CONTRACTUL DE MANDAT

Partea I. Mandatul – reguli generale

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant (art. 2009
C. civ.).
Părțile mandat sunt:
- mandantul (persoană fizică sau juridică), ce împuterniceşte o altă persoană să
încheie acte juridice pe seama sa, şi
- mandatarul (persoană fizică sau juridică), ce se obligă să încheie acte juridice în
numele mandantului.
În contract, mai pot interacționa trimisul sau mesagerul care însă, nu pot fi asimilaţi
mandatarului, ei executând, de regulă, servicii care nu implică încheierea de acte juridice şi,
oricum, nu au calitatea de reprezentanţi ai mandantului.
În practică, mandatul (în sens larg) are un domeniu extins de acţiune: de la activităţi
simple de reprezentare (de exemplu, exercitarea votului într-un consiliu de administraţie),
până la activităţi complexe (de exemplu, administrarea unui patrimoniu).
În raport de manifestarea reprezentării în contract (regăsită în practică), mandatul
are diverse forme.
a). Actul cu sine însuşi este contractul încheiat între mandatar, ca reprezentant al
mandantului, şi persoana sa (de această dată în nume propriu).
b). Actul în interes comun este cel în care împuternicitul contractează cu terţul, atât
în interesul mandantului, cât şi în interesul său.
c). Dubla reprezentare (autocontractul) este actul încheiat între mandatar, ca
reprezentant al mandantului, cu el însuşi, ca reprezentant al terţului.
Potrivit legii, mandatul încheiat de reprezentant cu sine însuşi (sau prin dublă
reprezentare), în nume propriu, este anulabil (art. 1304 C. civ.).
Reprezentarea este un element fundamental al mandatului. 
Cu toate acestea, mandatul poate fi şi fără reprezentare. 
De exemplu, atunci când mandatarul încheie un act juridic în nume propriu (deci,
fără a se prezenta ca reprezentant al altei persoane), deşi el, în esenţă, lucrează în interesul
mandantului, mandatul este fără reprezentare (cunoscut și ca mandatul prin interpunere de
persoane sau simulat).
Sediul materiei se află în Cartea a V-a, „Despre obligaţii”, Titlul IX, intitulat „Diferite
contracte speciale”, Capitolul IX „Contractul de mandat”, art. 2009-2071
Partea a II-a. Mandatul cu reprezentare
Mandatul poate fi: cu reprezentare sau fără reprezentare.
Mandatul este cu reprezentare atunci când, prin contract, mandatarul se obligă să
încheie acte juridice „pe seama” și în numele mandantului.
De regulă, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor juridice pentru
care a fost împuternicit. 
Potrivit art. 2012 alin. 1 C. civ., în favoarea mandatarului operează prezumţia de
reprezentare a mandantului („dacă din împrejurări nu rezultă altfel”).

1
 A. Caractere juridice şi delimitare
Contractul de mandat se califică prin caracterele sale juridice.
a). Mandatul este, în principiu, un contract consensual, deoarece, pentru încheierea
lui valabilă, este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor.
Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă sau verbală. 
Tot astfel, acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către
mandatar.
b). Mandatul poate fi gratuit sau oneros (art. 2010 alin. 1 C. civ.). 
Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. 
Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă însă
a fi cu titlu oneros (remunerat).
c). Mandatul este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea
unei anume persoane, încrederea pe care mandantul o are în mandatar având o importanţă
esenţială la perfectarea contractului.
d). Mandatul poate fi unilateral sau bilateral (sinalagmatic). 
Când mandatul este cu titlu gratuit, el are caracter unilateral, deoarece creează
obligaţii exclusiv în sarcina uneia dintre părţi (a mandatarului). 
În cazul în care contractul este cu titlu oneros, mandatul devine sinalagmatic, fiecare
dintre părţi obligându-se contractual, de manieră reciprocă şi interdependentă.
Delimitările contractului de mandat.
Mandatul prezintă asemănări cu contractul de muncă şi contractul de antrepriză.
a). Obiectul contractului de antrepriză îl reprezintă faptele materiale pe care
antreprenorul se obligă să le execute pentru client (de exemplu, construirea unui imobil).
b). În contractele de muncă salariatul nu are, de regulă, calitatea de reprezentant. 
În principiu, angajatul nu poate fi reprezentantul angajatorului (patronului) şi nici nu
poate fi reprezentat, el trebuind să presteze personal munca la care s-a obligat (spre
deosebire de mandatar, care îşi poate substitui, în principiu, o altă persoană pentru realizarea
actelor juridice la care s-a obligat).
Ca excepţie, salariatul sau antreprenorul poate fi împuternicit să reprezinte patronul
ori clientul. 
Desigur, salariații pot încheia, în accesoriu, şi acte juridice pe seama și în numele
patronului sau clientului, dar obligaţiile lor principale nu sunt de mandat, ci derivă din
raporturile de muncă sau de antrepriză.
De exemplu, între avocat, ca liber profesionist, şi client se stabileşte, de regulă, un
raport de mandat cu reprezentare. 
Este posibil însă ca obligaţia avocatului să se rezume exclusiv la acordarea de
consultaţii juridice, situaţie în care nu mai suntem în limitele contractului de mandat (ci de
antrepriză). 

