Curs 5 drept roman

In epoca clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu, caci in aceasta epoca s-au afirmat cei mai mari
jurisconsulti ai Romei si s-au elaborat cele mai valorose lucrari. Totodata, in aceasta epoca au fost create
conceptele, principiile si institutiile juridice cu aplicatiune universala. Calitatile jurisconsultilor clasici si-
au gasit expresia in capacitatea de analiza si sinteza, de generalizare si sistematizare, in logica severa cu
care se solutionau diversele controverse, in limajul juridic limpede si elegant, precum si in precizia cu care
fixau sensul conceptelor juridice. De altfel, inca din vremea lui Octavianus Augustus s-au fondat doua scoli
de drept cu intelesul de current ale gandirii juridice. Este vorba despre scoala sabiniana si scoala proculiana.
Scoala sabiniana a fost fonata de marele jurisconsult Caius Ateius Capito, iar scoala proculiana a fost
fondata de catre Marcus Antistius Labeo. Denumirile celor doua scoli vin de la numele celor mai valorosi
discipoli ai fondatorilor, adica de la Massurius Sabinus, succesor a lui Capito la conducerea scolii sabiniene
si autor al lucrarii “libritres iuris civilis” asupra careia jurisconsultii de mai tarziu au facut comentarii
valoroase, denumite “libri ad Sabinum” si pentru scoala proculiana de la Proculus, un celebru reprezentant
al ei.
Scoala sabiniana a vea o orientare in general conservatoare, intrucat ea promova solutiile Legii celor XII
Table pe cand scoala proculiana avea o orienatre progresista, novatoare, intrucat ea urma linia de gandire a
edictului pretorului. Pe la jumatatea secolului I D.H s-a remarcat in mod deosebit jurisconultul Caius
Cassius Longinus, care a fost atat de apreciat incat la un moment dat scoala sabiana a fost denumita scoala
casiana.
In vremea imparatului Hadrian s-a afirmat celebrul jurisconsult Salvius Iulianus,care a codificat edictul
pretorului si a scris o lucrare enciclopedica denumita Digesta ( asta inseamna ceea ce cuprinde totul).
Pe vremea lui Antoni Piul, dupa Hadrian, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius, care a scris o istorie a
jurisprudentei romane, denumita “liber singularis enchiribii” (carte intr-un singur volum), care pe greceste
se numeste “enchiridia”, lucare foarte importanta pentru cunoasterea jurisprudentei vechi sai a unei parti
din jurisprudenta clasica. Un lung fragment din acea lucrare a ajuns pana la noi prin digestele imparatului
Justinian. E pare ca in vremea lui Antonin Piul si a lui Marc Aureliu ar fi trait jurisconsultul Gaius, care
este o enigma a dreptului roman deoarece nici unul dintre presupusii sdai contemporani nu il mentioneaza,
nu il citeazadesi jurisconsultii romani se citau frecvent intre ei, pentru a constata ca peste mai multe secole,
lucrarile sale se bucurau de o mare faima. Cu privire la Gaius, s-au scris in epoca moderna cele mai multe
lucrari, milioane de lucrari in toate universitatile din lume si nu pentru ca Gaius ar fi fost original ci pentru
ca una dintre lucrarile sale a ajuns pana la noi pe cale directa sub forma unui manuscris numit “Palimpsest”.
“Palimpsest-ul” este un papirus de pe care s-a sters textul initial, din criza de papir, iar in locul lui s-a scris
un alt text, acesta este “Palimsestul-ul”. In cazul nostrum, prin secolul VI un calugar a sters textul
institutelor lui Gaius ( institutions) si in locul acelui text a scris un imn religios, iar dupa sute si sute de ani,
in anul 1816, cercetand biblioteca episcopala din Verona, romansitul german Niebuhr a descoperit acest
manuscris, acest papirus. El si-a dat seama imediat ca este vorba despre un palimpsest, incat a aplicat
reactivi chimici pentru a descifra textul initial, care fusese sters si spre marea lui satisfactie, a constatat ca
a descoperit insitutele lui Gaius, insa la acea epoca reactivii chimici erau primitive, incat papirusul a fost
carbonizat, distrus, iar in partea finala, unele cuvinte nu au putut fi descifrate. De aceea se spune ca
manuscrisul de la Verona are lacune, dar intamplarea a facut ca in 1933, in nordul Egiptului sa se decopere
un alt papirus, pe care este scrisa partea finala a institutelor lui Gaius, acea parte care prezenta lacune si
astfel lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate, iar papirusul descoperit in Egipt este
denumit “Noul Gaius” sau “Gaius din Egipt”.
