INTRODUCERE

Obiectul si importanta dreptului privat roman

OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. DREPTUL ROMAN 
Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman.
 este un sistem extrem de VAST şi de COMPLEX, format din numeroase RAMURI şi
INSTITUTII JURIDICE.
Sistemul juridic roman a trăit o viaţă milenară, căci îşi are originea în:

EPOCA FONDĂRII ROMEI.

 s-a aplicat până la moartea împăratului Justinian( din sec. 8 î.Hr. până în secolul 6 d.Hr.)
Pentru a înţelege SPECIFICUL DREPTULUI ROMAN trebuie să reţinem că:
 la origine, şi romanii (ca şi celelalte popoare ale Antichităţii) au confundat DREPTUL cu
religia şi cu morala.
 dar spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depăşit această confuzie
şi au realizat o distincţie clară între normele DREPTULUI, normele RELIGIOASE şi
normele de MORALA.
 dovadă că încă din epoca veche romanii au desemnat normele dreptului prin cuvântul ”jus”,
iar normele religioase prin cuvântul ” fas”.
Mai mult decât atât, la romani GÂNDIREA JURIDICĂ/IDEOLOGIA JURIDICĂ şi-a pus
amprenta asupra întregii ideologii.
 de aceea, se spunea în Antichitate că, aşa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt
un popor de jurişti.

 Dacă tânărul cetăţean roman dorea să se afirme în viaţa publică, trebuia să facă dovadă că a
fost discipolul unui mare jurisconsult.
 JURISCONSULȚII erau oameni de ştiinţă, cercetători ai dreptului.

 Prin urmare, la romani:

 ACCESUL LA VIAȚA PUBLICĂ era condiţionat de CUNOAȘTEREA APROFUNDATĂ

A DREPTULUI.
Cu toate acestea, în unele TEXTE JURIDICE CLASICE constatăm că:

1
 Persistă străvechea confuzie dintre:
 DREPT
 RELIGIE
 MORALĂ

1.JUSTINIAN
Printr-un text din opera legislativă a ÎMPARATULUI JUSTINIAN, ni s-a transmis DEFINIȚIA
JURISPRUDENȚEI sau definiţia ştiinţei dreptului.
Potrivit acelui text: ”Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti
scientia”, adică:
 JURISPRUDENTA ESTE CUNAOSTEA LUCRURILOR DIVINE SI UMANE,
STIINTA A CEEA CE ESTE DREPT SI NEDREPT.
 Constatăm că în această definiţie dreptul se confundă cu RELIGIA şi cu MORALA.

2.ULPIAN
Printr-un text al marelui jurisconsult clasic Ulpian, ni s-au transmis PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI.
Potrivit lui Ulpian ”Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique
tribuere”, adică:
principiile dreptului sunt acestea:
1.A TRĂI ÎN MOD ONORABIL.
2.A NU VĂTĂMA PE ALTUL.
3.A DA FIECĂRUIA CE ESTE AL SĂU.

 În aceasta definiție, DREPTUL se confundă cu MORALA, deoarece:

 PRIMUL PRINCIPIU ține de domeniul MORALEI,
 URMATOARELE DOUA sunt de domeniul DREPTULUI.

3.CELSUS
Printr-un alt text clasic, aparținând marelui jurisconsult clasic CELSUS, ne este transmisă o
DEFINIȚIE A DREPTULUI, potrivit căreia: ”Jus est ars boni et aequi”, adică:

 DREPTUL ESTE ARTA BINELUI SI A ECHITABILULUI.

 Şi de data aceasta, dreptul se confundă cu morala, deoarece:

 conceptul de „BINE” este de domeniul MORALEI.
 conceptul de „ECHITATE”, are la romani DOUA sensuri:

 1.sens MORAL.
 2.sens JURIDIC.

2
 Faptul că în unele texte juridice clasice PERSISTĂ CONFUZIA DINTRE:
 DREPT
 RELIGIE
 MORALA,
Deşi ea fusese depăşită de mult în practică, îşi are explicaţia sa.
I. În primul rând, romanii au fost un popor PROFUND CONSERVATOR, un popor care NU
A RENUNTAT LA VALORILE SALE TRADITIONALE, chiar dacă unele dintre acele
valori erau depăşite de noile realităţi.

II. În al doilea rând, romanii au fost PROFUND PRAGMATICI, aveau un ascuţit simţ practic,
iar această trăsătură a psihologiei lor şi-a pus amprentă şi asupra CERCETARII
FENOMENULUI JURIDIC.

 dovadă că jurisconsulţii romani nu-şi începeau lecţiile cu introduceri teoretice, ci cu

EXPUNEREA UNOR SPEȚE pe care le analizau împreună cu discipolii lor şi
constatau că între acele cazuri există ELEMENTE COMUNE pe baza cărora încercau
să formuleze anumite PRINCIPII JURIDICE.
 Însă acele principii erau CONSACRATE, adică erau recunoscute ca atare de toţi
jurisconsulţii, numai dacă OFEREAU SOLUTII OPTIME TUTUROR CAZURILOR PRACTICE
DINTR-UN ANUMIT DOMENIU.

III. În al treilea rând, romanii NU AVEAU VOCAȚIA TEORIEI, dimpotrivă, EI AVEAU

FOBIA EI (spre deosebire de greci, care erau maeştri ai teoriei) astfel încât ROMANII AU
FORMULAT PUTINE DEFINITII (şi acelea, împrumutate de la greci).

 DEFINITIILE nu se confundă cu PRINCIPIILE DREPTULUI, deoarece:

 DEFINIȚIILE sunt creații ale TEORIEI.
 PRINCIPIILE sunt creații ale PRACTICII.

 GRECII nu au făcut distincţie între drept şi morală, dimpotrivă, ei considerau

că dreptul este o componentă a moralei.

Practica juridică romană a creat acele:

1.CONCEPTE

2.CATEGORII

3.PRINCIPII

4.INSTITUȚII

 care s-au dovedit instrumente ideale ale gândirii juridice, astfel încât au fost receptate
şi aplicate cu deplin succes atât în EVUL MEDIU, cât şi în EPOCA MODERNĂ.

 Această evoluţie a fost posibilă întrucât romaniştii s-au preocupat foarte serios de
RECONSTITUIREA VALORILOR ROMANE încă de la începutul Evului Mediu.

3
 2.PRACTICA JURIDICĂ ROMANĂ-ȘCOLILE DE DREPT
I. În secolul 7 d.Hr., în oraşul RAVENNA s-a fondat PRIMA ȘCOALĂ DE DREPT ROMAN.

 școală care şi-a propus să RECONSTITUIE TEZAURUL GANDIRII JURIDICE

ROMANE.

II. În secolul 10, în oraşul PAVIA s-a fondat o ȘCOALA DE DREPT SIMILARĂ.

 însă lucrările elaborate de reprezentanţii acelor şcoli s-au pierdut.

 De aceea, noi modernii, le cunoaştem exclusiv din SURSE INDIRECTE.

 Cert este ca acele lucrări nu au putut avea un nivel ştiinţific notabil, întrucât,
în mod sigur, profesorii acelor şcoli nu au cunoscut DIGESTELE
ÎMPARATULUI JUSTINIAN (o culegere de fragmente din lucrările
jurisconsulţilor clasici, lucrări care s-au pierdut, pe când Digestele s-au
păstrat, au ajuns până la noi, astfel încât pe baza Digestelor au putut fi
reconstituite lucrările jurisconsulţilor clasici).

III. În secolul 11, în oraşul BOLOGNA, profesorul IRNERIUS a fondat ȘCOALA

GLOSATORILOR.

 Glosatorii s-au condus în cercetările lor după METODA EXEGETICĂ, în

sensul că:
 ei au comentat de aşa maniera textele juridice romane încât acele texte să poată fi
înţelese şi de cei care nu aveau pregătire de specialitate.
 Acele explicaţii sunt denumite GLOSE.

 Însă acele glose NU s-au aplicat în activitatea instanţelor judecătoreşti, încât

școala glosatorilor nu a avut o finalitate practică.
 Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul ACCURSIUS, care a
scris Marea Glosă, care cuprinde peste 96.000 de comentarii.

IV. În secolul 14, tot la BOLOGNA, profesorul BARTOLUS a fondat ȘCOALA

POSTGLOSATORILOR, care s-a condus după metoda DOGMATICĂ:

 căci ei nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele cu

scopul de a extrage din acele glose principii juridice care să fie aplicate în practica
instanţelor judecătoreşti.
 Prin urmare, școala postglosatorilor a avut o FINALITATE PRACTICĂ;

4
  Principiile formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai în Italia, ci în
întreaga Europă de Apus, mai cu seamă în Germania (pentru că germanii în
secolul 15 au renunţat la dreptul lor naţional, întrucât era primitiv, şi au
preluat principiile formulate de postglosatori, le-au adaptat şi le-au aplicat
la realităţile din Germania feudală.
 În secolul 16, în Germania s-a format un nou sistem de drept pe care îl denumim
”Usus modernus pandectarum” sau „Usus hodiernus pandectarum” adică
DREPTUL MODERN AL PANDECTELOR sau DREPTUL DE ASTAZI AL
PANDECTELOR (grecii desemnau Digestele lui Justinian prin cuvântul Pandecte).
V. În secolul 16, în FRANȚA, profesorul ALCIAT a fondat ȘCOALA ISTORICĂ A
DREPTULUI ROMAN.
 Această şcoală a marcat o înflorire a cercetărilor de drept roman, întrucât
reprezentanţii acestei şcoli au valorificat pe lângă textele juridice române şi
INFORMAȚII DIN ALTE DOMENII, cum ar fi:
 ISTORIA
 FILOSOFIA
 FILOLOGIA.
 Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul JACQUES
CUJAS:
 care pentru prima oară a încercat să reconstituie lucrările jurisconsulţilor clasici pe
baza DIGESTELOR.
VI. La începutul secolului 19 (1802), prin prelegerile pe care le-a ţinut la Universitatea din
Marburg, profesorul SAVIGNY a fondat NOUA ȘCOALA ISTORICĂ A DREPTULUI
ROMAN:
 Școală care a marcat o nouă înflorire a cercetărilor de drept roman pentru că,
în concepţia sa:
 dreptul este eficient numai dacă este exprimat în FORMA NESCRISĂ A
OBIECIULUI JURIDIC sau FORMA TRADIȚIEI JURIDICE.
 Conform lui, numai TRADIȚIA JURIDICĂ dă expresie psihologiei unui popor,
numai ea exprimă spiritul naţional, pe când legea nu prezintă acest caracter.
 Ori tradiţia juridică germană îşi avea originea în principiile formulate de
postglosatori, iar înţelegerea corectă a tradiţiei juridice germane era
condiţionată de cunoaşterea aprofundată a dreptului roman. De aceea, cei
mai mari romanişti sunt GERMANI. \

 Dovadă că în a doua jumătate a secolului 19 s-a remarcat în mod deosebit

profesorul THEODOR MOMMSEN, considerat de toţi autorii CEL MAI
MARE ROMANIST.

 De altfel, el a scris şi cea mai bună istorie a Romei.

 El s-a condus în cercetările sale după metoda DIALECTICĂ, întrucât a analizat

instituţiile juridice romane în strânsă relaţie cu viaţa:
 ECONOMICĂ
 SOCIALĂ
 POLITICĂ

VII. La începutul secolului 20, la SORBONA (FRANȚA) s-a remarcat profesorul GIRARD,
autorul unui tratat celebru.
5
  Totodată, el a publicat o colecţie a tuturor textelor juridice române.

VIII. În PERIOADA INTERBELICĂ, în ITALIA s-a remarcat profesorul PIETRO BONFANTE

care, între altele, a publicat cea mai bună ediţie a operei legislative a împăratului Justinian.

IX. În România, cercetarea ştiinţifică în domeniul dreptului roman a început o dată cu TITU
LIVIU MAIORESCU.

 El a fost:
 fondatorul culturii române moderne,
 un mare filozof şi filolog,
 un mare jurist şi celebru avocat, cu studii de drept roman la SORBONA.

 El a publicat o lucrare intitulata ”ÎN CONTRA ȘCOALEI BĂRNUȚIU”.

 Prin acea lucrare, Maiorescu a arătat ca instituţiile juridice române

pot fi înţelese corect NUMAI DACĂ sunt cercetate în evoluţia lor
istorică şi în strânsă relaţie cu FORMELE DE ORGANIZARE pe
care le-a cunoscut statul roman.

X. La ÎNCEPUTUL SCEOLULUI 20, la UNIVERSITATEA din BUCURȘTI s-a remarcat

profesorul ȘTEFAN LONGINESCU, autorul unui tratat deosebit de apreciat.

XI. În PERIOADA INTERBELICĂ s-a remarcat la

 CLUJ: profesorul ION CĂTUNEANU

 București: profesorul NICOLAE CORODEANU, CONSTANTIN
STOICESCU, GRIGORE DIMITRESCU şi GHEORGHE
DUMITRIU.

XII. După AL 2-LEA RĂZBOI MONDIAL catedrele de drept roman au fost ilustrate în mod
strălucit la :
 București: de profesorul CONSTANTIN TOMULESCU.
 Cluj: de profesorul VLADIMIR HANGA.
 Iași de profesorul MIHAI JACOTĂ.

6
 2.STRUCTURA CURSULUI- DREPTUL PUBLIC SI DREPTUL
PRIVAT 
La cursul nostru nu vom cerceta întregul drept roman, ci numai DREPTUL PRIVAT ROMAN.
 deoarece acesta este domeniul în care romanii au dat întreaga măsură a spiritului lor
creator.
 DREPTUL PRIVAT este domeniul în care romanii au creat concepte, principii şi
procedee juridice care se aplică şi astăzi.
Fireşte, romanii aveau REPREZENTAREA DISTINCȚIEI dintre dreptul PUBLIC şi PRIVAT, dar
nu au teoretizat-o.
 Abia la sfârșitul secolului 2 d.Hr. jurisconsultul ULPIAN ne înfăţişează criteriul pe
baza căruia putem distinge între dreptul PUBLIC şi PIRVAT.
Potrivit lui ”Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat privatum quod ad
singulorum utilitatem”, adică:
 dreptul PUBLIC este acela care se referă la ORGANIZAREA STATULUI
ROMAN.
 dreptul PIRVAT este acela care se referă la INTERESELE FIECĂRUIA.
Aceasta definiţie a lui Ulpian nu este ştiinţifică.
 Este criticabilă deoarece, în concepţia lui Ulpian, ar exista anumite norme de drept
care exprimă interese generale ale societăţii, alături de alte norme de drept care dau
expresie unor interese individuale.
 În realitate, toate normele dreptului, FĂRĂ EXCEPȚIE, exprimă INTERESE
GENERALE ALE SOCIETĂȚII.
 Prin urmare, nu există norme de drept care să exprime interese individuale, de aceea
criteriul de distincţie între dreptul public şi dreptul privat este altul, şi anume:
 CRITERIUL SFEREI DE REGLEMENTARE JURIDICĂ, intrucât:
 normele dreptului PUBLIC reglementează anumite categorii de relaţii sociale
 normele dreptului PRIVAT reglementează alte categorii de relaţii sociale.

 normele dreptului PUBLIC reglementează:

 relaţiile sociale care se formează în legătură cu organizarea
statului
 relaţiile dintre stat şi cetăţeni
 normele dreptului PRIVAT reglementează:
 statutul juridic al persoanelor
 relaţiile dintre ele cu conţinut patrimonial
 relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia judecării
proceselor private (se numesc private acele procese care au
un obiect patrimonial)

7
 Prin urmare:

 DREPTUL PRIVAT ROMAN cuprinde:

 ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman, norme care
reglementează:
1.statutul juridic al persoanelor
2.relaţiile dintre persoane cu conţinut patrimonial
3.relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia soluţionării proceselor private.

Structura cursului
Cursul de drept privat roman cuprinde o introducere urmată de 3 părţi:
 Izvoarele dreptului privat roman
 Procedura civilă romană
 Dreptul civil roman

I. La IZVOARE vom studia formele de exprimare a normelor dreptului privat roman, care
sunt în număr de 6:
1.Obiceiuri
2.Legea
3.Edictele magistraţilor
4.Jurisprudenţa
5.Senatusconsultele
6.Constituţiunile imperiale
Vom pune accentul pe EDICTELE MAGISTRAȚILOR şi pe JURISPRUDENȚĂ, întrucât
dreptul civil roman a evoluat sub:
 influenţa mijloacelor procedurale create de magistraţii judiciari.
 precum şi sub influenţa cercetării ştiinţifice a jurisconsulţilor.

II. La PROCEDURĂ vom analiza acele norme de drept care reglementează desfăşurarea
proceselor private, în cadrul celor 3 sisteme procedurale create de romani:
1. Procedura LEGISACȚIUNILOR (aplicată în Epoca VECHE)
2. Procedura FORMULARĂ (Epoca CLASICĂ)
3. Procedura EXTRAORDINARĂ (Epoca POSTCLASICĂ)

III. DREPTUL CIVIL ocupa locul central în economia materiei şi cuprinde 4 părţi:
1. Persoane
2. Bunuri
3. Succesiuni
4. Obligaţiuni

8
 1.La materia PERSOANELOR vom studia:
->statutul juridic al diverselor categorii de persoane,
->organizarea familiei romane
->procedeele juridice prin care romanii au asigurat protecţia incapabililor de fapt.

2.La materia BUNURILOR vom analiza:

->fizionomia celor 3 titluri juridice prin care persoanele exercită stăpânirea asupra lucrurilor:
1.POSESIUNEA
2.DETENȚIUNEA
3.PROPRIETATEA

3.La materia SUCCESIUNILOR vom cerceta:

-> normele juridice care reglementează transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii
săi în cadrul celor 3 sisteme succesorale:
1.succesiunea legală,
2.succesiunea testamentară,
3.succesiunea deferită contra testamentului.

4.Materia OBLIGAȚIUNILOR prezintă o importanţă specială.

În primul rând, OBLIGAȚIILE sunt oglinda juridică a economiei de schimb;
 ECONOMIA DE SCHIMB romană a cunoscut o dezvoltare fără precedent.
În al doilea rând, PROCEDEELE, PRINCIPIILE şi INSTITUȚIILE pe care romanii le-au creat în
materia obligaţiilor au fost preluate în dreptul modern fără adaptări.

 La rândul ei, MATERIA OBLIGAȚIILOR cuprinde 2 părţi:

1.partea generală: TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR
2.partea specială: IZVOARELE OBLIGAȚIILOR.
1.La partea GENERALĂ vom studia acele reguli care sunt comune pentru toate izvoarele de
obligaţii.
2.La partea SPECIALĂ vom studia fiecare izvor de obligaţii în parte.

9
IMPORTANȚA DREPTULUI PRIVAT ROMAN
1.PROBLEMA IMPORTANȚEI
Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din EPOCA RENAȘTERII, deoarece:
 dreptul acesta a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în societatea
FEUDALĂ, cât şi în cea MODERNĂ, spre deosebire de celelalte sisteme de drept
ale Antichităţii care au rămas simple documente arheologice, în sensul că ele nu au
fost preluate ulterior şi nu prezintă o importanţă istorică, ci numai una culturală.
Acest fenomen de vitalitate a fost explicat de cercetători:
 fie prin factori de natura OBIECTIVĂ
 fie prin factori de natura SUBIECTIVĂ.
 Cert este că DREPTUL PRIVAT ROMAN s-a dovedit a fi expresia juridică
generală şi abstractă a relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe
PROPRIETATEA PRIVATĂ şi pe ECONOMIA DE SCHIMB.
 astfel încât orice societate care cunoaşte cele două caracteristici găseşte gata elaborate
în dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare în vederea reglementarii
acelor relaţii.
DREPTUL PRIVAT ROMAN este un imens teren de verificare a teoriilor cu privire la APARIȚIA
şi EVOLUȚIA fenomenului juridic
 întrucât SOCIETATEA nu este o masă amorfă, ci un sistem format din numeroase
componente, printre care şi componenta juridică.
 Toate aceste componente se află într-o relaţie de influenţare reciprocă, de
intercondiţionare.
 Studiul DREPTULUI PRIVAT ROMAN ne oferă prilejul de a urmări dialectica
relaţiilor dintre componenta juridică şi celelalte.

ROMANII sunt aceia care pentru prima oară în istoria lumii au creat un sistem de concepte rezervat
exprimării ideilor juridice.
 Toate aceste concepte sunt denumite ALFABETUL DREPTULUI, LIMBAJUL
DREPTULUI, TERMINOLOGIA JURIDICA.
 Prin aceste concepte pot fi exprimate cele mai diverse şi cele mai abstracte idei
juridice, căci romanii au creat un criteriu de ordin formal pe baza căruia putem
distinge între ceea ce este juridic şi ceea ce este nejuridic;
 pe când celelalte popoare ale Antichităţii nu au fost în măsură să creeze un asemenea
limbaj, iar consecinţa a fost ca acele popoare nu au putut realiza distincţia între
normele dreptului şi celelalte.

10
PENTRU ROMÂNI 
Pentru români, DREPTUL PRIVAT ROMAN prezintă o IMPORTANȚA APARTE, deoarece:
 dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului privat roman.

În cadrul acestei evoluţii se disting 3 momente definitorii:

1. Momentul formării LEGII ȚĂRII pe fondul juridic daco-roman.
2. Momentul elaborării DREPTULUI FEUDAL ROMÂNESC SCRIS.
3. Momentul elaborării OPEREI LEGISLATIVE A LUI A.I. CUZA.

1. În legătură cu PRIMUL MOMENT reţinem că:

 în DACIA ROMANĂ s-a produs o împletire până la contopire între DREPTUL

GETO-DAC SI DREPTUL PRIVAT ROMAN.
 Prin această sinteză a apărut un nou sistem de drept, unul original, în fizionomia
căruia valorile juridice romane au dobândit noi funcţii şi finalităţi.
 Acest sistem de drept este denumit SISTEMUL DACO-ROMAN.

2. Mai târziu, în EPOCA FEUDALISMULUI TIMPURIU (secolele X-XIV), pe acest

fond juridic s-a format LEGEA ȚĂRII (dreptul feudal românesc nescris, obiceiul
pământului).
 Cercetătorii dreptului au constatat că între instituţiile LEGII ȚĂRII şi cele ale
DREPTULUI PRIVAT ROMAN există elemente comune;
 Acest fenomen se explică prin receptarea valorilor juridice ale dreptului privat
roman prin intermediul dreptului daco-roman, care se află la temelia LEGII ȚĂRII.

Începând din secolul XV s-au elaborat LEGIUIRILE NOASTRE FEUDALE

(pravile).
 Toate aceste PRAVILE s-au inspirat din dreptul bizantin;
 DREPTUL BIZANTIN nu este altceva decât DREPTUL ROMAN din vremea
împăratului Justinian adaptat la realităţile din societatea feudală bizantină.
 De aceea, se afirmă că dreptul feudal românesc scris a receptat valorile juridice
romane, nu direct, ci prin FILIERĂ BIZANTINĂ.

3. În vremea lui AL. I. CUZA s-a elaborat o uriaşă opera legislativă prin care:
 s-au pus bazele sistemului de drept românesc modern.
 În centrul acestei opere legislative se afla CODUL CIVIL care a fost elaborat prin
receptarea PROCEDEELOR, PRINCIPIILOR şi INSTITUȚIILOR JURIDICE
ROMANE din MATERIA OBLIGAȚIILOR în formă pură.

11
 DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
Aşa cum DREPTUL ROMAN în ansamblul său se divide în drept PUBLIC şi drept PRIVAT, la
rândul lui
 dreptul PRIVAT ROMAN se divide în 3 ramuri distincte:
1. Dreptul civil (jus civile)
2. Dreptul ginților (ius gentium)
3. Dreptul natural (ius naturae)

1. Dreptul CIVIL(ius civile)

Conceptul de drept civil este utilizat în textele juridice române cu 3 sensuri:
I. ÎN PRIMUL SENS şi cel mai vechi, drept civil cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani.
Întrucât cetăţenii romani erau denumiţi QUIRIȚI, dreptul civil mai este denumit şi DREPTUL
QUIRITILOR.
 ACTELE JURIDICE ale DREPTULUI CIVIL presupuneau respectarea unor
CONDIȚII DE FORMĂ extrem de complicate.

 FORMALISMUL RIGID al actelor de drept civil se explică:

 în primul rând, prin faptul că la origini romanii nu aveau încă experienţa vieţii
juridice,
 în al doilea rând, CONDIȚIILE DE FORMĂ aveau menirea de a le atrage atenţia
asupra gravităţii consecinţelor acelor acte juridice.

 Romanii au condiţionat ÎNCHEIEREA ACTELOR DE DREPT CIVIL de:

 respectarea unor FORME SOLEMNE pentru ca acele acte să nu fie accesibile şi
străinilor.

 De altfel, în Epoca foarte veche nici nu se punea problema unor relaţii juridice între
cetăţenii romani şi străini, întrucât la acea epocă funcţiona principiul conform căruia
orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie.

 Cu timpul, odată cu dezvoltarea ECONOMIEI DE SCHIMB, romanii au început să

îi tolereze pe străini, fie în calitate de:
 OASPEȚI
 CLIENȚI,

 Începând din secolul III î.Hr. străinii care aparţineau unor cetăţi cu care
romanii aveau tratate de alianţă, puteau veni la Roma fără a cădea în
sclavie şi erau denumiţi PEREGRINI.

 Însă relaţiile juridice dintre CETĂȚENI şi PEREGRINI nu erau reglementate prin

normele drept civil, astfel încât relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini erau
reglementate de DREPTUL GINȚILOR.

12
 II. ÎN AL DOILEA SENS (mai recent), DREPTUL CIVIL se confundă cu activitatea de cercetare
ştiinţifică a jurisconsulţilor pe care o denumim JURISPRUDENȚĂ.

III. ÎN AL TREILEA SENS, DREPTUL CIVIL cuprinde întregul drept privat roman, cu excepţia
DREPTULUI PRETORIAN, creat de MAGISTRAȚI JUDICIARI (pretori) prin utilizarea unor
MIJLOACE PROCEDURALE.
2.Dreptul GINȚILOR(ius gentium)
Conceptul de DREPT AL GINȚILOR este utilizat cu 3 sensuri:
 ÎN PRIMUL SENS, dreptul ginţilor cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile
dintre cetăţenii romani şi peregrini.
Faţă de faptul că dreptul ginţilor S-A FORMAT în legătură cu DEZVOLTAREA COMERȚULUI,
actele sale nu presupun respectarea unor condiţii de formă, căci de regulă ele se încheiau prin simpla
manifestare de voinţă a părţilor, şi de aceea jurisconsulţii clasici spuneau că:
 apariţia dreptului ginţilor a marcat momentul maximei abstractizări a gândirii
juridice romane.

Faţă de avantajele pe care le prezintă, cu timpul, dreptul GINȚILOR a preluat funcţiile dreptului
CIVIL, în sensul că:
 cele mai multe operaţiuni juridice se realizau prin ACTE DE DREPT ALE
GINȚILOR.
 În vremea împăratului Justinian, DREPTUL GINȚILOR a devenit un DREPT
GENERAL, confundându-se cu întregul drept PRIVAT ROMAN.

 ÎN AL DOILEA SENS, întâlnit la TITUS LIVIUS, DREPTUL GINȚILOR cuprinde:

 acele norme de drept care reglementează relaţiile dintre STATELE CETĂȚI ALE
ANTICHITĂȚII (ceea ce astăzi ar corespunde dreptului internaţional public).

 ÎN AL TREILEA SENS, DREPTUL GINȚILOR se confundă cu DREPTUL NATURAL, căci în

concepţia unor jurisconsulţi clasici:
 există reguli şi principii de DREPT PRIVAT care se aplică la TOATE
POPOARELE, din TOATE TIMPURILE şi care sunt VALORI JURIDICE
UNIVERSALE.

3. DREPTUL NATURAL(ius naturae)

DREPTUL NATURAL este definit de către jurisconsulţii clasici romani ca fiind:
 un sistem de NORME DE DREPT care se aplică TUTUROR POPOARELOR în
TOATE TIMPURILE.
 Ba mai mult, spune ULPIAN, se aplică TUTUROR VIEȚUITOARELOR.

 Această concepţie este considerată de romanişti ca FANTEZISTĂ şi FALSĂ.

 FANTEZISTĂ, pentru că romanii NU cunoşteau sistemele de drept ale tuturor

popoarelor, deoarece nu au venit în contact cu toate popoarele.

13
  FALSĂ, pentru că dreptul NU este un element izolat de contextul social. Dreptul
exprimă cerinţe sociale specifice. El dobândeşte o identitate proprie, pe care i-o dă
specificul relaţiilor sociale şi politice din fiecare societate.
Astfel că, în realitate, conceptul de “DREPT NATURAL” are doar o valoare TEORETICĂ şi
FILOSOFICĂ.
 De aceea, se consideră că DREPTUL NATURAL NU are un corespondent
nemijlocit în norme juridice;
 El reprezintă acele aspecte care sunt constante în drept;
 Pe când DREPTUL POZITIV reprezintă aspectul dinamic, schimbător.
 Potrivit acestei concepţii, DREPTUL NATURAL NU are un corespondent în
viaţa juridică, în sensul că nici un jurisconsult nu a putut indica o normă de
drept natural, aceasta întrucât DREPTUL NATURAL este o
ABSTRACȚIE.
Constatăm, totuşi, că în măsura în care se confundă cu echitatea, DREPTUL NATURAL
dobândeşte un CONȚINUT CONCRET.

 Aşa cum am văzut în tema anterioară, unii jurisconsulţi clasici -CELSUS-

confundă DREPTUL NATURAL cu ECHITATEA.
 Or ECHITATEA are un conţinut juridic determinabil, întrucât ori de câte ori au
adaptat vechile norme la noile realităţi, jurisconsulţii şi magistraţii judiciari au
afirmat că vin în întâmpinarea cerinţelor PRINCIPIULUI ECHITĂȚII.
 În acest fel, ECHITATEA a asigurat permanenta adaptare a vechiului drept CIVIL
la noile situaţii de viaţă. Potrivit lui ULPIAN “toţi oamenii sunt egali”.