2
 B. Formarea și durata mandatului cu reprezentare
1. Capacitatea părţilor
Ca regulă, în cazul reprezentării contractuale, atât reprezentatul, cât şi repre-
zentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost
dată (art. 1298 C. civ.).
Astfel:
a) mandatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu, deoarece are o obligație de a
face (de a încheia acte juridice pe seama şi în numele mandantului);
b) mandantul trebuie să aibă capacitatea necesară de a contracta el însuşi actul
juridic cu care l-a împuternicit pe mandatar.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, în toate cazurile, mandantul (care, plătind,
efectuează acte de dispoziţie) trebuie să aibă capacitate deplină, chiar dacă actul cu care l-a
împuternicit pe mandatar este numai unul de administrare sau de conservare.
De precizat că trimisului sau mesagerului (nefiind părţi ale contractului de mandat)
nu li se aplică regulile de mai sus, trebuind ca aceştia să aibă numai discernământul necesar
pentru activitatea îndeplinită.
2. Obiectul mandatului
Mandatul poate avea ca obiect, în principiu, numai încheierea de acte juridice (şi nu
de fapte juridice) de către mandatar, pe seama şi în numele mandantului. 
De exemplu, o persoană (mandantul) împuternicește o altă persoană (mandatarul) să
caute și să cumpere pentru el (adică să încheie un contract de vânzare în care mandantul
este cumpărător și terțul vânzător).
Dacă însă mandatarul este împuternicit numai să caute un apartament de vânzare
(nu și să încheie vânzarea) contractul nu este de mandat (ci de antrepriză).
Obiectul trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate: să fie determinat
și să fie licit (art. 1225 alin. 2 C. civ.).
Nu pot face obiectul (principal) al contractului de mandat faptele materiale.
Faptele materiale pot fi numai obiectul accesoriu al mandatului, în care obiectul
principal înseamnă încheierea de acte juridice.
De exemplu, expertizarea unui bun ce urmează a fi cumpărat.
De precizat că, actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi încheiate prin
mandatar. De exemplu, testamentul, căsătoria etc.
3. Forma şi întinderea mandatului
Contractul de mandat „poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură
privată, sau verbală”. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către
mandatar (art. 2013 alin. 1 C. civ.).
Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite
forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.
Mandatul poate fi și tacit.
Mandatul este tacit când rezultă din împrejurări care fac neîndoielnică voinţa părţilor
(nu trebuie confundat cu mandatul aparent). 
În raport de specificul actelor juridice ce urmează a fi încheiate, mandatul poate fi
general sau special (art. 2016 C. civ.). 

