Curs 5 – drept comercial II1

Reprezentarea comerciala

Reprezentarea in general inseamna incheierea unui act juridic sau desfasurarea unei
operatiuni de catre o persoana pentru beneficiul altei persoane care nu interactioneaza, cu
tertul la incheierea actului/ derularea operatiunii, dar juridic beneficiarul reprezentarii va
dobandi toate drepturile si obligatiile aferente acestu(e)ia. Prin reprezentare tertul nu trateaza
direct cu cel reprezentat, ci prin intermediul altei persoane (reprezentantul). Nu trebuie insa
inteles ca este obligatoriu ca reprezentantul si tertul sa se afle fata in fata, fizic, pentru a exista
reprezentare, ei pot trata si de la distanta.

Reprezentarea in materie civila inseamna incheierea unui act juridic de catre o

persoana (reprezentat), care nu este prezenta in mod direct la locul si data incheierii actului,
prin intermediul unei alte persoane prezente direct la incheierea actului (reprezentant).
Nu este neaparat necesar ca reprezentantul sa fie specializat in afacerea persoanei
(reprezentatului) pe care o reprezinta. In comercial, in foarte multe situatii reprezentantul este
o persoana cu cunostinte generale de afaceri, dar nu cunoaste in amanunt domeniul in care
activeaza reprezentatul. Este insa util si tendinta este ca reprezentantii sa se specialieze in
domeniile unde exercita acte de intermediere. Cu alte cuvinte, reprezentantul stie foarte bine o
anumita industrie, chiar daca legea nu impune asemenea conditi. Legea cere doar ca atat
reprezentantul, cat si reprezentatul sa aiba capacitatea juridica necesara pentru incheierea
contractului cu tertul, ceea ce face ca reprezentarea sa se exercite de catre persoane care au
capacitatea deplina de exercitiu.
Reprezentarea civila este o fictiune juridica deoarece ea presupune ca reprezentantul
actioneaza ca o prelungire a vointei si mecanismului decizional al reprezentatului, fara a avea
propria individualitate in procesul negocierii si incheierii actului juridic. In realitate,
reprezentantul este un subiect de drept care are propria vointa, ratiune, propriile interese, insa
dpdv juridic atat timp cat urmeaza si transpune in practica instructiunile reprezentantului,
legea prezuma ca orice efecte ale negocierii si incheierii contractului se reflecta (direct) in
patrimoniul reprezentatului, fara ca reprezentantul sa isi asume vreo obligatie sau sa sufere
vreun risc legat de executarea contractului pe care l-a incheiat in beneficiul reprezentantului.
Reprezentarea civila este un mecanism de incheiere a contractului, civil sau comercial.
Si ea este o forma de intermediere in relatiile umane, dar nu trebuie confundata cu
intermediara comerciala, ca element definitoriu al dreptului comercial. Ultima presupune un
complex de acte juridice si operatiuni materiale care asigura transferul marfurilor si serviciilor
(in aceeasi forma sau incorporate in alte marfuri si servicii) de la un profesionist comerciant la
altul, pana cand ajung la consumator. Reprezentarea civila este doar o parte a intermedierii
comerciale.
Reprezentarea poate fi legala (exercitiul actului de reprezentare este impus de lege; de
ex., reprezentarea unei persoane juridice de drept privat catre organul de conducere sau a unei
societati comerciale de catre administrator), judecatoreasca (temeiul ei se naste in baza unei
hotarari judecatoresti) sau conventionala. De ultima forma ne ocupam la acest curs.

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
 Reprezentarea conventionala in dreptul comercial

Drept comun aplicabil tuturor formelor de reprezentare il constituie dispozitiile privind

reprezentarea din art. 1295-1314 C. civ, sectiune plasata in partea generala a obligatiilor
contractuale (Cartea a V-a, Titlul II, Cap. I).
Formele contractuale pe care le imbraca reprezentarea conventionala sunt reglementate
in titlul privind contractele speciale din C.civ. (Cartea a V-a, Titlul IX, Cap. IX-XI). In cadrul
contractelor speciale privind reprezentarea, contractul de mandat cu reprezentare constituie
dreptul comun fata de toate formele contractuale de reprezentare, inclusiv pentru contractul de
mandat fara reprezentare (art. 2039 (2) C.civ.). La randul sau, contractul de mandat fara
reprezentare constituie dreptul comun pentru cateva contracte speciale: comisionul,
consignatia, agentia (art. 2095 (1), mai putin in cazul in care agentul il reprezinta pe comitent
la incheierea contractului, cand dreptul comun il reprezinta mandatul cu reprezentare – art.
2095 (2) ).
Contractul de expeditie, care tine de legislatia transporturilor, este o forma particulara
de consignatie, dar pe care nu o studiem la acest curs.
In fine, contractul de intermediere este o forma de reprezentare incompleta in sensul ca
intermediarul, ca regula, doar pune in legatura pe reprezentat cu tertul, insa nu reprezinta pe
primul la incheierea contractului. De aceea, dreptul comun pentru acest contract este dat de
sectiunea din C.civ. privind reprezentarea (art.1295-1314), mai putin in cazul in care
intermediarul a fost imputernicit de reprezentat si tert sa incheie si contractul, caz in care se
aplica in completare normele de la mandatul cu reprezentare.
Toate formele de reprezentare conventionala sunt intalnite in materie comerciala.
Comisionul, consignatia, agentia si intermedierea se intalnesc cu precadere in materie
comerciala.

Reprezentarea conventionala: conditii generale

Reprezentantul este un alter ego al reprezentatului, ultimul nefiind de fata, fizic,

neparticipand direct la incheierea contractului cu tertul.
Reprezentarea conventionala presupune ca punct de plecare existenta unui contract
intre reprezentant si reprezentat. Cauza acestui contract este incheierea ulterioara a unui sau
mai multor acte juridice de catre reprezentant cu un tert/ terti in contul si/sau in numele
reprezentatului, astfel incat, de principiu, actul juridic astfel încheiat va produce efecte
juridice direct in patrimoniul reprezentatului, fara ca acestea sa treaca nici un moment prin
patrimoniul reprezentantului. Avand in vedere aceasta caracterizare generala, este logic ca
atat timp cat reprezentantul urmeaza instructiunile reprezentatului, cu alte cuvinte ii transpune
in practica vointa in legatura cu incheierea acelui act juridic, toate efectele juridice ale actului
incheiat se produc intre reprezentat si tert.
In majoritatea cazurilor, pentru tert nu este o problema sa inteleaga acest efect al
reprezentarii: desi a negociat si a semnat contractul cu reprezentantul, stie ca beneficiarul
contractului si contrapartea sa juridica este reprezentatul. Acestei relatii ii corespunde
mandatul cu reprezentare.
Derogarea de la mandatul cu reprezentare are loc in cadrul contractelor de tip
„mandat fara reprezentare” (comision, consignatie): relatia juridica se naste initial