Aceste principii de drept natural au jucat un rol uriaş în istoria lumii, ideologii revoluţiilor
burgheze întemeindu-şi susţinerile pe aceste principii.

14
 ISTORIA SOCIALA SI POLITICA A ROMEI

Istoria milenară a ROMEI poate fi periodizată în 2 mari epoci: epoca PRESTATALĂ şi epoca
STATALĂ.
1. Epoca PRESTATALĂ a durat de la jumătatea secolului VIII î.Hr. până la jumătatea secolului VI
î.Hr.
2. Epoca STATALĂ a durat de la jumătatea secolului VI î.Hr. până la moartea împăratului Justinian
(565 d. Hr.).

I. EPOCA PRESTATALĂ
Însă, în legătură cu istoria foarte veche a Romei trebuie să reţinem că ISTORIOGRAFIA
ROMANĂ, istoria scrisă a Romei, a început în sec. III î.Hr.
 astfel încât toate informaţiile pe care le deţinem în legătură cu evenimentele
anterioare sec. III ne-au parvenit:
 fie prin IZVOARE INDIRECTE (greceşti)
 fie prin TRADIȚIE şi prin LEGENDĂ.
 De aceea, toate aceste informaţii sunt ÎNDOIELNICE.
Oraşul ROMA ar fi fost fondat în 753 î.Hr. de 3 triburi fondatoare:
1. SABINI,
2. LATINI
3. ETRUSCI
Pe lângă patricieni, în Roma prestatala trăiau şi plebeii, provenind din rândurile autohtonilor.
 Însă conducerea societății romane prestatale era exercitată numai de
PATRICIENI prin 3 organisme de conducere socială fără caracter statal:

1. Comitia curiata era organizată în 3 triburi fondatoare, 30 curii şi 300 ginţi.

 Întrucât fiecare dintre curii avea un vot, adunarea patricienilor a fost denumită
Comitia curiata.
 Ea adopta cele mai importante hotărâri cu privire la viaţa cetăţii.

2. Regele
 era ales de Comitia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin militar şi religios.

3. Senatul
 era un Sfat al bătrânilor format din şefi ai ginţilor, având 300 membri.

Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii, dar nu aveau acces la
conducerea ei, în mod firesc, între patricieni şi plebei s-a declanşat un conflict, care s-a adâncit tot mai
mult şi s-a finalizat cu FONDAREA STATULUI ROMAN.

15
 Pe la jumătatea sec. VI î.Hr., din dorinţa de a soluționa acest conflict, regele SERVIUS TULLIUS
a inițiat 2 reforme prin care a pus BAZELE STATULUI ROMAN:

1.REFORMA SOCIALĂ
SERVIUS TULLIUS a împărţit întreaga populaţie a Romei în 5 categorii sociale, pe criteriul
stării materiale.
 La rândul lor, cele 5 categorii sociale au fost împărţite în CENTURII - erau în acelaşi
timp şi unităţi militare şi unităţi de vot.
 Însă centuriile nu aveau un număr egal de membri, astfel
 centuriile din prima categorie socială numărau câteva zeci de membri (30-40)
 pe când centurile din următoarele categorii sociale numărau sute de membri (600).
Aşa a fost posibil ca PRIMA CATEGORIE SOCIALA, deşi minoritară, să deţină majoritatea
centuriilor și majoritatea voturilor.
 De aceea, istoricii afirmă că în momentul fondării sale, statul roman s-a întemeiat pe
un regim politic de aristocraţie sclavagistă.
Această adunare a centuriilor a fost denumită COMITIA CENTURIATA.

2.REFORMA ADMINISTRATIVĂ
SERVUS TULLIUS a împărțit teritoriul Romei în:
 unităţi administrativ-teritoriale, triburi/cartiere.
 În total, el a creat 4 triburi urbane, 17 triburi rurale.

Din acel moment, în cazul Romei sunt întrunite cele 2 criterii pe baza cărora putem face distincţia
între:
 societatea prestatală
 societatea statală/societatea organizată în stat.
Este vorba despre:
 CRITERIUL STRATIFICĂRII SOCIALE (introdus prin reforma socială a lui Servus
Tullius)
 CRITERIUL TERITORIAL (introdus prin reforma administrativă)

În îndelungata sa evoluţie istorică statul roman a cunoscut 3 forme de organizare:

 REGALITATEA – sec. VI – 509 î.Hr.
 REPUBLICA – 509-27 î.Hr., când s-a votat imperiul
 IMPERIUL –a evoluat în 2 faze:
 PRINCIPATUL (27 î.Hr.-284 d.Hr.)
 DOMINATUL (284- 565)

16
 II. EPOCA REGALITĂȚII
1.Pe plan SOCIAL, a continuat să se manifeste conflictul dintre patricieni şi plebei, datorită
discriminărilor la care erau supuşi plebeii pe plan politic, juridic şi economic
 Tot pe plan SOCIAL a apărut în această epocă şi sclavia, dar în formă domestică: puţini la
număr şi erau trataţi ca membri inferiori ai familiei romane

2.Inegalitatea pe plan POLITIC decurgea din faptul că, deşi plebeii au dobândit accesul la Comitia
centuriata, ei nu aveau acces şi la Comitia curiata care a rămas şi pe mai departe rezervată patricienilor.

 Pe plan POLITIC în epoca regalității, statul roman era condus de:

 Adunările poporului
 Rege
 Senat

1. ADUNARILE POPORULUI
 Comitia Curiata – moștenită din epoca prestatală
 Comitia Centuriata - creată de Sergius Tullius
 Cele mai importante atribuţii administrative şi judiciare erau exercitate de COMITIA
CENTURIATA

2. REGE
- a devenit un VERITABIL SEF DE STAT.
-exercită atribuţiuni MILITARE, ADMINISTRATIVE şi JUDICIARE.

3. SENAT
- a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci aveau un
CARACTER CONSULTATIV.

3.În plan JURIDIC, la acea epocă, NORMELE DE DREPT erau exprimate:

 numai în formă nescrisă a OBICEIURILOR (care nu erau cunoscute de popor, ci erau
ţinute în secret de PONTIFI;
 PONTIFII erau aleşi numai dintre PATRICIENI, iar dacă se declanşa un litigiu între un
PATRICIAN şi un PLEBEU, părţile se adresau PONTIFILOR pentru a afla care este
reglementarea juridică în acea materie, iar pontifii erau suspectați, dădeau răspunsuri
părtinitoare, favorabile patricienilor.
4.În plan ECONOMIC:
 pământurile cucerite de romani treceau în proprietatea statului cu titlul de ager publicus, iar
statul repartiza acele terenuri spre folosinţă numai PATRICIENILOR.

17
III. REPUBLICA
 S-a proclamat in 509 î.|Hr.
 În momentul fondării republicii, statul roman era o cetate oarecare,
 la sfârşitul republicii, după 5 secole, Roma s-a aflat în fruntea celui mai puternic stat al
Antichităţii.
 Această evoluţie s-a datorat:
-spiritului expansionist al romanilor
-capacităţii lor organizatorice.
Statul roman a fost organizat conform principiului: divide et impera =organizează şi stăpâneşte.
Pe PLAN SOCIAL, conflictul dintre patricieni şi plebei a continuat,
 Dar față de:
-protestele sistematice ale plebeilor,
-concesiile succesive ale patricienilor,
prin sec. III cele 2 categorii sociale s-au nivelat;
 în sensul că nu mai dispune de criterii pentru a distinge între patricieni şi plebei, cu atât
mai mult cu cât între timp străvechile ginţi în care erau organizaţi patricienii s-au
dizolvat, însă pe frontul dezvoltării economiei de schimb, în condiţiile revoluţiei economice
au apărut noi categorii sociale: NOBILII şi CAVALERII.
1.NOBILII sunt înalții magistraţi ai statului, precum şi urmaşii lor.
 Nobilimea romană a militat pentru consolidarea instituţiilor de tip republican.

2.CAVALERII erau denumiţi oameni noi, oameni de afaceri care militau pentru instaurarea unui
stat centralizat autoritar, singurul în măsură să asigure ordina atâta de necesară înfloririi
comerţului;
 de aceea între CAVALERI şi NOBILI s-a declanşat un conflict care a degenerat
războaiele civile la sfârşitul cărora, prin VICTORIA CAVERILOR s-a instaurat imperiul
roman sub forma PRINCIPATULUI..
3.O altă categorie socială era formată din PROLETARI – proles =copii. Această etimologie se
explică prin faptul că proletarii erau oameni săraci şi nu aveau altă avere decât copii.
 Neavând mijloace de subzistenţă, aceşti proletari veneau la Roma pentru a trăi pe seama
statului, căci statul roman făcea distribuiri periodice de îmbrăcăminte, hrana.
 Însă PROLEATRII erau cetăţeni romani, ei aveau drept de vot, iar voturile lor puteau fi
cumpărate.
-De aceea, CAIUS IULIUS CAESAR spunea că: „datorită masei parazitare a proletarilor,
republica romană devenise o formă goală de conţinut.”

 Tot pe PLAN SOCIAL, sclavia a devenit clasică -> viaţa economică se întemeia pe munca
sclavilor.

18
  Pe PLAN POLITIC, republica romană a fost condusă de

-ADUNĂRILE POPORULUI
-SENAT
-MAGISTRAȚI.

1.ADUNĂRILE POPORULUI au fost în număr de 4:

 Comitia Curiata
 Comitia Centuriata
Acestea au fost moştenite din epoca regalităţii, alături de ele au apărut:
 Concilium Plebis
 Comitia Tributa
CONCILIUM PLEBIS -Adunarea plebeilor-
 inițial această adunare a adoptat hotărâri obligatorii NUMAI pentru PLEBEI= plebiscite,
-cu timpul, acele hotărâri au devenit OBLIGATORII şi pentru PATRICIENI.

 Din acel moment, PATRICIENII au început să participe şi ei la lucrările Adunării

Plebeilor şi astfeL:

-CONCILIUM PLEBIS s-a transformat în COMITIA TRIBUTA:

 adunare la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani organizaţi pe cartiere/triburi,
fiecare trib având un vot, întrucât numărul cartierelor a crescut până la 35, în această
adunare se exprimau 35 voturi.

2.SENATUL
 a devenit în epoca republicii principalul factor de echilibru în stat.
ATRIBUTII:
 administrat provinciile, tezaurul public
 coordona politica externă a statului
 supraveghea respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman.

 În epoca republicii, hotărârile Senatului nu aveau putere de lege;

 totuşi, SENATUL influența procesul de legiferare întrucât legile votate de popor intrau
în vigoare numai dacă erau RATIFICATE de SENAT.

3.MAGISTRAȚII
 erau înalți demnitari ai statului.
 Exercitau:
-atribuţiuni MILITARE,
-atribuţiuni ADMINISTRATIVE
-atribuţiuni JUDICIARE.
 Ei erau aleşi de popor, de regulă, pe termen de 1 an.

19
 MAGISTRATURILE erau ONORIFICE, căci magistraţii NU erau remuneraţi/plătiţi pentru
activitatea lor.
 Totodată, ele erau COLEGIALE, întrucât aceleaşi atribuţii erau exercitate de cel puţin 2
magistraţi.
 MAGISTRATURILE nu erau subordonate ierarhic, dimpotrivă, prin atribuţiile lor,
magistraţii se cenzurau/supravegheau reciproc.
 Cu toate acestea, unii magistraţi se bucurau de IMPERIUM = drept de comandă;
 IMPERIUM (DREPTUL DE COMANDA) desemneaza:
-posibilitatea magistraţilor de a comanda legiunile romane;
-posibilitatea de a convoca poporul prin adunări, consuli, pretori şi dictatori,
 Alții aveau POTESTAS;
-desemnează dreptul de a administra (tribunii plebei, cenzorii, cvestorii, edilii)
MAGISTRATURILE ROMANE nu au apărut concomitent, ci într-o anumită ordine;
 astfel, după alungarea ultimului rege, poporul roman a ales 2 CONSULI care au preluat
toate atribuţiunile laice ale foştilor regi, încât:
 APARENT, ei aveau puteri nelimitate;
 ÎN REALITATE, după expirarea magistraturii - 1 an, consulii deveneau simpli
particulari, persoane private;
 puteau fi judecaţi de popor pentru eventualele abuzuri.
 Mai mult, ei puteai fi condamnaţi şi la moarte.

 În 494, la cererea plebeilor:

 aceştia au dobândit dreptul de a-şi alege 5 TRIBUNI AI PLEBEI care aveau DREPTUL
DE VETO = JUST INTERCESIONIS, în virtutea căruia puteau anula orice act juridic
de natură să aducă vreo atingere intereselor plebeilor.

 În 493, au apărut CENZORII;

INIȚIAL:
 organizau recensământul persoanelor şi bunurilor, în vederea stabilirii impozitelor.
 supravegheau împreună cu SENATUL respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului
roman.

MAI TÂRZIU:
 CENZORII au dobândit şi dreptul de a-i NUMI şi REVOCA pe SENATORI.

20
  În 367, au părut PRETORII;

 exercitau cele mai importante atribuțiuni judiciare, căci ei organizau judecarea

proceselor private.

 INIȚIAL:
 PRETORII organizau NUMAI judecarea proceselor dintre cetăţenii romani.
 erau denumiţi pretori URBANI.

 DUPĂ 242:
 au apărut pretorii PEREGRINI, care organizau judecarea proceselor între cetăţeni şi
peregrini.

 CVESTORII:
 organizau strângerea impozitelor statului şi administrau arhivele statului.

 EDILII:
 Asigurau:
-ordinea publică,
-aprovizionarea Romei
-organizau judecare proceselor declanşate în legătură cu actele juridice încheiate în
târguri.

 DICTATURA este magistratura cu caracter excepţional

 deoarece în momente de mare primejdie (războaie) romanii SUSPENDAU TOATE
MAGISTRATURILE şi alegeau un DICTATOR pe termen de 6 luni care exercita
întreaga putere a statului.
 Dacă pericolul nu era îndepărtat, dictatorul putea fi reales.

Spre sfârşitul republicii, în condiţiile războaielor civile, CAIUS IULIUS CAESAR a încercat să:
 restaureze fățiş despoţia de tip oriental, dar TENTATIVA SA A EȘUAT, fiind
ASASINAT.
 De aceea, nepotul său OCTAVIAN a iniţiat o serie de reforme prin care A LĂSAT
IMPRESIA că vechile magistraturi republicane continuau să funcţioneze;
 dar ÎN REALITATE a concentrat în mâinile sale întreaga putere.
 Astfel, Octavian a determinat senatul să-l aleagă consul şi tribun pe viaţă, pe când, aparent,
el era un magistrat alături de ceilalţi, dar în fapt, putea conduce ca un autocrat. Totodată el
a fost proclamat princeps, primul dintre gali, precum şi Imperator Caesar Augustus.
IMPERATOR = comandant glorios al legiunilor romane

CAESAR = urmaş demn al lui Gaius Iulius Caesar

AUGUSTUS = sfânt, demn de a fi venerat

21
IV. PRINCIPATUL
 Această organizare a statului a fost denumită PRINCIPAT.
 Durata: până la 284 d.Hr.
În epoca principatului, pe PLAN SOCIAL:

 s-a adâncit şi mai mult prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci, în documentele vremii:
 BOGAȚII – HONESTIORES = cei mai onorabili.
 iar SĂRACII – HUMILIORES = cei mai umili.

 Totodată, au început să se manifeste primele indicii ale CRIZEI SISTEMULUI

SCLAVAGIST, pentru că munca sclavilor devenea nerentabilă, mai ales în
AGRICULTURĂ.

 În aceste condiţii a apărut o nouă categorie socială formată din COLONI.

 INIȚIAL, colonii erau oameni liberi care luau în arendă anumite terenuri de la marii
proprietari funciar în schimbul unor sume de bani sau al unei părţi din recoltă;
-întrucât obligaţiile acestor arendaşi erau stabilite prin contractul de locaţiune, rezulta că
acestia erau COLONI VOLUNTARI.
 În sec. 2 d.Hr., unii prizonieri de război erau transformaţi în COLONI şi întrucât deveneau
coloni fără voia lor au apărut şi COLONII SILIȚI.
 În sec. 3 au apărut colonii SERVI:
-erau legaţi de pământ.
-puteau fi vânduţi o dată cu pământul de care erau legaţi.
-ei sunt strămoşii iobagilor de mai târziu.

Pe PLAN POLITIC, în epoca principatului statul roman a fost condus de :

1. PRINCIPE
2. SENAT
3. MAGISTRAȚI

1. PRINCIPELE:
 era în sens formal un MAGISTRAT, alături de ceilalţi;
 dar în fapt deţinea întreaga putere.

2. SENATUL
 și-a sporit atribuţiile, întrucât HOTĂRÂRILE SALE au dobândit putere de lege;
 deşi în realitate era o simplă anexă a politicii imperiale.

3. VECHILE MAGISTRATURI REPUBLICANE s-au păstrat, nu au fost desfiinţate, dar

cu timpul:
 atribuţiile lor au fost restrânse tot mai mult şi, în paralel, au apărut noi magistrați
subordonaţi nemijlocit faţă de principe.

22
V. DOMINATUL
După anul 284 s-a instaurat dominatul.

 În epoca dominatului asistăm la o decădere generală a societăţii romane.

 În noile condiţii, marii proprietari funciari denumiţi POTENTIORES - cei mai
puternici - exercitau pe domeniile lor o parte din funcţiile statului, în sensul că aveau:
-armate proprii
-judecau procese
-administraţie proprie
 Pe PLAN SOCIAL:
 au apărut CASTELE, formate din categorii sociale ÎNCHISE şi EREDITARE
organizate pe criterii PROFESIONALE, ETNICE sau RELIGIOASE.

 SCLAVIA a ajuns în ultimul stadiu al decăderii, iar locul sclavilor în viaţa

economică a fost luat de COLONII SERVI.
 Pe PLAN POLITIC:
 ÎMPARATUL a fost proclamat DOMINUS et DEUS - stăpân şi zeu;
 iar după edictul de la Milano, stăpân şi dumnezeu.

 În fapt, STATUL era condus de un consiliu restrâns format din 5-6 persoane,
denumit CONSITORUM PRINCIPUS în subordinea căruia se afla un uriaş aparat
de stat militarizat şi birocratizat.
 SENATUL ROMEI a decăzut la nivelul senatelor municipale,
 VECHILE MAGISTRATURI au devenit simple funcţii decorative.

 Pe PLANUL STRUCTURII DE STAT, după anul 395 statul roman a fost împărţit
definitiv în:
I. Imperiul roman de APUS
 a supravieţuit până la 476.

II. Imperiul roman de RĂSĂRIT.

 a supraviețuit la 565, când s-a transformat în IMPERIUL BIZANTIN.

Paralel cu istoria statului roman s-a desfăşurat şi istoria dreptului roman, istorie pe care o
periodizam în 3 EPOCI:
1. Epoca VECHE - a durat de la fondarea statului roman până la fondarea principatului
(27î.Hr.).
2. Epoca CLASICĂ - a durat de la 27î.Hr. până la 284 d.Hr.
3. Epoca POSTCLASICĂ – a durat din 284 până în 565.
Însă, această periodizare este artificială, are caracter didactic, deoarece instituţiile juridice romane nu
pot fi integrate mecanic în una din cele 3 epoci, căci în realitate au apărut în epoca VECHE, au ajuns la
apogeu în epoca CLASICĂ şi au decăzut în epoca POSTCLASICĂ. De aceea, vom pune accentual în
expunerea materiei asupra fizionomiei instituţiilor juridice în EPOCA CLASICĂ.

23
 IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
EVOLUTIA FORMELOR DE EXPRIMARE A DREPTULUI PRIVAT ROMAN
Izvoarele dreptului în SENS FORMAL:
Noțiunea de izvor al dreptului:
I. ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE:
 conceptual de „izvor al dreptului” este utilizat cu 3 sensuri:

1. ÎN PRIMUL SENS:
 izvoarele dreptului desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existență care
determină un anumit tip de reglementare juridică.
 Toate aceste condiţii sunt denumite izvoare de drept în sens material.
2. ÎN AL DOILEA SENS
 izvoarele dreptului desemnează documentele pe baza cărora putem reconstitui
fizionomia unor instituţii juridice.
 Toate aceste documente sunt denumite surse de cunoaştere sau izvoare de
cunoaștere a dreptului.
3. ÎN AL TREILEA SENS
 izvoarele dreptului desemnează totalitatea procedeelor prin intermediul cărora
normele sociale dobândesc valoare juridică şi se transforma în norme de drept.
 Toate aceste procedee sunt denumite izvoarele formale de drept sau forme de
exprimare a dreptului.

II. ÎN SOCIETATEA ROMANĂ:

1. În EPOCA VECHE, izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost:

 Obiceiul
 Legea
 Edictele magistraților
 Jurisprudenţa

2. În EPOCA CLASICĂ, la aceste izvoare care au supravieţuit se adaugă:

 Senatusconsultele
 Constituțiunile imperiale

3. În EPOCA POSTCLASICĂ, formele dreptului privat roman au fost exprimate prin:

 Obiceiuri
 Constituţiunile imperiale

24
1.OBICEIUL
 OBICEIUL JURIDIC
 Cel mai VECHI IZVOR al dreptului privat roman este OBICEIUL, care în textele
juridice romane este denumit MOS MAIORUM sau JUS NON SCRIPTUM, adică
OBICEIUL MOȘTENIT DIN BĂTRÂNI sau DREPTUL NESCRIS.
 SE FORMEAZĂ prin repetarea unor comportări;
 Profesorul Dimitrie Gusti atrăgea atenţia asupra faptului că o societate are
obiceiurile membrilor săi.

 În EPOCA PRESTATALĂ, OBICEIUL a fost NEJURIDIC, în sensul că:

 OBICEIURILE NU erau obligatorii, întrucât nu exista statul care să le impună
prin forţa sa de constrângere.
 Pe de altă parte, în epoca PRESTATALĂ NU exista stratificare socială, astfel
încât OBICEIURILE exprimau interesele tuturor şi, de aceea, erau respectate de
bunăvoie;
 dar odată cu trecerea la SOCIETATEA STATALĂ, anumite obiceiuri, acelea care
erau convenabile şi utile celor ce deţineau puterea politică, au fost sancţionate de
stat şi s-au transformat în OBICEIURI JURIDICE sau în NORME DE DREPT
NESCRISE.
 Totodată, s-au format noi obiceiuri impuse de noile realităţi care, la rândul lor, au
fost sancţionate de stat.
 Multă vreme obiceiul a fost unicul izvor de drept la romani, dar până în anul 451 î.Hr.,
aceste obiceiuri NU erau cunoscute de popor, ci ţinute în secret de pontifi.

1. La sfârșitul EPOCII VECHI:

 Cu timpul, în condiţiile revoluţiei economice de la sfârşitul epocii vechi, obiceiul şi-a

pierdut din importanţă, iar funcţiile sale au fost preluate de alte izvoare mult mai
evoluate cum ar fi
1. LEGEA,
2. EDICTELE MAGISTRAȚILOR
3. JURISPRUDENȚA.
 Cu toate acestea, OBICEIUL JURIDIC a continuat să fie izvor de drept şi în epoca
clasică, dovadă că, potrivit lui SALVIUS IULIANUS (un mare jurisconsult din vremea lui
Hadrian), OBICEIUL exprima voinţa întregului popor roman și îndeplineşte o funcţie
abrogatoare.

2. În EPOCA POSTCLASICĂ:

 În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, OBICEIUL şi-a

redobândit importanța de odinioară, îmbogăţindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii,

25
 întrucât ROMANII tolerau obiceiurile popoarelor din provincie DACĂ nu veneau în conflict cu
principiile fundamentale ale dreptului roman.

2. LEGEA

1. LEGEA-izvor de drept
În EPOCA VECHE, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin lege.

 Cuvântul lex - legis înseamnă convenţie.

 Atunci când convenţia se încheia între DOUĂ PERSOANE FIZICE cuvântul „LEX” era
utilizat cu înţelesul de „CONTRACT”.
 Atunci când convenţia se încheia între MAGISTRATE şi POPOR cuvântul „LEX” era
utilizat cu înţelesul de „LEGE ca IZVOR FORMAL DE DREPT.”
PROCEDURA DE ADOPTARE a LEGII ROMANE:

 presupunea încheierea unei convenţii între MAGISTRAT şi POPOR.

 În acest scop, MAGISTRATUL prezenta POPORULUI proiectul de lege.
 După ce poporul lua cunoștință de textul proiectului de lege, acel text era dezbătut
timp de 24 de zile în adunări ad-hoc.
 DUPĂ expirarea acestui termen, poporul era convocat din nou pentru a se pronunţa
asupra proiectului de lege cu precizarea că poporul nu putea aduce amendamente
la proiectul de lege (nu putea fi modificat);
 fie vota legea integral, fie o respingea în loc.
 Dacă poporul:
 era DE ACORD cu proiectul de lege, pronunţa cuvintele UTI ROGAS.
o Asfel, LEGEA era trimisă în fata Senatului în vederea ratificării.
o Dacă era ratificat de SENAT legea intra în vigoare.

 NU ERA DE ACORD poporul pronunţa cuvântul ANTIQUO.

LEGILE ROMANE aveau o structură formată din 3 PĂRȚI:
 PRAESCRIPTIO:
 se menţiona:
1. numele magistraților care au propus legile
2. Adunarea poporului care a votat legea,
3. locul în care s-a votat legea,
4. ordinea în care unitățile de vot şi-au exprimat voinţa.
 ROGATIO:
 era cuprins:
1. textul legii,
2. reglementările juridice,

26
 3. iar dacă erau mai multe dispoziţii, acele dispoziţii erau sistematizate pe
CAPITOLE şi pe PARAGRAFE.
 SANCTIO:
 se preciza ce CONSECINȚE vor decurge în ipoteza încălcării dispoziţiilor.
În funcţie de SANCȚIUNEA lor, LEGILE se clasificau în 3 CATEGORII:

 Leges PERFECTAE:
 Se prevedea faptul că orice act juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din
rogatio este NUL, nu produce efecte.

 Leges MINUS QUAM PERFECTA:

 se prevedea că statul juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor din rogatio este
VALABIL, dar autorii acelui act sunt pedepsiţi cu PLATA UNEI AMENZI.

 Leges IMPERFECTAE
 NU este permisă încălcarea dispoziţiilor din rogatio, fără a se preciza ce
consecinţe vor decurge în cazul unei asemenea încalcari.

2. LEGEA CELOR XII TABLE

 Cea mai VECHE şi totodată cea mai IMPORTANTĂ lege romană este Legea celor
12 table sau Leges Duodecim Tabularum.

 Această lege a fost adoptată pe fondul conflictului dintre PATRICIENI şi

PLEBEI, căci aşa cum spuneam la origine obiceiurile juridice erau ţinute în secret
de pontif.
 Astfel, PLEBEII au cerut în mod repetat şi insistent ca obiceiurile să fie
sistematizate şi afişate în forum pentru ca toţi cetățenii să cunoască dispoziţiile
normelor de drept.
 Faţă de aceste proteste, în anul 451 î.Hr., PATRICIENII au format o comisie din 10
bărbaţi care să scrie dreptul, adică decemvirii legibus scribundis.
 Comisia a sistematizat obiceiurile şi le-a afişat în acelaşi an în forum pe 10 table
de lemn, dar PLEBEII au afirmat că acea sistematizare nu este completă.
 Astfel, după 2 ani, în 449 î.H r., s-a format o nouă comisie din care făceau parte şi 5
plebei, comisie care a elaborat o sistematizare completă a obiceiurilor şi le-a
publicat pe 12 table de bronz.
Legea celor 12 table mai este denumită în texte şi CODUL DECENVIRILOR sau CODUL
DECENVIRAL, pentru că:
 LEGEA cuprindea întregul drept PUBLIC şi PRIVAT de la acea epocă şi, prin
urmare, era un adevărat cod.
În DOMENIUL PRIVAT cele mai importante dispoziţii se referă la:
1. ORGANIZAREA FAMILIEI ROMANE
2. PROPRIETATE
3. SUCCESIUNI

27
 Multă vreme s-a afirmat în mod greşit ca această lege nu ar fi originală, și că ar fi fost preluată
într-o formă gata elaborată de la greci.
 Această afirmaţie se întemeiază pe un text din Titus Livius potrivit căruia, înainte de
adoptarea legii, o comisie formată din 5 bărbaţi s-ar fi deplasat în Grecia mare
(sudul Italiei) pentru a studia dreptul grec.
În realitate, LEGEA CELOR XII TABLE este PROFUND ORIGINALA.
 În primul rând pentru că ea oglindeşte în mod fidel modul de viaţă al romanilor
din sec 5. î.Hr.
 În al doilea rând, s-au făcut studii comparative între Legea celor 12 table şi legile
lui Solon şi s-a constatat că există numai 3 elemente comune, ceea ce este cu totul
nesemnificativ.
Cele 12 table de bronz nu s-au păstrat, nu au ajuns până la noi, au fost distruse de Gali cu ocazia
incendierii Romei, probabil la 389.
 După alungarea galilor romanii nu au republicat textul legii şi nici nu era necesar,
întrucât acel text se fixase definitiv şi în conştiinţa şi în memoria poporului
roman.
 În acest sens CICERO, cel mai mare avocat al Antichităţii, mărturiseşte că:
 pe vremea copilăriei sale elevii erau obligaţi să înveţe pe de rost textul celor 12 table, iar
învăţarea pe de rost a textului legii era carmen necessarium – lecție obligatorie.
 De aceea, în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii textului legii, care s-a făcut în
principal pe baza fragmentelor din lucrările jurisconsulţilor care au comentat Legea
celor 12 table, fragmente ce au ajuns până la noi prin DIGESTELE IMPARATULUI
JUSTINIAN.
În sens formal, legea a fost în vigoare 11 secole, de vreme ce nu a fost abrogată niciodată.
 Totuşi, spre sfârşitul republicii economice, textele legii au devenit
INAPLICABILE.
 De aceea, CICERO spune că, pe vremea sa, în sec. 1 î.Hr., în practica instanţelor
judecătoreşti, locul Legii celor 12 table fusese luat de EDICTUL PRETORULUI..