3
 Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze „numai acte de
conservare şi de administrare” (art. 2016 alin. 1 C. civ.). 
Mandatul special este acela în care mandatarul este „împuternicit expres”, pentru o
(singură) operaţie juridică. 
De exemplu, pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori
compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta
acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul
trebuie să fie împuternicit în mod expres (art. 2016 alin. 2 C. civ.). 
Mandatarul trebuie să încheie acte juridice în limitele puterii sale de reprezentare. 
În consecință, contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de
reprezentant, fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce
efecte între reprezentat şi terţ (art. 1309 alin. 1 C. civ.).
Rezultă că depășirea puterilor conferite prin mandat de către mandatar nu atrage
nulitatea actelor încheiate cu terții, ci inopozabilitatea acestora față de mandant. 
Mandantul poate ratifica contractul încheiat în numele său, cu depăşirea (sau lipsa)
puterii de reprezentare (respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă). 
Ratificarea are efect retroactiv şi se transmite moştenitorilor.
4. Durata şi dovada mandatului
Mandatul se încheie, ca orice contract, pe durata prevăzută de părţi. 
Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la
încheierea lui (art. 2015 C. civ.).
Dovada mandatului se face prin prezentarea înscrisului contractului.
Ca o excepţie, dacă mandatul este tacit, dovada se va putea face, atât între părţi, cât
şi faţă de terţi, prin orice mijloace de probă admise de lege, indiferent de valoarea actului.
În practică, dovada mandatului se prezintă sub forma unui înscris derivat din contract
care poartă numele de procură sau împuternicire (ori de mandat).
C. Efectele mandatului
Ca orice contract valabil încheiat, mandatul va produce efecte juridice, potrivit
dreptului comun. 
1. Obligaţiile mandatarului
a). Obligaţia de a îndeplini mandatul. 
Principala obligaţie a mandatarului este aceea de a îndeplini („a executa”) mandatul
(obligaţie de a face).
Mandatul trebuie îndeplinit în limitele stabilite în contract. 
Îndeplinirea mandatului este o obligaţie de mijloace (nu de rezultat), mandatul
considerându-se îndeplinit dacă mandatarul a depus toate diligenţele pentru perfectarea
actului juridic cu care a fost împuternicit (chiar dacă operaţiunea juridică nu s-a realizat).
Nerealizarea actului juridic preconizat din culpa mandatarului atrage însă
răspunderea acestuia. 
Culpa mandatarului se apreciază însă diferit, după cum mandatul este gratuit sau
oneros. 
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu
diligenţa unui bun proprietar. 

4
 În acest caz, culpa mandatarului se apreciază după tipul abstract al omului prudent şi
diligent (culpa levis in abstracto).
Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească
cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri. 
Astfel, culpa mandatarului se va aprecia în raport de situaţia concretă (fiind
atenuată).
Mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreună „nu are efect” (a se
citi, nu se încheie valabil, s.n.) dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane
(art. 2022 alin. 1 C. civ.).
b). Obligaţia de informare a mandantului. 
Potrivit art. 2019 alin. 1 C. civ., „orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre
gestiunea sa”. 
Totodată, el este obligat, la cerere, să înapoieze toate actele sau bunurile primite în
temeiul împuternicirii, pentru realizarea obligaţiilor sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi
fost datorat mandantului. 
Mandatarul mai este obligat, cu ocazia executării mandatului, să conserve bunurile
primite de la mandant sau în numele lui.
Obligaţia principală a mandatarului de a da socoteală, precum şi cea auxiliară a
restituirii bunurilor la cerere operează fără distincţie dacă mandatul este gratuit sau cu titlu
oneros.
c). Obligaţia de răspundere pentru faptele persoanei substituite în executarea
contractului. 
Ca regulă, deoarece mandatul este un contract încheiat intuitu personae, mandatarul
îndeplineşte personal obligaţiile asumate (art. 2023 alin. 1 C. civ.).
Face excepţie cazul în care mandantul l-a autorizat în mod expres pe mandatar să îşi
substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.
Potrivit art. 2023 alin. 2 C. civ., chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul
îşi poate substitui un terţ dacă:
– împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
– îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;
– se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut
împrejurările ce o justifică.
În cazurile prevăzute mai sus, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe
mandant cu privire la substituire.
2. Obligaţiile mandantului
a). Obligaţia de despăgubire a mandatarului pentru cheltuielile făcute.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare
executării mandatului.
Mandantul trebuie de asemenea să restituie mandatarului cheltuielile rezonabile
avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului (art. 2025 alin. 2 C. civ.).
Mandantul este obligat să-l despăgubească pe mandatar pentru prejudiciul suferit în
executarea mandatului, dacă prejudiciul nu provine din culpa mandatarului (art. 2026
C. civ.).
Mandantul trebuie să plătească dobânzi la sumele cheltuite de mandatar, fără
punere în întârziere (chiar din momentul avansării lor).

