
Cea mai importanta clasificare cunoscuta in epoca veche consta in [res patrimonio] si
[res extrapatrimonium]. [Res inpatrimonio] berau acele lucruri care puteau fi stapanite
cu titluri de proprietate, prin urmare, bunurile de azi, iar [res extrapatrimonium] erau
acele bunuri care nu puteau fi stapanite cu drept de prorpietate, fie prin natura lor (cerul,
marea) fie prin destinatia lor (zidurile cetatii).
[Res inpatrimonio] se clasifica in:
- [res mancipi] – erau lucrurile mai valoroase d.p.d.v. economic
- [res nec mancipi] – lucrurile mai putin valoroase
Valoarea economica era apreciata in raport cu realitatea din acea vreme. Romanii fiind
agricultori si pastori, lucrurile valoroase erau pamantul, vitele si sclavii, iar cele mai putin
valoroase, banii, obiectele de arta etc.
Sau
-[res mobiles] – lucrurile care se pot misca, fie singure, fie printr-o forta exterioara, fara
a-si schimba substanta
- [res soli] – imobilele, cele care, daca sunt miscate, isi schimba forma
Sau
-[res corporales] – cele care au forma materiala
- [res incorporales] – cele care nu au forma materiale, ci sunt abstracte (inclusv drepturile
patrimoniale). La romani, dreptul de proprietate era considerat un lucru corporal, intrucat
vechii romani au confundat dreptul de proprietate cu obiectul sau, astfel, romanii nu
spuneau “am drept de prop. Asupra acestui lucru” ci spuneau “acest lucru este al meu”.
Sau
- [res genera] – lucruri de gen. Sunt cele care se indentifica prin trasaturi
proprii categoriei din care fac parte. Ex. un sclav
- [res species] – lucrurile individual determinate. Sunt cele care se
identifica prin trasaturi proprii doar lor. Ex. sclavul Filip
[res species] prezinta imortanta numai in materia riscului in contracte. Astfel, daca
debitorul datoreaza un lucru individual determinat, care piere fara vina sa, va fi exonerat
de raspundere, deci nu va plati despagubiri. Daca, insa datoreaza un lucru de gen care
piere fara vina sa, nu va fi exonerat de raspundere, deoarece lucrurile de gen nu pier.
[genera non pereunt].
Sau
-fructe – sunt cele create de alte bunuri, periodic, potrivit destinatiei lor
- produsele – nu au caracter periodic
In dreptul roman, lucrurile puteau fi stapanite cu 3 titluri juridice:

1. posesiunea
2. detentiunea
3. proprietatea
Posesiunea.
Este o stare de fapt, ocrotita de drept, care presupune intrunirea a doua elemente,
[animus] si [corpus].
[animus] reprezinta intentia persoanei de a stapani lucrul pt sine, posesorul se comporta
fata de lucru ca un adevarat proprietar
[corpus] consta in totalitatea actelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica
asupra unui lucru. (Ex. locuirea unei case)
Textele romane ne infatiseaza 4 tipuri de posesiuni.
-[posesio ad uzucapionem] este acea posesie care duce la dobandirea proprietatii prin
uzucapiune daca sunt indeplinite toate conditiile uzucapiunii.
- [posesio ad interdicta] este posesia care se bucura de protectie juridica prin intermediul
interdictelor posesorii.
- [posesio in justa] ([vitiosa]) este posesia care nu se bucura de protectie juridica prin
interdicte deoarece este lovita de vicii si anume,violenta, clandestinitatea si precaritatea.
Prin urmare nu sunt protejati juridiceste cei care au dobandi lucrul prin mijloace violente,
cei care stapanesc lucruri cu titlu precar (cei care trebuie sa il restituie la cerere) sau cei
care il stapanesc in mod clandestin (pe ascuns).
- [posesio juris] este posesia de drept. In dreptul evoluat romanii au admis ca sunt
susceptibile de posesiune nu doar lucrurile patrimoniale, ci si drepturile patrimoniale.
Efectele juridice ale posesiunii:

1. posesorul are perspectiva de a deveni proprietar prin uzucapiune.
2. posesiunea se bucura de protectie juridica prin interdictele posesorii
3. intr-un proces in revendicare posesorul are calitatea de parat, el se apara afirmand
“posed pt ca posed, iar daca tu reclamant, vrei sa ma deposedezi trebuie sa
dovedest ca esti proprietar” prin urmare sarcina probei incumba reclamantului.
Prin protectia juridica a posesiunii s-a asigurat ordinea sociala, ordine de neconceput fara
posesiune. Intrucat toti proprietarii sunt posesori, prin protectia posesiunii se protejeaza si
proprietatea, iar daca posesorul nu este proprietar, el va putea fi deposedat doar de catre
proprietar.
***CURS 9 ***
Interdictele posesiunii
Posesiunea era protejata juridiceste prin intermediul interdictelor denumite [interdicte

posesorii] care erau de 2 feluri:
- [interdicte recuperdande poesionis cauza]
- [interdicte retinende posesionis cauza]
Interdictele recuperande posesionis cauza erau utilizate in vederea redobandirii unei

posesiuni pierdute.
Interdictele retinende posesionis cauza erau utilizate in vederea pastrarii unei posesiuni
existente. Insa solutiile pe care praetorul le dadea pri interdictele posesorii nu aveau un
caracter definitiv ci un caracter provizoriu in sensul ca praetorul solutiona litigiul cu
privire la posesiune numai pe moment urmand sa se org procesul in revendicare, ocazie
cu care se stabilea cine este proprietarul lucrului si totodata se stabilea, de data aceasta
definitiv, si cine este posesorul devreme ce toti proprietarii sunt posesori.
Al doilea titlu juridic, pe langa posesiune este detentiunea. Si detentiunea presupune

intrunirea a doua elemente, [animus] si [corpus].
[corpus] al detentiunii este identic cu cel al posesiunii caci consta in totalitatea faptelor
materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra unui lucru.
Pe can [animus] al detentiunii consta in intentia persoanei de a stapani lucru, nu pentru
sine, ci pt proprietar astfel incat, detentorul nu se comporta fata de lucru ca un adevarat
proprietar, caci el, intentioneaza sa restituie lucru proprietarului, fie la cerere fie la
termenul stabilit. Pe de alta parte spre deosebire de posesor, detentorul nu are perspectiva
de a deveni proprietar, asadar romanii au creat figura juridica a detentiunii pt a faca
posibile o serie de operatiuni juridice, cum ar fi inchirierea unei case, sau arendarea unui
teren. Caci, spre exemplu, arendarea unui teren nu ar fi posibila daca terenul respectiv ar
fi transmis cu titlu de posesiune.
Al treilea titlu juridic, cu care lucrurile pot fi stapanite de persoane este proprietatea.
Conceptul de proprietate are 2 sensuri largi. Un sens economic,si un sens juridic.
proprietatea in sens juridic, este denumita drept de proprietate.
Dreptul de proprietate este un concept cu 2 sensuri:
- dreptul de proprietate in sens subiectiv
- reptul de proprietate in sens obiectiv
Dreptul de proprietate in sens subiectiv desemneaza aptitudinile sau capacitatea persoanei

de a stapani lucrul prin putere proprie si in interes propriu si personal.
Dreptul de proprietate in sens obiectiv desemneaza totalitatea nomelor juridice care
reglementeaza stapanirea lucrurilor de catre persoane. Asadar dreptul de proprietate in
sens obiectiv se confunda cu instittutia juridica a proprietatii sau, mai simplu, cu
totalitatea normelor juridice care se referea la prorpietate.
Insa distinctia dintre dreptul de prop in sens subiectiv si dreptul de prop in sens obiectiv
nu este mecanica este o distinctie artificiala, de scoala (creata de teoreticieni) pt ca in
realitate, dr de prop in sens subiectiv este definit prin normele juridice care formeaza
dreptul de proprietate in sens obiectiv; dreptul de proprietate in sens subiectiv este inclus
in dr de prop in sens obiectiv.
Astfel, potrivit normelor juridice care formeaza dr de proprietate in sens obiectiv,

continutul juridic al dreptului de proprietate in sens subiectiv, isi gaseste expresia in [ius
utendi] , [ius fruendi] si [ius abutendi]. Adica in dreptul de a folosi lucrul, deptul de a-i
culege fructele si dreptul de a dispune de lucru.
In textele juridice, dreptul de a dispune sau dreptul de dispozitie mai este denumit si [ius
disponendi] sau [ius distrahendi]. Prin urmare, acela care exercita in acelasi timp, asupra
unui lucru [ius utendi], [ius fruendi] si [ius abutendi] are calitatea de proprietar.
La romani, dreptul de prop a cunoscut o evolutie milenara. Astfel, in epoca prestatala

romanii au cunoscut formele primitive de prop. In epoca veche dreptul roman a consacrat
proprietatea colectiva a statului si proprietatea [quiritara]. In epoca clasica, pe langa prop
quiritara, care a supravietuit, a mai aparut prop praetoriana, proprietatea provinciala si
proprietatea peregrina ia rin epoca postclasica asistam la un proces de unificare a
proprietatii.
Formele primitive de proprietate sunt in numar de 2:

- prop colectiva a gintii – este atestata de vechii autori latini si grec, astfel
Varro, afirma ca regele Romulus a impartit pamantul Romei, in 3 mari loturi
intre cele 3 triburi fondatoare. Iar grecul, Dionis din Halicarnas, spunea ca
Romulus ar fi impartit pamantul Romei in 30 de loturi intre cele 30 curii. In
aparenta cele 2 texte se contrazic dar in realitate ele se sustin reciproc,
devreme ce, ambele se refera la prorpietatea colectiva. Pe de alta parte, prop
colectiva a gintii a lasat urme puternice asupra unor institutii juridice de mai
tariu, din epoca veche, spre ex modul originar de dobandire a prop private a
fost mancipatiunea, iar mancipatiunea presupunea, printre altele si aducerea
lucrului in fata martorilor, ceea ce inseamn ca la origine puteau fi transmise cu
titlul de proprietate privata, numai lucrurile mobile pt ca cele imobile, la
origine nu se aflau in prop privata, ci colectiva.
totodata regele romulus a atribuit fiecarei familii dua iugare de pamant pe casa
si gradine. Cele doua iugare de pamant erau denumite [heredium] iar noi le
denumim prop. Familiala, care prezinta 3 caractere: caracter inalienabil,
indivizibil (fii dobandeau la moartea lui pater familias cele doua iugare de
pamant in indiviziune, iar legea celor XII table le dadea dreptul sa le divizeze
pt a fi impartite intre frati.) si un caracter de coproprietate (caci potrivit lui
Paul, in cazul prop familiale, ne afla mai degraba in fata continuarii unei prop
preexistente, decat in fata unei mosteniri propriu-zise, in sensul ca, la moartea
lui pater familias fiii de familie dobandeau un bun pe care il stapanisera si
inainte de moartea lui pater familias, impreuna cu el. In epoca veche a aparut
pro colectiva a statului, care purta asupra lui ager publicus si asupra sclavilor
publici, caci, pamanturile cucerite de la dusmani treceau in prop statului cu
titlu de [ager publicus]. De asemenea, unii dintre prizonierii de razboi, treceau
in prop statului care ii folosea ca fnctionari inferiori si totodata a aprut prima
forma a prop private, denumita [prop quiritara].
Proprietatea quiritara este desemnata printr-un termen conventional. Intrucat
romanii denumeau aceasta forma de prop [dominium ets jure quiritium] adica
“stapanirea in conformitate cu dreptul cetatenilor romani” intrucat cetatenii se
numeau [quiriti].
Aceasta forma de pro prezinta 3 caractere:
- exclusiv – prop putea fi exercitata numai de cetatenii romani, purta numai
asupra unor lucruri romane, se transmitea numai prin acte de drept civil si
putea fi reclamata in justitie numai prin actiuni civile
- absolut – intrucat titularul acestui drept putea exercita toate drepturile
(detinere, folosinta uzufrusct) fara vreo ingradire, avand inclusiv, dreptul de a
distruge lucruri.
- Perpetuu – intrucat ea nu se stinge prin exercitare, (ca orice alt drept roman) ci
dimpotriva, se consolideaza, spre deosebire de drepturile de creanta care sunt,
prin excelenta temporare, in sensul ca, in momentul exercitarii sale dreptul de
creanta se stinge.
In epoca clasica au aparut si alte forme de prop:
1. proprietatea praetoriana – a aparut cu ocazia transmiterii unui lucru [mancipi]