3.EDICTELE MAGISTRAȚILOR
1. MAGISTRAȚII ROMANI
Întrucât magistraţii romani se bucurau de ius edicendi sau DREPTUL DE A PUBLICA la intrarea
în funcţie emiteau un edict prin care precizau cum înţeleg să-şi exercite atribuţiunile şi ce procedee
juridice vor utiliza.

 Unele edicte ale magistraţilor erau valabile pe termen de 1 an şi erau denumite

EDICTA PERPETUA.
 Alte edicte erau ocazionale, erau valabile pe câteva zile şi erau denumite EDICTA
REPENTINA.
Dintre edictele magistraţilor cele mai importante sunt EDICTELE PRETORULUI, deoarece
pretorul era acela care organiza judecarea proceselor private.

28
 În felul acesta, romanii au reuşit să extindă sfera de reglementare juridică pe cale procedurală,
de vreme ce o pretenţie care este valorificată pe cale judiciară devine DREPT SUBIECTIV.

 Prin urmare, romanii au creat DREPTURI SUBIECTIVE atât:

 prin LEGI
 cât şi prin MIJLOACE PROCEDURALE cu ocazia judecării proceselor.

 Totodată, PRETORUL a reuşit să creeze NOI INSTITUȚII JURIDICE,

care spre sfârşitul republicii s-au constituit în DREPTUL PRETORIAN.
În sens formal, EDICTUL PRETORULUI:
 era valabil pe termen de 1 an, atât cât dura şi magistratura.
Dar, în fapt:
 anumite dispoziţii, acelea care se dovedeau utile, erau preluate şi de pretorii
următori.
 prin PRELUĂRI SUCCESIVE, acele dispoziţii se fixau definitiv în corpul
edictului.
De aceea, CICERO spunea că pe vremea sa EDICTUL PRETORULUI era format din 2 părţi:
1. edictum VETUS.
 erau cuprinse acele dispoziţii care treceau de la un pretor la altul.

2. edictum NOVUM.
 erau cuprinse noile dispoziţii introduse de fiecare pretor în parte.

2. SISTEMATIZAREA EDICTULUI PRETORULUI

Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu în vremea lui CICERO.
 mai târziu însă împăratul HADRIAN i-a ordonat lui SALVIUS IULIANUS să
COEDIFICE EDICTUL PRETORULUI şi să-i dea o FORMĂ DEFINITIVĂ,
formă de la care viitorii pretori nu se mai puteau abate.
 Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar edictul codificat
de SALVIUS IULIANUS este denumit EDICTUM PERPETUUM, ca şi edictul
valabil pe termen de 1 an.
EDICTUM PERPETUUM a lui SALVIUS IULIANUS:
 nu s-a păstrat nici el, fiind distrus de barbari.
 De aceea, în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care
s-a făcut pe baza fragmentelor din lucrările jurisconsulților care au comentat
edictum perpetuum, fragmente ce au ajuns la noi prin DIGESTELE
IMPĂRATULUI JUSTINIAN.
 Cea mai bună reconstituire a fost făcută de profesorul german OTTO LENEL prin
lucrarea intitulată tot EDICTUM PERPETUUM.

29
 Potrivit acestei reconstituiri, EDICTUM PERPETUUM era împărţită în 4 părţi:
1. Despre ORGANIZAREA PROCESELOR
2. Mijloace procedurale de drept CIVIL
3. Mijloace procedurale de drept PRETORIAN
4. Despre EXECUTAREA SENTINȚEI

3. Raportul dintre dreptul CIVIL și dreptul PRETORIAN:

Faţă de faptul că dreptul PRETORIAN s-a constituit în opoziţie cu dreptul CIVIL
 s-a pus problema definirii raportului dintre dreptul civil şi dreptul pretorian.
 În vederea definirii acestui raport s-au avut în vedere două principii:

1. Potrivit primului principiu, PRETORUL NU POATE CREA DREPT.

2. Potrivit celui de-al doilea principiu, DREPTUL PRETORIAN ESTE VOCEA VIE A
DREPTULUI CIVIL.
 În aparenţă, cele două principii se contrazic.

 În realitate ele se completează reciproc, deoarece afirmaţia că pretorul nu

poate crea drept trebuie înţeleasă în sensul că pretorul nu poate crea drept
civil, întrucât acesta este creat numai de către popor în forma legii.

 Însă PRETORUL poate influenţa linia de evoluţie a dreptului civil, aşa cum
rezultă din definiţia dreptului pretorian conform căreia:
 Dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni în sprijinul dreptului
civil, pentru a-l completa şi pentru a-l corecta, în conformitate cu binele public.
(Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel
corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam)
Din această definiţie rezultă că PRETORUL influenţează evoluţia dreptului civil pe TREI CĂI
pe care le denumim adiuvandi iuris civilis gratia supplendi iuris civilis gratia corrigendi iuris civilis
gratia.
1. În primul caz, pretorul interpretează de aşa manieră dispozițiile dreptului civil, încât să
EXTINDĂ SFERA LOR DE APLICARE.

2. În al doilea caz, pretorul completează dispoziţiile dreptului civil cu noi dispoziţii, astfel
încât să POATĂ FI SOLUȚIONATE ȘI NOILE CAZURI IVITE ÎN PRACTICA
JURIDICĂ.

3. În al treilea caz, atunci când constată că anumite dispoziţii ale dreptului civil sunt depăşite
PRETORUL LE DESFINȚEAZĂ.

30
 ÎN EPOCA POSTCLASICĂ:
 distincţia dintre DREPTUL CIVIL şi DREPTUL PRETORIAN s-a menţinut,
ÎN VREMEA LUI JUSTINIAN
 cele două rânduieli juridice s-au contopit, în sensul că nu mai dispunem de criterii
pentru a distinge între instituţiile dreptului civil şi instituţiile dreptului pretorian.

JURISPRUDENȚA
1. JURISPRUDENȚA:
În EPOCA VECHE, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin jurisprudenţă.
JURISPRUDENȚA este ştiinţa dreptului roman, creată de JURISCONSULȚI prin
interpretarea textelor din vechile legi.
JURISCONSULȚII ROMANI erau oameni de ştiinţă, cercetători în domeniul dreptului, dar
 NU erau funcționari publici.
 NU practicau.
 NU erau remuneraţi.
 Ei desfăşurau activitatea de cercetare juridică din proprie iniţiativă şi pe
cont propriu.
 Această activitate era atât de apreciată încât CICERO spunea: domus iuris
consulti totius oraculum civitatis - Casa jurisconsultului este oracolul
întregii cetăţi.

2. JURISPRUDENȚA SACRALĂ:
Până în anul 201 î.Hr., JURISPURDENȚA a avut un CARACTER RELIGIOS;
 deoarece atunci când s-a adoptat Legea celor 12 table nu au fost publicate toate
dispoziţiile de drept procesual sau de procedură civilă, adică nu au fost publicate
zilele faste şi formulele solemne ale proceselor, având în vedere faptul că:
 la romani procesele puteau fi judecate numai în anumite zile denumite zile faste,
iar procesele presupuneau pronunţarea unor formule solemne şi greşeala unui
singur cuvânt atrăgea pierderea procesului.
 Întrucât atât zilele faste, cât şi formulele solemne ale proceselor au rămas şi pe mai
departe un monopol al pontifilor, numai aceştia se puteau dedica cercetării ştiinţifice
în domeniul dreptului.

 În anul 301 un libret, un dezrobit a lui APIUS CLAUDIUS CEHUS pe nume

GNEUS FLAVIUS a divulgat şi zilele faste şi formulele solemne ale
proceselor, avansându-le în forum.

31
 3. JURISPRUDENȚA LAICĂ IN EPOCA VECHE:
Din acel moment, JURISPRUDENȚA a devenit laică, în sensul că orice persoană se putea dedica
cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului.
 Totuşi, până în sec. 1 î.Hr., a avut un caracter EMPIRIC de speţă, întrucât
JURISCONSULȚII se mărgineau să ofere consultaţii în legătură cu textele din legi
care se aplică la anumite cazuri, precum şi în legătură cu formulele solemne pe care
părțile trebuie să le pronunţe cu ocazia judecării proceselor.
Începând din sec. I, JURISPRUDENȚA dobândeşte un caracter ȘTIINȚIFIC, de vreme ce
jurisconsulţii se preocupau de:
 formularea unor principii juridice
 sistematizau întreaga materie supusă cercetării pe baza acelor principii.
Cu toate că jurisconsulţii NU erau practicieni, totuşi activitatea lor de cercetare avea implicaţii
practice, implicaţii care îşi găseau expresia în cuvintele: respondere, cavere şi agere.
 RESPONDERE
 desemnează consultaţiile pe care le ofereau jurisconsulţii în cele mai diverse
probleme de drept.

 CAVERE
 desemnează consultaţiile oferite în legătură cu FORMA ACTELOR JURIDICE.

 AGERE
 desemnează consultaţiile oferite JUDECĂTORILOR în legătură cu judecarea
unor procese.

4. JURISPRUDENȚA IN EPOCA CLASICĂ:

În epoca clasică, JURISPRUDENȚA a ajuns la APOGEU, căci în această epocă:
 au trăit şi s-au afirmat cei mai mari jurisconsulți.
 au fost elaborate cele mai valoroase lucrări.
 Totodată, jurisconsulţii clasici:
 au creat terminologia juridică.
 au formulat principiile dreptului.
 au creat acele instituţii juridice care se aplică şi în zilele noastre.
De altfel, încă din epoca lui Octavianus Augustus s-au fondat 2 ȘCOLI DE DREPT:
1. Școala SABINIANĂ
 a fost fondată de CAIUS ATEIUS CAPITO.

2. Școala PROCULIANĂ
 a fost fondată de MARCUS ANTISTIUS LABIO.

 școala SABINIANĂ avea orientare CONSERVATOARE, căci promova soluţiile legilor

celor 12 table.
 școala PROCULIANĂ avea orientare NOVATOARE, progresistă, întrucât ea urma linia
de gândire a edictului pretorului.

32
Denumirile celor două şcoli provin de la numele celor mai valoroşi discipoli ai fondatorilor:
 SABINUS
 PROCULUS

 MASSURIUS SABINUS
 a scris un tratat celebru de drept civil pe care l-au comentat toţi jurisconsulţii clasici,
comentarii denumite LIBRI AD SABINUM.

 Îl menţionam de asemenea pe CAIUS CASSIUS LONGINUS care:

 era atât de apreciat încât la un moment dat școala sabiniană era denumită şi şcoala
CASIANĂ.

 Deosebit de valoros a fost şi SALVIUS IULIANUS care:

 a codificat edictul pretorului.
 a scris o lucrare enciclopedică denumită Digesta. (ceea ce cuprinde totul).

 În vremea lui ANTONIN PIUL s-a remarcat jurisconsultul POMPONIUS care:

 a scris o istorie a jurisprudenţei romane.
 Lucrarea s-a pierdut, dar un lung fragment din această lucrare a ajuns până la noi în
DIGESTELE LUI JUSTINIAN.

O enigmă a dreptului roman este jurisconsultul GAIUS, deoarece bănuim că ar fi trăit la jumătatea
sec. II, dar nici un contemporan nu îl menţionează.
 În sec. VI lucrările sale se bucurau de o mare faimă. S-a afirmat de anumiţi autori că ar fi
fost un sclav grec dezrobit sau că ar fi de origine dacă.
 Cert este ca în legătură cu Gaius s-au scris cele mai multe lucrări în toate
universităţile din lume şi nu pentru că Gaius ar fi fost deosebit de original, ci pentru că
una din lucrările sale denumită INSTITUTIONES a ajuns până la noi pe cale directă
sub forma unui manuscris palimpsest.
 Palimpsestul este un papirus de pe care s-a şters textul iniţial, iar în locul acestuia s-a
scris un alt text.
 În cazul nostru, prin sec. VI, un călugăr a şters textul institutelor lui Gaius şi în locul
lui a scris un imn religios.
 Peste sute de ani, cercetând biblioteca episcopală de la VERONA prof. NIEBUHR a
descoperit la 1816 acest papirus.
 PROFESORUL NIEBUHR şi-a dat seama imediat că este vorba despre un palimpsest,
şi a aplicat anumiţi reactivi chimici pentru a descifra textul iniţial, constatând că a
descoperit institutele lui Gaius.
 La vremea aceea, reactivi chimici erau primitivi, încât papirusul s-a carbonizat, iar unele
cuvinte, mai ales în partea finală, nu au putut fi citite, astfel încât manuscrisul de la
Verona este lacunar.
 Întâmplarea a făcut ca la 1933 în Egipt să se descopere un nou papirus care cuprinde
chiar partea finală a institutelor lui GAIUS, astfel încât lacunele manuscrisului de la
Verona au putut fi completate.
 Papirusul descoperit în Egipt este denumit NOUL GAIUS sau GAIUS DIN EGIPT.

33
 INSTITUTELE LUI GAIUS:
 sunt un manual de şcoală adresat studenţilor în drept, astfel încât materia este tratată
sistematic pe baza unor principii şi oferă posibilitatea reconstituirii fizionomiei
instituţiilor juridice romane din EPOCA VECHE și de la ÎNCEPUTUL EPOCII
CLASICE.
 Însă cei mai mari jurisconsulţi ai Romei au trăit la sfârşitul sec. II și la începutul sec. III.
Este vorba despre PAPINIAN, PAUL şi ULPIAN.

 AEMILIUS PAPINIANUS
 a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei şi de contemporani, şi de
posteritate.
 De altfel, el era denumit PRIMUS OMNIUM.
 A oferit soluţii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare.
 PAUL şi ULPIAN au fost discipolii săi.

 IULIUS PAULUS
 a fost extrem de original şi foarte productiv.
 dar avea un stil ermetic, pe când contemporanul şi rivalul său, ULPIUS DOMITTUS,
nu a fost atât de original, dar era foarte accesibil.
 De aceea, o treime din DIGESTELE ÎMPĂRATULUI JUSTINIAN este formată din
fragmente care au fost extrase din lucrările lui Ulpian.

 Ultimul jurisconsult CLASIC care a desfăşurat o activitate creatoare este

MODESTIN sau HERENIUS MODESTINUS.
 Datorită rolului său excepţional în evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice, în dreptul
clasic JURISPRUDENȚA este confirmată în mod OFICIAL ca IZVOR AL
DREPTULUI ROMAN.

5. JURISPRUDENȚA IN EPOCA POSTCLASICĂ

În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, a decăzut şi
jurisprudenţa.
 Astfel, jurisconsulţii postclasici nu au mai desfăşurat o activitate creatoare, ci s-au
mărginit să rezume sau să comenteze lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări care au
fost elaborate cu secole în urmă şi erau atât de numeroase încât nu puteau fi cunoscute
integral de o singură persoană.
Profitând de această situaţie, unii avocaţi sau chiar părţile aflate în proces au început să falsifice
textele jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii pe care nu le făcuseră cu
scopul de a câştiga procesele.

34
 6. IUS PUBLICE RESPONDENDI
Aşa cum am precizat, JURISCONSULȚII puteau oferi consultaţii juridice JUDECĂTORILOR
încă din EPOCA VECHE
 dar acele consultaţii nu erau obligatorii pentru judecători.
 Însă împăratul OCTAVIAN AUGUSTUS a creat un drept special denumit jus publice
respondendi est autoritatae principis/dreptul de a oferi consultaţiuni cu caracter
oficial întărit cu autoritatea principelui.
 Acest drept special nu era acordat tuturor jurisconsulţilor, ci numai unora, care
erau mai valoroşi şi erau în graţiile împăratului
 consultaţiile oferite de acei jurisconsulţi (care se bucurau de jus publice respondendi)
erau obligatorii pentru judecători, dar numai în cazul respectiv, NU şi în cazurile
similare.
 ÎMPĂRATUL HADRIAN a decis că toate consultaţiile oferite de jurisconsulţii
investiţi cu jus publice respondendi să fie obligatorii nu numai pentru cazul
respectiv, ci şi pentru TOATE CAZURILE SIMILARE. Din acel moment,
jurisprudenţa a dobândit putere de lege şi a devenit izvor formal de drept.

7. LEGEA CITAȚIUNILOR

Pentru a se pune capăt acestei practici (Profitând de această situaţie unii avocaţi sau chiar părţile
aflate în proces au început să falsifice textele jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi
afirmaţii pe care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga procesele.) în anul 426:
 s-a dat o constituţiune imperială denumită LEGEA CITAȚIUNILOR, prin care s-
a prevăzut că: în fața judecătorilor pot fi citaţi numai 5 jurisconsulţi clasici, care:
 erau celebri;
 lucrările lor erau cunoscute;
 şi nu puteau fi falsificate fără ca judecătorul să depisteze falsul;

 Este vorba despre PAPINIAN, PAUL, ULPIAN, GAIUS şi MODESTIN.

 De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii în diverse probleme de drept, dar
uneori părerile lor erau controversate (diferite).
 În asemenea cazuri, LEGEA spune că se va urma PĂREREA MAJORIRTĂȚII.

 Uneori apărea şi PARITATEA.

 În acest caz, când doi jurisconsulţi aveau o părere, doi o altă părere, iar al cincilea nu se
pronunţa în acea problemă de drept, JUDECĂTORUL trebuia să urmeze părerea lui
Papinian şi dacă tocmai Papinian era acela care nu se pronunţa, judecătorul trebuia să
opteze, să aleagă între cele două soluţii.

La sfârşitul acestei legi s-a republicat o constituţiune imperială data de ÎMPARATUL

CONSTANTIN CEL MARE în anul 321 prin care:
 acesta desfiinţase toate notele critice pe care PAUL şi ULPIAN le făcuseră la adresa
operei lui PAPINIAN, deoarece, în concepţia împăratului Constantin, PAPINIAN era
în afara criticii.

35
  SENATUCONSULTELE

1. PÂNĂ LA ÎMPARATUL HADRIAN:

În epoca veche, SENATUL nu avea atribuţiuni nemijlocite de legiferare, dar PUTEA
INFLUENȚA procesul legiferării astfel:
o În primul rând, prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare NUMAI DACĂ erau
ratificate de SENAT.

o În al doilea rând, SENATUL influența procesul de legiferare prin sugestii făcute

pretorului care, la recomandarea SENATULUI, introducea în edictul său anumite
dispoziţii, care pe această cale deveneau OBLIGATORII.

2. ÎN VREMEA ÎMPARATULUI HADRIAN:

 SENATUCONSULTELE au devenit izvoare formale de drept

 s-a creat impresia că puterile Senatului au sporit, deşi în fapt, Senatul era un simplu
instrument în mâinile împăratului, dovadă că principele citea proiectul de
senatusconsult după care părăsea incinta Senatului.
 De aceea, în documentele vremii, SENATUCONSULTELE erau denumite
ORATIONES, adică simple discursuri imperiale.

3. PRIN REFORMA LUI HADRIAN

În EPOCA CLASICĂ au dobândit putere de lege şi HOTĂRÂRILE SENATULUI, căci:
 împăratul Hadrian a decis ca SENATUCONSULTELE să fie OBLIGATORII.

 CONSTITUȚIUNILE IMPERIALE

1. LA INCEPUTUL EPOCII PRINCIPATULUI:

 Hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor magistraţilor, în sensul

că erau valabile numai pe durata MAGISTRATURII IMPERIALE.

2. CONSTITUȚIUNILE IMPERIALE-EDICTE, MANDATE, DECRETE RESCRIPTE:

 Tot în vremea lui HADRIAN, au devenit izvoare de drept şi hotărârile principelui

denumite CONSTITUȚIUNI IMPERIALE care erau de 4 feluri:
1. EDICTA
2. MANDATA
3. DECRETA
4. RESCRIPTA

36
 1. EDICTELE IMERIALE
 icuprindeau dispoziţii de maximă generalitate atât în domeniul PUBLIC, cât şi în cel
PRIVAT.

2. MANDATELE
 cuprindeau, de regulă, instrucţiuni cu caracter administrativ adresate înalţilor
funcţionari imperiali, mai cu seamă guvernatorilor de provincie.

3. DECRETELE
 erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de ÎMPARAT, deoarece împăratul putea fi
ales şi el judecător, iar cu ocazia pronunţării sentinţei, uneori, ÎMPARATUL formula o
nouă regulă de drept precizând că pe viitor TOATE cazurile similare trebuie să fie
soluţionate în CONFORMITATE CU ACEA REGULĂ.
 Astfel, s-a născut în istoria dreptului, ideea de precedent judiciar.

4. RESCRIPTELE
 sunt consultaţii juridice oferite de unii împăraţi, fiindcă unii împăraţi aveau
pregătire juridică şi erau consultaţi în diverse probleme de drept.
 Consultaţiile lor aveau putere de lege.

OPERA LEGISLATIVA A LUI IUSTINIAN

IMPORTANȚA OPEREI LEGISLATIVE A LUI JUSTINIAN

Tot la materia izvoarelor trebuie să vorbim şi despre opera legislativă a împăratului Justinian, căci
acesta, un om de vastă cultura, evlavios, un spirit puternic, era conştient de faptul că societatea sclavagistă
romană se afla în ultimul stadiu al descompunerii.

 De aceea, a ordonat unor comisii formate din profesori şi avocaţi să sistematizeze

textele dreptului clasic şi să le repună în vigoare în speranţa că:
 prin repunerea în vigoare a textelor clasice, sistemul sclavagist roman va fi revitalizat,
ceea ce nu s-a întâmplat, întrucât legile istoriei nu pot fi influenţate de voinţa umană.
Cu toate acestea, opera legislativă elaborată din ordinul împăratului Justinian prezintă o uriaşă
importanţă istorică:
 Este, de departe, cel mai important document din istoria lumii, însă această importanță decurge dintr-un
factor conjunctural şi anume:
 din întâmplarea că textele juridice clasice au fost distruse de barbari, pe când opera legislativă a
împăratului Justinian, tot din întâmplare, s-a păstrat, a ajuns până la noi, astfel încât, pe baza operei
legislative a împăratului Justinian noi, modernii, am putut reconstitui şi valorifica TEZAURUL
GÂNDIRII JURIDICE ROMANE, iar dacă împăratul Justinian nu ar fi avut inspiraţia genială de a ordona
elaborarea acestei opere, omenirea ar fi evoluat în cu totul altă direcţie.

37
  Această operă legislativă cuprinde 4 lucrări:
1. CODUL (codex)
2. DIGESTELE (digesta)
3. INSTITUTELE (institutiones)
4. NOVELELE (novellae constitutiones)

CODIFICĂRILE REALIZATE ÎN EPOCA PREJUSTINIANĂ:

LEGISLAȚIA LUI JUSTINIAN

1. CODUL (Codex)
Codul lui Justinian a fost publicat în 2 ediţii.
 Prima ediţie a apărut la 529.
 Prima ediţie s-a pierdut.
 A doua ediție a apărut la 534.
 a doua a ajuns până la noi şi este denumită:
 CODEX REPETITAE PRAELECTIONIS .
Această lucrare a fost elaborată de o comisie formată din 10 profesori şi avocaţi, în frunte cu
TRIBONIAN, cel mai mare jurist al acelei vremi.
 cuprinde constituţiunile imperiale care au fost date în vremea lui Hadrian până la
534.

 CODUL a fost structurat în 12 cărţi.

 CĂRȚILE au fost împărţite în TITLURI.

 TITLURILE în CONSTITUȚIUNI.
 unele CONSTITUȚIUNI, acelea care cuprindeau mai multe dispoziţii, au fost împărţite
şi în PARAGRAFE.
În COD sunt cuprinse atât dispoziţii de drept public, cât şi dispoziţii de drept privat.
 În 2 cărţi au fost introduse şi dispoziţii de drept canonic, dar întrucât codul urma să fie
aplicat în practică instanţelor judecătoreşti, o serie de texte au fost adaptate de membrii
comisiei ca să poate fi aplicate la noile realităţi.

2. DIGESTELE (Digesta)
În anul 533, s-au publicat DIGESTELE ÎMPĂRATULUI JUSTINIAN.
 Sunt o culegere de fragmente extrase din lucrările jurisconsulţilor clasici.
 Lucrarea a fost elaborată de o comisie formată din 15 profesori şi avocaţi de la
Constantinopole şi Beirut, în frunte cu acelaşi TRIBONIAN.
 Metoda de lucru a comisiei a fost stabilită chiar de împărat prin 3 constituţiuni imperiale,
care ulterior au devenit prefeţe ale Digestelor.

 Prin acele CONSTITUȚIUNI, împăratul a precizat că fragmentele extrase din

lucrările jurisconsulţilor clasici urmează să fie aplicate în practică.

38
  Trecând la cercetarea lucrărilor clasice, membrii comisiei au constatat că o serie de
instituţii sunt depăşite şi că o serie de soluţii juridice sunt controversate astfel
încât împăratul a fost pus la curent cu această stare de lucru.

 Drept urmare, ÎMPĂRATUL JUSTINIAN a mai dat încă 50 de CONSTITUȚIUNI

IMPERIALE prin care a desfiinţat toate instituţiile depăşite şi a pus capăt tuturor
controverselor.
În vederea elaborării DIGESTELOR, membrii comisiei au extras cele mai valoroase fragmente
din 2000 de lucrări clasice, iar textele extrase au fost sistematizate în 50 de cărţi.
 CĂRTILE au fost împărţite în TITLURI.
 TITLURILE în FRAGMENTE.
 FRAGMENTELE în PARAGRAFE.

 În fruntea fiecărui fragment se afla o INSCRIPTIO prin care se precizează:

 din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv.
 cine este autorul acelei lucrări.
 Spre exemplu, dacă fragmentul era extras din lucrarea lui PAUL denumită
SENTENTITAE:
 în INSCRIPTIO se menţiona SENTENTITAE PAUL.
 Pornind de la INSCRIPTIO, romaniştii moderni au reuşit să reconstituie în linii mari
lucrările jurisconsulţilor clasici.
Multă vreme s-a afirmat, în mod greşit, ca fragmentele au fost aşezate în titluri la întâmplare,
fără vreo metodă, ceea ce nu este adevărat; căci:
 în sec. 19, PROFESORUL BLUME a constatat că fragmentele sunt aşezate în cadrul
titlurilor într-o anumită ordine, ordine decurgând din metoda de lucru a comisiei, întrucât
comisia lui TRIBONIAN a fost împărţită în 3 subcomisii conduse de profesorii:
 TEOFIL.
 CONSTANTIN.
 DOROTEU.
 Fiecare subcomisie era împuternicită de TRIBONIAN să extragă cele mai valoroase
fragmente din anumite lucrări.

1. PRIMA SUBCOMISIE a lui TEOFIL:

 a extras cele mai valoroase fragmente(fragmente care sunt denumite MASA
SABINIANĂ) din opera lui SABINUS din:
 Comentariile la adresa operei lui Sabinus (din AD SABINUM)
 Digestele lui Salvius Iulianus.

2. A DOUA SUBCOMISIE a lui CONSTANTIN:

 a extras cele mai valoroase fragmente din:
 lucrările care au comentat edictul pretorului, fragmente care sunt denumite MASA
EDICTALĂ.

3. A TREIA SUBCOMISIE a lui DOROTEU:

 a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui PAPINIAN, fragmente denumite MASA
PAPINIANĂ. Întrucât, a treia subcomisie a avut mai mult de lucru, ea a extras şi fragmente
din alte lucrări considerate mai puţin importante, fragmente denumite APENDIX.

39
 După care, comisia s-a reunit în plen în frunte cu PAPINIAN şi s-a trecut la redactarea
titlurilor.

 Cu ocazia redactării fiecărui titlu în parte, a venit mai întâi prima subcomisie şi a
extras din MASA SABINIANĂ toate fragmentele care se refereau la titlul
respectiv aşezându-le unele sub altele ca într-un colaj.
 Spre exemplu, când s-a elaborat titlul despre dota, TRIBONIAN l-a întrebat pe TEOFIL
câte fragmente din masa sabiniană sunt referitoare la dota (s-au găsit 7).

 După care, a venit a doua subcomisie şi a făcut aceeaşi operaţie, adică:

 a extras din MASA EDICTALĂ toate fragmentele referitoare la dotă aşezându-le în
continuare unele sub altele.

 În fine, avem a treia subcomisie, făcând aceeaşi operațiune cu MASA

PAPINIANĂ şi din APENDIX.
De aceea, când citim un titlu din digeste constatăm că:
1. LA ÎNCEPUT apar fragmente din SABINUS, din comentariile la adresa operei lui Sabinus
şi din digestele lui Salvius Iulianus.
2. APOI încep să apară fragmente din lucrările jurisconsulţilor care au comentat EDICTUL
PRETORULUI.
3. LA SFÂRȘIT apar fragmente din PAPINIAN şi din alţi autori mai puţin importanţi.

3. INSTITUTIONES:
Tot în anul 533 s-au publicat şi institutele lui Justinian care sunt un manual de şcoală adresat
studenţilor;
 dar, spre deosebire de institutele lui Gaius, cele ale lui Justinian au putere de lege.
În vederea elaborării acestei lucrări:
 membrii comisiei au extras texte din institutele clasice în special din:
1. GAIUS
2. MARCIAN
3. FLORENTIN.

 Acele TEXTE au fost sistematizate în 4 CĂRȚI.

 CĂRȚILE au fost împărţite în TITLURI.
 TITLURILE au fost impărțite în PARAGRAFE.