5
 b). Obligaţia de plată a remuneraţiei. 
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească
mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a
putut fi executat (art. 2027 C. civ.).
Culpa mandatarului îl poate scuti însă pe mandant de la plata parţială sau totală a
remuneraţiei.
Când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane (pluralitate de
mandanţi) pentru o afacere comună, fiecare dintre mandanţi răspunde solidar faţă de
mandatar de toate obligaţiile mandatului (art. 2028 C. civ.).
Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din
mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării
mandatului de la mandant ori pe seama acestuia (art. 2029 C. civ.).
D. Încetarea mandatului cu reprezentare
Ca orice alt contract civil, mandatul încetează odată cu executarea obligaţiilor
contractate ori la intervenţia altor cauze generale, precum: expirarea termenului, realizarea
condiţiei rezolutorii, pieirea bunului etc.
Pe lângă cauzele generale, mandatul poate înceta şi datorită unor cauze specifice lui;
astfel, mandatul se stinge: prin revocarea mandatarului; prin renunţarea mandatarului; prin
moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului (art. 2030 C. civ.).
a). Revocarea mandatului de către mandant. 
Deoarece mandatul este încheiat în folosul mandantului şi are la bază încrederea
acestuia faţă de mandatar, el poate revoca oricând mandatul, expres sau tacit, indiferent de
forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil
(fără motivare, revocarea putând fi şi „arbitrară”). 
Revocarea poate fi şi indirectă. 
În consecință, împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă
mandatul iniţial (art. 2031 alin. 2 C. civ.).
După revocarea mandatului, mandantul „rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă
de mandatar”. 
Astfel mandantul este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de
mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive (art. 2032 alin. 1 C. civ.).
b). Renunţarea mandatarului. 
„Mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea
sa” (art. 2034 C. civ.).
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia pentru
actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunţării.
Fiind dictată de o normă imperativă, posibilitatea mandatarului de a renunţa la
mandat nu poate fi împiedicată printr-o clauză contrară.
c). Moartea sau încetarea existenţei uneia dintre părţi. 
Deoarece mandatul este încheiat intuitu personae, de regulă, contractul încetează la
moartea uneia dintre părţi.
În caz de deces al uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au
obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte.

6
 Tot astfel, mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue
executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele
mandantului ori ale moştenitorilor săi (art. 2035 alin. 2 C. civ.).
Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a
reprezenta încetează la data la care persoana juridică îşi încetează existenţa (art. 1307
alin. 2 C. civ.).
d). Alte cauze de încetare a mandatului. 
Potrivit art. 2035 alin. 1 C. civ., mandatul se stinge şi prin incapacitatea sau
falimentul uneia dintre părţi.
Ca efect general al încetării contractului de mandat, mandatarul nu mai poate
încheia acte juridice în numele şi pe seama mandantului (cu excepţia cazului când
prerogativele sale sunt continuate pentru a nu prejudicia interesele mandantului – art. 2037
C. civ.).
Totuși, actele juridice încheiate de mandatar după moartea mandantului sunt vala-
bile, dacă mandatarul nu a cunoscut moartea mandantului, iar terţii au fost şi ei de
bună-credinţă (art. 2036 C. civ.). 
Partea a III-a. Mandatul fără reprezentare (contractul de interpunere)
Când mandatarul încheie un act juridic în nume propriu (deci fără a se prezenta ca
reprezentant al altei persoane), deşi el, în esenţă, lucrează în interesul mandantului,
mandatul este fără reprezentare.
Mandatul fără reprezentare este contractul în care mandatarul încheie acte juridice
în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi
obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat
(art. 2039 alin. 1 C. civ.).
În cazul de mai sus, deşi îi lipseşte reprezentarea, contractul încheiat este totuşi de
mandat, întrucât reprezentarea este numai de natura, nu şi de esenţa mandatului.
De regulă, în practică se apelează la mandatul fără reprezentare atunci când o
persoană doreşte încheierea unui act juridic fără a fi cunoscută de terţi.
Contractul civil de mandat fără reprezentare este cunoscut şi sub denumirea de
contract de interpunere.
Contractul de interpunere este un mandat simulat prin interpunere de persoane.
Ca regulă, convenţia de interpunere „nu are nimic ilicit”, deci este valabilă. 
Numai dacă a fost încheiată pentru eludarea sau încălcarea legii, atât contractul de
mandat, cât şi actul încheiat în baza sa vor fi nule. 
Părţile contractului de interpunere poartă denumirea de cocontractant (terţul
contractant) şi mandatar ocult.
Simulaţia presupune două acte juridice:
– actul public între mandatarul ocult şi terţul cocontractant;
– convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult (actul secret).
Contractul de interpunere „consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare
realităţii” (s.n.), deci este un act simulat şi, în consecinţă, supus regimului juridic prevăzut de
art. 1289 şi urm. C. civ.
Partea a IV-a. Varietăți ale contractului de mandat
Potrivit Codului civil, sunt varietăți ale mandatului contractul de comision, contractul