prin traditiune. Caci, in epoca veche, proprietatea asupra lucrurilor mancipii se
transmitea prin mancipatiune iar prop asupra lucrurilor [nec mancipi] e transmitea
prin traditiune. Insa mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de
forma ft complicate pe cand traditiunea nu presupunea respectarea unor conditii
de forma de aceea,spre sf epocii vechi, odata cu dez comertului, din ratiuni de
ordin practic, romanii au inceput sa ransmita lucruri mancipii prin
traditiune.Acela care transmitea Un lucru prin traditiune se numea [traens]. Daca
tradens era de rea-credinta, dupa ce transmitea un lucru mancipi prin traditiune,
intenta, impotriva lui [accipiens], actiunea in revendicare, facea dovada ca un
lucru mancipi, s-a transmis prin traditiune si castiga procesul, deposedandu-l de
lucru pe accipiens, cu toate ca accipiens fusese de buna credinta si platise pretul.
O asemenea solutie i s-a parut praetorului inechitabila, de accea a venit in
sprijinul lui accipiens prin 2 mijloace procedurale denumite [exceptio rei vendite
et tradite] (“exceptia lucrului vandut si transmis”) si printr-o actiune denumita
“actiunea publiciana”. Din acel moment, in practica, in ipoteza in care, tradens
intenta impotriva lui accipiens actiunea in revendicare, accipiens se apara cu
succes, opunandu-i [exceptio rei vendite et tradite] iar daca accipiens pierdea
posesiunea bunului el intenta impotriva posesorului actiunea publiciana si reintra
in posesia lucrului, prin urmare, indiferent de calitatea procesuala 9reclamant sau
parat) pe care o avea, accipiens castiga mereu procesul si ramanea in posesia
lucrurlui. De aceea jurisconsultii spuneau ca proprietatea praetoriana a fost
creata pe cale procedurala.
Tot in epoca clasica a aparut si prop provinciala, intrucat si terenurile din
provincii treceau in prop statului roman cu titlul de [ager publicus] iar statul avea
tot interesul ca acele terenuri sa fie cultivate incat le atribuia spre folosinta
provincialilor. Insa asa-zisa folosinta exercitata de provinciali prezinta trasaturile
unui veritabil drept real, pe care, noi modernii il denumim “prop provinciala” iar
romanii il numeau [posesio] sau [usus fructus]. Proprietarul prvincial putea
dispune de teren, caci il putea vinde, dona, il putea lasa mostenire, il putea greva
cu ipoteci sau cu servituti si il putea reclama in justitie printr-o actiune reala,
totusi provincialii recunosteau prop suprema a statului roman asupra acelor
terenuri prin faptul ca, plateau un impozit anual, denumit stipendium, sau
tributum. Prop provinciala este modelul pt prop divizata din soc feudala caci, asa
cum terenurile provinciale se aflau intr-o dubla prop tot asa, in evul mediu,
teritoriul statului se afla in prop suprema a regelui sau a domnului denumita
[dominium eminems] si totodata teritoriul statului se afla in prop subordonata a
nobililor si a taranilor, a clerului, prop denumita [dominium utile].
Tot in epoca clasica a fost sanc si prop peregrina, caci peregrinii erau prin
parteneri de comert ai romanilor iar romanii aveau tot interesul ca acei peregrini
sa poata exercita si ei un drept de prop. Drept ce a fost sanctionat printr-o actiune
reala cu fictiune, caci in formula actiunii in revendicare se introducea fictiunea ca
peregrinul este cetatean roman astfel incat, actiunea in revendicare putea fi
intentata si de acel peregrin.
In epoca post-clasica, in urma unor reforme succesive, cele patru forme de prop
s-au unificat intr-o singura forma de prop denumita [dominium], care, dupa cum
spunea Heigel, “se caracteriza printr-un inalt grad de subiectivizare”, in sensul ca
titularul dreptului de prop putea dispune de obiectul dreptului sau printr-o simpla
manifestare de vointa.
Alte texte juridice romane, se refera la dobandirea prop, de altfel conceptul de
dobandire a prop a aparut abea in epoca clasica deoarece toate institutiile juridice
create de romani, in frunte cu intitutia juridica a prop, au fost considerate expresii
ale ideii de putere, caci dreptul roman a fost un drept al fortei, inteleasa ca
putere, ori puterea nu putea fi transmisa, ea putea fi numai creata, de aceea, la
origine, romanii considerau ca dreptul de prop nu se transmite, ci se creaza.
Cele mai imp moduri de dobandire a prop sunt ocupatiunea, mancipatiunea,
uzucapiunea, [in jure cesio], traditiunea, specificatiunea si accesiunea.
.....
Din aceasta cat faceau parte, in primul rand, [res hostiles], sau lucrurile dobandite de
la dusmani, pentru ca, in conceptia romanilor, dusmanii lor nu aveau niciun drept,
prin urmare, nici dreptul de prop, iar lucrurile lor erau considerate fara stapan, ale
nimanui si treceau in prop statului roman care ulterior le vindea persoanelor
particulare prin intermediul cvestorilor.
Tot prin ocupatiune erau dobandite si lucrurile parasite de proprietari denumite [res
derelictae] care treceau in prop primului venit printr-o prescriptie achizitiva
instantanee.
Alt mod de dobandire al prop este [mancipatio] sau mancipatiunea.
La origine, in epoca foarte veche, mancipatiunea a fost actul prin care se crea
proprietatea putere, caci in conceptia vechilor romani, proprietatea era o expresie a
ideii de putere iar puterea nu se transmitea ci se crea. In realitate insa, mancipatiunea
ete primul procedeu juridic, sau prima forma tehnica prin care s-a realizat operatiunea
juridica a vanzarii, care consta in transmiterea unui lucru in schimbul unui pret.
Acela care transmitea prop prin mancipatiune era denumit mancipant iar
dobanditorul era denumit accipiens.
Prin mancipatiune se transmiteau numai lucruri mancipii. Ea presupunea respectarea
unor conditii de forma:
1. in primul rand era necesara prezenta partilor (mancipantul si accipiens) in fata a
cel putin 5 martori cetateni romani.
2. de asemenea era necesara si aducerea lucrului care urma a fi transmis in fata
martorilor de unde rezulta ca la origine puteau fi transmise numai lucruri mobile
intrucat numai ele se aflau in prop privata.
Mai tarziu, cand a aparut proprietatea privata si asupra imobilelor, in fata martorilor se
aducea o parte simbolica din lucru (un bulgare de pamant pt teren / o tigla pt casa)
Totodata era necesara prezenta lui [libripens] sau cantaragiul, care cantarea metalul pret
cu o balanta de arama deoarece pana in secolul III I. Hr. Moneda romana consta in bare
de arama care se cantareau, deoarece asul (moneda romana) cantarea 327 gr. de arama. In
acest cadru, dobanditorul lucrului (accipiens) pronunta formula solemna a mancipatiunii
“afirm ca acest lucru este al meu in conformitate cu dreptul quiritilor si sa-mi fie
cumparat cu pretul de... prin aceasta arama si prin aceasta balanta de arama”.
Formula solemna a mancipatiunii este formata din 2 parti care sunt contradictorii
deoarece, prin prima parte a formulei accipiens afirma ca este proprietar iar prin partea a
2a afirma contrariul, ca este cumaprator. Aceasta fizionomie contradictorie a formulei
solemne oglindeste evolutia conceptiei romane cu privire la transmiterea dreptului de
proprietate, caci prima parte a formulei dateaza din epoca foarte veche pe cand romanii
considerau ca proprietatea nu se transmite ci se creaza; iar partea a doua a formulei
solemne a fost adaugata mai tarziu intr-un stadiu evoluat pe cand romanii au admis ideea
transmiterii proprietatii dar, intrucat erau conservatori, nu au renuntat la prima parte a
fomulei.
Proprietatea se mai dobandea si prin uzucapiune sau [usus capio] ce insemna dobandirea
proprietatii unui bun prin indelunga folosinta a acestuia si preuspune urmatoarele
elemente:
-posesiunea
- termenul
- justul titlu
- buna credinta
- un lucru susceptibil de a fi uzucapat
La origine, simpla posesiune a lucrului, nu era suficienta, ci era necesara chiar folosirea
lui in conformitate cu destinatia economica pe care o avea.
Termenul era de 1 anpentru lucrurile mobile si de 2 ani pentru imobile.
Justul titlu era actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in posesie a lucrului,
spre exemplu, la romani contractul de vanzare era un just titlu pt uzucapiune, intrucat
vanzatorul, in dreptul roman, avea obligatia sa transmita posesiunea linistita a lucrului, si
nu proprietatea, incat cumparatorul devenea un simplu posesor urmand sa devina
proprietar dupa ce, pe langa justul titlu, se intruneau celelalte conditii necesare
uzucapiunii.
Buna credinta, este convingerea posesorului, ca a dobandit lucrul de la proprietar sau cel
putin de la o persoana care avea capacitatea necesara pentru a transmite acel lucru.
Nu orice lucru putea fi uzucapat. Spre ex nu puteau fi uzucapat lucrurile nepatrimoniale,