Aşadar, în cazul INSTITUTELOR, nu există fragmente aşa cum există în cazul

digestelor;
 iar dacă nu există fragmente, nu există nici inscriptio, iar dacă nu exista inscriptio, la prima
vedere, nu ştim din ce autor au fost extrase acele texte şi nici nu se putea să existe
fragmente, deoarece într-un manual de şcoală ideile se succed într-o ordine logică,
decurgând unele din altele.

40
 4.NOVELAE
Novelele cuprind constituţiunile imperiale pe care împăratul Justinian le-a dat între anii 534 şi
565;
 NOVELELE sunt o continuare a Codului.
 Această colecţie de constituţiuni nu a fost făcută chiar de Justinian, el a dat constituţiunile,
dar nu el le-a sistematizat, ci au fost puse împreună de PERSOANE PARTICULARE
după moartă împăratului.

 De aceea, în Novele sunt incluse:

 Atât constituțiunile imperiale rămase în vigoare;
 Cât și constituţiunile abrogate;
De aceea, în mod frecvent, textele din Novele se contrazic.

 Lucrarea este denumită novele NU pentru că ar cuprinde instituţii juridice noi, ci pentru
că materialul cuprins în Novele este mai recent decât materialul cuprins în celelalte
lucrări.

5.OPERA LEGISLATIVĂ A LUI JUSTINIAN

Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în anul 1489.
Începând din secolul al XVI-lea a fost denumită “Corpus iuris civilis” (culegere a dreptului
civil), denumire ce este folosită şi astăzi.

ALTERNAȚIUNI DE TEXTE
1. Interpolațiuni:
Aşa cum spuneam, opera legislativă a lui Justinian a avut o finalitate practică, urma să fie aplicat
în practică instanţelor judecătoreşti şi de aceea, la recomandarea împăratului:
 membrii comisiilor au adus la zi unele texte clasice, le-au adaptat, modificat, iar
modificările aduse textelor clasice de către comisarii lui Justinian cu intenţie sunt
denumite INTERPOLĂRI/INTERPOLAȚIUNI.

2. Cercetătorii:
Romaniştii moderni s-au preocupat foarte serios privind starea acelor interpolări ca să poată
reconstitui cât mai fidel lucrările jurisconsulților clasici.
Însă această operaţiune este foarte dificilă deoarece membrii comisiilor nu au făcut nici o
precizare în legătură cu faptul că au modificat textele clasice;
 astfel încât noi, modernii, trăim cu impresia că redactarea fragmentelor din digestele lui
Justinian aparţine integral chiar jurisconsulţilor clasici.

41
 În vederea depistării acelor interpolări au fost utilizate mai multe metode, spre exemplu s-a
utilizat:

 METODA COMPARĂRII TEXTELOR:

 dar această metodă poate fi utilizată numai dacă o lucrare clasică ne-a parvenit pe cale
directă, cum este cazul INSTITUTELOR LUI GAIUS
 În acelaşi timp, în Digeste figurează fragmente din aceea lucrare şi într-o asemenea situaţie
luăm un fragment oarecare din lucrarea care ne-a parvenit pe cale directă şi îl
comparăm cu fragmentul corespunzător care figurează în Digeste.
 Dacă cele 2 fragmente nu sunt identice, înseamnă că fragmentul din Digeste a fost
interpolat.

 METODA LEGES GEMINITAE:

 Deoarece anumite fragmente din anumite lucrări clasice sunt reproduse în Digeste de
mai multe ori, adică figurează la mai multe titluri deoarece sunt relevante pentru mai
multe materii.
 Dacă acele fragmente reproduse de mai multe ori NU au peste tot aceeaşi redactare,
iarăşi înseamnă că s-a făcut o interpolare.

Metoda cea mai sigură şi productiva este aceea a:

 DEPISTĂRII UNOR SUBSTITUIRI DE TERMENI:

 Deoarece uneori o instituţie clasică ieşită din uz este desemnată prin termenul
utilizat în epoca postclasică pentru a denumi instituţia care i-a preluat funcţiile.
 Spre exemplu:
1. În DREPTUL CLASIC proprietatea se transmitea prin MANCIPAȚIUNE.
2. În DREPTUL POSTCLASIC mancipaţiunea a ieşit din uz, funcţiile sale fiind
preluate de TRADIȚIUNE.
 Dacă într-un text clasic ni se descriu condiţiile de forma ale mancipaţiunii, dar instituţia
este denumită tradiţiune, înseamnă că s-a operat o substituire de termeni după cum s-a
utilizat şi criteriul filologic, deoarece atunci când într-un text clasic apare o expresie
juridică postclasică iarăşi înseamnă că s-a operat o modificare.

3. GLOSE
Însă, pe lângă modificările făcute cu intenţie:
 unele TEXTE CLASICE au fost modificate din greşeală cu ocazia multiplicării
lucrărilor juridice clasice, şi nu cu ocazia elaborării operei legislative a
împăratului Justinian;
 căci în Antichitate, pe când nu exista tiparul, lucrările se multiplicau prin dictare
şi scriere, dar sclavul care dicta utiliza lucrări pe care în prealabil le consultaseră
JUDECĂTORI, AVOCAȚI sau alte persoane şi care, aşa cum se face şi astăzi,
făceau anumite comentarii (note marginale);
 iar sclavul care dicta, neavând pregătire juridică, dicta şi acele comentarii marginale care
sunt denumite glose, iar glosele sunt şi mai greu de depistat decât interpolările.

42
 PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR
NOTIUNI INTRODUCTIVE

OBIECTUL PROCEDURII CIVILE ROMANE

Aşa cum spuneam, PROCEDURA CIVIL cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează desfășurarea proceselor private în cadrul sistemelor procedurale pe care le au creat
romanii.

EVOLUȚIA PROCEDURII CIVILE ROMANE

JUSTIȚIA PRIVATĂ
CARACTERELE PROCEDURII LEGISACȚIUNILOR
Aşa cum spuneam, cel mai vechi sistem procedural roman e PROCEDURA
LEGISACȚIUNILOR.
 Cuvântul LEGISLACȚIUNE vine de la legis actio, adică acţiune a legii, întrucât
LEGISLACȚIUNILE erau anumite tipuri de procese create prin legi.

 Unele tipuri de procese erau utilizate în vederea recunoaşterii unor drepturi subiective
pe cale JUDICIARĂ sau prin PROCES şi erau denumite legisacțiuni de JUDECATĂ.

 LEGISACȚIUNILE DE JUDECATĂ erau în număr de TREI:

1. SACRAMENTUM.
2. JUDICIS ARBITRIVE POSTULATIO.
3. CONDICTIO.

 Alte tipuri de procese erau utilizate în vederea valorificării acelor drepturi subiective
care au fost recunoscute pe cale judiciară şi erau denumite legisacțiuni de
EXECUTARE.

 LEGISACȚIUNILE DE EXECUTARE erau DOUĂ:

1. MANUS INECTIO.
2. PIGNORIS CAPIO.

43
 Toate aceste tipuri de procese prezintă anumite caractere:

CARACTERUL JUDICIAR:
În procedura legisacțiunilor procesul se desfășoară în două faze distincte
1. Faza în IURE - avea loc în faţa MAGISTRATULUI care organiza judecarea procesului.

2. Faza în IUDICIO – avea loc în faţa JUDECĂTORULUI care organiza judecarea

procesului.
Procesul în prima fază NU putea fi organizat de orice magistrat, ci:
 numai de acei magister care erau investiţi cu atribuţiuni de ordin judiciar şi
erau denumiţi MAGISTRAȚI JUDICIARI.

CARACTERUL LEGAL:
Legisacțiunile prezintă un caracter legal întrucât:
 le au fost create prin legi,
 iar formulele solemne corespunzătoare fiecărui tip de proces au fost create de
PONTIFI pe baza unor TEXTE DIN LEGI.

CARACTERUL FORMALIST:
Avea un caracter formalist, de vreme ce fiecărui tip de proces îi corespund anumite formule
solemne, iar greşeala unui singur cuvânt atrăgea PIERDEREA PROCESULUI.

CARACTERUL CONSENSUAL:
Legisacțiunile au caracter consensual, deoarece procesul în prima fază –în IURE- nu se putea
organiza în lipsă, ci era necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului;
 Însă la acea epocă, statul roman nu avea atribuţiuni de citare;
 Astfel încât PÂRÂTUL trebuia să fie citat chiar de RECLAMANT, care avea la
dispoziţie trei procedee pe care le denumim PROCEDEE DE CITARE.

DESFĂȘURAREA procesului în sistemul procedurii

legisacȚiunilor
FAZA IN IURE
1.PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR
2.PROCEDEE DE CITARE
1. IN IUS VOCATIO.
2. VADIMONIUM EXTRAJUDICIAR.
3. CONDICTIO.

44
 Cel mai vechi procedeu de citare cunoscut în istoria dreptului este IN JUS VOCATIO.
 constă într-o somaţie pe care reclamantul i-o face pârâtului prin cuvintele solemne
IN JUS TE VOCO.
 Aceste cuvinte nu puteau fi rostite la domiciliul pârâtului, întrucât la romani
domiciliul era considerat un templu, inviolabil, astfel încât formula solemnă se
pronunța într-un loc public, de faţă cu martori.
 Dacă reclamantul constata cu martori refuzul pârâtului de a veni la proces îl
putea aduce cu forţa;
 de aceea GAIUS spunea că cel mai vechi procedeu de citare e PRIMITIV şi
BRUTAL.
Al doilea procedeu de citare, VADIMONIUM EXTRAJUDICIAR, este mult mai evoluat;
 constă într-o convenţie, o înţelegere prin care părţile stabilesc de comun acord o
anumită dată la care să se prezinte în faţa magistratului.
Al treilea procedeu de citare este CONDICTIO, despre care ştim numai că:
 se aplică atunci când PÂRÂTUL era PEREGRIN.
 Dacă ambele părţi se prezentau în fața magistratului, începeau dezbaterile
contradictorii.

3. ACTIVITATEA PĂRȚILOR IN FAȚA MAGISTRATULUI:

Utilizarea formulelor solemne corespunzătoare procesului care se organizează, iar faţă de
pretenţiile pe care le formula RECLAMANTUL:

 PÂRÂTUL putea adopta TREI ATITUDINI:

1. ÎN PRIMUL RÂND, el putea recunoaște pretenţiile formulate de reclamant,

recunoaștere denumită CONFESIO IN JURE.
 Acela care recunoştea era asimilat cu cel condamnat potrivit adagiului confesus
pro iudicato est.(„Cel ce recunoaşte este considerat ca şi condamnat”)
 Fireşte, în acest caz, procesul nu mai trecea în faza a doua.

2. ÎN AL DOILEA RÂND, pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului, dar să nu îşi

dea concursul la desfășurarea procesului.
 PÂRÂTUL era asimilat cu cel CONDAMNAT.
 PROCESUL nu mai trecea în faza a doua.

3. ÎN AL TREILEA RÂND, pârâtul putea să nege pretenţiile reclamantului, dându-şi în

același timp concursul la desfășurarea procesului.
 În acest caz procesul trecea în faza a doua IN IUDICIO şi se finaliza cu
pronunţarea unei sentinţe:
 fie de CONDAMNARE.
 fie de ABSOLVIRE.

45
 4. MAGISTRAȚII JUDICIARI:
Aşa cum am precizat, procesul în prima fază era organizat de magistrați judiciari.
Deşi pe vremea regalităţii NU EXISTAU MAGISTRAȚI, procesele erau organizate de REGI.

 După proclamarea republicii, atribuţiunile judiciare au fost preluate de CONSULI.

 După anul 367, cele mai importante atribuţiuni judiciare au trecut asupra PRETORULUI
URBAN.
 După anul 242 a apărut şi PRETORUL PEREGRIN.
 Procesele declanşate în legătură cu cele încheiate în târguri erau organizate de EDILI.
În Italia, ÎN AFARA ROMEI, procesele erau organizate de:

 REPREZENTANȚII PRETORULUI URBAN.

 MAGISTRAȚII MUNICIPALI.
ÎN PROVINCII erau organizate de:
 GUVERNATORI.
 MAGISTRAȚII MUNICIPALI.
Dreptul magistraților judiciari de a organiza un proces se numea IURISDICTIO - JURISDICȚIE,
care era de două feluri:
 CONTENTIOSA (sau CONTENCIOASĂ).
 VOLUNTARIA (sau GRAȚIOASĂ).

 În cazul jurisdicţiei CONTENCIOASE:

 interesele părților erau OPUSE.
 procesul se finaliza prin pronunţarea unei sentinţe de CONDAMNARE sau de
ABSOLVIRE.

 În cazul jurisdicției GRAȚIOASE:

 părţile cooperau cu magistratul pe baza unei înţelegeri prealabile în cadrul unui
proces fictiv, simulat, deoarece:
 la jurisdicţia graţioasă, interesele părţilor nu erau comune, ci opuse, convergente,
iar:
 părțile în înțelegere cu magistratul simulau că se judecă pentru a obţine anumite
efecte juridice.
 Spre exemplu, printr-un proces simulat se putea realiza operaţiunea juridică a
transmiterii dreptului de proprietate, căci părţile se prefăceau că se judecă, dar
în realitate transmiteau proprietatea asupra unui lucru.

46
 5. ACTIVITATEA PRETORULUI: 
Se ştie că pretorul a exercitat cele mai importante atribuţiuni din judiciar, deşi:
 în procedura legisactiunilor pretorul nu desfăşura o activitate creatoare, ci o
activitate mecanică, în sensul că:
 el supraveghea dacă părţile pronunţă corect formulele solemne corespunzătoare
procesului pe care îl organiza, şi în funcţie de pretențiile reclamantului pronunţa
unul din următoarele trei cuvinte:

1. DO

 Prin acest cuvânt, pretorul îl confirma pe judecătorul ales de părţi, încât dacă
pronunţa acest cuvânt însemna că procesul trecea în faza a doua.

2. DICO

 Prin acest cuvânt, el atribuia cu titlu provizoriu obiectul litigiului uneia dintre
părţi, urmând ca după pronunțarea sentinţei, obiectul să fie atribuit cu titlu definitiv
aceluia care a câştigat procesul.

3. ADDICO

 Prin acest cuvânt, pretorul ratifica declaraţia unei părţi sau declaraţia ambelor
părţi recunoscându-le astfel anumite drepturi subiective.

6. PROCEDEE DE SOLUȚIONARE A UNOR LITIGII PE CALE

ADMINISTRATIVĂ:
Însă pretorul se bucura nu numai de iurisdictio şi de imperium;

 iar în virtutea lui IMPREIUM el putea soluţiona anumite litigii pe cale administrativă:
 FĂRĂ A MAI ORGANIZA PROCESUL IN DOUĂ FAZE.

Procedeele administrative prin care pretorul putea soluţiona anumite litigii sunt:

1. STIPULAȚIUNILE PRETORIENE
2. MISSIO IN POSSESSIONEM
3. INTERDICTELE
4. RESTITUTIO IN INTEGRUM

47
 1. STIPULAȚIUNILE PRETORIENE
 sunt contracte încheiate din ordinul pretorului, căci aşa cum o să vedem,
stipulaţiunile sunt contracte verbale încheiate prin întrebare şi răspuns.
 Îmbrăcă două forme: stipulaţiuni OBIȘNUITE şi stipulaţiuni PRETORIENE.
 STIPULAȚIUNILE OBIȘNUITE:
 sunt încheiate din iniţiativă PĂRȚILOR cu scopul de a se crea anumite obligaţii.

 STIPULAȚIUNILE PRETORIENE:
 se încheiau din ORDINUL PRETORULUI în vederea soluţionării anumitor
litigii.

2. MISSIO IN POSSESSIONEM
 trimiterea reclamantului în posesiunea sau în detenţiunea bunurilor pârâtului
pentru a determina să adopte o anumită atitudine
 EXEMPLU: să se prezinte la proces.

3. INTERDICTELE
 Sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să încheie sau să nu încheie un anumit
act juridic.
 Dacă pretorul ordona părţilor să încheie un anumit act juridic interdictul era denumit
POZITIV.
 Dacă pretorul le interzicea părților să încheie un anumit act juridic, interdictul era
denumit NEGATIV.

 Dacă ordinul era adresat ambelor părţi, interdictul era COMPUS.

 Dacă ordinul era adresat unei singure părţi interdictul era SIMPLU.

4. RESTITUTIO IN INTEGRUM
 repunere în situaţia anterioară
 consta în desfiinţarea actului păgubitor pentru reclamant, astfel încât părţile să
fie repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea acelui act păgubitor;
 ceea ce înseamnă că prin efectul lui RESTITUTIO IN INTEGRUM renaşte un drept
subiectiv pentru reclamant;
 iar părţile sunt repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului
păgubitor, dar:
 NUMAI IN DREPT, nu şi în fapt.
Pentru ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară şi în fapt, este necesar ca:
 reclamantul să îşi valorifice dreptul subiectiv renăscut printr-un proces,
 să obțină o sentinţă.
 să o pună în executare.
 şi numai după aceea va fi repus în situaţia anterioară şi în fapt.
 Dacă pretorul nu poate soluţiona litigiul prin procedee administrative, el va organiza
procesul în două faze, iar faza a doua se desfășura IN IUDICIO.

48
FAZA IN IUDICIO
1. ACTIVITATEA PĂRȚILOR:
Faza a doua procesul nu mai prezintă un caracter consensual, ceea ce înseamnă că era permisă
judecarea în lipsă, întrucât potrivit LEGII CELOR 12 TABLE:
 judecătorul aștepta până la amiază, şi dacă una dintre părţi nu se prezenta la
proces, el dădea câştig de cauză părţii care s-a prezentat.

 Dacă însă ambele părți se prezentau în fața judecătorului, începeau dezbaterile

contradictorii în limbajul cotidian.
 În fața judecătorului părţile nu se exprimau în cuvinte solemne.

 PRIMA DATĂ vorbea RECLAMANTUL, care îşi afirma pretenţiile şi

administra probele de care dispunea:
1. fie ÎNSCRISURI.
2. fie PROBA CU MARTORI.
*dar la acea epocă nu exista o ierarhie a probelor, astfel încât înscrisurile puteau fi
combătute prin proba cu martori.

 DUPĂ CARE, PÂRÂTUL îşi formula apărarea, administrând şi el probele de care

dispunea.
Eventual, în sprijinul părţilor, puteau interveni şi avocaţii prin pledoariile lor,

 Însă avocaţii romani nu erau reprezentanţi în justiţie, căci:

 nu participau la proces în locul părţilor, ci veneau în sprijinul acestora, prin
pledoariile lor, prin cunoștințele juridice pe care le aveau.
După ce judecătorul asculta afirmaţiile părţilor, eventual şi pledoariile avocaţilor, după ce aprecia
probele administrate îşi forma o convingere intimă, pronunţa o sentinţă de:
 CONDAMNARE
 ABSOLVIRE.
Totuşi, judecătorul roman putea refuza să pronunţe sentinţa, afirmând că pentru el lucrurile nu
sunt clare.
 În acest caz, părţile reveneau în fața pretorului în vederea ALEGERII ALTUI
JUDECĂTOR.

49
 2. JUDECĂTORII:
La romani nu exista profesia de judecător, căci judecătorul era o persoană particulară aleasă de
părţi şi confirmată de magistrat, însă judecătorul era un simplu particular.

 Nu în sensul că oricine putea fi ales judecător, ci în sensul că nu existau judecători de

profesie.
 La origine, puteau fi aleşi judecători numai SENATORII.
 ÎNCEPÂND DIN SEC II, puteau fi aleşi judecători şi CAVALERII.
Dacă interesele părţilor în proces erau opuse, dacă părţile îşi contestau reciproc existența unor
drepturi, judecătorul era denumit:
 iudex PRIVATUS, iudex UNUS.
Dacă însă părţile nu îşi contestau existența drepturilor, ci numai întinderea lor, cum este cazul
procesului de partaj, atunci judecătorul era denumit:
 ARBITER.
Pe lângă judecătorul unic, vechii romani au cunoscu şi TRIBUNALE.
 Unele erau NEPERMANENTE.
 Altele erau PERMANENTE.

 Tribunalele NEPERMANENTE erau formate din RECUPERATORI - recuratores- care:

 Erau aleși în număr IMPAR.
 Judecau:
1. procese dintre CETĂȚENI şi PEREGRINI.
2. abuzurile guvernatorilor de provincie.

 Tribunalele PERMANENTE erau DOUĂ:

 decemviri litibus iudicandis - cei ZECE BĂRBAȚI care să judece procesele.
 centumviri – O SUTĂ DE BĂRBAȚI.
DECEMVIRII judecau procesele cu privire la LIBERTATE.
CENTUMVIRII judecau procesele cu privire la PROPRIETATE şi SUCCESIUNI.

50
 Legisactiunile de judecata
SACRAMENTUM
1. Sacramentum in rem
2. Sacramentum in personam
IUDICIS ARBITRIVE POSTULATIO
CONDICTIO

Legisactiunile de executare
MANUS INIECTIO
PIGNORIS CAPIO

PROCEDURA FORMULARĂ
NOTIUNI INTRODUCTIVE

APARIȚIA PROCEDURII FORMULARE:

Către sfârșitul republicii, în condițiile revoluţiei economice:
 numărul afacerilor a sporit foarte mult, odată cu aceasta și numărul proceselor;
 În acest condiţii, spune GAIUS, legisacțiunile deveniseră odioase romanilor
datorită formalismului lor excesiv.

LEGEA AEBUTIA:
De aceea, între anii 149-126 s-a dat o lege specială denumită LEGEA AEBUTIA prin care:
 a fost introdusă o nouă procedură de judecată, mult mai evoluată, denumită
PROCEDURA FORMULARĂ.
 Dar, introducând procedura, legea Aebutia nu a desfiinţat legisacțiunile, ci a lăsat părţilor
posibilitatea să opteze între PROCEDURA FORMULARA şi PROCEDURA
LEGISACȚIUNILOR.
> Întrucât părţile optau inevitabil pentru procedura formulară, legisacțiunile au căzut în
desuetudine.
De aceea, împăratul OCTAVIAN AUGUSTUS a dat LEGILE IURIAE JUDICIARAE,
prin care:
 legisacțiunile au fost desfiinţate în mod expres.

51
 FORMULA
ROLUL FORMULEI
A fost introdus un nou mijloc procedural pe care îl vom denumi FORMULĂ.
FORMULA este un mic program de judecată prin care MAGISTRATUL (pretorul) îi arată
JUDECĂTORULUI cum să JUDECE PROCESUL, să soluționeze cauza.
 În practică, ori de câte ori pretorul constata că pretențiile reclamantului sunt
legitime, îi eliberă O FORMULĂ, astfel încât reclamantul se putea judeca și își
putea valorifica pretențiile prin proces, pe cale judiciară;
 ceea ce înseamnă că în procedura formulară orice pretenție legitimă poate fi
valorificată prin proces.

STRUCTURA FORMULEI:
Formula are o structură formată din:

 PATRU părți PRINCIPALE

 DOUĂ părți ACCESORII/SECUNDARE.

1. PĂRȚILE PRINCIPALE
1. INTENTIO
2. DEMONSTRATIO
3. ADIUDICATIO
4. CONDEMNATIO

1. În INTENTIO a formulei se precizează:

 care sunt pretențiile reclamantului.

2. În DEMONSTRATIO se menționează:
 care este actul sau faptul juridic din care izvorăsc pretențiile reclamantului (TEMEIUL
JURIDIC).

3. Adiudicatio este partea formulei prin care:

 PRETORUL împuternicește pe JUDECĂTOR să facă un partaj, adică să pronunțe
ieșirea din indiviziune.
 ceea ce înseamnă că adiudicatio NU figurează în formulele tuturor acțiunilor, ci NUMAI
în formulele acțiunilor prin care reclamantul cere să se facă ieșirea din INDIVIZIUNE.

52
 4. Prin condemnatio:
 PRETORUL îl împuternicește pe JUDECĂTOR să pronunțe o sentință, fie de
CONDAMNARE, fie de ABSOLVIRE.

2. PĂRȚILE ACCESORII:
 PRESCRIPTIONES (PRESCRIPȚIUNILE)
 EXCEPTIONES (EXCEPȚIUNILE)

1. PRESCRIPȚIUNILE:
 sunt anumite precizări făcute în fruntea formulei prin care magistratul vine:
 fie în sprijinul RECLAMANTULUI.
 fie în sprijinul PÂRÂTULUI.
 Precizările făcute în favoarea RECLAMANTULUI sunt denumite prescriptiones pro
ACTORE.
 Precizările făcute în favoarea PÂRÂTULUI sunt denumite prescriptiones pro REO.

2. EXCEPȚIUNILE:
 sunt mijloace de apărare prin care PÂRÂTUL nu neagă pretențiile
reclamantului, DAR invocă anumite fapte de natură să paralizeze acele
pretenții.

 Spre exemplu, PÂRÂTUL nu neagă că a primit o sumă de bani de la

RECLAMANT, DAR afirmă că ulterior a plătit SAU că a fost iertat de datorie.

 Pentru ca EXCEPȚIUNEA să poată fi propusă în fața judecătorului, ea trebuie

să figureze în formulă și este introdusă în formulă de către MAGISTRAT la
cererea expresă a PÂRÂTULUI.

 Excepțiunea trebuie să figureze în formulă deoarece, așa cum spune GAIUS, în

PROCEDURA FORMULARĂ:
* judecătorul este sclavul formulei și trebuie să judece procesul în strictă conformitate cu
indicațiile pe care le-a primit prin formulă. *
De aceea, în procedura formulară, EXCEPȚIUNILE au un CARACTER ABSOLUTORIU,
ceea ce înseamnă că:
 Ori de câte ori o EXCEPȚIUNE SE DOVEDEȘTE ÎNTEMEIATA, judecătorul nu
poate pronunța sentința de condamnare la mai puțin, ci trebuie să pronunțe
sentința de ABSOLVIRE.

53
 ***EXEMPLU***

 Dacă RECLAMANTUL afirmă că are o creanță de 100, iar PÂRÂTUL dovedește

pe cale de excepțiune că datorează numai 50, adică mai puțin decât a pretins
reclamantul, judecătorul nu-l poate condamna la 50, ci trebuie să pronunțe sentința
de absolvire, deoarece în acest caz, pretorul a menționat în formulă:
 „Judecătorule, verifică dacă pârâtul datorează 100. Dacă da, să-l condamni,
dacă nu, să-l absolvi.” De aceea, judecătorul trebuie să-l absolve.
Pe de altă parte, odată cu INTRODUCEREA EXCEPȚIUNILOR în proces au fost depășite toate
inconvenientele care decurgeau în procedura legisacțiunilor din principiul unității de chestiune, căci:
 în procedura legisacțiunilor, pe când NU existau excepțiuni, în același proces
NUMAI RECLAMANTUL putea să-și formuleze pretențiile.
 Dacă PÂRÂTUL avea și el de formulat anumite pretenții față de RECLAMANT,
NU le putea formula în același proces, ci trebuia să declanșeze un NOU PROCES.

Desfasurarea procesului

I. FAZA IN IURE
1. Activitatea părților:
În procedura formulară, ambele părți își puteau formula pretențiile în același proces, căci
 RECLAMANTUL și le formula pe cale de ACȚIUNE.
 PÂRÂTUL și le formula pe cale de EXCEPȚIUNE.
O altă inovație a procedurii formulare a fost în legătură cu înțelesul, sensul conceptului de
LITIS CONTESTATIO.

2. LITIS CONTESTATIO + Efecte-extinctiv, creator, fixator

În procedura LEGISACȚIUNILOR, „LITIS CONTESTATIO” înseamnă:
 luare de martori care să constate voința părților de a se judeca.
În procedura FORMULARĂ, „LITIS CONTESTATIO” constă în:
 dictarea formulei de către RECLAMANT PÂRÂTULUI;
 Sau în remiterea unei copii de pe formulă de către RECLAMANT PÂRÂTULUI,
astfel încât:
 pârâtul să știe cum să se apere în fața judecătorului.

 LITIS CONTESTATIO prezintă o importanță deosebită deoarece, prin valorificarea

efectelor sale, jurisconsulții au creat NOI INSTITUȚII POLITICE, mai cu seamă în
MATERIA OBLIGAȚIILOR, căci litis contestatio produce trei efecte:

54
 1. efectul EXTINCTIV.
2. efectul CREATOR.
3. efectul REGLATOR sau FIXATOR.

1. EFECTUL EXTINCTIV:
În virtutea efectului extinctiv, în momentul lui LITIS CONTESTATIO, dreptul inițial al
RECLAMANTULUI, adică dreptul pe care reclamantul l-a depus în justiție, SE STINGE!!!

2. EFECTUL CREATOR
Spre exemplu, dacă RECLAMANTUL afirmă în fața pretorului că este proprietarul unui
teren, în momentul lui LITIS CONTESTATIO, dreptul său de proprietate se stinge;
 dar, potrivit EFECTULUI CREATOR, în locul dreptului INIȚIAL care s-a stins,
ia naștere un drept NOU, pe care îl denumim dreptul NOU CREAT și care poartă
întotdeauna asupra unei sume de bani;
 astfel încât ori de câte ori reclamantul câștigă procesul, urmează să primească o
sumă de bani, INDIFERENT de obiectul pretențiilor sale.
De aceea, GAIUS spunea că:
 În PROCEDURA FORMULARĂ sentința de condamnare are caracter
TRIBUNIAR.
 Tot de aceea, între dreptul INIȚIAL și dreptul NOU CREAT există o serie de
DEOSEBIRI în funcție de:
1. NATURA JURIDICA.
2. OBIECTUL DREPTULUI INIȚIAL.
Astfel, dacă DREPTUL INIȚIAL a fost un DREPT REAL:
 Cele două drepturi subiective se vor deosebi:
1. în privința NATURII JURIDICE,
2. în privința OBEICTULUI,
3. în privința TEMEIULUI JURIDIC.

 Cele două drepturi se vor deosebi în privința NATURII JURIDICE deoarece:

 dreptul inițial a fost un DREPT REAL, iar dreptul nou creat este un DREPT DE
CREANȚĂ, cu o altă natură juridică.