7
de consignație și contractul de expediție (art. 2043-2071 C. civ.). 
Le prezentăm succint.
1. Contractul de comision
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea
de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care
acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numite comision (art. 2043
C. civ.).
Utilitatea contractului de comision constă în mijlocirea şi facilitarea anumitor afaceri
comerciale.
Contractul de comision se califică, astfel, prin caracterele sale juridice.
a). Comisionul este un contract cu titlu oneros, întrucât, prin încheierea lui, ambele
părţi contractante urmăresc realizarea unui interes patrimonial, respectiv primirea unui
echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă.
b). Comisionul este un contract sinalagmatic, deoarece dă naştere la drepturi şi
obligaţii atât în sarcina comitentului, cât şi a comisionarului. Astfel, obligaţiile părţilor sunt
reciproce şi interdependente, fiecare parte fiind, în acelaşi timp, atât creditor, cât şi debitor
faţă de cealaltă parte.
c). Comisionul este un contract consensual, deoarece se încheie valabil prin „simplul
acord de voinţe” al părţilor.
Ad probationem, pentru dovedirea existenţei raporturilor contractuale şi a puterilor
încredinţate comisionarului, contractul trebuie încheiat „în formă scrisă, autentică sau sub
semnătură privată” (art. 2044 alin. 1 C. civ.).
d). Comisionul este un contract încheiat intuitu personae, deoarece are ca temei
încrederea pe care comitentul o are în comisionar.
Contractul de comision are ca obiect „achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori
prestarea de servicii” (art. 2043 C. civ.).
De remarcat că obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de a încheia
acte juridice comerciale. 
Această obligaţie este o obligaţie de a face, iar nu o obligaţie de a da. Astfel,
comisionarul este (şi el) un prestator de servicii.
Prin încheierea contractului de comision se nasc două raporturi juridice distincte:
între comitent şi comisionar, pe de o parte, şi între comisionar şi terţi, pe de altă parte
(art. 2045 C. civ.).
Contractul de comision se stinge (încetează), ca şi mandatul, pe lângă cauzele
generale de încetare a contractului, prin: revocarea de către comitent; renunţarea comisio-
narului; moartea, incapacitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului (art. 2030
alin. 1 C. civ.).
2. Contractul de consignaţie
Contractul de consignaţie este actul juridic de formaţie bilaterală, prin care o parte,
numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită consignatar, anumite bunuri
mobile pentru a fi vândute, în nume propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit
anticipat, cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul obţinut sau de a-i
restitui bunul nevândut.