2
direct intre tert si reprezentant, doar ulterior ea este „transferata” de la reprezentant la
reprezentat.
Ce se intampla in situatia in care dintr-un motiv oarecare reprezentantul nu isi
dezvaluie calitatea de reprezentant? Art. 1297 (1) ofera solutia: contractul incheiat de
reprezentant cu tertul in limitele puterilor conferite, atunci cand tertul nu cunostea si nu
trebuia sa cunoasca existenta reprezentarii (adica, faptul ca reprezentantul actiona pentru
altcineva), naste efecte juridice doar intre reprezentant si tert, mai putin in cazul in care legea
prevede altfel. O aplicatie particulara a acestei solutii este contractul de comision, cand tertul
nu stie ca in spatele comisionarului este altcineva (comitentul-reprezentat), iar efectele
juridice se produc initial in patrimoniul comisionarului-reprezentant.
Conform art. 1297 (1), reprezentatul nu mai beneficiaza de acel contract, desi
ratiunea pentru care l-a angajat pe reprezentant a fost tocmai de a incheia si beneficia
de contractul respectiv. Aparent el este penalizat. Din motive care la prima vedere nu ii
sunt imputabile, nu va beneficia de acel contract, pentru ca reprezentantul a tinut secreta
fata de tert calitatea sa de reprezentant. Are o vina reprezentatul pentru comportamentul
reprezentatului, pentru a primi aceasta sanctiune? Da, pt. ca exista totusi culpa reprezentatului
in alegerea reprezentantului, trebuia sa aleaga o persoana potrivita si sa exercite controlul
asupra acesteia astfel incat sa nu se ajunga la situatia respectiva. In plus, in acest caz
legiuitorul da prioritate bunei-credinte a tertului, care s-a bazat pe realitatea (falsa) infatisata
lui de reprezentant.
Derogand de la 1297 (1), alin. (2) prevede ca atunci cand reprezentantul contracteaza
in interesul unei intreprinderi, in limitele puterilor pe care i le-a dat titularul intreprinderii
(antreprenorul, care este si persoana reprezentata), dar pretinzand ca el este titularul
intreprinderii, tertul este protejat daca, ulterior incheierii contractului, descopera inselaciunea
(faptul ca adevaratul titular al intreprinderii e antreprenorul-reprezentat). In acest caz, legea
prevede ca tertul va avea 2 debitori: reprezentantul (care este obligat fata de el in baza art.
1297 alin.(1) ) si antreprenorul. In aceasta situatie, reprezentatul este sanctionat mai drastic
pentru ca si standardul de alegere si supraveghere a reprezentantului este cel mai inalt, el fiind
antreprenor si nu un subiect obisnuit de drept civil.
Dupa cum se observa, ambele alineate ale art. 1297 includ printre conditiile de
aplicare faptul ca reprezentantul care a ascuns ca actioneaza pentru reprezentat, a actionat
totusi in limitele puterilor conferite de reprezentat. Per a contrario, daca a depasit aceste
puteri si in acelasi timp a ascuns ca actioneaza pentru reprezentat, solutia nu mai este
data de art. 1297, ci de art. 1309-1310 C.civ.
Reprezentantul care ascunde ca lucreaza pentru reprezentat isi incalca obligatiile fata
de cel din urma, prin urmare va raspunde civil fata de el.
Pentru a putea incheia valabil actele juridice cu tertii, pe baza reprezentarii, art 1298
cere ca ambele parti ale reprezentarii sa aiba capacitatea juridica necesara pentru incheierea
actului juridic respectiv (capacitate de exercitiu deplina, ca regula). Acest lucru e important
pentru ca, inclusiv in cazul unui reprezentat care nu avea capacitatea necesara pentru a incheia
acel act juridic (minor), de exemplu de a instraina un imobil, lipsa capacitatii depline este un
motiv de anulare a actului daca ar fi fost incheiat direct de reprezentat cu tertul; pentru
identitate de ratiune trebuie sa fie un motiv de anulare daca il incheie printr-un reprezentant
(indiferent daca acesta din urma avea capacitatea necesara pentru a incheia acel act juridic).

Viciile de consimtamant pot afecta:

-contractul de reprezentare
3
 -contractul incheiat cu tertul.
Daca contractul de reprezentare este anulabil, in mod normal ar trebui sa fie anulabil si
contractul incheiat cu tertul. Acest lucru ar putea sa afecteze un tert de buna-credinta, mai ales
daca este o cauza de nulitate care a fost ascunsa fata de acesta. Aceasta situatie este rezolvata
de art. 1309, despre care discut mai jos.
O ipoteza diferita este aceea cand contractul de reprezentare este valabil, insa vicierea
consimtamantului se produce in legatura cu vointa reprezentantului. Prima teza a art. 1299
ofera solutia de principiu: daca consimtamantul reprezentantului este viciat, automat este
prezumat viciat si consimtamantul reprezentatului iar contractul incheiat cu tertul este anulabil
(pentru ca este ca si cum consimtamantul reprezentatului ar fi fost viciat in mod direct). Art.
1299 a doua teza are in vedere o situatie particulara: daca viciile de consimtamant sunt in
legatura cu elementele stabilite de reprezentat si vointa reprezentatului a fost viciata, cu alte
cuvinte daca vicierea a pornit din actiunea reprezentantului sau tertului, contractul cu
tertul este anulabil. Ceea ce inseamna ca, in ipoteza stabilirii elementelor de catre
reprezentat, in legatura cu care se produce vicierea, daca viciul de consimtamant provine de
la reprezentat, el l-a generat iar reprezentantul este de buna-credinta, contractul
incheiat cu tertul este valabil (ceea ce este normal, fiind protejata buna-credinta a tertului).
Problema bunei-credinte in aceasta materie are si o reglementare speciala in art. 1300
C.Civ. Acesta prevede ca buna sau reaua-credinta in legatura cu contractul incheiat cu
tertul se apreciaza in persoana reprezentantului (mai putin in cazul aratat mai sus, in care
buna sau reaua credinta se raporteaza la anumite elemente stabilite de catre reprezentat, fara
concursul reprezentantului, cand buna/reaua credinta se apreciaza prin raportare la
reprezentat). Ratiunea acestei solutii: tertul se uita in primul rand la reprezentant cand incheie
contractul, cu el trateaza in mod nemijlocit. Solutia din alin.(1) nu este absoluta, are o limitare
prin alin. (2) care spune ca niciodata reprezentatul de rea-credinta nu va putea invoca
buna-credinta a reprezentantului a.i. sa dobandeasca valabil un drept, ascunzandu-se in
spatele bunei-credinte reprezentantului; pt.ca in ultima instanta reprezentatul este contrapartea
tertului si ar fi o incalcare a principiului fundamental al bunei-credinte validarea efectelor
juridice produse de reaua-credinta a tituluarului de ultima instanta al contractului (adica,
reprezentatul).

In practica, reprezentarea presupune incheierea a doua documente intre reprezentant si

reprezentat: contractul de reprezentare (act bilateral) si un act unilateral, pentru ca emana
numai de la reprezentat, anume procura sau imputernicirea. Acest act ii este remis
reprezentantului de catre reprezentat si in el sunt mentionate puterile reprezentantului pentru
incheierea unor acte juridice, in conformitate cu ce prevede contractul de reprezentare. La
randul sau, reprezentantul prezinta procura tertului, daca i se cere/ considera necesar. Procura
isi are temeiul in contractul de reprezentare. Ceea ce este important este ca aceasta
imputernicire sa imbrace forma actului pentru incheierea caruia este data (de ex.,
forma autentica daca se incheie cu tertul un contract pt care legea cere forma autentica
ad solemnitatem). Existenta imputernicirii in acea forma este o conditie de validitate a
contractului incheiat cu tertul. Lipsa formei procurii duce la nulitatea absoluta a acelui
contract. Pentru identitate de ratiune, si contractul de reprezentare trebuie incheiat in aceeasi
forma. Procura este importanta mai ales pentru cazul in care mandatul cu reprezentare este
verbal (vz. art.2013 (1) C.civ.)

4
 Raporturile juridice dintre cele doua parti ale contractului de
reprezentare: reprezentantul si reprezentatul
Drepturile si obligatiile reciproce sunt stabilite, de regula, prin contractul de
reprezentare. Legiuitorul nu intervine prea mult in determinarea continutului acestui contract.
El impune anumite restrictii, de regula reprezentantului.
O cerinta legala importanta este ca atunci cand actioneaza pentru reprezentat,
reprezentantul trebuie sa evite cu orice pret conflictul de interese (adica, sa actioneze cu
precadere in interesul reprezentatului). Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere buna sau
reaua-credinta a tertului atunci cand trateaza cu reprezentantul, protejand buna-credinta a
tertului. Art. 1303 prevede o solutie de mijloc: in asemenea caz, in contractul cu tertul,
incheiat cu reprezentantul care s-a aflat in conflict de interese cu reprezentatul, contractul
incheiat este anulabil doar la cererea reprezentatului si numai in situația in care conflictul era
sau putea fi cunoscut de catre tert la data incheierii contractului.
O situatie particulara in care conflictul de interese poate sa apara si care are o
rezolvare diferita fata de ce prevede art. 1303, este in cazul in care reprezentantul este un
profesionist si acesta doreste sa incheie un contract cu sine insusi sau face o dubla
reprezentare, reprezinta interesele a doi reprezentati care doresc sa incheie acelasi contract,
avand interese contrare (de ex., unul cumpara si altul vinde). Ambele situatii pornesc de la
premisa unui conflict de interese, anume exista riscul ca reprezentantul sa fie influentat in
mod prioritar de dorinta indeplinirii propriului interes (actul cu sine insusi), respectiv al unui
tert in exercitarea reprezentarii (dubla reprezentare).
Contractul cu sine insusi: reprezentantul este insusi tertul, el nu negociaza cu un tert ci
cu „sine insusi”. Cat de mult s-ar lupta reprezentantul in acest caz pentru a obtine cele mai
bune conditii pentru reprezentat, pentru a transpune in practica vointa reprezentatului in cele
mai bune conditii?
Situatia dublei reprezentari este aceea in care reprezentantul are 2 imputerniciri,
reprezentand in acelasi timp doi reprezentati care vor sa incheie acelasi contract intre ei. De
ex., pentru un reprezentat el trebuie sa incheie un contract de vanzare, iar pentru celalalt unul
de cumparare privind acelasi bun. Astfel, are in minte in acelasi timp 2 interese contrare: ale
vanzatorului si ale cumparatorului.
Solutia legala este aceeasi in ambele situatii: se poate anula contractul, numai la
cererea reprezentatului, mai putin in cazurile in care fie reprezentantul a primit permisiunea
de la reprezentat de a incheia contractul cu sine / de a face dubla reprezentare sau in cazul in
care in contractul de reprezentare au fost prevazute (si implementate de reprezentant) toate
elementele care inlaturau, din perspectiva reprezentatului, riscurile asociate unui asemenea
conflict.