lucrurile dobandite prin violenta sau cele furate si ascunse.
La romani uzucapiunea a ideplinit 2 functii: economica si juridica.

In virtutea functiei economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor in
conformitate cu destinatia economica pe care o aveau.
Functia juridica a uzucapiunii, s-a exercitat in legatura cu proba dreptului de proprietate,
deoarece inainte de aparitia uzucapiunii, cel ce intenta actiunea in revendicare trebuia sa
faca dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai. Adica, trebuia sa faca proba
ca toti cei care au stapanit lucrul inaintea lui, au fost proprietari, proba pe care Cicero o
denuma proba draceasca [probatio diabolica], imposibila, pe cand, dupa aparitia
uzucapiunii era suficient ca reclamantul sa faca proba ca intruneste toate conditiile
necesare uzucapiunii pentru a castiga procesul in calitate de uzucapant.
De aceea Cicero spunea, [usus capio est finis solicitudinis ac periculi litium]
(“uzucapiunea este sfarsitul nelinistii si fricii de procese”).
Proprietatea se mai dobandea si prin [in jure cesio] (renuntare in fata magistratului).
Acest mod de dobandire a prop imbraca forma unui proces fictiv, simulat deoarece
partile, in intelegere cu praetorul se prefaceau ca se judeca; dobanditorul lucrului
participa la proces in calitate de asa-zis reclamant iar cel ce transmitea la proces in
calitate de asa-zis parat.
In acest cadru reclamantul afirma, in cuvinte solemne ca este proprietarul lucrului,asa-zis
litigios, iar paratul tacea, nu il contrazicea, astfel incat, fata de afirmatiile reclamantului,
si fata de tacerea paratului magistratul pronunta cuvantul [adico] prin care ratifica
declaratia reclamantului recunoscandu-i dreptul de proprietate.
Traditiunea a fost la origine un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrurilor [nec