 Cele două drepturi se vor deosebi și în privința OBIECTULUI, căci:

 dreptul inițial a purtat asupra unui lucru, pe când dreptul nou creat are alt obiect,
căci poartă asupra unei sume de bani.

 Cele două drepturi se vor deosebi și în privința TEMEIULUI JURIDIC, deoarece:

 dreptul inițial a putut izvorî dintr-un act oarecare, cum ar fi un mod de dobândire a
proprietății, pe când dreptul nou creat izvorăște din LITIS CONTESTATIO.
 Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță, care purta asupra unui LUCRU, cele
două drepturi subiective se deosebeau în privința obiectului și în privința
temeiului juridic.

55
  Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță care purta asupra unei SUME DE
BANI, cele două drepturi se deosebeau numai în privința temeiului juridic.

 În concluzie, indiferent de NATURA JURIDICĂ și de OBIECTUL dreptului

inițial, cele două drepturi subiective SE DEOSEBEAU ÎNTOTDEAUNA ÎN
PRIVINȚA TEMEIULUI JURIDIC.

3. EFECTUL REGLATOR sau FIXATOR:

În virtutea efectului REGLATOR sau FIXATOR, în momentul lui LITIS CONTESTATIO se

stabileau definitiv:
 elementele REALE ale procesului.
 elementele PERSONALE ale procesului.
Prin ELEMENTELE REALE ale procesului înțelegem:
 pretențiile pe care reclamantul le-a formulat în fața magistratului și care erau
menționate în formulă.
 De aceea, în fața judecătorului:
 RECLAMANTUL trebuia să formuleze aceleași pretenții, întrucât, dacă formula
altele:
 JUDECĂTORUL nu le putea lua în considerare, de vreme ce trebuia să judece
procesul în conformitate cu indicațiile primite în FORMULĂ.
Prin ELEMENTELE PERSONALE ale procesului înțelegem
 identitatea JUDECĂTORULUI.
 identitatea PĂRȚILOR.
 Înseamnă că procesul trebuia să fie judecat de acel judecător care era menționat în
fruntea formulei și că trebuia să se desfășoare între persoanele care erau menționate în
formulă.

56
II. FAZA IN IUDICIO:

1. Activitatea părților
2. Judecătorii

REPREZENTAREA ÎN JUSTIȚIE:

 O altă inovație a PROCEDURII FORMULARE a fost introducerea REPREZENTĂRII

ÎN JUSTIȚIE.
Într-un cuvânt, REPREZENTAREA ÎN JUSTIȚIE este:
 sistemul potrivit căruia o persoană denumită REPREZENTANT participă la
dezbaterile procesului din împuternicirea altei persoane denumite
REPREZENTAT.

 În PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR:
 reprezentarea în justiție nu a fost posibilă, deoarece se opunea principiul conform
căruia nimeni nu poate intenta în numele altuia o acțiune a legii.
De altfel, în EPOCA VECHE, în condițiile economiei naturale, pe când actele și procesele
juridice erau adevărate evenimente în viața cetățeanului:
 problema REPREZENTĂRII ÎN JUSTIȚIE nu se punea, nu era necesară.
Către SFÂRȘITUL REPUBLICII, când numărul afacerilor și proceselor SPOREȘTE:
 în mod frecvent cetățenii romani aveau procese în același timp și în locuri diferite.

 De aceea, cu presiunea cerințelor practicii, PRETORII și JURISCONSULȚII au inițiat o

serie de reforme prin care s-a admis mai întâi reprezentarea imperfectă în justiție, iar mai
apoi s-a admis chiar și reprezentarea perfectă.
În cazul REPREZENTĂRII IMPERFECTE:
 efectele sentinței se produceau asupra REPREZENTANTUL, astfel încât, dacă
acesta câștiga procesul, el devenea titularul dreptului de creanță asupra sumei de
bani la care a fost condamnat pârâtul.
 REPREZENTANTUL urma ca prin acte distincte să transmită asupra
REPREZENTATULUI valoarea acelei creanțe.
În cazul REPREZENTĂRII PERFECTE:
 efectele sentinței se produceau direct asupra REPREZENTATULUI, în sensul
că:
 persoana REPREZENTANTULUI dispărea;
 iar titular al dreptului de creanță asupra sumei de bani la care era condamnat
pârâtul devenea REPREZENTATUL.

57
 În vederea realizării REPREZENTĂRII IMPERFECTE în justiție s-a utilizat:

 FORMULA CU TRANSPOZIȚIUNE
 formulă a cărei redactare se îndepărtează de la regulă generală;
***Căci, potrivit regulii generale, și în INTENTIO a formulei și în
CONDEMNATIO, trebuie să formuleze aceleași nume***

 Pe când la FORMULA CU TRANSPOZIȚIUNE:

 În INTENTIO figurează UN NUME.
 În CONDEMNATIO UN ALT NUME. \

 Atunci când FORMULA CU TRANSPOZIȚIUNE era utilizată pentru realizarea operației

juridice a reprezentării imperfecte:
 În INTENTIO a formulei era menționat numele REPREZENTATULUI, deoarece
reprezentatul era titularul dreptului depus în justiție,
 În CONDEMNATIO era menționat numele REPREZENTANTULUI, deoarece el
participa la proces și urma să suporte efectele sentinței.
 Față de această redactare a formulei, judecătorul verifica dacă cel menționat în
INTENTIO este titularul dreptului depus în justiție și, constatând că este titular al
acelui drept:
 îi dădea câștig de cauză celui care era menționat în CONDEMNATIO, adică
REPREZENTANTULUI.
Cel mai vechi reprezentant în justiție era denumit cognitor, care era constituit prin pronunțarea unor
cuvinte solemne în prezența adversarului. Mai târziu, a apărut și procurator, care putea fi constituit fără
pronunțarea unor cuvinte solemne și chiar în absența adversarului. În cazul lui procurator a fost admisă
numai reprezentarea imperfectă în justiție, pe când pentru cognitor s-a admis atât reprezentarea imperfectă,
cât și perfectă.

Actiuni
GENERALITĂȚI
O altă noutate introdusă PROCEDURA FORMULARĂ a fost în legătură cu SENSUL, cu
ÎNȚELESUL conceptului de ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE.

 În PROCEDURA VECHE:
 ACȚIUNILE sau LEGISACȚIUNILE au fost create în număr limitat (erau numai
în număr de5) și se aplicau NUMAI la anumite cazuri.

 În PROCEDURA FORMULARĂ:
 acțiunea în justiție a dobândit o APLICAȚIUNE GENERALĂ, în sensul că orice
pretenție legitimă putea fi valorificată prin acțiune în justiție.

58
 În PROCEDURA FORMULARĂ, prin acțiune în justiție înțelegem:
 cererea adresată de RECLAMANT magistratului de a i se eliberă o FORMULĂ.

 Eliberarea formulei echivala cu:

 acordarea acțiunii în justiție
 sau cu posibilitatea reclamantului de a se judeca, căci, așa cum am văzut, ori de
câte ori pretenția reclamantului se dovedea legitimă, magistratul îi eliberă o
formulă, iar aceasta echivala cu acordarea acțiunii în justiție.

CATEGORII DE ACȚIUNI:
TEXTELE ROMANE ne înfățișează numeroase criterii de clasificare a acțiunilor în justiție.

1. Acțiuni IN REM și Acțiuni IN PERSONAM:

 Este cea mai veche clasificare

 ÎNSEAMNĂ acțiuni REALE și acțiuni PERSONALE.

 Prin ACȚIUNILE REALE erau sancționate drepturile reale,

 Prin ACȚIUNILE PERSONALE erau sancționate drepturile personale sau de
creanță.
Întrucât fizionomia drepturilor REALE DIFERĂ față de fizionomia drepturilor PERSONALE,
și formulele acțiunilor REALE vor avea o redactare diferită față de formulele acțiunilor
PERSONALE, căci:

 drepturile reale izvorăsc din raportul juridic stabilit între o persoană

determinată și toți ceilalți membrii ai societății, ceea ce înseamnă că drepturile
reale sunt opozabile erga omnes, adică sunt față de toți, în sensul că toți membrii
societății au îndatorirea (NU OBLIGAȚIA, fiindcă NU izvorăște dintr-un contract)
să respecte exercitarea drepturilor reale.
EXEMPLU:
 TOȚI membrii societății au îndatorirea să respecte exercitarea drepturilor
proprietarilor, care sunt titulari de DREPTURI REALE.
 De aceea, în INTENTIO a formulei acțiunilor reale se va menționa NUMAI
NUMELE RECLAMANTULUI, nu și numele pârâtului, deoarece pârâtul poate fi
oricine încalcă un anumit drept real.
 Spre exemplu, dreptul de proprietatea este sancționat prin acțiunea de
revendicare, care e înaintată de proprietarul posesor împotriva proprietarului
neposesor.

Drepturile de creanță izvorăsc din raportul juridic stabilit între DOUĂ PERSOANE
DETERMINATE pe care le denumim CREDITOR și DEBITOR, ceea ce înseamnă că:
 drepturile de creanță NU sunt opozabile față de toți, ci numai față de debitor, care
este o persoană determinată. Iată de ce în intentio a formulei acțiunilor personale se
vor menționa și numele creditorului și numele debitorului, de vreme ce pârât poate fi
numai debitorul, care este o persoană determinată.

59
2. Acțiuni CIVILE și Acțiuni PRETORIENE(honorarii):
.

ACȚIUNILE CIVILE:
 NU sunt originale, NU sunt create de pretor;
 ci au un MODEL IN LEGISACȚIUNI.
 Spre exemplu, acțiunea în revendicare prin care era sancționată proprietatea
civilă în procedura formulară are un model în legisacțiunea denumită sacramentul
in rem.
ACȚIUNILE PRETORIENE/HONORARII:
 sunt ORIGINALE, CREATE de PRETOR, și la rândul lor se clasifică în trei
categorii:

1. Acțiuni în FACTUM
2. Acțiuni FICTICII
3. Acțiuni cu FORMULA cu TRANSPOZIȚIUNE

1. În cazul acțiunilor în FACTUM:

 pretorul îi înfățișează judecătorului faptele care au generat conflictul dintre părți,

urmând ca judecătorul să verifice dacă acele fapte au avut loc în realitate.
 Dacă se convingea că au avut loc, el pronunța în funcție de împrejurări fie sentința de
condamnare, fie cea de absolvire.
În cazul acţiunilor FICTICII:

 se introduce o formulă cu scopul de a se extinde sfera de aplicare a unor

acţiuni;
 spre exemplu: Acţiunea în revendicare este o acţiune civilă, accesibilă numai
cetăţenilor romani;
 dacă însă în formula acţiunii în revendicare se introduce ficţiunea ca peregrinul este
cetăţean roman, atunci acţiunea în revendicare poate fi intentată şi de acel
peregrin.
În cazul acţiunilor cu FORMULĂ cu TRANSPOZIȚIUNE:
 care, prin redactare se abat de la regula generală, de vreme ce potrivit regulii
generale şi în intentio, şi în condemnatio figurează ACELAȘI NUME,

 Pe când la formula cu transpozitiune:

 în intentio figurează un nume.
 în condemnatio figurează alt nume.
 Prin intermediul acestei formule s-au putut realiza o serie de operaţiuni juridice, cum
ar fi reprezentarea în justiţie şi reprezentarea contractului.

60
 3. Acțiuni DIRECTE și Acțiuni UTILE:
DIRECTE = create pentru anumite cazuri.
UTILE = sunt cele extinse de la cazurile pentru care au fost create la CAZURI SIMILARE.

4. Acțiuni POPULARE și Acțiuni PRIVATE

Textele menţionează acţiuni populare şi acţiuni private.
ACȚIUNILE POPULARE putea fi intentate de ORICINE, întrucât prin intermediul lor erau
protejate interese generale ale societăţii;

ACȚIUNILE PRIVATE puteau fi intentate numai de titularii unor DREPTURI SUBIECTIVE

DETERMINATE.

5. Acțiuni PENALE și Acțiuni PERSECUTORII

În cazul ACȚIUNILOR PENALE:
 PÂRÂTUL era supus unei amenzi bănești.
În cazul ACȚIUNILOR PERSECUTORII:
 PÂRÂTUL era condamnat fie la restituirea unui lucru, fie la repararea
prejudiciului cauzat.

6. Acțiuni de DREPT STRICT și ACŢIUNI de BUNĂ-CREDINŢĂ

Foarte importantă este clasificarea de drept strict şi acţiuni de bună credinţă, clasificare întemeiată
pe criteriul interpretării actului juridic din care izvorăsc pretenţiile reclamantului, astfel:
La acţiunile de DREPT STRICT:
 JUDECĂTORUL interpretează actul juridic din care izvorăsc pretenţiile
reclamantului AD LITTERAM,
 adică fără să ia în considerare intenţia pe care au avut o părţile atunci când au
încheiat actul juridic.
La acţiunile de BUNĂ-CREDINȚĂ:
 JUDECĂTORUL interpretează actul juridic din care izvoraş pretenţiile
reclamantului cu scopul de a stabili care au fost intenţiile părţilor.

61
 7. ACȚIUNILE ARBITRARII
Au fost create cu scopul de a se atenua CARACTERUL PECUNIAR al sentinţei de
condamnare, având în vedere faptul că:

 la PROCEDURA FORMULARĂ, ori de câte ori câştiga procesul,

RECLAMANTUL urma să primească o sumă de bani, indiferent de
obiectul pretenţiilor sale;
 deşi în unele cazuri, chiar destul de frecvent, RECLAMANTUL avea interesul să
obţină o condamnare în natură;
 spre exemplu: Acela care revendica un anumit lucru (ex: casa părintească) are tot
interesul să fie pus în posesia acelui lucru şi nu în posesia unei sume de bani.
 De aceea s-au creat acţiunile arbitrarii, în cazul cărora judecătorul are o
DUBLĂ CALITATE:
 Calitatea de ARBITRU.
 calitatea de JUDECĂTOR PROPRIU-ZIS.
În CALITATEA DE ARBITRU:
După ce se convinge de justeţea pretenţiilor RECLAMANTULUI, judecătorul îi ordonă
PÂRÂTULUI să dea satisfacţie acelor pretenţii;

 spre exemplu: să-i remită un anumit lucru.

 Dacă PÂRÂTUL execută ordinul, litigiul se stinge, iar
 RECLAMANTUL intra în posesia lucrului.

 Însă PÂRÂTUL nu era obligat să execute acel ordin, iar dacă nu-l executa,
arbitrul se transforma în judecător propriu-zis şi pronunţa potrivit regulii
generale sentinţa de condamnare la plata sumei de bani.
 Dar, în mod excepţional, în cazul acţiunilor arbitrare, acea sumă de bani nu era
stabilită de judecător, ci de RECLAMANT, iar reclamantul avea tot interesul să
supraevalueze obiectul litigios.
 De aceea, PÂRÂTUL prefera să execute ordinul pronunţat de judecător în
calitate de ARBITRU, căci altminteri, risca să plătească o sume de bani mult mai
mare decât valoare obiectului litigios şi astfel se ajungea pe cale indirectă la
condamnarea în natură, în sensul că:
 RECLAMANTUL intra în posesia lucrului revendicat.

62
 Efectele sentintei
Aşa cum spuneam, judecătorul putea pronunţa fie o sentinţă de condamnare, fie o sentinţă de
absolvire, iar sentinţa genera anumite efecte juridice.

 Sentința de CONDAMNARE producea 2 EFECTE:

 forţa EXECUTORIE.
 forţa JURIDICĂ.

 Sentința de ABSOLVIRE producea UN SINGUR EFECT:

 forţa JURIDICĂ.

1. FORȚA EXECUTORIE A SENTINȚEI:

= posibilitatea RECLAMANTULUI de a-l CONSTRÂNGE pe PÂRÂT să plătească suma de
bani; pentru că în drept nu e important să câştigi procesul, ci să pui în executare sentinţa.


De aceea, ori de câte ori PÂRÂTUL nu plăteşte suma de bani la care a fost
condamnat:
 RECLAMANTUL devine CREDITOR.
 PÂRÂTUL devine DEBITOR.

Dacă DEBITORUL nu plăteşte:

 CREDITORUL îl cheamă în faţa magistratului înfăţişându-i starea de lucru,

Iar dacă DEBITORUL recunoaşte că NU a plătit suma de bani la care a fost condamnat:

 magistratul da un decret de executare silită, care poartă:

 fie asupra persoanei debitorului insolvabil;
 fie asupra bunurilor sale;

 În cazul executării silite asupra persoanei, DEBITORUL insolvabil era ţinut

timp de 60 de zile în închisoarea personală a creditorului.
 Iar dacă totuşi nu plătea, era vândut ca sclav în străinătate.

63
  EXECUTAREA ASUPRA BUNURILOR:
Se realiza prin 2 procedee:

VENDITIO BONORUM:

 vânzarea în bloc a bunurilor debitorului insolvabil, astfel încât toţi creditorii să-şi poată
valorifica drepturile de creanţă;
 însă acest procedeu de executare prezintă dezavantajul că cel supus
executării silite devenea INFAM.

DISTRACTIO BONORUM:

 un procedeu de executare silită constând în vânzarea bunurilor debitorului insolvabil cu

amănuntul, până când toţi creditorii îşi valorificau drepturile de creanţă
 Acest procedeu de executare silită nu atrăgea infamia.

2. FORȚA JURIDICĂ A SENTINȚEI:

Prin forţa juridică a sentinţei înţelegem AUTORITATEA LUCRULUI JUDECAT, conform
căreia:

 un proces între ACELEAȘI PĂRȚI şi cu privire la ACELAȘI OBIECT

 NU poate fi judecat de mai multe ori.
Fireşte, acest principiu nu a fost cunoscut în epoca foarte veche.
De aceea, multă vreme procesele între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect erau judecate de
mai multe ori şi astfel se ajungea în mod fatal la sentinţe contradictorii de natură să compromită justiţia.
De aceea, încă din EPOCA VECHE s-a formulat regula conform căreia o acţiune a legii nu poate
fi intentată de mai multe ori.

 Prin această regulă s-a asigurat AUTORITATEA LUCRULUI JUDECAT, dar numai faţă
de RECLAMANT, întrucât:
 numai RECLAMANTUL a intentat o acţiune în justiţie, nu s-a
asigurat şi faţă de pârât, de vreme ce pârâtul nu intentase vreo
acţiune, aşadar:
 PÂRÂTUL putea redeschide procesul.

În PROCEDURA FORMULARĂ, AUTORITATEA LUCRULUI JUDECAT faţă de

RECLAMANT s-a asigurat prin efectul extinctiv a lui LITIS CONTESTATIO, de vreme ce în virtutea
acestui efect:
 dreptul dedus de reclamant se stinge.

 Iar dacă dreptul se stinge, reclamantul NU POATE REDESCHIDE PROCESUL căci

acolo unde NU EXISTĂ DREPT, NU EXISTĂ NICI ACȚIUNE IN JUSTIȚIE.

64
 Pe când PÂRÂTUL poate redeschide procesul şi în PROCEDURA FORMULARĂ, fiindcă
pârâtul nu a depus în justiţie niciun drept.
De aceea, au intervenit jurisconsulţii şi au formulat o nouă regulă conform căreia:

 „res iudicata pro veritate accipitur” - lucru judecat se considera adevărat.

 Această regulă a fost sancţionată pe cale de excepţiune, prin

exceptio rei iudicatae sau EXCEPȚIUNEA LUCRULUI
JUDECAT;
 excepţiune care putea fi opusă atât de RECLAMANT, cât şi de
PÂRÂT.
 Dacă RECLAMANTUL era acela care încerca să redeschidă
procesul, excepţia era opusă de PÂRÂT.
 Dacă PÂRÂTUL era acela care încerca să redeschidă procesul,
excepţia era opusă de RECLAMANT.

 Astfel s-a asigurat AUTORITATEA LUCRULUI JUDECAT faţă de AMBELE PĂRȚI.

PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
 S-a aplicat în EPOCA POSTCLASICĂ.
 Se numeşte aşa de la extraordinem (în afara lui ordo).

 Procedura CU ORDO era procedura cu DOUĂ FAZE DISTINCTE.

 Procesul ÎN AFARA LUI ORDO era procesul care se desfăşura ÎNTR-O SINGURĂ
FAZĂ.
Procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa magistratului judecător, care devenise un
funcţionar public.
 Se numea MAGISTRAT, dar în DREPTUL POSTCLASIC îl
desemnăm prin termenul de “JUDECĂTOR”.

 CITAREA a dobândit un caracter OFICIAL sau SEMIOFICIAL.

Procesul se DESFĂȘURA:
 într-o clădire;
 în prezenţa PĂRȚILOR ori a REPREZENTANȚILOR şi a
AVOCAȚILOR, nemaidesfăşurându-se în Forum.

 PĂRȚILE se exprimau în limbajul obişnuit.

Începe o IERARHIZARE A PROBELOR, în sensul că ÎNSCRISURILE, cele OFICIALE,
dobândesc o forţă probantă MAI MARE decât probele orale.

65
 CARACTERELE PROCEDURII EXTRAORDINARE
DESFASURAREA PROCESULUI
Procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa magistratului judecător;

 aşadar, în PROCEDURA EXTRAORDINARĂ, cuvântul MAGISTRAT = JUDECĂTOR;

 Dispare diviziunea procesului în 2 faze => a dispărut şi FORMULA.
Dispărând formula, excepţiunile au devenit minutorii, astfel încât dacă excepţiunea se dovedea
întemeiată:

 judecătorul putea pronunţa sentinţa de condamnare la mai puţin, spre exemplu:

 dacă reclamantul afirma pe cale de acţiune că are o creanţă de 100,
iar pârâtul dovedea pe cale de excepţiune ca datorează numai 50,
judecătorul putea să-l condamne la 30.

HOTARAREA JUDECATOREASCA
În PROCEDURA EXTRAORDINARĂ, judecătorul pronunţă o sentinţă de condamnare în natură
(ad ipsam rem), astfel:
 Reclamantul care câştigă procesul intra în posesia acelui lucru.

 Sentinţa de condamnare era executată manu militari (prin forţa de constrângere a

statului).

66
 DREPTUL CIVIL
PERSOANE
CAPACITATEA JURIDICA
NOȚIUNEA DE PERSOANĂ
„Persoane” desemnează subiectele de drept sau subiectele raporturilor juridice, căci oamenii
participă la viaţa juridică:
 în calitate de persoane FIZICE;
 în calitate de persoane JURIDICE în cadrul unor colectivităţi.
Aptitudinea fiinţei umane de a participa la viaţa juridică este denumită PERSONALITATE sau
CAPACITATE JURIDICĂ.
 Romanii utilizau cuvântul CAPUT.
Dacă în zilele noastre, orice fiinţă umană este persoană, şi prin urmare are capacitate juridică, la
romani aveau caput numai OAMENII LIBERI, căci:

 sclavii erau asimilaţi cu lucrurile şi nu erau subiecte, ci OBIECTE de drept.

Pe de altă parte, capacitatea oamenilor liberi nu erau unitară, ci era foarte diversificată, astfel:

 OAMENII LIBERI erau clasificaţi în:

 CETĂȚENI (latini)
 NECETĂȚENI (peregrini)
Şi CETĂȚENII şi NECETĂȚENII puteau fi:
1. INGENUI. (aceia care au fost mereu oameni liberi)
2. DEZROBIȚI. (sclavii eliberaţi)

1. Conținutul personalității
Pentru ca o persoană să aibă capacitate juridică DEPLINĂ, erau necesare 3 condiţii:
1. Status LIBERTATIS (calitatea de OM LIBER)
2. Status CIVITATIS (calitatea de CETĂȚEAN)
3. Status FAMILIAE (calitatea de ȘEF AL UNEI FAMILII CIVILE ROMANE)
Aveau capacitate deplină NUMAI cetăţenii romani care erau şefi de familii.
 Toate celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridică LIMITATĂ

67
 2. Începutul și sfârșitul personalității
PERSONALITATEA începea în momentul naşterii, însă, de la această regulă exista o excepţie,
conform căreia:

 copilul conceput se considera născut ori de câte ori este vorba despre interesele sale,
astfel încât:
 copilul care se naşte după moartea tatălui său vine totuşi la succesiunea tatălui, deoarece
este în interesul său să fie considerat născut.
PERSONALITATEA încetează în momentul morţii, însă şi de la această regulă exista o excepţie
conform căreia:

 moştenirea deschisă dar neaşteptată încă prelungeşte personalitatea defunctului.

 Aceasta excepţie a fost admisă deoarece se aplică un principiu de maximă generalitate,
conform căruia:
 nu există patrimoniu fără titular, încât se pune întrebarea:
 „cine este titularul patrimoniului în intervalul de timp cuprins între momentul morţii unei
persoane şi momentul acceptării succesiunii acelei persoane?”.
 DEFUNCTUL nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu mai este în viaţă,
 MOȘTENITORUL nu poate fi titular al patrimoniului pentru că nu a acceptat încă
succesiunea.
 De aceea s-a admis că:
 titularul patrimoniului este în acest interval de timp chiar defunctul a cărui
personalitate se prelungeşte până în momentul acceptării moştenirii.

SCLAVII
GENERALITĂȚI
IZVOARELE SCLAVIEI
CONDIȚIA JURIDICĂ A SCLAVULUI

Oamenii liberi
GENERALITĂȚI
Aşa cum spuneam, oamenii liberi se clasifică în:
1. CETĂȚENI.
2. NECETĂȚENI.
Însă, în EPOCA FOARTE VECHE, CETĂȚENIA se confunda cu LIBERTATEA.

La origine, numai cetăţenii romani puteau fi oameni liberi, de vreme ce la acea epocă orice
străin venit la Roma cădea AUTOMAT IN SCLAVIE.

68
 De aceea, cu timpul, odată cu dezvoltarea comerţului, romanii au început să-i tolereze pe străini,

 mai întâi în calitate de OASPEȚI şi de CLIENȚI, dacă se puneau în protecţia unor

cetăţeni romani.
 mai târziu, locuitorii cetăţilor care aveau tratate de alianţă cu romanii puteau veni la
Roma, fără a cădea în sclavie şi erau denumiţi PEREGRINI.

CETĂȚENII:
1. DREPTURILE cetățenilor romani:
Cu toate acestea, multă vreme (aproximativ 5 secole), romanii au păstrat numai pentru ei
avantajele decurgând din calitatea de cetăţean, căci:

 numai cetăţenii se bucurau de plenitudinea drepturilor POLITICE şi CIVILE, căci aveau

ius commercii, ius connubii, ius militiae, ius suffragii şi ius honorum.

2. NUMELE cetățeanului:
Pe de altă parte, cetăţenii romani se bucurau de anumite semne distinctive. Spre exemplu:

 Numai ei puteau purta TOGA.

 Numele cetăţeanului roman era atât de bine elaborat încât ţinea loc şi de adresă.
Numele cetăţeanului este compus din 5 elemente:

 TRIA NOMINA
 Praenomen (se utiliza pentru a individualiza cetăţeanul în societate)
 Nomen gentilicium (arată din ce ginta face parte cetăţeanul)
 Cognomen (porecla)
 Indicaţiunea FILIAȚIUNII (care este prenumele tatălui)
 Indicaţiunea TRIBALĂ (ne arată în ce cartier locuieşte cetăţeanul roman)

Spre exemplu, CEL MAI MARE AVOCAT se numea:

Marcus (prenumele) Tullius (nomen gentilicium) Marci filius (indicaţiunea filiaţiunii) Cornelia
tribu (indicaţiunea tribală) Cicero (cognomen).

Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero

3. DOBÂNDIREA cetățeniei:
1. Cetăţenia romană se dobândea în primul rând prin naştere.
 Noul născut din sânul familiei dobândea statutul juridic al TATĂLUI său, din momentul
din care l-a conceput,
 iar cel născut în afara căsătoriei dobândea statutul juridic al MAMEI sale, din momentul
în care l-a născut.

69
 2. Cetăţenia se dobândea prin LEGE, căci romanii votau frecvent legi speciale prin care
acordau cetăţenia unei persoane sau unor persoane determinate.

3. Cetăţenia se dobândea prin BENEFICIUL LEGII, întrucât unele legi, ca de exemplu:

 LEGEA CELOR 12 TABLE prevedeau care sunt condiţiile necesare pentru dobândirea
cetăţeniei, iar aceia care întruneau condiţiile legii deveneau cetăţeni.

4. Cetăţenia se dobândea prin EFECTUL DEZROBIRII, căci dezrobitul urma statutul

juridic al patronului său, încât dezrobitul unui cetăţean devenea şi el cetăţean roman.

4. PIERDEREA cetățeniei:
1. Prin PIERDEREA LIBERTĂȚII, de vreme ce:
 libertatea era cea dintâi premisa a cetăţeniei.

2. Prin EFECTUL PRINCIPIULUI INADMISIBILITĂȚII DUBLEI CETĂȚENII, aşa

încât:
 acela care dobândea cetăţenia altui stat PIERDEA automat cetăţenia romană;
 pierdeau cetăţeni și cei exilaţi din Roma.

5. LEGILE de ACORDARE a cetățeniei:

Romanii au păstrat pentru ei avantajele cetăţeniei şi nu aveau de gând să le cedeze, dar:

la începutul secolului I î.Hr. pe când romanii erau în război, toţi LATINII din ITALIA s-
au răsculat cerând:
 să li se acorde şi lor în bloc cetăţenia romană.
Cum Roma nu putea lupta pe două fronturi, prin două legi succesive

1. IULIA
2. PLAUTIA PAPIRIA
 s-a acordat CETĂȚENIA ROMANĂ tuturor latinilor din Italia
 “Se atribuia cetăţenia romană tuturor aliaţilor (latinilor) care depuneau armele în decurs de
două luni”.