Institutele lui Gaius sunt un manual de scoala, un manual adresat studentilor in drept, in care material este
sistematizata, iar ideile se succed in mod logic. Asa se face ca pe baza acestei lucrari au putut fi reconstituite
instutiile juridice romane, din epoca veche si de la inceputul epocii clasice. Insa, cei mai mari jurisconsulti
ai Romei au trait la sfarsitul secolului al II-lea si la inceputul sec al III. Este vorba despre Aemilius
Papinianus sau Papinian, despre Iulius Paulus sau Paul si despre Ulpius Domitius sau Ulpian.
Papinian ( autor al lucrarilor Questiones si Responsa) a fost considerat de contemporanii sai, ca si de
posteritate, princeps iuris consultorum sau primus omnium, primul jurisconsult, deoarece prin lucrarile sale
cu character practice a oferit solutii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare. Paul si Ulpian au fost
elevii sai. Paul a fost un jurisconsult foarte original si foarte productiv ( a scris foarte mult) insa avea un stil
ermetic ( era greu de inteles), pe cand contemporanul si rivalul sau Ulpian nu a fost atat de original, dar
avea un stil accesibil, avea talent didactic, astfel incat o treime din digestele lui Jutinian este formata din
fragmente care au fost extrase din lucrarile lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult ce a desfasurat o activitate creatoare in epoca clasica a fost Modestinus sau Modestin,
care a venit in secolul al III-lea.
In epoca postcalsica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, a decazut si jurisprudenta, in sensul
ca jurisconsultii postclasici nu au mai desfasurat o activitate creatoare ci s-au marginit sa rezume sis a
comenteze lucrarile jurisconsultilor clascici. De aceea judecatorii solutionau procesele tot pe baza lucrarilor
clasice, lucrari care fusesera scrise cu secole mai inainte si care erau atat de numeroase incat nu puteau fi
cunoscute integral de o persoana, nu puteau fi citite intr-o viata de om. Profitand de aceasta situatie, unii
avocati sau chiar partile au inceput sa falsifice lucrarile jurisconsultilor clasici, punand pe seama lor
afirmatii pe care nu le facusera, cu scopul de a castiga procesele. Falsificare nu era usor de facut. Trebuia
copiata toate lucrarea, de introdus in text ce nu apartine autorului. Pentru a se pune capat acestei practice,
in 426 s-a dat o constitutiune imperial denumita “legea citatiunilor”, prin care s-a stabilit ca in fata
judecatorului pot fi citati marii cinci autori clasici ale caror lucrari erau celebre, erau cunoscute de judecatori
si nu puteau fi falsificate fara ca judecatorul sa depisteze falsul. II aveau in vedere pe Papinian, Paul, Ulpian,
Gaius si Modestin. De regula, cei cinci clasici solutionau in mod unitar diversele probleme de drept. Totusi,
uneori solutiile erau controversate, diferite. In asemenea cazuri, potrivit legii citatiunilor, judecatorul
trebuia sa urmeze parerea majoritatii, dar uneori, foarte rar, putea sa apara si paritatea, atunci cand intr-o
anumita problem doi jurisconsulti aveau o parere, doi o alta parere, iar al cincelea nu se mai pronunta in
problem de drept respective. In asemenea situatii, trebuia urmata problema lui Papinian, spunea legea. Daca
Papinian se pronunta, iar daca tocmai Papilian era acela care nu se pronunta, judecatorul avea de ales intre
cele doua pareri, cu drept de optiune. La sfarsitul legii citatiunii s-a reprodus o constitutiune imperiala data
de imparatul Constantin cel Mare in anul 321, constitutiune prin care imparatul Constantin desfintase toate
notele critice pe care Paul si Ulpian le facusera la adresa operelor lui Papinian, deoarece in conceptia lui
Constantin cel Mare Papinian era in afara crititcii.