mancipi], insa fata de avantajele pe care le prezinta cu timpul, traditiunea s-a aplicat si
lucrurilor [mancipi] iar in dreptul lui Justinian a devenit modul general a=de transmitere a
proprietatii (unicul mod).
Ea presupune intrunirea a 2 conditii:
1. remiterea materiala a lucrului
2. justa cauza [justa causa traditionis]
Remiterea materiala era necesara si in cazul imobilelor, spre ex remiterea unui teren
presupunea parcurgerea hotarelor sale cu pasul, Iar remiterea unei case presupunea
vizitarea tuturor incaparilor.
[justa causa] este actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a
lucrului intrucat traditiunea era utilizata nu numai pt transmiterea proprietatii ci
si pentru transmiterea posesiunii si a detentiunii iar din faptul material al remiterii
unui lucru nu rezulta cu ce titlu s-a transmis acel lucru, de aceea era necesar un act juridic
din care rezulta ca lucrul s-a transmis fie cu titlu de proprietate, de posesiune sau de
detentiune.
Specificatiunea este un mod de dobandire a proprietatii confectionat din materialul

altuia, in acest caz jusrisconsultii si-au pus intrebarea cine este proprietarul lucrului noi
creat. Proprietarul materiei sau cel care l-a confectionat si care se numeste specificator.
Intrucat solutiile au fost controversate imparatul Justinian a dat o solutie de compromis
spunand ca atunci cand lucrul nou creat poate fi readus la starea initiala sa apartina
proprietarului materiei iar daca nu mai poate fi readus la starea initiala sa apartina
specificatorului.
Indiferent de solutie urma sa se plateasca despagubiri, fie pt materie fie pt munca.
Accesiunea este un mod de dobandire a propietatii prin absorbirea juridica a lucrului

accesor de catre lucrul principal. Se numeste princiipal acel lucru care isi pastreaza
identitatea dupa ce se uneste cu un alt lucru. (Spre ex daca se unesc un inel cu o piatra
pretioasa, prop inelului va fi si prop pietrei).
In textele romane sunt infatisate 3 tipuri de accesiune:
-accesiunea prin unirea a 2 lucrui mobile
- accesiunea prin unirea a 2 lucrui imobile
- accesiunea prin unirea a unui lucru mobil cu unul imobil.
OBLIGATIILE
Materia obligatiilor prezinta o parte ft importanta in drept deoarece obligatiile sunt

oglinda juridica a economiei de schimb iar economia de schimb romana a cunoscut o
dezvoltare fara precedent, de aceea conceptele, categoriile, principiile si institutiile pe
care romanii le-au creat in materia obligatiilor au fost preluate in dreptul modern fara
adaptari semnificative.
Definitia si elementele OBLIGATIEI:
Textele romane ne-au transmis 2 definitii ale obligatiei:

 prima ii apartine lui Paul
 a doua ii apartine lui Justinian
intrucat definitia lui Justinian este mai apropiata de cea moderna ne vom opri asupra ei.
Potrivit lui Justinian, [obligatio est juris vinculum quo necesitate ad stringimur
alicuius solvende rei secundum nostre civitatis jura]. Obligatia este o legatura de
drept prin care suntem constransi a plati ceva potrivit dreptului cetatii noastre.
Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este o legatura de drept desemnata in definitie
prin cuvintele [juris vinclum] legatura de drept pe care noi modernii o numim raport
juridic obligational (obligatie).
Aceasta obligatie prezinta 3 elemente:
- subiectele
- obiectul
- sanctiunea
Subiectele obligatiei sunt creditorul si debitorul.

Creditorul este subiectul activ al obligatiei intrucat el poate pretinde o plata.
Debitorul este subiectul pasiv intrucat el poate fi constrans pe cale judiciara sa efectueze
plata.
Obiectul obligatiei este desemnat prin cuvantul plata.