 În anul 212, împăratul ATNONIN CARACALLA (fiul lui Septimius Severus) a

generalizat cetăţenia romană.
 De notat este faptul că în acea perioadă prefect al pretoriului era chiar PAPINIAN.
 Din acel moment, toţi locuitorii liberi ai Imperiului au devenit cetăţeni romani, cu
DOUĂ EXCEPȚII:
1. LATINII IUNIANI
2. PEREGRINII DEDITICII.
 Măsura a fost luată din considerente economice şi financiare.
 Pe această cale, toţi locuitorii urmau a plăti un impozit de 5% pe devoluţiunea
succesorală.

70
 LATINII:
Termenul de “latin” avea DOUĂ ÎNȚELESURI:
1. În sens ETNIC se numeau latini toţi cei care erau rude de sânge cu romanii.

2. În sens JURIDIC se numeau latini cei care aveau un statut juridic INFERIOR celui al
cetăţenilor, DAR mai bun decât cel al peregrinilor.
La rândul lor, latinii se împart în patru categorii:
1. Latinii VETERES (latinii VECHI) sau PRISCUS
2. Latinii COLONIARI
3. Latinii IUNIANI
4. Latinii FICTIVI

1. LATINII VETERES:
 erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei), rude de sânge cu romanii.

 Se bucurau de:
 ius commercii
 ius connubii
 ius suffragii
Acelaşi statut juridic îl aveau şi locuitorii cetăţilor din Italia fondate PÂNĂ în anul 268 î.Hr.

2. LATINII COLONIARI:
 erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia DUPĂ anul 268 î.Hr.

 Se bucurau NUMAI de ius commercii.

3. LATINII IUNIANI:
 erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne.

 Despre aceştia, LEGEA IUNIA NORBANA din anul 19 î.Hr. spunea că:

 “trăiau liberi, dar mureau ca sclavi”, în sensul că puteau încheia acte între vii, DAR nu
îşi puteau face testamentul.

4. LATINII FICTIVI:
 erau locuitorii liberi din provincii
 Se bucurau NUMAI de ius commercii.
 Se numeau fictivi deoarece:
 ei erau LATINI numai din punct de vedere JURIDIC, dar NU şi din punct de vedere
ETNIC, pentru că nu erau rude de sânge cu romanii.
 Erau asimilaţi cu latinii coloniari.

71
 PEREGRINII:
Se împart în două categorii:

1. peregrini OBIȘNUIȚI
2. peregrini DEDITICII

Peregrinii OBIȘNUIȚI:

 erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu ROMA (în realitate, de
subordonare).
 Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei potrivit dreptului local (cutumei
locale)
 Cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice potrivit dreptului ginţilor.

Peregrinii DEDITICII:

erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor de dominaţie ale
Romei.
 Cetăţile acestora erau distruse (spre exemplu, Cartagina, Ierusalim, Sarmizegetusa, etc.).
 Deci, peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi, care nu
aveau cetate.
 Ei NU puteau dobândi cetăţenia romană, nefiindu-le permis nici să vină la Roma, pentru
că ar fi căzut în sclavie.

Dezrobitii

GENERALITĂȚI:
DEZROBIȚII erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor forme.
Sclavii eliberaţi se numeau LIBERȚI (libertus),
Foştii stăpâni se numeau PATRONI.
DEZROBIȚII aveau capacitate juridică în relaţiile cu terţii în funcţie de statutul lor juridic.

Spre exemplu, dezrobitul unui cetăţean se bucura de plenitudinea drepturilor CIVILE

şi POLITICE, devenea şi el CETĂȚEAN, deoarece:
 LIBERTUL dobândea şi el condiţia juridică a PATRONULUI său.

72
FORMELE DEZROBIRII:
În epoca veche, dezrobirea se putea realiza numai prin utilizarea unor forme solemne, care erau în
număr de TREI:

1. VINDICTA (nuia)
2. CENSU
3. TESTAMENTO

1. Dezrobirea VINDICTA
 se făcea printr-o declaraţie solemnă a STĂPÂNULUI în faţa MAGISTRATULUI:

 VREAU CA ACEST SCLAV SĂ FIE LIBER (Hunc hominem liberum esse volo)
 Magistratul aproba prin pronunţarea cuvântului “ADDICO” .

2. Dezrobirea CENSU:
 se făcea cu ocazia recensământului PERSOANELOR şi BUNURILOR, care se făcea din
cinci în cinci ani.
Registrul de recensământ avea DOUĂ COLOANE:
• ÎN PRIMA coloană figurau PERSOANELE dintr-o familie. (oamenii liberi)
• ÎN A DOUA coloană figurau BUNURILE, inclusiv SCLAVII.
Dacă cu ocazia recensământului un SCLAV era trecut din coloana bunurilor în coloana
persoanelor era dezrobit, devenea om liber.

3. Dezrobirea TESTAMENTO:
 se făcea printr-o clauză inclusă în testament.
Era de DOUĂ FELURI:
1. dezrobirea testamento DIRECTĂ:

 TESTATORUL exprima clar, expres, voinţa ca un anumit sclav să fie om liber.

 În acest caz, odată cu acceptarea moştenirii de către SUCCESOR, sclavul devenea
automat om liber.

2. dezrobirea testamento INDIRECTĂ:


TESTATORUL îl obliga pe SUCCESOR să dezrobească un anumit sclav, ceea ce
însemna că:
 Dezrobirea se realiza printr-un act ULTERIOR şi DISTINCT DE TESTAMENT.
 Prin intermediul acestei dezrobiri, DEZROBITUL urma să aibă un PATRON în
PERSOANA SUCCESORULUI, inclusiv obligaţiile care decurgeau din patronat.

73
 CONDIȚIA JURIDICĂ A DEZROBIȚILOR:
Dezrobiţii aveau anumite OBLIGAȚII faţă de stăpânii lor, care decurgeau din INSTITUȚIA
PATRONATULUI.
Obligaţiile dezrobitului erau desemnate prin cuvintele:
1. Bona
2. obsequium
3. Operae

1. BONA:
 dreptul pe care PATRONUL îl are asupra bunurilor DEZROBITULUI.

 LA ORIGINE, PATRONUL putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii

DEZROBITULUI, adică putea dispune de bunurile DEZROBITULUI.

 ÎN DREPTUL EVOLUAT, PATRONUL exercita dreptul de a dobândi bunurile

DEZRBOTIULUI numai dacă acesta murea şi nu lăsa un moştenitor.

2. OBSEQUIUM: (respect, supunere)

 era respectul pe care DEZROBITUL îl datora PATRONULUI. Astfel, dezrobitul nu-l
putea chema în judecată pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat drepturile.

3. OPERAE: (serviciu)
 desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
Aceste servicii erau de două feluri:
• operae OFICIALES:
 serviciile pe care le-ar putea presta ORICINE.
• operae FABRILES:
 erau serviciile care necesitau o anumită calificare.

LEGILE DE LIMITARE A DEZROBIRILOR

Spre sfârşitul Republicii, în vremea lui AUGUST:

 fenomenul DEZROBIRILOR a luat AMPLOARE, astfel încât era:

 ameninţat echilibrul societăţii romane.
 Atunci au fost adoptate anumite măsuri în vederea îngrădirii libertăţii de a dezrobi prin
Legile:
1. Aelia Sentia

74
 2. Fufia Caninia.

Legea AELIA SENTIA:

 prevedea că:
 STĂPÂNUL care dezrobea trebuia să aibă cel puţin 20 de ani.
 SCLAVUL dezrobit trebuia să aibă cel puţin 30 de ani.
 Dezrobirile ce urmau a fi făcute în frauda creditorilor erau anulate.
 Erau considerate dezrobiri în frauda creditorilor acele dezrobiri făcute în vederea
măririi stării de insolvabilitate.
 De asemenea, s-a prevăzut că dezrobiţii care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul în care
au fost sclavi, NU deveneau cetăţeni prin efectul dezrobirii, ci peregrini dediticii.

Legea FUFIA CANINIA:

 se referea la DEZROBIRILE TESTAMENTARE.
 Dispoziţiile acestei legi stabileau că:
 dezrobirile puteau fi făcute proporţional cu numărul total al sclavilor care se aflau în
proprietatea unei persoane.
 În nici un caz nu puteau fi dezrobiţi prin testament mai mult de 100 de sclavi.

Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala

Îşi păstrau în sens formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute.
Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială erau de mai multe feluri:

1. persoane in mancipio
2. auctorati
3. addicti
4. redempti ad hostibus
5. liber homo bona fides serviens
a) PERSOANELE IN MANCIPIO:

 erau FIII DE FAMILIE vânduţi de către PATER FAMILIAS.

 Potrivit Legii celor XII Table:
 PATER FAMILIAS avea dreptul de a-i vinde pe fiii de familie de trei ori, fiecare
vânzare fiind valabilă pe termen de cinci ani.
 După a treia vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea lui PATER
FAMILIAS.
 Dar câtă vreme acel fiu de familie se afla sub puterea cumpărătorului, era tratat:
 în fapt, ca şi cum ar fi fost SCLAV, cu toate că:
 formal, din punct de vedere juridic, avea calitatea de om liber. 4

75
 b) AUCTORATII:

 erau oamenii liberi ce-şi angajau serviciile ca GLADIATORI.

 Deoarece, de regulă, gladiatorii erau recrutaţi din rândul sclavilor, acei
auctorati, deşi formal erau oameni liberi, erau dispreţuiţi şi asimilaţi, în fapt,
sclavilor.
c) ADDICTII:

 erau debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor.

d) REDEMPTI AD HOSTIBUS:

 erau cei răscumpăraţi de la duşmani.

 Aceşti foşti prizonieri rămâneau sub puterea răscumpărătorului până când îl
despăgubeau.
e) LIBER HOMO BONA FIDES SERVIENS (om liber sclav de bunăvoie):

 erau acele persoane care nu aveau ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate
potrivit regimului sclavilor.
 Aşa era, de exemplu, copilul abandonat de către tatăl său la naştere, care era luat de o
anumită persoană şi tratat ca un sclav, deşi copilul, din punct de vedere formal, era un om
liber.

Colonii
Familia romana

TERMINOLOGIE
Cuvântul “familia” vine de la famulus, iar “famulus” în latina înseamnă SCLAV.

 La romani, sclavul era desemnat prin 4 termeni.

 Aceasta etimologie a cuvântului “familia” se explică prin aceea că vechii romani nu făceau
distincţie între familia ca FORMĂ DE PROPRIETATE şi familia ca FORMĂ DE
COMUNITATE UMANĂ, dovadă că în textele juridice române, cuvântul familia este
utilizat cu 3 SENSURI:

1. Într-un prim sens, care este cel mai vechi:

 Familia desemnează totalitatea sclavilor care se afla în proprietatea
unei persoane.
2. În al doilea rând, mai recent:
 Familia desemnează totalitatea persoanelor şi bunurilor care se afla
sub puterea aceluiaşi şef de familie denumit PATER FAMILIAS.
3. În al treilea rând, apropiat de cel modern:
 Familia desemnează totalitatea persoanelor care se afla sub puterea
aceluiaşi PATER FAMILIAS.

76
 La origine, puterea pe care PATER FAMILIAS o exercita asupra persoanelor şi bunurilor avea
caracter unitar şi era desemnată prin cuvântul MANUS. (mână, dar şi putere)
Cu timpul însă, această putere unitară s-a dezmembrat în mai multe puteri distincte, astfel:
În dreptul evoluat, cuvântul MANUS însemna numai puterea pe care bărbatul o exercita asupra
femeii măritate.

 Puterea asupra descendenţilor era denumită patria potestas.

 Puterea asupra sclavilor era denumită dominica potestas.
 Puterea asupra altor bunuri era denumită dominium.
 Puterea asupra fiului de familie cumpărat era denumită mancipium.

Persoane SUI IURIS și Persoane ALIENI IURIS:

În sânul familiei romane, persoanele se clasificau în 2 categorii:

1. persoane SUI IURIS.

2. persoane ALIENI IURIS.

Practic, în epoca foarte veche, numai PATER FAMILIAS era persoană SUI IURIS, de vreme
ce femeia măritată se afla sub puterea bărbatului, iar descendenţii (fiii, fiicele) se aflau sub puterea tatălui
lor.

 Însă, PATER FAMILIAS nu înseamnă neapărat tată de familie, deoarece putea fi pater
familias şi un BĂRBAT NECĂSĂTORIT sau chiar un COPIL, căci:
 un BĂRBAT NECĂSĂTORIT avea o familie constând în bunurile
sale;
 pe când FEMEIA NEMĂRITATĂ, fiii, fiicele care se aflau sub puterea
tatălui său a bunicului dacă trăia, erau persoane ALIENI IURIS şi aveau
o capacitate juridică limitată, nu deplină.

RUDENIA:
Pe de altă parte, în sânul familiei se stabileau relaţii de rudenie, iar rudenia era de 2 FELURI:
 rudenia CIVILĂ sau AGNAȚIUNEA
 rudenia de SÂNGE sau COGNAȚIUNEA
AGNAȚIUNEA:
 se întemeia pe ideea de putere şi existau 3 categorii de agnaţi sau 3
cercuri ale agnaţiunii:

1. Din prima categorie de agnaţi, făceau parte:

 toţi aceia care la un moment dat se aflau sub puterea aceluiaşi PATER FAMILIAS.
 Spre exemplu, fraţii, câtă vreme trăia tatăl lor, se aflau în prima categorie
de agnaţi.

2. Din a doua categorie de agnaţi, făceau parte:

 toţi aceia care s-au aflat în trecut sub aceeaşi putere, dar ulterior, au devenit persoane
SUI IURIS,
 ca de exemplu fraţii după moartea tatălui lor.

77
 3. Din a treia categorie de agnaţi, făceau parte:
 toţi aceia care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă PATER FAMILIAS ar mai fi trăit în
momentul naşterii lor
 spre exemplu verii primari care s-au născut după moartea bunicului
lor şi care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă bunicul ar mai fi trăit.
Însă, cele 3 categorii de agnaţi, cele 3 cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile, în sensul că:

 2 persoane ideale (2 fraţi) în funcţie de anumite împrejurări, pot face parte din orice
categorie de agnaţi, spre exemplu:
 2 fraţi cât timp tatăl lor trăieşte, fac parte din prima categorie;
 tot doi fraţi după moartea tatălui lor, trec în a doua categorie
 iar dacă unul dintre fraţi se naşte după moartea tatălui, ei fac parte din
a treia categorie.

COGNAȚIUNEA:
 este legătura dintre persoanele care au un AUTOR COMUN şi este de 2 FELURI:
 rudenie de sânge în linie DIRECTĂ;
 rudenie de sânge în linie COLATERALĂ;

 Rudenia de sânge în linie DIRECTĂ:

 este legătura dintre persoanele care descind una din alta,

 Rudenia în linie COLATERALĂ:

 este legătura dintre persoanele care nu descind una din cealaltă, dar au un autor comun,
 spre exemplu fratele şi sora.
Gradul de rudenie la rudenia în linie colaterală se stabileşte:

 numărând generaţiile de la prima persoană care ne interesează până la autorul comun şi

coborând apoi până la cealaltă persoană care ne interesează;
 fratele şi sora - colaterali de gradul 2.
 Verii primari - colaterali de gradul 4;
Pe lângă cognaţiunea reală, care izvorăşte din natura umană, romanii au cunoscut şi:

COGNAȚIUNEA FICTIVĂ:

 care izvorăşte dintr-un text al Legii celor 12 table, conform căruia:

 toţi AGNAȚII sunt COGNAȚI.
 Iar dacă admitem că toţi agnații sunt cognati, trebuie să mai admitem şi
faptul că nu toţi cognații sunt rude de sânge.
 Spre exemplu, fiul de familie adoptat trece sub puterea adoptantului,
trecând sub puterea adoptantului devine agnat. Fiind agnat, devine cognat,
dar nu este rudă de sânge cu adoptantul.
 Prin urmare, sunt denumiţi cognati fictivi toţi acei agnaţi care nu sunt
rude de sânge, cu alte cuvinte ei devin cognati nu pentru că sunt rude de
sânge, ci pentru că sunt agnaţi.

78
 Puterea parinteasca
Puterea pe care PATER FAMILIAS o exercită asupra DESCENDENȚILOR este denumită
PATRIA POTESTAS;

 se exercită asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor din fii,;

 nu şi asupra nepoţilor din fiice întrucât acei nepoţi se află sub altă putere în familia tatălui
lor.

CARACTERELE PUTERII PĂRINTEȘTI

Această putere prezintă 2 caractere:
1. În primul rând, ea are un caracter PERPETUU, în sensul că:
 durează până la moartea lui pater familias, indiferent de vârstă şi de statutul social al
fiului de familie.
 Spre exemplu, fiul de familie poate să fie consul, pretor, să conducă
legiunile romane;
 cât timp trăieşte PATER este persoană ALIENI IURIS şi are o
capacitate limitată în domeniul dreptului privat, în sensul că:
 nu are patrimoniu propriu
 nu poate încheia acte juridice de drept privat în nume propriu.

 De unde rezultă că la romani raportul de forţe stat - familie = FAMILIA e mai puternică
decât statul.

2. În al doilea rând, PUTEREA PĂRINTEASCA are un caracter NELIMITAT care se

manifestă atât asupra PERSOANELOR, cât şi asupra BUNURILOR.
 Caracterul nelimitat al puterii părinteşti asupra persoanelor îşi găseşte expresia în:
1. dreptul de VIAŢĂ şi de MOARTE;
2. dreptul de EXPOZIŢIUNE;
3. dreptul de A VINDE;
 căci potrivit Legii celor 12 table:
 În primul rând: PATER FAMILIAS are asupra fiilor de familie ius vitae
necisque(drept de viaţă şi de moarte.)
 În al doilea rând: PATER FAMILIAS avea dreptul de a-l abandona pe
noul născut în primele zile după naştere, căci noul născut fie era
recunoscut (ridicat pe braţe în fața martorilor) sau abandonat într-un loc
special amenajat de anumiţi funcţionari.
 În al treilea rând: PATER FAMILIAS îl putea vinde pe fiul de familie
de trei ori, fiecare vânzare e valabilă pe termen de 5 ani iar după a
treia vânzare fiul de familie ieşea de sub puterea părintească.

 Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se manifestă şi asupra bunurilor, în sensul că:

 FIUL de familie nu avea patrimoniu (bunuri proprii), astfel încât tot ce

dobândea prin munca proprie trecea în patrimonial lui PATER
FAMILIAS.
 FIUL de familie nu putea încheia acte juridice de drept privat în
nume propriu, ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias

79
 şi cu condiţia ca prin efectul acelor acte situaţia lui PATER
FAMILIAS să devină mai bună din punct de vedere patrimonial,
adică să devină proprietar sau creditor şi nu debitor, pentru că atunci
situaţia lui pater ar fi mai rea.

TRANSFORMĂRILE PUTERII PĂRINTEȘTI

Puterea părintească putea fi creată:
1. pe cale NATURALĂ, prin:
 CĂSĂTORIE;

2. pe cale ARTIFICIALĂ, prin:

 ADOPŢIUNE;
 LEGITIMARE;

CASATORIA:
GENERALITĂȚI
La origini, în epoca foarte veche, la romani căsătoria a fost:

 actul prin care femeia trecea sub puterea bărbatului;

 Întrucât puterea bărbatului asupra femeii măritate era denumită manus şi această formă
originară a căsătoriei era denumită CĂSĂTORIE CU MANUS.
Cu timpul, după sute de ani, sub influenţa popoarelor din Orient:

 femeile romane au început să trăiască în simple uniuni de fapt, nu se mai căsătoreau ca

să nu treacă în puterea bărbatului.
 De aceea, pentru a salva viaţa de familie, romanii au admis o nouă formă de căsătorie în
cazul căreia:
 femeia măritată nu mai trecea sub puterea bărbatului, ci rămânea sub
puterea lui PATER FAMILIAS din familia de origine.
 Şi întrucât, femeia măritată nu trecea sub puterea bărbatului această
nouă formă de căsătorie a fost denumită CĂSĂTORIE FĂRĂ MANUS.

CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI

CĂSĂTORIA CU MANUS
 presupunea respectarea unor forme solemne (răpirea miresei).
CĂSĂTORIA FĂRĂ MANUS
 presupunea numai instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care
se organiza o petrecere (nunta).

80
CONDIȚIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI
Pe de altă parte, căsătoria presupunea şi respectarea unor condiţii de fond, care erau comune, erau
aceleaşi pentru ambele forme de căsătorie.
Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt 3 la număr:
 Connubium
 Consimţământul
 Vârsta
I. Conceptul de CONNUBIUM are 2 sensuri:

1. Prin connubium în sens general înţelegem:

 aptitudinea/posibilitatea unei persoane de a se căsători, ceea ce înseamnă că:
toţi cetăţenii romani aveau connubium.

2. Prin connubium în sens relativ înţelegem:

 aptitudinea a două persoane determinate de a se căsători între ele, întrucât:
 nu toţi aceia care aveau connubium în sens general îl aveau şi în sens
relativ.
Căci existau anumite piedici la căsătorie dintre care cele mai importante sunt:
1. rudenia de sânge;
2. alianţa;
3. condiţia socială;

A. RUDENIA DE SÂNGE în linie directă era piedică la căsătorie.

 Rudele în linie directă nu se puteau căsători.
 Rudenia de sânge în linie colaterala era piedică la căsătorie până la
gradul IV.

B. ALIANŢA/AFINITATEA este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.

 Alianţa în linie COLATERALĂ nu era piedică la căsătorie,
 bărbatul se putea recăsători cu sora fostei sale soţii.

 Alianţa în linie DIRECTĂ era piedică la căsătorie,

 bărbatul nu se putea recăsători cu fiica fostei sale soţii.

C. CONDIȚIA SOCIALĂ era piedică la căsătorie.

 deoarece până în vremea lui OCTAVIAN AUGUSTUS:
 nu au fost permise căsătorii între INGENUI şi DEZROBIȚI.

II. A doua condiţie de fond este CONSIMŢĂMÂNTUL/”afectio maritaris”.

În epoca veche,

 dacă viitorii soţi erau persoane SUI IURIS se cerea consimţământul lor, dar
pentru FEMEIA SUI IURIS era necesar şi CONSIMŢĂMÂNTUL
TUTORELUI, fiindcă:
 femeia sui iuris era pusă sub tutela perpetuă a agnaţilor ei;

81
  dacă viitorii soţi erau persoane ALIENI IURIS nu se cerea şi consimţământul lor,
ci era suficient consimţământul celor 2 PATERS FAMILIAE.
Pe când, în dreptul clasic:

 chiar dacă viitorii soţi erau persoane ALIENI IURIS era NECESAR şi
consimţământul lor

III. VÂRSTA (a 3-a condiţie)

 a fost controversată între jurisconsulţi, astfel încât ÎMPĂRATUL JUSTINIAN a
decis ca:
 FETELE se pot căsători la 12 ani, când devin nubile;
 BĂIEŢII se pot căsători la 14 ani când devin pude;

EFECTELE CĂSĂTORIEI:
Căsătoria genera şi anumite efecte juridice care sunt deosebite după cum avem în vedere:
1. căsătoria CU MANUS.
2. căsătoria FĂRĂ MANUS.

1. La căsătoria CU MANUS:
 femeia trecea sub puterea bărbatului
 din punct de vedere civil era socotită fiica bărbatului ei.
 De aceea, femeia căsătorită cu manus venea la succesiunea bărbatului în calitate
de fiică şi dacă nu avea copii, dobândea întreaga succesiune,
 faţă de copiii ei, femeia căsătorită cu manus era considerată o soră a
copiilor ei.
 Prin urmare, venea la succesiunea copiilor în calitate de soră, dar
pierdea drepturile succesorale în familia de origine de vreme ce
agnaţiunea era unicul fundament al succesiunii.

2. La căsătoria FĂRĂ MANUS:

 femeia măritată era considerată din punct de vedere civil o străină şi faţă de bărbat,
şi faţă de copii
 prin urmare nu venea la succesiunea bărbatului, nici la succesiunea
copiilor.
 În schimb, ea îşi păstra drepturile succesorale în familia de origine,
fiindcă rămânea rudă civilă cu familia de origine, adică venea la
moştenirea tatălui ei.

82
 ADOPTIUNEA SI LEGITIMAREA

1. ADOPȚIUNEA:
 Pe CALE ARTIFICIALĂ, puterea părintească putea fi creată mai întâi prin
adopţiune.
ADOPŢIUNEA este actul prin care un fiu de familie trece:
 de sub puterea unui PATER FAMILIAS.
 sub puterea ALTUI PATER FAMILIAS.
Acest act juridic a fost creat de jurisconsulţi prin interpretarea textului din Legea celor 12 table
privitor la vânzarea fiului de familie, deoarece:

 actul adopţiunii presupune ieşirea fiului de familie de sub puterea părintească din
familia de origine, întrucât el nu putea trece sub o altă putere;
 or puterea părintească asupra fiului de familie se putea stinge numai în
condiţiile prevăzute de Legea celor 12 table, ceea ce presupunea să treacă
un interval de timp de 10 ani.

2. ACTUL ADOPȚIUNII:
Jurisconsulţii au creat actul adopţiunii care se desfăşura în 2 faze distincte:
1. Prima fază a adopţiunii presupunea 5 operaţiuni juridice constând în:
 3 vânzări
 2 dezrobiri succesive care aveau loc nu în 10 ani, ci într-o singură zi.

2. Faza a doua a adopţiunii îmbrăca forma unui proces fictiv la care participa
ADOPTANTUL şi CUMPĂRĂTORUL.
 ADOPTANTUL participa la proces în calitate de aşa-zis reclamant;
 CUMPĂRĂTORUL participa la proces în calitate aşa-zis pârât.
 În faţa magistratului:
 ADOPTANTUL afirma prin cuvinte solemne că fiul de familie este al său;
 CUMPĂRĂTORUL tace, nu-l contrazice, astfel încât faţă de afirmaţiile
adoptantului şi faţă de tăcerea cumpărătorului, magistratul pronunţa
cuvântul “addico” prin care ratifica declaraţia adoptantului,
recunoscându-i altfel puterea asupra fiului de familie.

3. EFECTELE ADOPȚIUNII:
Adopţiunea generează anumite efecte juridice, căci:

 fiul de familie trece sub puterea adoptantului;

 devine agnat cu el;
 dobândeşte dreptul succesoral faţă de adoptant;
 dar pierde drepturile succesorale în familia de origine de vreme ce agnaţiunea
este unicul fundament al succesiunii.

83
 În sens larg, actul adopţiunii include şi ADROGAȚIUNEA:
 actul prin care o persoană SUI IURIS denumită ADROGAT trece sub
puterea altei persoane SUI IURIS denumită ADROGANT.

LEGITIMAREA:
Dar puterea părintească se putea naşte tot pe cale artificială şi prin LEGITIMARE, iar
legitimarea este:
 actul juridic prin care copilul natural (adică cel născut în afara căsătoriei),
este asimilat copilului legitim (care este născut în sânul căsătoriei.)
La romani, LEGITIMAREA se realiza prin:
1. oblaţiune la curie;
2. căsătorie subsecventă;
3. rescript imperial;

1. OBLAŢIUNEA LA CURIE
 Presupunea ridicarea fiului natural la rangul de DECURION sau MEMBRU AL
SENATULUI MUNICIPAL, căci:
 DECURIONII aveau obligaţia să strângă impozitele statului, iar dacă nu
reuşeau să le strângă răspundeau cu bunurile proprii, astfel încât romanii
refuzau să devină decurioni şi de aceea pentru a-i încuraja să devină membri
ai Senatelor Municipale pe fiii naturali, romanii au creat legitimarea prin
oblaţiune la curie.

2. ÎMPĂRATUL CONSTANTIN a admis că legitimarea să se facă şi prin CĂSĂTORIE

SUBSECVENTĂ:
 dacă PĂRINŢII NATURALI se căsătoreau, COPILUL NATURAL
devenea LEGITIM.

3. Dacă nu era posibilă căsătoria subsecventă, atunci legitimarea se făcea prin

CONSTITUŢIUNE IMPERIALĂ, printr-un rescript imperial.

Însă aşa cum puterea părintească se putea naşte pe cale naturală sau pe cale artificială, ea se
putea şi stinge fie pe cale naturală fie pe cale artificială.
PE CALE NATURALĂ puterea părintească se stingea prin moartea unui PATER FAMILIAS.
PE CALE ARTIFICIALĂ puterea părintească se stingea prin EMANCIPARE.

84
 EMANCIPAREA
Emanciparea este actul prin care o persoană ALIENI IURIS devine persoana SUI IURIS şi se
făcea în 2 FAZE:

1. Prima fază a emancipării:

 este identică cu prima fază a adopţiunii, aşadar presupune:
 5 operaţiuni juridice constând în:
 3 vânzări
 2 dezrobiri succesive.

2. Faza a doua a emancipării:

 consta într-o dezrobire vindicta, ceea ce înseamnă că în cazul emancipării are loc
şi a treia dezrobire care este concepută ca o fază distinctă, deoarece:
 după primele 2 dezrobiri, fiul de familie revine sub puterea lui PATER
FAMILIAS, este vândută a 3-a oară, iese de sub puterea părintească şi
rămâne sub puterea cumpărătorului, sub mancipium,
 după a 3-a dezrobire devine persoană SUI IURIS.
 Prin urmare, a 3-a dezrobire e considerată faza distinctă deoarece produce
EFECTE JURIDICE DISTINCTE.
Devenind persoana SUI IURIS, EMANCIPATUL:

 dobândeşte capacitate juridică deplină,

 are patrimoniu propriu
 poate încheia acte juridice în nume propriu
 pierde drepturile succesorale în familia de origine

De aceea unii jurisconsulţi spuneau că EMANCIPAREA echivalează cu

DEZMOŞTENIREA.

CAPITIS DEMINUTIO
Personalitatea se naşte pe cale naturală şi dispare pe cale naturală.

 Dar personalitatea poate fi desfiinţată şi pe cale juridică.

 Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman
CAPITIS DEMINUTIO.