Lipsa sau depasirea puterilor de reprezentare

Ce se intampla in cazul in care, chiar si in ciuda tuturor masurilor de precautie luate de
reprezentat, reprezentantul actioneaza prin depasirea puterilor de reprezentare sau incheie
contractul cu tertul fara a avea nicio putere in acest sens? Legiutorul a stabilit in ambele
situatii ca acel contract incheiat nu va produce efecte intre tert si reprezentat (art. 1309 (1)
C.civ.). Art 1309 (2): in situatia in care reprezentatul, prin comportamentul sau, l-a determinat
pe tert sa creada ca reprezentantul are puterea de a-l reprezenta (desi in realitate nu i-a acordat
reprezentantului o asemenea putere) si ca actioneaza in limitele puterilor onferite, atunci

5
reprezentatul va fi tinut de contractul astfel incheiat. Reprezentatul nu va putea invoca alin
(1). Alin.(2) sanctioneaza astfel neglijenta sau reaua vointa a reprezentatului.
Art. 1310 prevede raspunderea civila a reprezentantului fata de tert in cazul in care
primul a incalcat art. 1309 (1) (reprezentantul a actionat prin depasirea puterii sau in lipsa ei):
va raspunde pentru prejudiciile cauzate tertului care cu buna-credinta s-a increzut in calitatea
sa de reprezentant (desigur, daca tertul nu stia si nu putea sti ca reprezentantul actioneaza de
fapt pentru reprezentant, este greu de conceput in ce masura a suferit un prejudiciu). Astfel,
desi tertul nu este parte in contractul de reprezentare, reprezentantul raspunde fata de el ope
legis (este o raspundere delictuala).
Legea nu are dispozitii speciale privind raspunderea reprezentantului fata de
reprezentat pentru incalcarea contractului, astfel incat primul va raspunde fata de reprezentat
potrivit regulilor de drept comum de la raspunderea contractuala.
Raspunderea reprezentantului este inlaturata in cazul in care reprezentatul ratifica
actele incheiate de reprezentant fara/ cu depasirea imputernicirii (art. 1311 C.civ.). In acest
caz, ratificarea actioneaza retroactiv. Aceasta solutie poate fi aplicata si pentru situatia in care
reprezentarea a incetat ca efect al reorganizarii corporatiste ( a se vedea discutia de mai jos)
iar reprezentantul continua sa incheie acte juridice pentru reprezentatul care intre timp si-a
incetat existenta.

Incetarea reprezentarii
Avand in vedere particularitatile reprezentarii, avem o situatie derogatorie de la regula
incetarii contractului numai prin acordul partilor. Legea (art. 1305 C.civ.) consacra dreptul
de incetarea unilaterala pentru ambele parti, indiferent de durata contractului de
reprezentare. In cazul in care denuntarea este la initiativa reprezentantului, ea se numeste
renuntare la imputernicire. Daca denuntarea este la initiativa reprezentatului, se numeste
revocare. Efectele sunt insa aceleasi. In principal, reprezentantul nu mai poate sa incheie
contracte pentru reprezentat.
Tertul stie ca exista o imputernicire. Trebuie sa i se aduca la cunostinta incetarea/
modificarea imputernicirii. Legea nu spune prin ce modalitate se realizeaza aceasta
comunicare. Art 1306 prevede doar ca trebuie sa se realizeze prin mijloace
corespunzatoare (inclusiv cele care rezulta din practica partilor). In caz contrar, incetarea
reprezentarii nu produce efecte fata de terti (ceea ce este normal, tertul nefiind parte la
contractul de reprezentare).
Pe langa aceste cauze de incetare care tin de vointa partilor mai pot exista si alte cauze
care duc la incetarea reprezentarii (art. 1307):
- decesul sau interventia unei cauze de incapacitate pentru una dintre partile
contractului de reprezentare (acesta fiind un contract intuitu personae), desigur cand acea
parte este persoana fizica, mai putin in cazul in care contractul prevede altfel,
- incetarea existentei uneia dintre parti persoane juridice, prin reorganizare sau
faliment, la data incetarii existentei persoanei juridice (este o incetare ope legis). Legea (art.
1307 alin. (2) C.civ.) a rezolvat o problema din vechiul cod comercial, care vorbea de incetare
numai in caz de faliment, neacoperind situatiile de reorganizare corporatista. Conform alin.
(4), tertii de buna credinta care nu stiu si nu puteau sti de aceasta cauza de incetare vor trebui
protejati (respectiv, contractul incheiat de ei cu persoana juridica care a incetat ramane
valabil) – o vad ca o solutie derogatorie de la opozabilitatea evenimentului inscris intr-un
registru public. In practica, protectia tertilor de buna-credinta poate fi insa iluzorie, pentru ca
desi contractul incheiat in baza imputernicirii incetate ar trebui sa fie valabil, el cu greu va
6
putea fi pus in executare contra persoanei juridice care a preluat patrimoniul reprezentatului
care a fost dizolvat.
Daca inceteaza puterile de reprezentare, reprezentantul este obligat sa restituie
imputernicirea reprezentatului, pentru a evita situatiile in care ar abuza de aceasta, incheind in
continuare acte juridice pe seama reprezentatului.

Contractul de mandat - generalitati

Avem doua forme de mandat: cu reprezentare si fara reprezentare (o forma

derogatorie de la prima). Regula: mandatul cu reprezentare.
Definitie (art. 2009): mandatul este contractul prin care o persoana, mandatarul, se
obliga sa incheie acte juridice pe seama si in numele (de aceea se numeste „cu reprezentare”)
altei persoane, numite mandant. Este un contract intuitu personae, sinalgmatic, comutativ.
In vechiul Cod comercial se prevedea ca mandatarul comerciant putea sa faca si
operatiuni materiale necesare pentru aducerea la indeplinire a mandatului. In actualul C.civ.
nu mai exista o asemenea prevedere. In schimb, art 2016 alin (3) prevede ca mandatul se
intinde si asupra tuturor actelor necesare executarii, chiar daca nu sunt precizate in mod
expres. Legiuitorul vorbeste de acte, nu de termenul mai generic operatiuni. In opinia
mea in categoria de acte intra si simplele operatiuni materiale.
Tipuri de mandat:
a) -mandat cu titlu oneros
-mandat cu titlu gratuit.
Mandatul dintre doua persoane fizice se prezuma a fi cu titlu gratuit, in timp de
mandatul dat pentru incheierea de acte in exercitarea unei activitati profesionale (chiar si
atunci cand ambele parti sunt persoane fizice) se prezuma a fi cu titlu oneros (adica, se
prezuma ca mandatarul este remunerat). Nu exista o problema de aplicare a prezumtiei de
caracter oneros daca mandantul este un profesionist. Daca doar mandatarul este profesionist?
Evident, el urmareste un profit din exercitarea mandatului insa nu inseamna ca automat si
mandantul urmareste sa incheie acte cu titlu profesional (prin intermediul mandatarului), prin
urmare prezumtia legala de caracter oneros nu ar trebuie sa se aplice in aceasta situatie.
Totusi, ar fi contra naturii insasi a profesionistului mandatar sa nu urmareasca obtinerea unui
castig, prin urmare si in acest caz avem o prezumtie (simpla, nu legala ca in cazul
mandantului profesionist) de caracter oneros al mandatului.
Daca este mandat cu titlu oneros si nu se stabileste pretul in cadrul lui, poti apela, in
aceasta ordine, la lege, uzante si in cele din urma pretul datorat mandatarului se va stabili
conform valorii serviciilor prestate (art. 2010 alin. (2), aplicare particulara a art.1233 C.civ.) .

b) Mandatul general si cel special

Mandatul general este cel dat pentru un numar nedeterminat de acte. Mandatul special
este cel care poate fi clar circumstantiat la un anumit act sau grup de acte. Si mandatul general
poate avea anumite limitari, dar nu in sensul ca se opreste la un anumit act sau grup de acte.
Daca e mandat general, mandatarul este limitat prin lege la incheierea de acte de conservare si

7
administrare pentru mandant. Nu inseamna ca nu poate efectua si acte de dispozitie, dar
trebuie sa aiba o imputernicire expresa sau actul de dispozitie individual sa fie considerat o
forma de administrare/ conservare.