Inca din epoca veche jurisconsultii aveau dreptul sa ofere consultatii judecatorilor insa initial, acele
consultatii nu erau obligatorii pt judecator, le urmau sau nu le urmau. Mai tarziu, insa, la sfarsitul epocii
vechi, Octavian Augustus a creat un drept special denumit ius publice respondendi sau dreptul de a oferi
consultatii cu caracter official. Acest drept special a fost acordat numai unor jurisconsulti, acelora care erau
in gratiile imparatului, iar consultatiile juridice oferite judecatorilor de jurisconsultii investiti cu ius publice
respondendi erau obligatorii, dar numai pentru cazul respective, pentru speta in care au fost date, nu si
pentru cazuruile similare, iar imparatul Hadrian a facut un pas mai departe si a decis ca toate consultatiile
oferite judecatorilor de jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi sa fie obligatorii nu numai in cazul
respective ci si in toate cazurile similar. Din acel moment jurisprudenta a dobandit putere de lege si a devenit
izvor formal al dreptului privat roman.
Inca din vremea lui Hadrian, hotararile senatului denumite senatusconsulte au dobandit putere de lege, au
devenit obligatorii si prin urmare izvoare formale de drept. Practic, proiectul de senatusconsult era
prezentat, citit de catre imparat in fata senatului dupa care imparatul parasea incinta senatului fara sa mai
astepte rezultatul votului, intrucat senatul dvenise o simpla anexa a politicii imperiale. De aceea in
documentele vremii senatusconultele mai erau denumite si orations adica simple dicusarsuri imperial. Tot
in vremea lui Hadrian, au dobandit puetere de lege si hotararile imparatului, denumite constitutiuni imperial,
care erau de 4 feluri: edicta sau edicte, mandata sau mandate, decreta sau decrete, rescripta sau rescripte.
Edictele cuprind dispozitiuni de maxima generalitate atat in domeniul privat cat si in cel public, spre
exemplu constitutiunea imperiala prin care imparatul Caracal Antoniu a generalizat cetatenia romana este
un edict.
Mandatele cuprind de regula instructiuni cu caracter administrativ, adresate inaltilor functionari imperiali,
mai cu sema guvernatorilor de provincii, iar unele mandate cuprind si unele dispozitii de drept penal.
Decretele erau hotarari judecatoresti pronuntate de imparati, intrucat si imparatii puteau fi alesi judecatori,
iar uneori, nu intotdeauna, cu ocazia pronuntarii sentintei, imparatul formula o noua regula de drept,
precizand ca pe viitor toate cazurile similare trebuiau solutionate in conformitate cu acea regula. Pe aceasta
cale s-a nascut un drept, ceea ce astatzi denumim precedent judiciar.
Rescriptele erau consultatiuni juridice oferite de imparati ( unii dintre imparatui erau jurisconsulti, aveau
pregatire juridica, erau oameni de stiinta, ca Hadrina, ca Marc Aureliu) si ofereau consultatii fie persoanelor
particulare, fie judecatorilor, iar consultatiile juridice oferite judecatorilor aveau caracter obligatoriu.
Tot la materia izvoarelor sunt recunoscute cateva precizari in legatura cu opera legislative a imparatului
Justinian. Imparatul Justianian era constient de faptul ca sistemul sclavagist roman se afla in ultimul stadiu
al descompunerii, al degradarii. In acele conditii el a ordonat unor comisii formate din profesori si avocati
sa sistematizeze si sa repuna in vigoare cele mai importante texte juridice ale dreptului vlasic, in speranta
ca prin repunerea in vigoare a dreptului classic sistemul scl;avafist va fi slavat de la pieire, ceea ce nu s-a
intamplat. Insa, opera legislativa elaboarat din ordinul imparatului Justinian prezinta o uriasa importanta
istorica, importanata pe care nimeni nu ar fi putut-o banui la acel moment, intrucat importanta acestei
opewre legislative se datoreaza unui factor conjunctural, unei intamplari si anume faptului ca aproape toate
textile juridice clasice au fost distruse de barbari, nu au ajuns pana la noi, pe cand opera legislativa a
imparatului Justinian s-a pastrat, a ajuns pana la noi pe cale directa, iar pe baza ei romanistii moderni au
putut reconsitui si au putut valorifica tezaurul gandirii juridice romane.
Daca Justinian ( imparat cult si evlavios) nu ar fi avut inspiratia genial sa ordone elaborarea acestei opera
legislative, noi, modernii, nu am fi putut reconstitui integral institutiile juridice ale romanilor iar omenirea
ar fi evoluat in cu totul alta directive. Aceasta opera legislative are 4 lucrari : Codul sau Codex, Digestele
sau Digesta, Intitutele sau Institutiones si Novelele sau Novelae.