CAPITIS DEMINUTIO era de TREI FELURI:

1. Capitis deminutio MAXIMA
 consta în pierderea tuturor elementelor personalităţii.
 EXEMPLU: cazul cetăţeanului roman care îşi pierdea libertatea.

85
 2. Capitis deminutio MEDIA
 consta în pierderea cetăţeniei romane.

3. Capitis deminutio MINIMA

 consta în pierderea dreptului de familie, cu precizarea că în acest caz:
 se pierdeau anumite drepturi de familie;
 dar se dobândeau altele.
CAPITIS DEMINUTIO nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece sunt ipoteze în
care capitus deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) îşi SPOREŞTE CAPACITATEA. Spre
exemplu:
• EMANCIPATUL suferă o capitis deminutio în sensul că:
 pierde drepturile succesorale, dar capacitatea lui juridică sporeşte, pentru
că devine persoană SUI IURIS;
• ADOPTATUL suferă şi el o capitis deminutio, deoarece:
 pierde drepturile succesorale în familia de origine, dar capacitatea lui
juridică nu se modifică, deoarece rămâne în continuare persoană alieni
iuris.
 DAR ADROGATUL, care devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris, prin
intermediul lui capitis deminutio:
 îşi micşorează capacitatea.
Iată de ce traducem termenul de “capitis deminutio” nu prin micşorarea capacităţii, ci prin
desfiinţarea personalităţii, deoarece desfiinţarea personalităţii include şi ideea înlocuirii unei
capacităţi cu o altă capacitate.

PERSOANA JURIDICA
 Aşa cum am văzut, romanii făceau distincţie între persoana fizică şi persoana juridică.
În concepţia lor, PERSOANA JURIDICĂ este:

 o colectivitate care are un patrimoniu propriu;

 dobândeşte drepturi;
 îşi asumă datorii independent de membrii care o formează;

În terminologia romană, persoanele juridice erau denumite:

 fie CORPORA.
 fie UNIVERSITAS.

86
Cea mai veche persoana juridică a fost chiar STATUL ROMAN care:

 avea un PATRIMONIU PROPRIU constând în:

 AGER PUBLICUS;
 TEZAURUL PUBLIC;
 avea DEBITORI
 putea fi instituit MOŞTENITOR.

După modelul statului roman au fost organizate apoi coloniile şi municipiile din Italia şi din
provincii;

Mult mai târziu (în epoca postclasică), pe când creştinismul a devenit religie de stat:

 BISERICA a devenit PERSOANĂ JURIDICĂ, fiind înzestrată cu o serie de privilegii.

Persoanele juridice din domeniul privat erau simple asociaţii şi se numeau collegia.
Spre exemplu:

 COLLEGIA FABRORUM era o asociaţie de lucrători;

 COLLEGIA TENUIORUM erau asociaţii ale oamenilor săraci;

Toate aceste asociaţii se constituiau prin simpla convenţie a părţilor;

 însă spre sfârşitul republicii unele persoane juridice de drept privat s-au implicat în
viaţa politică, astfel încât CAESAR le-a desfiinţat, cu excepţia acelora care erau
tradiţionale;
 OCTAVIAN AUGUSTUS a condiţionat dobândirea personalităţii juridice de aprobarea
expresă a SENATULUI ROMEI.

TUTELA SI CURATELA
Alte dispoziţii din materia persoanelor se referă la protecţia incapabililor de fapt.
În concepţia romanilor, erau incapabili de fapt:

 aceia care nu aveau reprezentarea consecinţelor faptelor lor.

CAUZELE care făceau imposibilă o asemenea reprezentare erau denumite INCAPACITĂŢI şi

erau de 2 FELURI:

 incapacităţi NATURALE
 incapacităţi ACCIDENTALE.
 Spre exemplu, este natural ca un copil să nu aibă reprezentarea
consecinţelor faptelor sale, dar nu este firesc ca un om să fie nebun, iar
romanii i-au pus sub protecţie juridică pe toţi incapabilii DE FAPT.

87
  Cei loviţi de INCAPACITĂŢI FIREŞTI erau protejaţi prin TUTELA.
 Cei loviţi de INCAPACITĂŢI ACCIDENTALE erau protejaţi prin CURATELA.

1. TUTELA
Însă multă vreme (în epoca veche) TUTELA a fost:

 un procedeu juridic prin care erau protejate interesele AGNAŢILOR, căci agnații erau
moştenitori prezumtivi;
 dovadă că potrivit Legii celor XII table, TUTELA era deferită celor mai
apropiaţi AGNAŢI în ordinea în care veneau la succesiune;
Începând din sec II î.Hr., TUTELA:

 a devenit un procedeu juridic prin care erau protejate interesele incapabilului DE FAPT.
Această evoluţie a funcţiei tutelei rezultă şi din definiţia lui Servius Sulpicius, conform căreia:

TUTELA este o forţă şi o putere asupra unei persoane libere pentru a-l proteja pe acela care
datorită vârstei fragede nu se poate apăra singur.

 Această definiţie este formată din două părţi care sunt contradictorii, deoarece:
 prin prima parte a definiţiei se afirmă că tutela este o forţă şi o putere în
interesul AGNAŢILOR,
 prin partea a doua se afirmă contrariul, că tutela a fost creată pentru a-l
proteja pe NEVÂRSTNIC.
 Această fizionomie contradictorie oglindeşte evoluţia funcţiei tutelei, căci:
 prima parte a definiţiei corespunde vechii concepţii;
 partea a doua corespunde concepţiei evoluate cu privire la funcţia tutelei;

CATEGORII DE TUTELĂ:
În funcţie de persoanele care sunt puse sub protecţie juridică, tutela este de 2 FELURI:
 Tutela IMPUBERULUI sui iuris;
 Tutela FEMEII sui iuris;
Prin urmare, dacă un impuber era sui iuris trebuia să fie pus sub tutelă, după cum trebuia pusă sub
tutelă şi femeia sui iuris, indiferent de vârsta ei.
Totuşi, ÎMPĂRATUL OCTAVIAN AUGUSTUS a creat IUS LIBERORUM prin care:

 a fost desfiinţată:
 tutela asupra femeii INGENUE care avea 3 copii;
 tutela asupra femeii DEZROBITE care avea 4 copii;

 În dreptul postclasic, IUS LIBERORUM s-a generalizat, ceea ce echivalează cu

desfiinţarea tutelei femeii sui iuris.

88
 În funcţie de modul în care era deferită, tutela era de 3 feluri:
1. Tutela LEGITIMĂ;
2. Tutela TESTAMENTARĂ;
3. Tutela DATIVĂ;

Tutela LEGITIMĂ:
 era acordată (potrivit LEGII CELOR XII TABLE) celor mai apropiaţi agnaţi.

Tutela TESTAMENTARĂ:
 era acordată printr-o clauză cuprinsă în testament.

Tutela DATIVĂ:
 a fost creată prin LEGEA ATILIA care a fost dată în sec II î.Hr.
 Potrivit acestei legi, incapabilul care nu avea agnaţi şi niciun tutore desemnat prin
testament trebuia:
 Să fie pus sub tutela de către PRETOR.

 Acest moment marchează transformarea tutelei într-un procedeu juridic prin care erau
protejate interesele INCAPABILULUI DE FAPT.

PROCEDEELE DE ADMINISTRARE A TUTELEI:

La romani, tutela era administrata prin 2 PROCEDEE denumite:

1. NEGOTIORUM GESTIO.
2. AUCTORITATIS INTERPOSITIO.

1. NEGOTIORUM GESTIO:
 înseamnă gestiune de afaceri
 se aplică în vederea administrării bunurilor lui INFANS.
 INFANS = acel copil care nu se putea exprima clar.
 În acest caz, toate actele de administrare erau încheiate de tutore în nume propriu,
inclusiv actele prin care tutorele transmitea dreptul de proprietate asupra unor bunuri ale
lui infans, încălcându-se astfel un principiu fundamental al dreptului roman conform
căruia:
 Nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi.
 Iar în cazul de față constatăm că tutorele transmite proprietatea asupra unor
lucruri care nu-i aparţin.

2. AUCTORITATIS INTERPOSITIO:
 se aplică în două cazuri:
 în vederea administrării bunurilor COPILULUI care SE PUTEA
EXPRIMA CORECT;
 în vederea administrării bunurilor FEMEII SUI IURIS.
 Potrivit acestui procedeu, actele de administrare erau încheiate chiar de incapabil în nume
propriu, dar în prezenţa tutorelui, prezență care nu avea semnificaţia ratificării acelor acte,
ci semnificaţia completării capacităţii incapabilului de fapt.

89
2. CURATELA
Curatela a fost creată în vederea protejării celor loviţi de incapacităţi accidentale.

 Iniţial, au fost puşi sub curatelă nebunii şi prodigii.

 Mai târziu au fost create şi numeroase alte curatele.
 Cert este că acest procedeu juridic era acordat numai prin lege şi de către pretor;
 ADMINISTRAREA CURATELEI se făcea numai prin NEGOTIORUM GESTIO.

BUNURI
CLASIFICAREA BUNURILOR
TERMINOLOGIE
În doctrina modernă conceptul de bunuri desemnează:

 acele lucruri care sunt susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate
SAU
 acele lucruri care pot fi stăpânite cu titlu de proprietate;
Ceea ce înseamnă că pe plan terminologic doctrina modernă face distincție între:

 LUCRURI
 BUNURI
 de vreme ce sunt desemnate prin termeni diferiţi;
La romani nu se făcea o asemenea distincţie terminologică, întrucât şi lucrurile, şi bunurile erau
desemnate prin acelaşi cuvânt: „RES”.

PATRIMONIUL
res IN PATRIMONIO și res EXTRA PATRIMONIUM
La romani, clasificarea bunurilor este inclusă în clasificarea lucrurilor, dovadă că în institutele
lui Gaius şi ale lui Justinian, lucrurile sunt clasificate în 2 mari categorii:

1. res in patrimonio.
2. res extra patrimonium.

1. RES IN PATRIMONIO:

 acele lucruri care puteau fi stăpânite cu titlu de proprietate şi pe care

noi modernii le denumim bunuri;

2. RES EXTRA PATRIMONIUM:

 sunt acele lucruri care nu puteau fi stăpânite cu titlu de proprietate, fie

prin natura lor, fie prin destinaţia lor.

90
RES IN PATRIMONIO puteau fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
1. potrivit legii celor XII table, în funcţie de valoarea lor economică, lucrurile se clasifica în:
a. res MANCIPI;
b. res NEC MANCIPI;
Potrivit lui GAIUS:
a. RES MANCIPI sunt PRETIOSIORES, adică:
 mai valoroase din punct de vedere economic,

b. RES NEC MANCIPI sunt lucruri mai puţin valoroase.

 Fireşte, această clasificare foarte veche poartă amprenta concepţiei

vechilor romani de PĂSTORI şi AGRICULTORI cu privire la
valoarea lucrurilor, căci în concepţia lor erau valoroase lucruri ca
pământul, sclavii, vitele de muncă.

2. De asemenea, lucrurile se clasifică în:

 CORPORALE (res corporales)
 =acele lucruri care aveau o formă materială
 INCORPORAL (res incorporales)
 nu aveau o formă materială;
 erau drepturile patrimoniale de CREANŢĂ sau REALE.

 Cu toate acestea, DREPTUL DE PROPRIETATE care este cel mai

important drept real era considerat un lucru corporal întrucât:
 vechii romani confundau dreptul de proprietate cu obiectul său, confuzie
care se oglindeşte şi pe plan terminologic.

3. Foarte importantă este şi clasificarea în

 GENERA
 lucruri de gen (se identifica prin trăsături care sunt proprii categoriei din
care fac parte)
 SPECIES (se identifica prin trăsături care le sunt proprii numai lor)
 lucruri individual determinate.

Această clasificare are consecinţe importante în materia riscurilor în contract, căci:

 dacă DEBITORUL datorează un lucru de gen care piere fără vina lui,
acel debitor nu va fi exonerat de răspundere;
 ci va trebui să-şi execute totuşi obligaţia deoarece genera non pereunt
(„lucrurile de gen nu pier”),

 dacă DEBITORUL datorează un lucru individual determinat care piere

fără vina lui va fi exonerat de răspundere;

91
  Însă distincția dintre lucrurile de gen şi lucrurile individual
determinate se realizează prin convenţia părţilor, ceea ce înseamnă că:

 lucrurile nu sunt de gen sau individual determinate prin natura lor, ci

 PĂRŢILE stabilesc dacă debitorul urmează să remită UN LUCRU DE
GEN sau un LUCRU INDIVIDUAL DETERMINAT.

Lucrurile pot fi stăpânite de persoane cu 3 titluri juridice: posesiune, detenţiune, proprietate.

Din faptul exterior al stăpânirii unui lucru nu poate rezulta cu ce titlu juridic este stăpânit acel lucru.

POSESIUNEA
FORMAREA CONCEPTULUI DE POSESIUNE:
Posesiunea a apărut încă din epoca foarte veche în legătură cu exploatarea lui AGER PUBLICUS
de către PATRICIENI, dar cu timpul:

 POSESIUNEA s-a generalizat, în sensul că toate lucrurile au devenit susceptibile de

posesiune;
 jurisconsulţii cercetau posesiunea în strânsă legătură cu proprietatea pentru că, deşi nu toţi
posesorii sunt proprietari:
 toţi PROPRIETARII sunt POSESORI, astfel încât prin protecţia juridică
a posesiunii se protejează chiar proprietatea.
 Spre exemplu, dacă posesorul este chemat în justiţie de un neproprietar, el
nu trebuie să facă dovadă că este proprietar, căci se apără afirmând posed
pentru că posed.

ELEMENTELE POSESIUNII:
Posesia este o stare de fapt ocrotită de drept şi presupune întrunirea a DOUĂ ELEMENTE:
1. ANIMUS
2. CORPUS

1. Cuvântul ANIMUS:
 desemnează intenţia persoanei de a stăpâni lucrul pentru sine, ceea ce înseamnă că
posesorul se comportă faţă de lucru ca un ADEVĂRAT PROPRIETAR.

2. Cuvântul CORPUS:
 desemnează totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică asupra
unui lucru, cum ar fi:
 cultivarea unui teren
 locuirea unei case.

92
 Iar dacă cele 2 elemente se întrunesc asupra unei persoane, acea persoană are CALITATEA DE
POSESOR.

CATEGORII DE POSESIUNE:
La romani, posesiunea era de mai multe feluri:
1. possessio ab INTERDICTA;
2. possessio ad USUCAPIONEM;
3. possessio INIUSTA;
4. possessio IURIS;

1. Possessio ab INTERDICTA:
 Este acea posesiune care dădea dreptul la protecţie juridică prin interdictele posesorii.

2. Possessio AD USUCAPIONEM:
 Acea posesiune care duce la dobândirea proprietății prin UZUCAPIUNE dacă, pe lângă
posesiune:
 sunt întrunite și celelalte condiții necesare uzucapiunii.

3. Possessio INIUSTA/VITIOSA:
 Este posesiune vicioasă care nu se bucură de protecție juridică pentru că are vicii.
 Acestea sunt:
 Violența;
 Precaritatea;
 Clandestinitatea;
 Prin urmare, nu se bucură de protecție juridică acela care:
 intră în posesia lucrului prin mijloace violente;
 stăpânește lucrul cu titlu precar, ceea ce înseamnă că trebuie să îl restituie
la cerere;
 stăpânește un lucru în mod clandestin.

4. Possessio IURIS/QUASI POSSESSIO:

 Este posesiunea de drept sau posesiunea unor drepturi patrimoniale, întrucât pornind de
la anumite analogii:
 în dreptul evoluat, romanii au admis că și drepturile patrimoniale sunt
susceptibile de posesiune.

EFECTELE POSESIUNII:
Pe de altă parte, posesiunea generează și anumite efecte juridice:

1. Posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul INTERDICTELOR.

93
 2. La procesul de revendicare, POSESORUL are întotdeauna calitatea de PÂRÂT, care îl
avantajează, deoarece el se apără afirmând:

 Posed pentru că posed și nu trebuie să mă justific față de nimeni, iar

dacă tu, reclamant, vrei să mă deposedezi, fă dovadă în fața
judecătorului că ești proprietar.
 Așadar, posesorul poate fi deposedat de lucru numai de acela care
dovedește pe cale judiciară că este proprietar și astfel se asigură ordinea
socială pe tărâm patrimonial;
 În lipsa protecției juridice a posesiunii, societatea alunecă în anarhie.

3. Posesorul are perspectiva de a deveni proprietar dacă sunt îndeplinite anumite condiții.

INTERDICTELE POSESORII:
Așa cum spuneam, protecția juridică a posesiunii s-a asigurat prin interdicte, care sunt de două
feluri:
1. interdicte RECUPERANDAE possessiones causa.
2. interdicte RETINENDAE possessiones causa.\

1. Interdicte RECUPERANDAE possessiones causa:

 Erau date de pretor în vederea redobândirii unei posesiuni pierdute.
 sunt în număr de trei:
1. interdictul UNDE VI;
 era dat împotriva aceluia care a intrat în posesia lucrului prin MIJLOACE
VIOLENTE.

2. interdictul de PRECARIO;
 era dat împotriva aceluia care stăpânea lucrul cu titlu precar și trebuia să
îl restituie la CEREREA PROPRIETARULUI.

3. interdictul de CLANDESTINA POSSESSIONAE;

 era dat împotriva aceluia care stăpânea lucrul pe ascuns, fără știrea
proprietarului.

2. Interdicte RETINENDAE possessiones causa:

 erau date în vederea păstrării unei posesiuni existente
 sunt în număr de două:
1. interdictul UTRUBI.
2. interdictul UBI POSSIDETIS.

1. Interdictul UTRUBI:
 era dat în materia mobiliară (litigii cu privire la bunuri MOBILE)
 se acordă de PRETOR:
 aceluia care făcea dovada că a stăpânit lucrul un interval de timp mai
mare decât în anul anterior eliberării interdictului.

94
  EXEMPLU:
 dacă PRIMUS a posedat lucrul 8 luni,
 iar SECUNDUS a posedat lucrul următoarele 7 luni, interdictul îi va fi
acordat lui Secundus.
2. Interdictul UTI POSSIDETIS (după cum posedați)
 a fost elaborat de pretor în legătură cu litigiile asupra
IMOBILELOR

 se acorda aceluia care locuia în casă în momentul eliberării

interdictului.
Aceste soluții nu par a avea vreo logică și nici nu trebuie să aibă, deoarece:

 INTERDICTELE POSESORII soluționau litigiile cu privire la POSESIUNE numai

TEMPORAR, până când pretorul avea timpul necesar pentru a organiza procesul în
revendicare, ocazie cu care:
 se stabilea cine este PROPRIETARUL
 se stabilea definitiv și cine este POSESORUL, de vreme ce toți
proprietarii sunt și posesori.

DETENȚIUNEA:
Un al doilea titlu juridic cu care persoanele pot stăpâni lucrurile este DETENȚIUNEA.
Și detențiunea, ca și posesiunea, presupune întrunirea a două elemente:
1. ANIMUS.
2. CORPUS.

 CORPUS AL DETENȚIUNII:
 este IDENTIC cu CORPUS AL POSESIUNII și, prin urmare, constă în:
 totalitatea faptelor materiale prin care se exercită stăpânirea fizică
asupra unui lucru.
 ANIMUS AL DETENȚIUNII
 constă în intenția persoanei de a stăpâni lucrul, nu pentru sine ca la posesiune, ci pentru
altul, de regulă pentru PROPRIETARI, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de posesor:
 DETENTORUL nu se comportă față de lucru ca un adevărat proprietar, ci
dimpotrivă, el intenționează să îi restituie acel lucru proprietarului:
 fie la termenul stabilit;
 fie la cerere.

 De aceea, DETENȚIUNEA nu poate duce la dobândirea proprietății prin

UZUCAPIUNE.

95
 Titlul juridic al detențiunii a fost creat de romani pentru a se putea realiza o serie de operațiuni
juridice cum ar fi:
 închirierea unei case,
 arendarea unui teren,
 împrumutul în vederea folosinței
 depozitarea unui lucru.
 Toate aceste operațiunii juridice nu s-ar putea realiza dacă:
 lucrul s-ar transmite cu titlul de posesiune
 deoarece posesorul poate deveni proprietar.

NOTIUNEA PROPRIETATII
DREPTUL DE PROPRIETATE:
 Al treilea titlu juridic cu care persoanele stăpânesc lucruri este PROPRIETATEA.
Conceptul de PROPRIETATEA are două sensuri largi:
1. un sens ECONOMIC
 Se studiază la disciplinele economice;
2. un sens JURIDIC.
 Se studiază la disciplinele juridice.
 este denumită din punct de vedere tehnic DREPT DE PROPRIETATE.
La rândul lui, DREPT DE PROPRIETATE este utilizat cu DOUĂ SENSURI:
1. dreptul de proprietate în sens SUBIECTIV.
 desemnează aptitudinea persoanei de a stăpâni lucrul prin putere proprie
și în interes propriu
2. dreptul de proprietate în sens OBIECTIV.
 desemnează ansamblul normelor juridice care reglementează stăpânirea
lucrurilor de către persoane.

 Distincția dintre cele două are caracter didactic, este artificială, căci în realitate ele nu pot
fi disociate mecanic, de vreme ce:
 dreptul de proprietate în sens subiectiv este definit de normele care
formează dreptul de proprietate în sens obiectiv.
 Cu alte cuvinte, DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN SENS OBIECTIV
definește DREPTUL DE PROPRIETATE ÎN SENS SUBIECTIV.
Potrivit acestei definiții, TITULARUL DREPTULUI DE PROPRIETATE exercită trei atribute
pe care le denumim ATRIBUTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE:
1. ius UTENDI (dreptul de a folosi lucrul);

2. ius FRUENDI (dreptul de a îi culege fructele);

3. ius ABUTENDI (dreptul de a dispune de lucru); În unele texte, dreptul de dispoziție mai
este denumit și ius distrahendi sau ius disponendi.

96
  Prin urmare, acela care exercită asupra unui lucru în același timp TOATE cele trei atribute
are calitatea de proprietar.

La romani, dreptul de proprietate a cunoscut o evoluție îndelungată și a îmbrăcat forme diverse.

1. În EPOCA PRESTATALĂ
 romanii au cunoscut formele primitive de proprietate.

2. În EPOCA VECHE
 ei au consacrat:
 proprietatea colectivă a statului și
 proprietatea quiritară.

3. În EPOCA CLASICĂ
 proprietatea QUIRITARĂ a supraviețuit;
 au mai apărut:
 proprietatea PRETORIANĂ;
 proprietatea PROVINCIALĂ;
 proprietatea PEREGRINĂ;

4. În DREPTUL POSTCLASIC
 asistăm la un proces de unificare a proprietății, care s-a desăvârșit în:
 vremea ÎMPĂRATULUI JUSTINIAN.

FORMELE PRIMITIVE DE PROPRIETATE

Formele primitive de proprietate sunt în număr de două:

1. proprietatea COLECTIVĂ A GINȚII;

2. proprietatea FAMILIALĂ;

1. Proprietatea COLECTIVĂ A GINȚII:

 este atestată de vechii autori latini și greci.

 MARCUS VARRO afirmă că:

 la fondarea cetății, regele Romulus ar fi împărțit solul roman în trei mari loturi între cele
trei triburi fondatoare.

 GRECUL DIONIS din HALICARNAS afirmă că

 Romulus ar fi împărțit solul roman în treizeci de loturi, între cele treizeci de curii.

 În aparență, textele se contrazic, dar în realitate ele se susțin reciproc, de vreme ce

ambele menționează PROPRIETATEA COLECTIVĂ.

97
 Pe de altă parte, PROPRIETATEA COLECTIVĂ a lăsat urme puternice asupra unor instituții
juridice de mai târziu.
Spre exemplu, MANCIPAȚIUNEA este modul originar de dobândire a proprietății asupra
lucrurilor mancipi și presupune respectarea unor condiții de formă, între care și aducerea lucrului în
fața martorului, ceea ce înseamnă că, la origine:

 MANCIPAȚIUNEA se aplica numai la lucrurile mobile, nu și la imobile, întrucât ele nu

se aflau în proprietate privată, ci în proprietate colectivă.
2. PROPRIETATEA FAMILIALĂ
Și proprietatea familială este menționată de vechii autori

 Era desemnată prin termenul de heredium;

 Avea destinația de loc de casă și de grădină.

 Această proprietate primitivă prezintă TREI CARACTERE:

1. Este INALIENABILĂ.

2. Are un CARACTER INDIVIZIBIL;

 ceea ce înseamnă că, la moartea unui PATER FAMILIAS
 fiii de familie dobândeau cele două iugăre de pământ într-o stare de indiviziune.

 Abia mai târziu, prin Legea celor XII Table, s-a creat o acțiune specială denumită actio
familiae herciscundae, prin care:
 fiii de familie, dacă doreau, puteau să obțină ieșirea din indiviziune;

3. Prezintă un CARACTER DE COPROPRIETATE:

 în sensul că proprietatea familială era exercitată de pater familias împreună cu fiii de
familie,
 la moartea lui PATER FAMILIAS, fiii de familie dobândeau un bun pe care îl
stăpâniseră și înainte de moartea lui PATER FAMILIAS, împreună cu el.
 De aceea, PAUL spune că:
 în cazul proprietății familiale ne aflăm mai degrabă în fața continuării unei proprietăți
preexistente, decât în fața unei moșteniri propriu-zise.
În epoca veche au fost sancționate:
1. proprietatea COLECTIVĂ A STATULUI.
 purta asupra teritoriului terenurilor dobândite de la dușmani, care treceau în proprietatea
statului cu titlul de AGER PUBLICUS.
 Tot în proprietatea statului se aflau și unii sclavi, denumiți servi publici.

2. proprietatea QUIRITARĂ.

98
 Proprietatea quiritara
FORMAREA PROPRIETĂȚII QUIRITARE:

 este prima formă a PROPRIETĂȚII PRIVATE pe care au cunoscut-o romanii.

Denumirea de proprietate quiritară este convențională, căci romanii o desemnau printr-o
perifrază, spunându-i:

 Dominium ex iure quitium, adică stăpânire în conformitate cu dreptul cetățenilor

romani. De aceea, în unele texte ea este denumită și proprietate civilă sau proprietatea
cetățenilor romani, a quiriților.
CARACTERELE PROPRIETĂȚII QUIRITARE:
Această formă de proprietate prezintă trei caractere:

1. Un caracter EXCLUSIV
2. Un caracter ABSOLUT
3. Un caracter PERPETUU

1. În virtutea CARACTERULUI EXCLUSIV:

 proprietatea quiritară poartă numai asupra unor lucruri romane, adică asupra lucrurilor
MANCIPI.
 De asemenea, ea putea fi:
 EXERCITATĂ numai de quiriți, numai de cetățenii romani.
 TRANSMISĂ numai prin acte de drept civil
 RECLAMATĂ în justiție numai prin acțiuni civile.

2. În virtutea CARACTERULUI ABSOLUT:

 proprietatea quiritară putea fi exercitată fără vreo îngrădire, în sensul că:
 proprietarul quiritar putea exercita ius utendi, jus fruendi et abutendi fără vreo limită;
a. proprietarul quiritar avea inclusiv dreptul de a distruge lucrul.

3. În virtutea CARACTERULUI PERPETUU:

 proprietatea quiritară nu se exercită până la un anumit termen, ci pentru
totdeauna;
 spre deosebire de drepturile de creanță, care sunt prin excelență temporare, în
sensul că ele se sting fie:
 prin exercitare;
 în momentul exercitării lor;
 Dreptul de proprietate quiritară nu numai că nu se stinge prin exercitare, ci
dimpotrivă, SE CONSOLIDEAZĂ.
 De aceea, romanii spuneau proprietas ad tempus constitui non protest (Nu poate
exista proprietate până la un anumit termen, căci ea există pentru totdeauna).

99
 FORME DE PROPRIETATEA IN DREPTUL CLASIC
În dreptul clasic au apărut și alte forme de proprietate.
1. Proprietatea QUIRITARĂ în DREPTUL CLASIC
2. Proprietatea PRETORIANĂ

1. În primul rând a apărut PROPRIETATEA PRETORIANĂ:

 Este o denumire convențională, căci romanii o desemnau prin cuvintele in bonis.
 Această formă de proprietate a apărut în legătură cu transmiterea unui lucru
MANCIPI prin TRADIȚIUNE.
 Avem în vedere faptul că în EPOCA VECHE:
 proprietatea asupra lucrurilor MANCIPI se transmitea prin MANCIPAȚIUNE,
 proprietatea asupra lucrurilor NEC MANCIPI se transmitea prin TRADIȚIUNE.

 MANCIPAȚIUNEA presupunea respectarea unor condiții de formă foarte complicate.

 TRADIȚIUNEA nu presupunea respectarea unor asemenea condiții.

 De aceea, din rațiuni de ordin practic, romanii au început să transmită lucruri mancipi
prin tradițiune.

 Atunci când un lucru se transmitea prin TRADIȚIUNE:

 ÎNSTRĂINĂTORUL acel lucru era denumit TRADENS,

 DOBÂNDITORUL lucrului era denumit ACCIPIENS.

• Dacă TRADENS era de rea-credință, după ce se transmitea un lucru

mancipi prin tradițiune:

 intenta împotriva lui accipiens acțiunea în revendicare;

 făcea dovadă că un lucru mancipi s-a transmis prin tradițiune;
 și, astfel, câștiga procesul, deposedându-l pe accipiens;
 cu toate că acesta fusese de bună-credință și plătise prețul.
Firește, pretorul a considerat că această soluție nu este echitabilă.
De aceea, el a venit în sprijinul lui accipiens prin două mijloace procedurale, și anume:
1. prin EXCEPTIO REI VENDITAE ET TRADITAE, adică:
 excepțiunea lucrului vândut și transmis;
• Dacă TRADENS îl chemă în justiție pe ACCIPIENS, acesta se
apăra cu succes, opunându-i EXCEPTIO REI VENDITAE ET
TRADITAE, prin care:
 acțiunea lui TRADENS era paralizată;
 ACCIPIENS rămânea în posesia lucrului

100
 2. prin ACIO PUBLICIANAE.