Nici Codul vechi, nici cel actual nu prevedeau criterii cu privire la intinderea
puterilor de reprezentare. Cert este ca cele doua forme de mandat (cu reprezentare si
fara) pot fiecare sa fie mandat general sau special. Ne intereseaza distinctia pentru ca in
functie de ea intelegem limitele imputernicirii si raspunderea mandatarului.

Mandatul cu reprezentare

Legiuitorul a adus o noutate. Vechiul Cod civ nu permitea mandatul verbal.

Acum forma mandatului poate fi scrisa sau verbala. Existenta si intinderea mandatului
pot fi dovedite si prin simpla executare de catre mandatar.
Art. 2014 C.civ. reglementeaza acceptarea tacita a contractului de mandat de catre
mandatar. Legea face implicit distinctie dupa cum mandatarul este profesionist sau nu. Daca
este profesionist, se poate invoca acceptarea tacita, in cazul in care actul respectiv intra in
sfera actelor incheiate de mandatar in mod obisnuit.

Legiuitorul stabileste durata contractului de mandat la 3 ani, daca partile nu au

prevazut altfel. Dupa ce expira aceasta perioada, inceteaza ope legis. (art. 2015 C.civ.).

Obligatiile mandatarului
Art 2017 C.civ. prevede ca limitele puterii mandatarului sunt cele din imputernicire.
De la regula ca mandatarul este obligat sa actioneze numai in limitele imputernicirii
(indiferent ca e mandat general sau special), legea prevede o exceptie in art. 2017 alin (2).
Cand ii permite legea sa depaseasca atributiile din imputernicire? In cazuri exceptionale,
daca sunt indeplinite doua conditii cumulative: daca se afla in imposibilitatea de a-l contacta
pe mandant si daca se poate prezuma (data incheierii actului) ca daca mandantul ar fi cunoscut
situatia, ar fi permis abaterea de la instructiunile sale (cu alte cuvinte, actiunea mandatarului
este in interesul sau). In acest caz, dupa ce au incetat cauzele de impiedicare, mandatarul
trebuie sa il informeze pe mandant. In acelasi spirit, art 2024 alin (2) permite mandatarului, in
caz de urgenta, sa vanda bunurile pe care le-a primit de la tert pentru mandant, insa cu
diligenta unui bun proprietar si cu obligatia de a-l instiinta ulterior, dar imediat pe mandant.
Standardele diligentei mandatarului in executarea mandatului depind dupa cum
mandatul este cu sau fara titlu gratuit. Daca e cu titlu gratuit, standardul este acela de a actiona
cu diligenta pe care o are in tratarea propriilor afaceri (standard subiectiv, redus). Daca e cu
titlu oneros, standardul este diligenta unui bun proprietar (art. 2018 alin. (1) C.civ.) (standard
obiectiv, cel mai inalt).
Obligatia de informare a mandatarului cu privire la imprejurari care pot modifica
continutul sau conduce la revocarea imputernicirii (art. 2018 alin. (2) C.civ.).
Mandatarul are si obligatia de desocotire (art. 2019 C.civ.). Trebuie sa prezinte
mandantului ce a facut in executarea mandatului si sa ii remita acestuia ce a primit, chiar daca
ceea ce a primit nu era datorat mandantului. Legea nu spune cand trebuie sa dea socoteala, dar
in mod cert cel mai tarziu la incheierea contractului ce mandat. Daca a primit bunuri in

8
executarea mandatului, pana cand ele sunt remise tertului sau respectiv mandantului, el are
obligatia de a le conserva. Legea nu spune dupa ce standard este apreciata acesta obligație.
Trebuie sa ne referim la standardul aplicare conform art. 2018, pentru ca este un act de
executare a mandatului.

9
 Curs 61 – drept comercial II

Mandatul cu reprezentare – Obligatiile mandatarului (continuare)

Mandatarul are obligatia sa inapoieze mandantului sumele de bani pe care le-a primit cu
orice titlu in executarea mandatului (fie de la mandant, fie de la tert), daca nu le-a intrebuintat
in interesul mandantului, chiar si pe cele care in realitate nu erau datorate mandantului de catre
tert (art. 2019). Pentru sumele de bani cu care a ramas dator (fata de mandant) va plati dobanzi
din momentul in care este pus in intarziere iar pentru cele pe care le foloseste in interes personal
(pentru care oricum este dator fata de mandant, fie sa i le restituie, fie sa le foloseasca in
interesul mandantului), din ziua intrebuintarii (art. 2020). In cazul mandatarului profesionist,
avand in vedere art. 1523 alin (2) lit. d) – debitorul profesionist care datoreaza o suma de bani
este de drept in intarziere – si care este un text derogatoriu, mandatarul profesionist nu mai
trebuie sa fie pus in intarziere pentru orice sume ar datora mandantului, inclusiv pentru dobanzi.
Are obligatia de a avea grija de bunurile primite pentru/ de la mandant ca un depozitar si ca un
bun proprietar (daca este profesionist), inclusiv poate sa le vanda in situatii de urgenta (art. 2019
si art. 2024).

Posibilitatea mandatarului de a-si indeplini mandatul impreuna cu alte persoane: cazul

in care contractul de mandat este incheiat cu mai multe persoane (pluralitate de mandatari) –
art. 2022. In primul rand, solutia depinde de ceea ce prevede contractul. Daca nu se prevede
nimic cu privire la modul de lucru al mandatarilor dar contractul stabileste ca obiectul
mandatului trebuie îndeplinit impreuna, atunci toti mandatarii trebuie sa accepte sa
indeplineasca acest obiect, altminteri mandatul nu intra in vigoare. Daca nu se prevede ca
mandatul trebuie executat impreuna, actele facute de catre un mandatar (si care a acceptat sa
lucreze in aceasta calitate) leaga in mod valabil pe mandant, chiar daca nu au participat ceilalti
mandatari la incheierea acelui act. Daca nu se prevede nimic in contract in legatura cu modul
in care se indeplineste obiectul contractului, dar se prevede ca sunt mai multi mandatari, atunci
e evident ca fiecare mandatar trebuie sa accepte contractul respectiv, dar fiecare este autonom
sa-si indeplineasca contractul independent de actiunile/inactiunile celorlalti; se judeca prestatia
fiecaruia in mod individual. Raspunderea mandatarului este individuala in acest caz: fiecare

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
raspunde pentru ceea ce a indeplinit si nu raspunde pentru culpa altui mandatar in indeplinirea
atributiilor.
Daca, insa, se stipuleaza ca actele trebuie indeplinite impreuna, fiecare mandatar trebuie
sa participe la incheierea actului respectiv. Daca ei sunt obligati sa indeplineasca obiectul
mandatului impreuna, atunci conform art. 2022 (3) ei raspund solidar fata de mandant si aceasta
solidaritate se justifica prin faptul ca au lucrat impreuna, au participat impreuna la executarea
mandatului.

O situatie diferita este aceea in care mandatarul este singur ca parte in relatia cu
mandantul, dar are nevoie pentru incheierea anumitor acte de sprijinul altei persoane. Trebuie
sa facem o distinctie pe care Codul nu o face: acte de sprjin din partea acestei terte persoane,
care vine in sprijinul mandatarului, caz in care acest lucru nu este reglementat ca atare (de ex.,
avocatul mandatar are nevoie de incheierea actului in forma notariala – deci, de notar – situatie
care nu cade sub incidenta art. 2023). Cred ca in acest caz nu se aplica regulile de la substituirea
mandatarului, care sunt de stricta interpretare, relatia mandant-mandatar si mandatar-tert care
il sprijina fiind independente juridic.
Daca mandatarul incredinteaza unei alte persoane chiar incheierea actului respectiv,
avem o veritabila substituire, o departare de la caracterul intuitu persoane al prestatiei
mandatarului. Se pune intrebarea in ce masura este raspunzatoare acea alta persoana fata de
mandant? Si in ce masura raspunde mandatarul fata de mandant pentru prestatia acelei alte
persoane? Solutia difera dupa cum mandantul a autorizat expres (cerinta legii este ca autorizarea
sa fie expresa, nu tacita) mandatarul sa fie substituit sau nu. Tacerea inseamna ca nu l-a
autorizat. Daca substituirea nu a fost autorizata, atunci mandatarul va raspunde pentru actele
persoanei ca si cum le-ar fi indeplinit el insusi. In acelasi timp, mandantul se poate indrepta
pentru prejudiciile suferite prin actele incheiate de acea persoana, direct impotriva acesteia
(exceptie de la principiul relativitatii efectelor contractului). Daca substituirea a fost autorizata
atunci mandantul are o actiune directa impotriva tertului care nu mai priveste pe mandatar, il
ocoleste pe acesta, mai putin in situatia in care mandatarul nu a dat dovada de diligenta in
alegerea acestui tert care il substituie (este o forma de raspundere pentru culpa in alegerea
persoanei). Art. 2023 (2) stabileste conditiile (cumulative) in care substituirea este permisa ope
legis chiar daca nu a fost autorizata expres de mandant, dar nici nu a fost interzisa de acesta.