Codul lui Justinian a fost elaborate de o comisie formata din 10 profesori si avocati, in frunte cu Tribonian,
cel mai mare jurisconsult al acelei vremi. Alaturi de Tribonian au lucrat profesorii Teofil si Leontius, primul
de la facultatea de drept de la Constantinopole si al doile de la facultatea de drept de la Beirut. Codul a fost
publicat in doua editii: prima editie a aparut la 529 dar s-a pierdut, nu s-a pastrat, nu a ajuns pana la noi, pe
cand editia a doua s-a publicat in 534 si este denumita codex repitite praelectiones si s-a pastrat. In aceatsa
editie sunt cuoprinse constitutiunile imperiale care au fost date din vremea imparatului Hadrian pana in
anul 534. Materia a fost sistematizata in 12 carti, care sunt impartite in titluri, tilurile sunt impartite in
constitutiuni, iar unele dintre constitutiuni sunt impartite si in paragrafe. Codul cuprinde dispozitii din
dreptul public si din dreptul privat, iar in doua carti sunt si dispozitii de drept economic. Fata de faptul ca
acele dispozitii urmau a fi aplicate in practica instantelor judecatoresti, membrii comisiei le-au adaptat, le-
au modificat astfel incat ele sa poata fi aplicate in practica.
In anul 533 au fost publicate digestele lui Justinian, ele su t o culegere de fragmente extrase din lucrarile
jurisconultilor clasici. Aceasta culegere a fost intocmita de o comisie formata din 15 profesori si avocati in
frunte cu acelasi Tribonianus. Membrii comisiei au fost alesi dintre profesorii de drept de la
Constantinopole si Beirut. Metoda de lucru a fost stabiita chiar de catre imparat prin trei constitutiuni
imperial, care ulterior au devenit prefete ale digestelor. Prin acele constitutiuni, imparatul a precizat ca
fragmentele extrase din lucrarile jurisconsultilor clasici urmeaza sa fie aplicate in practica.
Procedand la cercetarea lucrarilor clasice, membrii comisiei au constatat ca unele solutii erau controversate
in sensul ca aceleasi probelme de drept erau solutionate in mod diferit de autorii clasici, dupa cum au mai
consatat ca unele institutii juridice erau depasite, erau inaplicabile. Luand act de aceasta situatie, imparatul
a maid at iunca 50 de consittutiuni imperiale, prin care a pus capat tuturor controverselor si a desfintat toate
institutiile depasite. Jurisconsultii lui Justinian au extras cele mai valoroase din 2000 de lucrari clasice ce
erau mai cunoscute si le-au sistematizat in 50 de carti. Cartile au fost impartite in titluri, titlurile au fost
impartite in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In frumtea fiecarui fragment se afla o inscription, prin
care se precizeaza din ce lucrare a fost extras fragmentul respective si care este autorul acestei lucrari. Spre
exemplu, daca fragmentul este extras din lucrarea lui Paul denumita “Sententiae” ( sentinta ), in inscription
se mentioneaza Sententiae Pauli ( sentinta lui Paul). Pornind de la inscription, romanisti moderni au reusit,
in frunte cu Otto Lenon sa reconstituie lucrariule jurisconsultilor clasici. Romanistii moderni au reconstituit
toate lucrarile lui Paul prin copierea tuturor fragmentelor scrise de Paul apoi gruparea pe lucrari, iar a treia
operatie, asezarea fragmentelor in ordinea materilor. La fel au facut si cu lucrarile celorlalti jurisconsulti.
Multa vreme s-a afirmat in mod gresit cafragmentele extrase din lucrarile clasice au fost aezate in corpul
digestelor la intamplare, fara vreo metoda. Aceasta impresie gresita decurge din faptul ca, in toate cartile
din Digeste sunt cuprinse fragmente care se refera la cele mai diverse materii ( proprietate, succesiune etc.),
dar nu s-a observant ca titlurile se caracterizeaza prin unitate de continut, ceea ce insemna ca in toate titlurile
din Digeste sunt cuprinse fragmente care se refera la aceiasi problema de drept ( fie dota, fie testamentul).
Mai mult decat atat, in cadrul titlurilor, fragmentele sunt asezate intr-o anumita ordine, ordine decurgand
din metoda de lucru a comisiei.