•Dacă ACCIPIENS pierdea posesia lucrului, avea la dispoziție

ACȚIUNEA PUBLICIANĂ, pe care o intenta împotriva
posesorului;
 câștiga procesul și reintră în posesia lucrului.
• Prin urmare, indiferent de calitatea procesuală pe care o avea:
 accipiens este acela care câștiga întotdeauna procesul și rămânea în
posesia lucrului.

PROPRIETATEA PROVINCIALĂ
Aşa cum spuneam, pământurile cucerite de la duşmani treceau în proprietatea statului cu titlu de
AGER PUBLICUS.
Însă statul roman, ca bun administrator ce era, avea tot interesul ca acele terenuri provinciale să
fie cultivate şi de aceea:
• erau atribuite cu titlu de folosinţă locuitorilor din provincii în schimbul unei impozit
anual denumit STIPENDIUM sau TRIBUT.

• Dar jurisconsulţii au constatat că aşa-zisa folosinţă prezenta trăsăturile unui drept real de
vreme ce terenurile puteau fi:

 ÎNSTRĂINATE;
 VÂNDUTE;
 DONATE;
 lăsate MOŞTENIRE;
 Grevate cu servituţi (ipoteci)
 urmărite în justiţie printr-o acţiune reală, in rem, specială, elaborată după
modelul acţiunii în revendicare.

• Totuşi, provincialii recunoşteau proprietatea supremă a statului roman asupra acelor

terenuri prin faptul că plăteau impozitul anual.
• Şi astfel s-a format modelul proprietăţii divizate, proprietate pe care au consacrat-o toate
legiuirile feudale, inclusiv Legea Țării prin dominium eminens şi dominium utile.

PROPRIETATEA PEREGRINĂ
Tot în EPOCA CLASICĂ a fost sancţionată şi proprietatea peregrină;
• întrucât peregrinii, aşa cum se ştie, erau partenerii de comerţ ai romanilor;
• iar romanii erau interesaţi ca şi peregrinii să exercite o formă de proprietate pe care au
sancţionat-o printr-o ACŢIUNE FICTICII, cu ficţiune, căci:
 în formula actio în revendicare se introducea ficţiunea că peregrinul este
cetăţean şi astfel:
 peregrinul putea intenta şi acțiunea în revendicare, cu condiţia să fie
introdusă în formulă ficţiunea.

101
 Dar PRIN EDICTUL LUI CARACALLA DIN 212:
• CETĂŢENIA ROMANĂ s-a generalizat şi astfel:
 odată cu peregrinii dispare şi proprietatea peregrină.

Mai târziu, în DREPTUL POST CLASIC, solul italic a fost supus şi el impozitelor şi
astfel dispare criteriul de distincţie între proprietatea quiritara şi provincială;
• ÎMPĂRATUL JUSTINIAN a contopit proprietatea quiritară cu cea pretoriană şi astfel a
luat naştere o formă unică de proprietate denumită: DOMINIUM şi caracterizată:
 printr-un grad înalt de subiectivizare de vreme ce proprietarul răspunde de
obiectul dreptului său printr-o simplă manifestare de voinţă.

DOBANDIREA PROPRIETATII
CONCEPTUL DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂȚII
Alte texte romane din materia bunurilor se referă la dobândirea proprietăţii, deşi în EPOCA
VECHE:
• romanii nu au admis ideea de transmitere a proprietăţii, ideea de dobândire a ei,
întrucât:
 vechiul drept roman a fost un drept al forţei, al puterii care se exercita şi
asupra lucrurilor, şi asupra dobândirea proprietăţii persoanelor.
 Iar PUTEREA nu se transmite, ci se CREEAZĂ.
Cu timpul însă, pornind de la unele analogii, prin opera lui ULPIAN, romanii au admis ideea de
dobândire a proprietăţii, iar cele mai importante moduri de dobândire a proprietăţii sunt:
1. OCUPAŢIUNEA;
2. MANCIPAŢIUNEA;
3. UZUCAPIUNEA;
4. IN JURE CESIO;
5. TRADIŢIUNEA;
6. SPECIFICAȚIUNEA;
7. ACCESIUNEA;

1. OCUPAŢIUNEA:
Vechii romani considerau că OCUPAŢIUNEA (ocupatio) este:

• cel mai legitim mod de dobândire a proprietăţii care consta în:

 luarea în stăpânire a lucrurilor care nu aparţineau cuiva;
 erau denumite res nullius (lucrurile nimănui).
• Din această categorie făceau parte în primul rând
 RES HOSTILES (lucrurile dobândite de la duşmani) pentru că, în
concepţia romanilor, duşmanii lor nu aveau niciun drept.
• De aceea, lucrurile lor erau considerate ale nimănui și, prin urmare, treceau în
proprietatea statului roman.

102
  În al doilea rând, tot prin ocupaţiune erau dobândite şi RES
DERELICTAE sau lucrurile părăsite de proprietarii lor;
 care treceau în proprietatea primului venit, printr-o prescripţie achizitivă
instantanee.

2. MANCIPAȚIUNEA

• MANCIPAŢIUNEA a fost la origine modul de creare a proprietăţii puterii.

Mai târziu, MANCIPAŢIUNEA a fost considerată de romani un mod de transmitere a
proprietăţii asupra lucrurilor mancipi, deşi, în realitate:

• MANCIPAŢIUNEA a fost primul act juridic prin care s-a realizat operaţiunea juridică
a vânzării:
 care constă în transmiterea unui lucru în schimbul unui preţ.
MANCIPAŢIUNEA presupunea respectarea unor condiţii de formă.
• În primul rând, era necesară prezenţa părţilor.
 Cel ce transmitea proprietatea era denumit MANCIPANT;
 DOBÂNDITORUL era denumit ACCIPIENS.
• În al doilea rând era necesară aducerea lucrului în faţa a cel puţin 5 martori cetăţeni
romani, de unde rezultă că:
 inițial proprietatea privată se exercita NUMAI asupra LUCRURILOR
MOBILE.
• În al treilea rând era necesară şi prezenţa lui LIBRIPENS
 un cantaragiu care avea rolul de a cântări metalul preţ cu o balanţă de
aramă.
 La origine moneda romană consta în bare de aramă care se cântăreau, iar
asul cântărea 327 de grame de aramă.
 Începând din secolul 3 î.Hr. a apărut moneda în sens modern.
 Din acel moment, preţul nu se mai cântărea, ci se număra.
 Totuşi nu s-a renunţat la prezenţa lui LIBRIPENS, dar rolul său s-a
schimbat, în sensul că el lovea balanţa de aramă cu o bară de aramă, gest
care avea semnificaţia plătirii preţului.
 În acest cadru solemn, ACCIPIENS pronunţa formula mancipaţiunii
conform căreia “acest lucru este al meu în conformitate cu dreptul
quiriților şi să-mi fie cumpărat cu preţul de... prin aceasta aramă şi prin
această balanţă de aramă”.

Formula solemnă a mancipaţiunii este compusă din DOUĂ PĂRŢI care sunt contradictorii,
deoarece:

1. PRIMA PARTE a formulei ACCIPIENS afirmă că:

 este proprietar;

2. PARTEA A DOUA afirmă contrariul, afirmă că:

 este cumpărător;

103
 Fizionomia contradictorie a acestei formule oglindeşte evoluţia concepţiei romane cu privire la
transmiterea proprietăţii, căci:

• PRIMA PARTE A FORMULEI

 oglindeşte vechea concepţie conform căreia proprietatea nu se transmite,
ci se creează,
• PARTEA A DOUA A FORMULEI
 a fost adăugată mai târziu, în dreptul evoluat, când romanii au admis că
proprietatea poate fi transmisă.
Dar întrucât erau conservatori, nu au renunţat la prima parte a formulei care nu mai era de
actualitate.
• După apariţia monedei în sens modern, MANCIPAŢIUNEA a dobândit o utilizare
generală, în sensul că:
 prin MANCIPAŢIUNE se puteau realiza mai multe operaţiuni juridice.

• Însă, ori de câte ori mancipaţiunea era utilizată în alt scop decât cel al realizării operaţiei
juridice a vânzării nu se plătea un preţ real, ci UN PREŢ FICTIV, simulat, constând într-
un singur ban, simbolic.
 De aceea, asemenea utilizări ale mancipaţiunii au fost denumite
MANCIPATIO NUMO UNO sau MANCIPAȚIE CU UN SINGUR BAN.

• Spre exemplu: prin mancipaţiune se putea realiza şi OPERAŢIA JURIDICĂ A

DONAŢIEI, cu deosebirea că în acest caz nu se plătea un preţ real, ci un preţ fictiv.
 Pe de altă parte, ori de câte ori romanii utilizau mancipaţiunea în alt scop
decât cel al realizării vânzării, încheiau o convenţie de bună-credinţă,
denumită PACT FIDUCIAR, prin care arătau, precizau ce scop au urmărit
atunci când au recurs la mancipatio numo uno.
 Şi, de aceea, mancipatio numo uno mai este denumită şi MANCIPAŢIUNE
FIDUCIARĂ.

UZUCAPIUNEA:
• Este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a lucrului.

• Presupune întrunirea anumitor condiţii:

1. POSESIUNEA;
2. TERMENUL;
3. JUSTA CAUZĂ;
4. BUNA-CREDINŢĂ;
5. UN LUCRU SUSCEPTIBIL DE A FI UZUCAPAT.

104
 1. La origine, simpla POSESIUNE nu era suficientă;
• era necesară
 folosirea, exploatarea efectivă a lucrului în conformitate cu destinaţia
economică pe care o avea.

2. TERMENUL era de:

 1 an pentru lucrurile MOBILE
 2 ani pentru lucrurile IMOBILE.

3. JUSTA CAUZĂ:
• consta în actul sau faptul juridic prin care se justifica luare în stăpânire a lucrului.

• Spre exemplu, la romani, CONTRACTUL CONSENSUAL DE VÂNZARE era

JUSTA CAUZĂ pentru UZUCAPIUNE, deoarece:
 prin contractul de vânzare, vânzătorul se obliga să transmită posesiunea
lucrului astfel încât cumpărătorul devenea posesor, urmând să devină
proprietar prin uzucapiune dacă se întrunea toate condiţiile necesare
uzucapiunii.

4. BUNA-CREDINŢĂ
• este convingerea posesorului că a dobândit lucrul:
 de la proprietar
 sau de la o persoană care avea capacitatea necesară pentru a transmite
acel lucru.
NU ORICE LUCRU PUTEA FI UZUCAPAT.
Spre exemplu, nu puteau fi uzucapate:
1. lucrurile nepatrimoniale.
2. lucrurile dobândite prin violenţă.
3. lucrurile stăpânite cu titlu precar.
4. lucrurile stăpânite în mod clandestin.
La romani, uzucapiunea a îndeplinit 2 funcţii:

• ECONOMICĂ
• asigura exploatarea lucrurilor în conformitate cu destinaţia economică pe care o
aveau.

• JURIDICĂ.
• s-a exercitat în legătură cu proba dreptului de proprietate deoarece:
 înainte de apariţia uzucapiunii, acela care intenta acţiunea în revendicare
trebuia să facă proba dreptului de proprietate al tuturor autorilor săi,
adică trebuia să facă dovada că toţi cei care au stăpânit lucrul litigios
înaintea lui au fost proprietari;
 proba pe care CICERO o considera probatio diabolica (era imposibilă).

105
  Pe când, după apariţia uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să facă
dovada că îndeplineşte toate condiţiile necesare uzucapiunii pentru a
câştiga procesul în calitate de uzucapant.
 De aceea, CICERO spunea că uzucapiunea este sfârşitul neliniştii şi fricii
de procese.

5. IN IURE CESSIO
=renunţare în faţa magistratului.

• este de fapt un proces simulat, fictiv, la care părţile participă pe baza unei înţelegeri
prealabile, căci:
 DOBÂNDITORUL LUCRULUI are calitatea procesuală de
RECLAMANT.
 CEL CE TRANSMITE LUCRUL are calitatea procesuală de aşa-zis
PÂRÂT.
În acest caz:
• RECLAMANTUL afirma în cuvinte solemne ca el este proprietarul lucrului aşa-zis
litigios;
• PÂRÂTUL tace;

Astfel, faţă de afirmaţiile reclamantului şi faţă de tăcerea pârâtului, magistratul ratifica

acea declaraţie prin cuvântul ADDICO, recunoscându-i reclamantului dreptul de
proprietate asupra acelui lucru, ocazie cu care magistratul distribuie jurisdicţia graţioasă.

6. TRADIȚIUNEA
TRADIŢIUNEA a fost:
• LA ORIGINE
 un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor NEC MANCIPI.
• ÎN EPOCA CLASICĂ:
 aplicaţiunea ei s-a extins şi la lucrurile MANCIPI,
• ÎN VREMEA ÎMPĂRATUL JUSTINIAN
 a devenit un mod general de dobândire a proprietăţii.
Ea presupune întrunirea a DOUĂ CONDIŢII:
1. REMITEREA MATERIALĂ a LUCRULUI;
2. JUSTA CAUSA TRADITIONES;

1. În EPOCA VECHE
• remiterea lucrului era necesară şi în cazul imobilelor.
 dacă se transmitea un teren, remiterea lucrului consta în parcurgerea
hotarelor cu pasul.
 dacă se transmitea o casă, remiterea lucrului consta în vizitarea tuturor
încăperilor.

106
CU TIMPUL însă au fost admise şi unele excepţii. Spre exemplu:
A. Traditio LONGA MANU
 desemnează transmiterea proprietăţii asupra unui teren prin indicarea
hotarelor sale.
B. Traditio SIMBOLICA
 desemnează transmiterea unei case când nu mai era necesară vizitarea
încăperilor, ci era suficientă remiterea cheilor.
C. Traditio BREVI MANU
 desemnează situaţia în care chiriaşul cumpăra casa în care locuieşte,
transformându-se din detentor în posesor, şi apoi în proprietar.
D. CONSTITUTUM POSSESSORIUM
 desemnează situaţia în care proprietarul îşi vinde casa, dar rămâne să
locuiască în calitate de chiriaş.

2. JUSTA CAUSA TRADITIONES

• consta în actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a lucrului, deoarece:
 prin TRADIȚIUNE se transmitea:
 PROPRIETATEA,
 POSESIUNEA
 DETENŢIUNEA.
• Iar din faptul material al remiterii lucrului rezulta cu ce titlu juridic s-a făcut acea
remitere;
• De aceea este nevoie de un act juridic din care rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de
PROPRIETATE, POSESIUNE sau DETENŢIUNE.
 Prin urmare, dacă justa causa a tradiţiunii est contractul de vânzare,
rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de posesiune.

În VREMEA LUI JUSTINIAN, prin JUSTA CAUSA se înţelege:

• intenţia lui TRADENS de a transmite lucrul

• intenţia lui ACCIPIENS de a-l dobândi, chiar dacă nu exista act juridic.

 Spre exemplu:

 PRIMUS intenţionează să vândă un lucru, iar SECUNDUS crede că i se

donează.
 În acest caz, nu există contract, dar există justa cauză în sensul lui
Justinian de vreme ce:
 PRIMUS a intenţionat să transmită lucrul,
 SECUNDUS a intenţionat să-l dobândească.

107
SPECIFICAȚIUNEA:

SPECIFICAȚIUNEA este un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrului confecţionat din

materialul altuia.

• În acest caz, se pune întrebarea cine este proprietarul lucrului nou creat:
 cel care l-a confecţionat? ( care se numeşte SPECIFICATOR)
 proprietarul materialului?

• Şi întrucât soluţia a fost controversată, ÎMPĂRATUL JUSTINIAN a dat o soluţie de

compromis, hotărând:
1. dacă lucrul nou creat poate fi readus la starea iniţială
 va aparţine PROPRIETARULUI MATERIEI
2. dacă nu mai poate fi readus la starea iniţială
 va aparţine SPECIFICATORULUI
Fireşte, indiferent de soluţie SE PLĂTESC DESPĂGUBIRI.

ACCESIUNEA:
ACCESIUNEA este un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea juridică a lucrului
accesor de către lucrul principal

• se numeşte PRINCIPAL acel lucru care îşi păstrează identitatea după ce s-a unit cu un alt
lucru.
 Spre exemplu, dacă se unesc un inel cu o piatră preţioasă, lucru principal
este inelul, aşadar proprietarul inelului va deveni proprietarul pietrei
preţioase.

• În textele romane ni se înfăţişează 3 TIPURI DE ACCESIUNI:

1. accesiunea prin unirea a două lucruri mobile;

2. accesiunea prin unirea unor lucruri mobile cu un lucru imobil;

3. accesiunea prin unirea a două lucruri imobile (aluviuni);

108
 Sanctiunea proprietatii
SANCȚIUNEA PROPRIETĂȚII ÎN EPOCA VECHE
ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE
1. PROPRIETATEA QUIRITARĂ

 În materia dreptului procesual, am văzut că:

• în EPOCA VECHE:

 proprietatea quiritară era sancţionată prin SACRAMENTUM IN REM;

• în DREPTUL CLASIC:
 proprietatea quiritară era sancţionată prin REI VINDICATIO (acţiunea
în revendicare), acţiune cu formulă.
ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE, în epoca clasică, a îmbrăcat forma unui proces cu formulă.
Pentru intentarea ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE era necesară îndeplinirea a 4 condiţii:

1. RECLAMANTUL
• să fie proprietar quiritar
• să nu aibă calitatea de posesor, deoarece:
 posesorul nu putea intenta acţiunea în revendicare.

2. PÂRÂTUL
• trebuia să aibă calitatea de posesor.
• Numai posesorul putea fi chemat în justiţie prin REI VINDICATIO, adică acea
persoană care posedă lucrul în momentul judecării procesului.
• În momentul elaborării formulei, pretorul nu putea trece în intentio numele
pârâtului.

• S-a admis în mod excepţional că acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar

împotriva persoanelor care nu posedă.

 Este vorba despre ficti possessore s (POSESORII FICTIVI).

 Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi posesor ( qui liti se obtulit),
pentru ca între timp adevăratul posesor să dobândească proprietatea prin
uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în revendicare.
 De asemenea, putea fi urmărit şi cel care înceta să posede prin dol ( qui
dolo desiit posidere), tocmai pentru că a dorit să evite procesul prin
distrugerea bunului.

3. LUCRUL URMĂRIT ÎN JUSTIŢIE trebuia să fie un lucru individual determinat.

4. LUCRUL URMĂRIT ÎN JUSTIŢIE trebuia să fie un lucru roman.

109
ACȚIUNEA PUBLICIANĂ:
Proprietatea pretoriană
A fost sancţionată prin acţiunea publiciană, creată de către un pretor numit PUBLICIUS (au fost
trei pretori cu un asemenea nume, nu se ştie care dintre ei).

• Pretorul acorda lui ACCIPIENS acţiunea publiciană, pe care o putea intenta:

 împotriva lui TRADENS
 împotriva TERŢILOR în scopul redobândirii posesiunii.
În vederea intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, mai
puţin a celei privitoare la termen.
Astfel, pretorul introducea în formula acţiunii ficţiunea conform căreia termenul necesar
uzucapiunii s-a îndeplinit.

• În a doua fază a procesului, judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile.

Faţă de felul în care era redactată formula:
 judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia termenului necesar uzucapiunii, aşa
încât dădea câştig de cauză RECLAMANTULUI.

• În cazul în care TRADENS (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui ACCIPIENS

(proprietarul pretorian) acţiunea în revendicare, acesta din urmă se apăra cu succes prin
EXCEPTIO REI VENDITAE ET TRADITAE.

• Proprietatea PROVINCIALĂ şi proprietatea PEREGRINĂ erau sancţionate prin

acţiunea în revendicare;
 în formula căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean roman.

110
 Drepturile reale asupra lucrului altuia
Drepturile reale asupra lucrului altuia au fost în număr de patru:

1. SERVITUŢILE
2. EMFITEOZA
3. CONDUCTIO AGRI VECTIGALIS
4. SUPERFICIA

1. SERVITUȚILE
SERVITUŢILE sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei
• persoane oarecare, persoană care este proprietara unui imobil,
• persoane determinate.
Rezultă că romanii au cunoscut DOUĂ FELURI de SERVITUŢI:

1. SERVITUTEA PREDIALĂ
• atunci când sarcina apasă asupra unui lucru în folosul proprietarului unui imobil,

oricare ar fi el
• Presupune:
 existenţa a două imobile, de regulă alăturate;
 existenţa a două proprietăţi distincte.

• Unul din cele două imobile se numeşte fond dominant, pe când celălalt se numeşte fond.
 Se numeşte fond dominant fondul în folosul căruia s-a constituit servitutea

2. SERVITUTEA PERSONALĂ
• atunci când sarcina apasă asupra lucrului altuia în folosul unei anumite persoane.

Dacă o privim din poziţia proprietarului fondului dominant:

• SERVITUTEA este un DREPT,

Dacă o privim din punct de vedere al proprietarului fondului aservit:

• SERVITUTEA este o SARCINĂ.

Spre exemplu, în cazul servituţii de trecere există două terenuri alăturate;
• dintre care unul nu are acces la drumul public.
• Ca atare, proprietarul terenului care nu are acces la drumul public este titularul dreptului
de servitute, deoarece el are drept de trecere prin terenul vecinului său pentru a ieşi la
drumul public.
• În schimb, terenul care are acces la drumul public este grevat cu servitutea de trecere,
astfel încât, pentru proprietarul acestui teren, servitutea este o sarcină.

111
 Textele romane ne înfăţişează DOUĂ CATEGORII DE SERVITUŢI PREDIALE:
1. Unele sunt URBANE;
2. Altele sunt RUSTICE;

• Această clasificare ce este făcută în funcţie de natura fondului dominant.

• Astfel, dacă fondul dominant este o clădire, chiar dacă aceasta este situată la oraş sau la
ţară, servitutea este urbană.

• Dacă fondul dominant este un teren, servitutea va fi rustică.

Romanii au cunoscut numeroase SERVITUŢI PREDIALE:
 iter – dreptul de a trece prin fondul aservit călare sau pe jos;
 via – dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia;
 actus – dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia;
 ius pascendi – dreptul de a paşte turmele pe terenul altuia;
 aquaeductus – dreptul de a duce conducte de apă prin terenul altuia;
 servitus oneris ferendi – dreptul de a sprijini, în cazul unei construcţii, o bârnă pe
zidul vecinului.

Servituţile personale presupun existenţa unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra căruia:
 două persoane determinate exercită drepturi reale distincte.
Romanii au cunoscut patru SERVITUŢI PERSONALE:
1. UZUFRUCTUL;
2. USUS;
3. HABITATIO;
4. OPERAE SERVORUM.

1. UZUFRUCTUL
Potrivit lui PAUL, “usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia”
(uzufructul este dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele, păstrând substanţa acelui
lucru).
Ca atare, în cazul uzufructului există

• un singur lucru
• doi titulari de drepturi reale:
 pe de o parte, UZUFRUCTUARUL (titularul dreptului de servitute);
 pe de altă parte, NUDUL PROPRIETAR (cel grevat cu servitutea).

112
 Aceasta înseamnă că atributele dreptului de proprietate asupra unui lucru determinat se
împart între două persoane distincte, căci:
• NUDUL PROPRIETAR exercită dreptul de dispoziţie, adică ius abutendi,
• UZUFRUCTUARUL exercită dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, adică
ius utendi şi ius fruendi.
Din definiţie rezultă că uzufructul poartă asupra: unor bunuri individual determinate, care nu
se consumă prin întrebuinţare.7
 Dar nu rezultă – ceea ce este un defect al definiţiei – că este un drept real temporar,
întrucât este un drept cu termen, cel mult până la moartea uzufructuarului.
 Nudul proprietar şi uzufructuarul sunt titulari de drepturi reale distincte.
 Între ei nu există obligaţii reciproce, întrucât titularul de drept real nu este obligat faţă
de vreo persoană şi nu poate fi obligat.
Această figură juridică a UZUFRUCTULUI a rezultat în cadrul relaţiilor ce s-au stabilit între
bărbat şi femeia căsătorită fără manus.
FEMEIA CĂSĂTORITĂ FĂRĂ MANUS nu venea la moştenirea bărbatului ei, încât frecvent,
după moartea bărbatului, aceasta, dacă nu avea părinţi sau bunici, rămânea fără mijloace de subzistenţă.
Faţă de această situaţie, unii bărbaţi au recurs la o practică prin care transmiteau soţiei
supravieţuitoare anumite bunuri pentru a le folosi şi culege fructele până la moarte;
 urmând ca după moartea soţiei supravieţuitoare acele bunuri să intre în stăpânirea
efectivă a fiilor şi fiicelor, care până atunci exercitau asupra bunurilor date în uzufruct
numai nuda proprietate, ceea ce înseamnă că:
 la moartea mamei lor copiii deveneau proprietari deplini asupra acelor bunuri.
Cu timpul, figura juridică a uzufructului s-a generalizat şi aplicat în raporturile dintre orice
persoane.

USUS
• este dreptul real de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele.

HABITATIO
• este dreptul de a locui în casa altuia în calitate de titular al unui drept real şi nu în
calitate de chiriaş, deoarece chiriaşul este un simplu detentor.

OPERAE SERVORUM
• este dreptul real ce consta în utilizarea serviciilor sclavului altuia.

113
 SERVITUŢILE, atât cele reale, cât şi cele personale, sunt guvernate de 4 REGULI COMUNE:
1. TOATE SERVITUŢILE sunt drepturi reale, chiar dacă unele se numesc personale;

2. proprietarul lucrului grevat cu servitute NU are vreo obligaţie faţă de titularul

dreptului de servitute ( “servitus in faciendo consistere nequit” ).

 Spre exemplu, în cazul servituţii de trecere, proprietarul fondului aservit nu este obligat să
întreţină în bune condiţii acel drum;

3. NIMĂNUI NU-I POATE FI ASERVIT PROPRIUL LUCRU (nemini res sua servit);
• deoarece servituţile sunt drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia.
• Dacă proprietarul fondului dominant devine şi proprietar al fondului aservit, servitutea
se stinge, pentru că proprietarul exercită drepturi nelimitate asupra bunului său;

4. NU POATE EXISTA O SERVITUTE A SERVITUȚII (servitus servitutis esse non

potest);
• de unde decurge concluzia că dreptul de servitute nu poate fi transferat, nu poate
fi transmis altuia.

EMFITEOZA
• este un drept real;
• se naşte dintr-un contract, ce poartă acelaşi nume - contractul de emfiteoză.
 Asemenea contracte se încheiau între împărat şi persoane particulare.
 Contractul de emfiteoză, contract special, fusese sancţionat de către ÎMPĂRATUL
ZENO
În baza acestui contract, împăratul arenda unei persoane, numită EMFITEOT, o suprafaţă de
pământ pentru a o utiliza şi pentru a-i culege fructele, în schimbul unei sume de bani numită CANON.
EMFITEOTUL recunoştea calitatea de proprietar a împăratului prin faptul că plătea o sumă de
bani anual;
 iar dacă nu plătea acea sumă de bani într-un anumit termen, dreptul de emfiteoză putea fi
revocat de către proprietar, adică de către împărat, prin exercitarea lui IUS PRIVANDI.
Mai târziu, emfiteoza s-a extins şi asupra latifundiilor particulare.
• Prin efectul contractului de emfiteoză, EMFITEOTUL:
1. devenea titularul unui drept real;
2. putea înstrăina şi transmite dreptul urmaşilor săi;
3. putea să-l greveze cu servituţi sau ipoteci;
4. putea să dobândească proprietatea fructelor prin simpla percepţie (luarea în stăpânire
fizică), ca şi prin simpla separaţie.

• Emfiteotul are o situaţie mai bună decât uzufructuarul, care intră în proprietatea
fructelor numai prin percepţie, nu şi prin separaţie.
Emfiteotul are calitatea de posesor de bună-credinţă, astfel că se bucură de protecţie juridică
prin intermediul interdictelor posesorii. Proprietarului terenului îi va reveni numai un nudum ius.
114
CONDUCTIO AGRI VECTIGALIS
Are o fizionomie similară emfiteozei, numai că de data aceasta, contractul se încheia între cetăţi şi
persoane particulare.

SUPERFICIA
• este un drept real care se exercita de către o persoană asupra unei construcţii ridicată de
ea pe terenul închiriat de la o altă persoană.
Acest drept real s-a născut prin secolul al II-lea î.Hr. în condiţiile crizei de locuinţe ce s-a
declanşat la Roma.
Cu scopul de a pune capăt acestui fenomen, acestei crize, statul roman a pus la dispoziţia
particularilor anumite terenuri virane, pentru ca aceştia să construiască locuinţe.
Însă cetăţenii romani nu au dat curs acestei concesii, nu au îmbrăţişat-o, deoarece în acea epocă
funcţiona principiul potrivit căruia superficies solo cedit (suprafaţa aparţine terenului).
De aceea, dacă cetăţenii ar fi construit pe terenuri proprietate de stat, în virtutea acestui
principiu, acele construcţii ar fi intrat în proprietatea statului.
În replică, statul a recunoscut constructorului un drept real asupra clădirii zidite pe terenul său,
drept real care izvora dintr-o convenţie încheiată între stat şi cetăţean.
Cu timpul, asemenea convenţii s-au încheiat şi între persoane particulare, iar dreptul de
superficie s-a generalizat.
Titularul dreptului de superficie se numeşte superficiar;

• are următoarele drepturi:

 dreptul de a locui în acea casă;
 dreptul de a o vinde;
 dreptul de a o lăsa moştenire;
 dreptul de a o greva cu ipoteci şi servituţi.
SUPERFICIARUL recunoaşte dreptul de proprietate al statului asupra terenului prin faptul că
plăteşte o sumă anuală, numită SOLARIUM.

115