Obligatiile mandantului

2
 Mandantul are obligatia de a pune la dispozitie mandatarului resursele necesare pentru
a-si indeplini cat mai bine contractul (art. 2025).
Mandantul este obligat sa despagubeasca pe mandatar (daca nu este culpa celui din
urma) pentru prejudiciile suferite de mandatar in executarea mandatului – art. 2026.
In dreptul comercial, fiind prin definitie un mandat profesional, mandatarul trebuie
remunerat si atunci mandantul are aceasta obligatie, inclusiv pentru situatia in care, fara culpa
mandatarului, mandatarul nu si-a putut indeplini obligatiile. Uneori partile prevad ca plata
integrala a serviciilor este legata de succesul incheierii actului respectiv. O asemenea prevedere
deroga de la art.2027, insa din redactarea lui rezulta ca acest text este imperativ, chiar daca
apara un interes privat, al mandatarului. Prin urmare, o asemenea prevedere este nula relativ;
este insa legala prevederea care prevede plata unei parti din comisionul mandatarului
profesionist in functie de incheierea actului juridic cu tertul. In orice situatie, mandatarul are
dreptul de a cere mandantului sa ii acopere cheltuielile rezonabile avansate pentru executarea
contractului, impreuna cu dobanzi legale penalizatoare (daca este cazul) – art. 2025 (2).
Mandatarul, avand in vedere toate aceste obligatii ale mandantului, are o protectie
speciala pe care o regasim in art. 2029, dar ea, datorita caracterului de drept comun,
trebuie avuta in vedere si pentru celelalte contracte de mandat (comision, consignație si
agentie), mai putin cand legea prevede altfel. Mandatarul are un drept de retentie legal asupra
bunurilor, inclusiv sume de bani, pe care le-a primit in executarea mandatului, drept pe care il
exercita pana la concurenta sumelor care ii sunt datorate – art 2029. Ceea ce nu spune articol
este ca acest drept nu le este opozabil tertilor si nu are rang de prioritate decat daca este
inscris in Registrul National de Publicitate Mobiliara („Arhiva”). Nu e suficient in baza
legii. Este necesara si o forma de publicitate.
In cazul in care tertul sufera un prejudiciu datorita modului defectuos in care mandatarul
si-a indeplinit mandatul, mandantul este obligat sa acopere prejudiciul in conditiile art. 1309
(2) si art. 1297 (2) C.civ. (discutate in cursul nr.5)

Incetarea mandatului – art 2031

Mandatul inceteaza pentru aceleasi cauze pentru care inceteaza reprezentarea: revocare,
renuntare, alte cauze de incetare a reprezentarii. Ce este particular este ca la revocare, daca
mandantul s-a obligat contractual sa nu revoce mandatul (mandatul irevocabil), atunci el trebuie
sa despagubeasca pe mandatar (mai putin daca revocarea este cauzata de culpa celui din urma,
de cazul fortuit sau forta majora) – art. 2032 (2) C.civ. Altfel spus, spre deosebire de alte
legislatii, legea romana permite revocarea in orice conditii (revocarea fiind la discretia

3
mandantului), insa in cazul mandatului denumit irevocabil ea poate da nastere la despagubiri.
Spre deosebire de situatia in care, in lipsa clauzei de irevocabilitate, mandantul poate revoca
mandatul fara a fi obligat la plata de despagubiri, revocarea mandatului administratorului/
directorului unei societati comerciale da dreptul la despagubiri daca nu a fost justificata de
prestatia mandatarului (indiferent de existenta unei clauze de irevocabilitate, care probabil ar fi
lovita de nulitate la orice tip de societate), Legea societatilor fiind lege speciala fata de Codul
civil. Pentru simetrie, si mandatarul trebuie sa il despagubeasca pe mandant daca renunta la
mandat, mai putin cand continuarea executarii mandatului i-ar produce prejudicii insemnate
mandatarului, imprevizibile la data incheierii mandatului (art. 2034).
Spre deosebire de normele generale de la reprezentare, Codul civil reglementeaza
efectele renuntarii/ revocarii fata de terti si fata de cealalta parte a mandatului, din perspectiva
publicitatii actului respectiv (art. 2033).

Mandatul fara reprezentare

Reglementat prin art. 2039-2042 C.civ.. Este dreptul comun pentru si completeaza
contractele speciale de mandat fara reprezentare: comisionul si consignatia. La randul sau,
mandatul fara reprezentare are ca drept comun mandatul cu reprezentare (art.2039 (2) ).
Mandatul fara reprezentare este contractul in baza caruia mandatarul isi asuma obligatia
de a incheia acte juridice in nume propriu, dar pe seama (in interesul primordial) mandantului.
Nu este necesar pentru existenta acestei forme de mandat ca tertul sa nu stie de existenta
mandantului. Ce este definitoriu pentru mandatul fara reprezentare este ca la incheierea
contractului cu tertul, obligatiile se nasc intre mandatar si tert iar mandatarul raspunde direct
fata de tert. Din aceasta perspectiva, mandatul fara reprezentare aparent deroga de la principiul
de baza al reprezentarii, si anume reprezentantul este doar o prelungire, un instrument al vointei
juridice a reprezentatului. In realitate, chiar si atunci cand contractul incheiat cu tertul se
executa pana la capat numai intre tert si mandatar, mandatarul actioneaza in interesul
mandantului, prin urmare numai in forma si nu in substanta va ocupa pozitia contractuala pentru
care a incheiat contractul (vanzator, cumparator, locator, deponent, etc.).
Chiar daca legea nu prevede aceasta, a fortiori si mandatul fara reprezentare este un
contract intuitu personae. Este sinalgmatic, comutativ. Spre deosebire de mandatul cu
reprezentare, in cazul lui legea nu reglementeaza forma verbala, prin urmare se aplica regulile

4
de drept comun: daca este incheiat intre profesionisti, existenta si continutul sau pot fi probate
cu martori contra partii profesioniste, altminteri martorii nu pot proba existenta si continutul
daca valoarea mandatului este peste 250 lei.
Art. 2040 : tertii nu au nici un raport juridic cu mandantul. Insa aceasta nu este o cerinta
absoluta, altminteri mandatul fara reprezentare nu ar mai fi o forma de reprezentare iar
mandatarul nu ar lucra in fond in interesul mandantului. Conform legii, la discretia mandantului
si la cererea lui, mandantul poate sa se substituie mandatarului in pozitia contractuala a acestuia
in contractul cu tertul (legea limiteaza substituirea la drepturile de creanta pe care mandatarul
le poate exercita contra tertului, per a contrario atributele drepturilor reale nu pot face obiectul
substituirii insa ele vor fi dobandite de mandant in baza art. 2041, cum vom vedea mai departe).
Legea nu precizeaza cum face acest lucru mandantul. Mi se pare evident ca in primul rand
comunica mandatarului dorinta de a-l substitui. La randul sau, mandatarul are obligatia de a
comunica tertului ca mandantul ii ia locul in contract, tertul neputandu-se opune deoarece
dreptul de a substitui este impus de lege in mod imperativ, fiind de esenta mandatului fara
reprezentare. Mandantul poate sa se substituie (act unilateral; nu cere acordul nimanui)
numai daca si-a indeplinit toate obligatiile pe care le avea fata de mandatar. Altfel exista
riscul sa se substituie, sa desfasoare relatia direct cu tertul si sa il dea la o parte pe mandatar,
fara a-l plati integral sau a-i plati toate cheltuielile cu executarea mandatului. Daca mandatarul
se opune, cu sau fara temei, si nu permite substituirea, nu cred ca tertul poate sa ignore acest
lucru si sa il accepte pe mandant ca parte contractuala in locul mandatarului, impotriva vointei
mandatarului (vz. si art. 2046 alin. (3) ). In acest caz, contractul continua intre tert si mandatar
dar cel din urma va raspunde pentru prejudiciile cauzate mandantului si va fi obligat sa ii remita
acestuia bunurile primite de la tert, cum vom vedea in cele ce urmeaza.
Cel mai important efect legal pe care il consacra reglementarea din C.civ. este ca
din punct de vedere patrimonial, drepturile pe care le dobandeste mandatarul in baza
contractului cu tertul trec prin patrimoniul sau, spre deosebire de mandatul cu
reprezentare unde acestea trec direct de la tert in patrimoniul mandantului. In vechiul
cod comercial intepretarea era ca si la mandatul fara reprezentare, bunurile si drepturile
asupra bunurilor treceau direct in patrimoniul mandantului, nu treceau nicio secunda
prin patrimoniul mandatarului, desi raportul juridic era si atunci intre mandatar si tert.
In noul C.civ. lucrurile sunt clare, e ca si cum ar fi contractat in interes propriu, desi legea spune
ca in realitate el contracteaza in interesul mandantului. Mandatarul raspunde in nume propriu
fata de tert pentru executarea contractului atat timp cat nu a intervenit o substituire. Exercita