8
 Potrivit Codului civil, contractul de consignaţie este o varietate a contractului de
comision (art. 2054 alin. 1 C. civ.).
Contractul de consignaţie are o largă aplicare, mai ales în activitatea comercială
internă şi internaţională, contribuind la desfacerea mărfurilor.
Obiectul material al contractului îl formează mărfurile încredinţate pentru a fi
vândute de către consignatar.
Contractul de consignaţie se particularizează prin caracterele sale juridice:
– este un contract consensual, întrucât se naşte prin simplul acord de voinţe al
părţilor contractante;
– este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece dă naştere la drepturi şi obligaţii
reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi contractante, consignant şi
consignatar;
– este un contract cu titlu oneros, prezumat astfel expres prin lege, fiecare dintre
părţi urmărind realizarea unui folos material, respectiv consignantul să-i fie vândute
bunurile, iar consignatarul să primească remuneraţia stabilită;
– este un contract netranslativ de proprietate, astfel încât consignantul rămâne
proprietarul bunurilor date în consignaţie;
– este un contract încheiat intuitu personae, deoarece are la bază încrederea dintre
cele două părţi contractuale (caracteristică derivată din contractul de mandat).
Ad probationem, contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă (art. 2055
C. civ.).
Contractul de consignaţie încetează, pe lângă cauzele de drept comun, prin
revocarea sa de către consignant, renunţarea consignatarului, din cauzele indicate în
contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului ori a
consignatarului (art. 2063 C. civ.).
3. Contractul de expediţie
În contractul de expediţie, o parte, expeditorul, se obligă să încheie, „în nume propriu
şi în contul” celeilalte părţi, comitentul, un contract de transport şi să îndeplinească
operaţiunile accesorii, contra unei remuneraţii numite comision (art. 2064 C. civ.).
În general, contractul de expediţie facilitează circulaţia mărfurilor între producător şi
consumator şi intermediază legătura dintre client şi cărăuş pentru a asigura „haina juridică”
necesară operaţiunilor conexe transportului de mărfuri.
Contractul de expediţie este o varietate a contractului de comision prin care
expeditorul se obligă să încheie un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile
accesorii.
Contractul de expediţie se particularizează (în raport cu alte contracte) prin
caracterele sale juridice:
– este un contract bilateral (sinalagmatic), deoarece dă naştere la drepturi şi obligaţii
interdependente, în sarcina ambelor părţi contractante;
– este un contract intuitu personae, deoarece are la bază încrederea pe care
comitentul o are în expeditor;
– este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor sunt
cunoscute de la încheierea contractului (şi nu depind de hazard);
– este un contract consensual, deoarece se încheie valabil prin simplul acord de
voinţe al expeditorului şi comitentului. 

9
 Ad probationem, este necesară întocmirea unui înscris.
Datorită caracterului său sinalagmatic, contractul de expediţie este creator de
obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina expeditorului şi a comitentului.
a). Principala obligaţie a expeditorului este de a încheia contractul de transport al
mărfurilor (aparţinând comitentului) cu un transportator.
De precizat că expeditorul este numai intermediarul (organizatorul) transportului şi,
deci, în principiu, el nu efectuează el însuşi transportul mărfii. 
Ca excepţie, atunci când expeditorul „ia asupra sa obligaţia executării transportului,
cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile
transportatorului” (art. 2070 C. civ.). 
În acest caz, obligaţia expeditorului este una de rezultat, şi anume de a preda
mărfurile destinatarului (asemănătoare celei a cărăuşului).
b). Principala obligaţie a comitentului este plata remuneraţiei cuvenite expeditorului
ca preţ al serviciilor prestate de acesta, numită comision.
Potrivit art. 2069 alin. 1 C. civ., expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în
contract sau, în lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă acestea
nu există, de către instanţă în funcţie de dificultatea operaţiunii şi de diligenţele
expeditorului.
Pentru îndeplinirea împuternicirii sale, comitentul are şi obligaţia de a pune la
dispoziţia expeditorului mărfurile care urmează să fie transportate la destinaţia stabilită. 
Sub aspect procesual, dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se
prescrie în termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie sau din
ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor (art. 2071 C. civ.).

Propuneri pentru teme de referat:

1. Mandatul cu reprezentare
2. Mandatul fără reprezentare (contractual de interpunere)
3. Varietăți ale contractului de mandat

OBS.

Referatele pot aborda și alte probleme contractuale, cu condiția

circumscrierii lor în tematica aprobată conform programei analitice.

10