Insa cuvantul plata nu are intotdeauna semnificatia remiterii unei anumite sume de bani,
ci are un inteles exprimat prin cuvintele [dare] [facere] si [prestare].
[dare] desemneaza obligatia de a transmite proprietatea sau de a contitui un alt drept
real.
[facere] desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor, de a presta un serviciu.
[prestare] desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un
drept real.
In zilele noastre, cuvantul prestare desemneaza orice obiect al obligatiei.
Obiectul obligatiei presupune intrunirea unei conditii:

- obiectul obligatiei trebuie sa fie licit – in conformitate cu cerintele legii si ale
moralei
- obiectul obligatiei trebuie sa fie posibil, imposibiliatea este de 2 feluri: fizica
si juridica – imposibilitatea fizica apare atunci cand.....
- imposibilitatea juridica apare atunci cand se promite un lucru
nepatrimonial
- obiectul obligatiei trbuie sa fie determinat sau cel putin determinabil
- obiectul obligatiei trebuie sa constea dintr-o prestatiune pe care debitorul o
face creditorului sau intrucat obligatiile sunt guvernate de principiu
relativitatii si produc efecte numai intre parti nu si fata de terti.
- Obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor
Sanctiunea.
Deoarece atunci cand debitorul nu face plata de bunavoie creditorul il poate chema in
justitie printr-o actiune personala, de drept strict sau de buna credinta, pentru a-l
constrange pe cale judiciara sa efectueze plata.
Pe langa intelesul generil de raport juridic, notiunea de obligatie mai are si alte intelesuri.
Astfel: cuvantul obligatie poate desemna si datoria pe care trebuie sa o plateasca
debitorul, dupa cum notiunea de obligatie mai poate desemna si dreptul debitorului,
drept numit si drept de creanta.
Sensul cu care este utilizat cuvantul obligatie rezulta intotdeauna din context.
Textele romane ne prezinta numeroase criterii de clasificare a obligatiilor dintre care cele
mai importante sunt:
1. izvoarele
2. sanctiunea
3. numarul participantilor la raportul juridic obligational
clasificarea obligatiilor in funtie de izvoare a fost facuta de Gaius, care initial a afirmat
ca obligatiile pot izvori, fie din conracte fie din delicte, dar ulterior, Gaius si-a dat seama
ca exista si alte izvoare de obligatii care nu sunt nici contracte, nici delicte, si le-a
denumit [varie causarum figure] (alte izvoare de obligatii).
Imparatul Justinian ne-a transmis o alta clasificare a izvoarelor de obligatii, caci potrivit
lui Justinian, obligatiile izvorasc,
1 din contracte,
2. din cvasicontracte ,
3 din delicte
4. din cvasidelicte.
Intr-un cuvant contractul este conventia generatoare de obligatii sau, conventia care
genereaza drepturi de creanta si datorii. La romani, contractele se alcatuiau din sanciune
efecte si forma.
In functie de sanctiunea lor, contractele puteau fi:

- de drept strict – erau interpretate de judecator ad-literam
- de buna credinta – erau interpretate de judecator cu scopul de a stabili care a
fost intentia partilor atunci cand au incheiat contractul.
In functie de efectele lor, contractele sunt:
- unilaterale – una dintre parti are numai calitatea de creditor iar cealalta are
numai calitatea de debitor
- bilaterale – ambele parti au in acelasi timp si calitatea de creditor si calitatea
de debitor
- bilaterale imperfecte – acelea care se nasc unilaterale dar pe parcursul
executarii pot deveni bilaterale (ex depozitul, se naste unilateral deoarece in
momentul incheierii contractului numai depozitarul are obligatia de a restitui
lucrul la cererea deponentului. Daca insa pe parcursul executarii depozitarul
face cheltuieli pe cont propriu in vederea pastrarii lucrului, el are dreptul la
despagubiri)
In functie de forma lor, contractele sunt:
- solemne – presupun respectarea unor conditii de forma iar in functie de aceste
conditii, ele sunt contracte solemne in forma religioasa, in forma verbala, in
forma autentica, si in forma scrisa
- nesolemne – nu presupun respectarea unor conditii de forma si se clasifica in
3 categorii : contracte reale, consensuale si contracte nenumite.
Contractele reale se formeaza prin conventia partilor si remiterea lucrului.

Contractele consensuale se formeaza prin simpla conventie a partilor.
Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor insotita de executarea
obligatiei de catre una din parti, ceea ce inseamna ca la contractele nenumite pentru una
din parti formarea contractului, coincide cu executarea lui.