5
drepturile din contract in nume propriu (pana la substituire) iar dupa executarea contractului/
substituire, va urma procesul final de desocotire intre el si mandant.
Indiferent daca a intrevenit substituirea sau nu, conform art 2041 mandatarul are
obligatia sa transfere mandantului titlul si sa ii predea orice bun dobandit de el, cu orice titlu,
pe seama mandantului (este o aplicatie particulara a art. 2019 – obligatia de a da socoteala).
Daca mandatarul se opune transferului, mandantul poate exercita actiunea in revendicare.
Actiunea pe care o poate exercita, daca bunurile nu sunt transmise de buna voie de
mandatar, este in revendicare pentru ca ele sunt in patrimoniul mandatarului. Chiar daca
aparent mandatarul este titularul dreptului real, revendicarea este justificata prin faptul ca aceste
bunuri au fost dobandite, cu titlu juridic, de mandatar (chiar daca in contul mandantului). Daca
sunt imobile solutia este si mai practica, in sensul ca ea prevede dreptul mandantului, daca i se
refuza de catre mandatar transmisiunea proprietatii, sa solicite instantei o hotarare care sa tina
loc de act de transmisiune. La baza acestei actiuni in instanta este tot o actiune in revendicare.
Desigur, nimic nu impiedica pe mandant sa exercite si in acest caz actiunea in revendicare in
forma ei din dreptul comum.
In materie imobiliara, aceste actiuni trebui corelate cu mecanismul Cartii funciare.
Mandatarul dobandeste dreptul real asupra bunului doar prin inscrierea in CF. Ca sa il transmita
mai departe catre mandant trebuie sa incheie un act autentic de transmitere, ceea ce presupune
costuri. Ai costul autentificarii cand dobandesti bunul de la tert, ai un al doilea cost de
autentificare cand proprietatea este transferata de la mandatar la mandant. Se poate insa
argumenta ca de vreme ce contractul de mandat a fost incheiat in forma autentica (obligatie in
baza art. 2013 (2) C.civ., care este drept comun si pentru mandatul fara reprezentare), temeiul
inscrierii in CF il reprezinta contractul de mandat, nemaifiind necesara incheierea unui act
special de transfer intre mandatar si mandant.
In ceea ce priveste drepturile creditorilor mandatarului asupra patrimoniului acestuia,
inclusiv daca e profesionist in stare de insolventa, conform art. 2042, ei nu au drepturi (inclusiv
de a cere executarea silita) asupra bunurile existente in patrimoniu dar dobandite de mandatar
in contul mandantului. Cu conditia insa ca la data la care creditorii cer masuri asiguratorii sau
de executare silita, mandatul fara reprezentare sa fi avut deja data certa (data certa asigura
opozabilitatea incheierii contractului de mandat fata de terti). Modalitatile prin care se
dobandeste data certa nu sunt toate publice, nu exista este un registru public pe care lumea il
poate cerceta usor. In practica, marea majoritate a acestor mecanisme nu presupun posibilitatea
facila de informare a tertilor.

6
 Contractul de comision

Aplicatiile practice ale contractului de comision sunt majoritare in materie profesionala

comerciala.
Comisionul este un mandat fara reprezentare prin care comisionarul (mandatarul)
achizitioneaza sau vinde bunuri ori presteaza servicii in nume propriu, dar pe seama
comitentului (mandantului), in schimbul unei remuneratii (comisionul), activitatea
comisionarului fiind exercitata cu titlu profesional (art. 2043 C.civ.). Prin lege, comisionarul
este un subiect calificat, fiind profesionist. Contractul de comision pastreaza toate celelalte
caractere de la mandatul fara reprezentare
Din aceasta definitie rezulta indeplinirea de comisionar a actelor de intermediere
limitat la urmatoarele categorii de contracte: vanzarea-cumpararea de bunuri (inclusiv prin
schimb) si prestarea de servicii. In Codul comercial vechi el avea un obiect ceva mai larg, pe
care legiuitorul l-a restrans in noul Cod civ. La fel, obiectul sau este limitat fata de mandatul
fara reprezentare, care poate acoperi orice act juridic care nu trebuie imperativ sa fie incheiat
direct de subiectul de drept.
Forma scrisa a contractului este ad probationem, e necesara doar pentru a face dovada
existentei sale.
Mecanismul de transfer patrimonial al drepturilor si actiunilor de la comisionar la
comitent este la fel ca la mandatul fara reprezentare. Initial, toate drepturile, obligatiile si
actiunile (drepturile la actiune) dobandite de comisionar in baza contractului cu tertul intra in
patrimoniul comisionarului. Art. 2045 – tertul este tinut numai fata de comisonar in baza
contractului. In plus fata de substituire care se aplica si aici, chiar daca nu mai este reluata
reglementarea, art. 2040 fiind dreptul comun pentru contractul de comision, legea
reglementeaza mecanismul cedarii actiunilor contra tertului (acesta apare in situatia in
care tertul nu isi executa obligatiile asumate prin contractul incheiat cu comsionarul). Caz
in care comitentul poate sa ceara comisionarului sa ii permita sa i se substituie in exercitarea
dreptului la actiune impotriva tertului. Alin. (2) al art. 2046 – daca cererea ii este adresata,
comisionarul este obligat sa cedeze comitentului aceste actiuni. Nu se poate sustine ca in acest
caz substituirea nu ar fi un act unilateral al comitentului (cum este la mandatul fara
reprezentare), comisionarul avand obligatia legala sa cedeze aceste actiuni, in caz contrar fiind
tinut sa despagubeasca pe comitent (art. 2046 alin. (3) ). Aceasta insemna insa ca in continuare,
daca nu cedeaza actiunile, comisionarul va exercita actiunile contra tertului, chiar daca va fi

7
condamnat la plata de despagubiri fata de comitent (mai putin in cazul in care instanta il obliga
la cedarea actiunilor catre comitent).
Aceasta cedare a actiunilor se face fara nicio contaprestatie din partea
comitentului, dar acest text (art. 2046 (2) C.civ.) nu este imperativ, partile pot prevedea
in contract o anumita compensatie pentru comisionar. In mod cert, desi acest text spune ca
cedarea actiunilor se face fara contraprestatie, aceasta nu inlatura dreptul comisionarului de a
cere sa i se plateasca ce i s-a datorat pana in acel moment in executarea comisionului (aceste
sume nefiind o contraprestatie).
Se aplica art. 2041 ca drept comun si contractului de comision, adica pe langa cedarea
actiunilor, comisionarul este obligat sa transfere comitentului si bunurile primite in contul celui
din urma.
Instructiunile pe care comitentul le transmite comisionarului: nu exista o reglementare
speciala fata de mandatul cu reprezentare, doar o nuantare prevazuta in art. 2048 (1), anume
comisionarul trebuie sa le respecte „intocmai” (art. 2017 (1) prevede ca mandatarul nu poate
„depasi” instructiunile). Comisionarul se poate indeparta de la aceste instructiuni in conditiile
art. 2048, care in esenta nu difera de art. 2017, cu urmatoarea observatie: legiuitorul adauga o
a treia conditie, anume prin depasirea instructiunilor nu se „schimba fundamental scopul sau
conditiile economice ale imputernicirii primite” (ceea ce restrange sfera actelor de depasire prin
raportare la art. 2017, insa acest lucru este o reflectare a cerintei indeplinirii „intocmai” a
instructiunilor comitentului).
In legatura cu respectarea instructiunilor, legea reglementeaza situatia in care
comisionarul vinde pe credit (art. 2047 C.civ.). Vanzarea pe credit nu este interzisa, insa este
la latitudinea comitentului daca o permite. Vanzarea pe credit inseamna ca plata nu se primeste
de comisionar la momentul in care comisionarul instraineaza bunul respectiv, ci la un moment
ulterior. Tertul plateste mai tarziu, mai intai dobandeste proprietatea. Pentru vanzarea pe credit
comisionarul trebuie sa aiba autorizare expresa a comitentului, ea trebuie sa fie parte a
imputernicirilor sale. Aceasta pentru ca vanzarea pe credit poate sa ingreuneze situatia
patrimoniala a comitentului. Daca vinde pe credit fara acordul prealabil, atunci comisionarul va
fi tinut raspunzator, ceea ce oricum s-ar fi intamplat pe dreptul comun. Legea reglementeaza o
masura de reparatie speciala: la cererea comitentului, comisionarul trebuie sa plateasca de
indata sumele pe care trebuia sa le incaseze (daca nu ar fi vandut pe credit) impreuna cu
dobanzile si alte foloase (art. 2047 (1) ) - o alta situatie de exceptie in care prejudiciul din
neplata unei sume de bani exceda dobanda. Legea prezuma in mod absolut ca vanzarea a fost
pe „bani gata” (adica, nu pe credit) numai daca comisionarul nu informeaza de indata

8
comitentul cine sunt debitorii, termenele de plata si sumele pe care le datoreaza (2047 (2) ).
Obligatia de informare este legala, stabilita in mod imperativ, si curge de la momentul acordarii
creditului. Daca ulterior comitentul va ratifica vanzarea pe credit, nu va putea pretinde nici un
prejudiciu. In ce priveste tertul, el continua sa se bucure de creditul acordat de comisionar,
inclusiv in cazul in care a stiut sau trebuia sa stie ca acesta nu avea dreptul sa ii vanda pe credit,
deoarece la momentul incheierii contractului relatia patrimoniala se naste numai intre
comisionar si tert. Oricum, art. 1309 cred ca nu este aplicabil deoarece prin ipoteza contractul
se incheie direct intre tert si comisionar (solutie care rezulta si din art. 2047).
Cu privire la vanzarea anumitor bunuri – titluri de credit si bunuri cotate pe o piata
reglementata -, daca pentru aceste bunuri comisionarul e imputernicit sa le vanda sau sa le
cumpere si nu ii este interzis sa incheie contracte cu sine insusi, comisionarul are dreptul sa
actioneze in calitate de cumparator, respectiv vanzator si sa incheie contractul intre el si
comitent (art.2050). Ratiunea este ca in acest caz pretul este transparent si format de piata, nu
stabilit arbitrar de comisionar.

Raspunderea comisionarului fata de comitent

El nu raspunde pentru modul in care tertul isi indeplineste obligatiile din contractul pe
care el l-a incheiat, decat daca, desigur, neexecutarea are o legatura directa cu culpa sa in
executarea instructiunilor primite. In schimb, daca si-a asumat expres obligatia de a garanta
executarea contractului de catre tert, in acest caz el este practic un fideiusor fata de
comitent si va raspunde pentru neexecutarea tertului. In orice situatie insa comisionarul
raspunde daca nu a dovedit diligenta in alegerea tertului (art. 2052 coroborat cu art. 2018).

Plata comisionului
Este obligatia care ii incumba comitentului, chiar daca tertul nu isi executa obligatiile
din contract (intemeiat sau nu), atat timp cat comisionarul a executat intocmai imputernicirea
(art. 2049). In materie de vanzare de imobile prin comisionar, el are dreptul la comision chiar
daca a incheiat contractul prin sau cu ajutorul altei persoane, cu conditia ca imputernicirea de
vanzare sa ii fie data lui in exclusivitate. In cazul in care comitentul ii revoca imputernicirea
pana la data incheierii contractului cu tertul, comisionarul nu mai poate incheia contractul insa
comitentul are obligatia sa ii plateasca o compensatie proportionala cu eforturile deja depuse si
cheltuielile avute (art. 2051).
Drept de retentie (pentru sumele datorate de comitent comisionarului in baza
contractului) asupra tuturor bunurilor primite de comisionar in contul comitentului:

9
legiuitorul acorda un rang de prioritate inalta acestui drept (este un veritabil privilegiu
legal). Conform art 2053 acest privilegiu trece si inaintea privilegiului vanzatorului
neplatit (adica, tertul vanzator care a vandut comisionarului, in beneficiul comitentului, un bun
mobil fara sa fi primit pretul la data transferului proprietatii, are privilegiu asupra bunului
vandut; in general, acest privilegiu are rangul cel mai inalt, insa in cazul comisionarului dreptul
de retentie al acestuia asupra bunului cumparat trece inaintea privilegiului vanzatorului
neplatit). Daca acest comisionar e creditor pentru sume care i se datoreaza in baza contractului
de catre comitent iar ulterior cumpara un bun mobil de la un tert vanzator, cu plata ulterioara,
privilegiul vanzatorului neplatit se exercita asupra aceluiasi bun asupra caruia se exercita
dreptul de retentie. Pe dreptul comun, privilegiul vanzatorului neplatit are rangul I daca este
inregistrat in Arhiva, insa in acest caz special va fi subordonat dreptului de retentie, cu conditia
ca dreptul de retentie sa fie inregistrat in Arhiva, chiar si ulterior inregistrarii privilegiului
vanzatorului neplatit (art. 2339 coroborat cu art. 2053).

10
 Curs 7 – dr.comercial II1

Contractul de consignatie

Contractul de consignatie este reglementat prin art 2054 – 2063 C.civ. Codul civil
prevede expres ca acest contract este o varietate a contractului de comision.
Contractul de consignatie este acel contract prin care reprezentantul (consignatarul)
se obliga sa vanda in numele sau, dar in contul reprezentatului (consignantul) bunurile
mobile incredintate de acesta din urma consignatarului pentru a fi vandute, in schimbul
platii unei remuneratii (comision). Intruneste aceleasi caractere ca si contractul de
comision, inclusiv faptul ca o parte – consignatarul – este intotdeauna un profesionist. Este
un contract intuitu personae dar numai in ceea ce priveste consignatarul.
Obiectul sau este mai limitat fata de contractul de comision, si anume doar la
vanzarea de bunuri mobile.
Contractul de consignatie trebuie incheiat in forma scrisa, ceruta ad probationem.
Suficient sa fie incheiat sub semnatura privata. Partile pot incheia contractul de consignatie
si in forma autentica, aceasta forma faciliteaza executarea silita, insa in practica acest lucru
nu se intampla de regula.
Pana la Codul civil actual, contractul de consignatie a fost reglementat printr-o lege
speciala (Legea nr.178 din 1934), abrogata prin Legea nr. 71/ 2011 de punere in aplicare a
Codului civil („LPA”).
La baza incheierii contractului sta increderea pe care care consignantul i-a
acordat-o consignatarului. Traditional, prin consignatie se vindeau de catre profesionisti
bunuri de valoare apartinand unor persoane fizice (de ex., antichitati, tablouri, sculpturi,
etc.). Consignatarul era capabil sa gaseasca cumparatorul interesat de bunurile respective,
avand de regula o lista de clienti care aveau incredere in el ca bunurile pe care le vinde erau
de calitate si originale. In trecut, avand in vedere deficitul de informatie intre cele doua
parti ale contractului de consignatie si profesionalismul consignatarului, contractul era

1 Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este
interzisa reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
reglementat in favoarea exclusiva a consignantului. Multe incalcari ale obligatiilor de catre
consignatar erau sanctionate penal. Sanctiunile penale au fost abrogate, cateva au fost
preluate, dar sub „palaria” unor infractiuni generale. Chiar si in cadrul actualului C.civ.
partea protejata este clar consignantul, nu consignatarul.

Particularitati ale consignatiei fata de comision

Pretul la care consignatarul trebuie sa vanda (art. 2056). Legea spune ca pretul
se stabileste fie prin contractul de consignatie sau, in lipsa, el trebuie sa fie la nivelul
pretului curent de pe piata relevanta la momentul vanzarii. Cu alte cuvinte, in lipsa de
conventie asupra pretului, consignatarul este obligat doar sa nu vanda mai jos decat pretul
de pe piata la data vanzarii, nu este obligat sa obtina cel mai bun pret, peste nivelul pretului
de piata. In practica, exista cazuri (in general la produsele unicat) unde nu exista un pret
mediu de piata, astfel incat este mai greu de determinat pretul corect de vanzare in lipsa
unor instructiuni date de consignant.
Pretul de vanzare poate oricand sa fie modificat unilateral de consignant, deoarece
vanzarea bunului prin consignatar este in primul rand in interesul sau. Consignatarul e
obligat sa tina cont de modificarea pretului de la momentul primirii comunicarii scrise a
modificarii.
Ce consecinte sunt in cazul in care consignatarul va vinde sub pretul pietei sau sub
cel stabilit de catre consignant? Evident, are loc o incalcare a contractului prin depasirea
limitelor instructiunilor, pentru care legea nu prevede nicio reglementare speciala in
materia consignatiei. Intrebarea este daca reglementarea legala pe care o avem la contractul
de comision se aplica si contractului de consignatie, mai ales in situtiile de exceptie
prevazute de art. 2048 (2) C.civ.. In cazuri exceptionale, se poate prezuma ca i-a permis
consignatarului sa vanda pe un pret mai mic decat prevad instructiunile si daca n-a obtinut
autorizarea expresa a consignantului. In vechea reglemenare acest lucru era interzis in
mod expres. Oricat de diligent putea sa demonstreze ca fost consignatarul, legea nu ii
permitea sa vanda sub pretul comunicat de consignant, pentru a evita eventualele abuzuri
din partea consignatarului, acesta fiind un profesionist, pe cand consignantul de regula nu
este.