Drept Roman 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Roman 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Printr`un text atribuit marelui jurisconsult Ulpian ni s`au transmis Principiile

In al 3lea rand, roamnii nu aveau mania teoretizarii, spre deosebire de greci. De

****Dreptul privat roman cuprinde ansanblul normelor juridice instituite sau

Importanta dreptului privat roman

Pt noi romanii, dreptul privat roman, prezinta o importanta speciala, intrucat

1.momentul formarii legii Tarii pe fondul juridic daco-roman

Mom 2 – in epoca feudalismului dezvoltat, incepand din sec XV s`au adoptat

III. Diviziunile dreptului privat roman

Conceptul de Drept Civil are in textele juridice romane 3 acceptiuni:

Conceptul de Drept al Gentilor este si el utilizat cu 3 sensuri:

IV. Scurt Istoric (istoria sociala si statala a Romei)

Istoria milenara a Romei poate fi periodizata in 2 mari epoci :

Perioada Principatului – din 27 i.C. pana in 284 d.C.

In Epoca Regalitatii, pe plan social, a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni

Pe plan economic, inegalitatea consta in faptul ca pamanturile cucerite de la dusmani

Pe plan statal, in epoca regalitatii functionau 3 organisme de conducere politica, anume :

Adunarile poporului erau in numar de 2.

Comitia Curiata exercita atributiuni limitate in domeniile privat si religios, pe cand

Regele a devenit un veritabil sef de stat si exercita atributiuni de ordin administrativ,

Nobilii – erau inaltii magistrati, demnitari, ai statului precum si urmasii lor;

Cavalerii – erau denumiti oameni noi, imbogatiti de pe urma comertului (bancheri,

Adunarile Poporului erau in numar de 4. :

Senatul – a devenit in Epoca Republicii factorul de echilibru in stat.

Magistratii – erau inalti demnitari ai statului care exercitau atributiuni administrative,

Imperium – inseamna drept de comanda

Potestas – desemneaza dreptul de a administra

Cvestorii organizau strangerea impozitelor statului , si administrau arhivele statului;

Dictatura a fost o magistratura cu caracter exceptional, deoarece in mom de mare

Catre sfarsitul Republicii, in conditiile razboaielor civile, C.I.Caesar a incercat sa

Imperator – inseaman Comandant Glorios al legiunilor romane

Pe plan statal, in epoca Principatului, societatea romana, era condusa de 3 factori:

Senatul Romei : - si`a sporit atributiile, in sensul ca hotararile sale, denumite

Vechile magistraturi republicane au continuat sa functioneze, dar atributiile lor au fost

Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor municipale iar vechile magistraturi

In stransa impletire cu istoria statului roman s`a desfasurat si istoria dreptului

Aceasta periodizare prezinta un caracater artificial, are caracter didactic, este o

Izvoarele dreptului privat roman

In literatura juridica, notiunea de izvor al dreptului este utilizata cu 3 sensuri :

1. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de existenta care

In epoca veche, normele dretpului privat roman au fost exprimate prin

Cu timpul, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, in conditiile

Cuvantul LEX inseamna conventie.

Legile romane aveau o structura formata din 3 parti.

In prescriptio, se mentionau numele magistratului de care era propus, de

Aceasta lege mai este denumita si Codul Decenviral sau Codul

In Epoca Veche, inainte de Cicero, cei mai buni comentatori ai legii au

Dintre toate edictele magistratiilor, de departe cel mai important este

1) Edictum Vetus = Edictul Vechi

Edictul Vetus erau cuprinse acele dispozitii care treceau de la un preator la

Potrivit acelei reconstituiri, edictum perpetuum cupridnea 4 parti :

Jurisprudenta a jucat un rol foarte important in evolutia dreptului privat

Jurisconsultii romani nu erau juristi in sensul tehnic al cuvantului, caci nu

Cuvantul RESPONDERE desemneaza consultatiunile oferite in cele mai

Scoala Sabiniana avea o orientare conservatoare, traditionala, caci promova

Dupa jumatatea sec I d.C. , s`a afirmat in mod deosebit jurisconsultutl

S`a afirmat jurisconsultul Gaius. Gaius este o adevarata enigma a dreptului

Palimsescul este un papyrus de pe care s`a sters textul initial. In cazul

Papinian a fost considerat si de contemporanii sai si de posteritate , cel mai

Ultimul jurisconsult care a depus o activitate creatoare in Epoca Clasica, a

Formula cuprinde pe langa partiile principale, si 2 parti accesorii, care sunt

Prescriptiunile sunt anumite precizari facute in fruntea formulei fie in

Exceptiunile sunt mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile

O alta inovatie care s`a introdus in procedura formulara este in legatura cu