2
 In opinia mea, aceasta interdictie – fiind de stricta interpretare – daca nu a
fost preluata in C.Civ., ea nu mai este aplicabila. Prin urmare, art. 2048 (2) se aplica si
consignatiei. Cu urmatoarea calificare: consignatarul poate vinde sub pretul curent de pe
piata, in conditiile art. 2048 alin.(2), numai daca acest nivel de pret (curent de piata) a fost
prevazut in instructiuni. Daca nu a fost prevazut, consignatarul poate vinde in conditiile
art. 2048 (2) C.civ., sub pretul prevazut prevazut in instructiuni dar nu mai putin de pretul
curent al pietei.
In legatura cu vanzarea pe credit de catre consignatar, ea este permisa (ca si la
comision), dar conditiile sunt mai restrictive: termenul la care trebuie consignatarul sa
primeasca banii de la tert nu poate depasi 90 de zile (de la data vanzarii) iar plata trebuie
sa fie garantata (legea spune ca trebuie sa fie garantata prin cambie acceptata sau bilet la
ordin) (art. 2061). E posibil sa fie extinsa sau redusa perioada de 90 de zile de catre
consignant, la fel si aplicarea garantiilor si sfera lor. Daca nu are autorizare si vinde
totusi pe credit, consignatarul este solidar cu cumparatorul fata de consignant pentru
plata pretului (art. 2061 alin. (2) ).
Daca nu a fost permisa vanzarea pe credit, vanzarea se va face cu plata in numerar,
virament sau cec barat (ambele sunt echivalente numerarului), mai putin in cazul in care
consignantul a permis si alte modalitati de plata (art.2056 (3) ).

Obligatiile consignatarului de a avea grija de bunurile primite in consignatie:

legea nu spune ca bunurile vor intra, pe perioada contractului, in patrimoniul
consignatarului, insa normal este sa aplicam solutia din dreptul comun, prevazuta la
mandatul fara reprezentare. Cu alte cuvinte, bunurile intra in patrimoniul consignatarului
odata ce i-au fost remise de catre consignant, mai putin in cazul in care in contractul de
consignatie partile prevad ca ele raman proprietatea consignantului pana la data vanzarii
catre tert, cand ele trec – de abia atunci - mai intai in patrimoniul consignatarului si apoi al
tertului. Indiferent insa de cine detine proprietatea asupra lor pana la transferul catre tert,
in scopul protejarii consignantului legea prevede ca acesta are un drept de inspectie si
control al lor atat timp cat se afla sub controlul juridic al consignatarului (art. 2057). Mai
mult, consignantul poate oricand sa le ia inapoi, atat fizic, cat si ca reluare a dreptului de
proprietate (legea spune ca „dispune de bunurile incredintate consignatarului, pe toata

3
durata contractului”). Ceea ce inseamna ca daca a dobandit dreptul de proprietate,
consignatarul isi vede exercitiul dreptului limitat prin efectul legii, prin urmare nu
dobandeste un drept nelimitat de proprietate. Mai mult, in caz de deschidere a procedurii
insolventei uneia dintre parti, art. 2057 (4) prevede ca bunurile vor fi intra in averea
consignantului, tertii creditori ai consignatarului nu pot sa se atinga de aceste bunuri.
Singura exceptie este in cazul in care consignatarul are un drept de retentie in baza
contractului de consignatie asupra acestor bunuri (vz si art. 127 (1) Legea nr.85/2014
coroborat cu art. 2062 (1) C.civ.).

Avand in vedere limitarile aduse dreptului consignatarului asupra bunurilor

incredintate spre vanzare, legea prevede, in contrapartida, ca principalele cheltuieli de
executare ale contractului – cele cu conservarea si vanzarea bunurilor – vor fi suportate
in ultima instanta de consignant, fiind facute in interesul sau (C.civ. art. 2059 (1), articol
supletiv). Ideea este intarita in art. 2059 (2), in sensul ca la reluarea bunurilor de catre
consignant ori daca nu se poate executa contractul fara culpa consignatarului, consignantul
trebuie sa ii plateasca consignatarului toate cheltuielile acestuia in executarea contractului.
In „toate cheltuielile facute” intra orice cheltuiala necesara sau utila pentru vanzarea
bunurilor (de ex., cheltuieli cu publicitatea, cu evaluarea bunurilor, cu reconditionarea lor,
etc.). Cheltuielile de depozitare, conservare si intretinere sunt in sarcina consignantului si
dupa ce consignatarul a renuntat la contract, consignantul avand obligatia sa reia bunurile
de indata. Avand insa in vedere ca bunul se afla in posesia sa, consignatarul suporta
riscurile legate de pieirea/ distrugerea lui (art. 2060 (2) ), el trebuind sa aiba grija de bunuri
ca un bun proprietar (art.2060 (1) ).

Asigurarea bunurilor
Avand in vedere interesul economic al consignantului asupra bunului, legea impune
asigurarea bunurilor de catre consignatar (2060 (2) si (3) C.civ.).
Consignatarul este obligata prin lege sa incheie o asigurare de bunuri (obligatie
traditionala in dreptul roman al consignatiei), pe costul sau ori al consignantului (dupa cum
prevede contractul; in caz de tacere a contractului, cred ca este pe costul consignatarului –
a se vedea si art. 2060 (3) si ultima fraza a art. 2060 (2) ). Beneficiarul asigurarii este

4
întotdeauna consignantul. Asigurarea o poate incheia direct si consignantul, in cazul in care
nu o face consignatarul, pe cheltuiala celui din urma. Daca se produce evenimentul
asigurat, indemnizatia de asigurare se duce direct la consignant, in patrimoniul sau.

Regulile cu privire la remuneratia consignatarului sunt stabilite in art. 2058.

De remarcat ca spre deosebire de situatia mandatarului in alte forme de mandat,

consignatarul nu are un drept de retentie ope legis; acest drept poate fi prevazut in
contractul de consignatie (atat asupra bunurilor, cat si sumelor primite din vanzarea lui).
Daca are acest drept si il exercita neintemeiat, cheltuielile de depozitare a bunului sunt in
sarcina consignatarului (interpretare per a contrario art. 2062 (2) ).

Cauzele de incetare sunt aceleasi ca la orice contract de mandat.

Contractul de agentie

Este pentru prima oara reglementat in Codul Civil. Dar nu e prima oara reglementat
in dreptul romanesc. Este o figura juridica imprumutata din dreptul european (directiva din
1986 care reglementeaza agentia si care a fost implementata in Romania printr-o lege din
2002, abrogata prin LPA, insa prevederile sale esentiale se regasesc in Codul civil).
Istoric
Termenul de agentie nu e specific dreptului continental, ci dreptului anglo-saxon.
Agency acopera in linii mari diferitele forme de reprezentare. Exista insa niste deosebiri pe
care traditional contractul de agentie le are fata de contractul de mandat din dreptul
continental. Directiva din 1986 a mediat intre cele doua concepte (mandat din dreptul
european si agency din dreptul anglo-saxon).

Agentia este acel contract prin care o persoana (comitent) imputerniceste o alta
persoana (agent), fie sa negocieze, fie sa negocieze si sa incheie contracte in numele si pe
seama comitentului in mod statornic, in schimbul unei remunerații si in una sau mai multe

5
regiuni determinate. Fiind un contract la granita dintre un mandat cu reprezentare si un
comision, i se aplica ca drept comun dispozitiile de la mandatul cu reprezentare (daca
agentul incheie contracte pt. comitent) si de la comision (art.2095 C.civ.).
Comitentul din acest contract nu trebuie confundat cu cel din contractul de
comision, unde de regula nu e cunoscut de terti si incheie contracte in nume propriu. La
agentie, tertii cunosc comitentul pentru ca agentul incheie contracte in numele comitentului
sau tertul incheie direct cu comitentul un contract negociat, pentru comitent, de agent.
Agentul este un profesionist (alin. (2) al art. 2072) - intermediar profesionist. In
practica, in marea majoritate a cazurilor relatia de agenti se incheie intre doi profesionisti.
Mai mult, este un profesionist independent de comitent. Chiar daca este dependent de
comitent din punct de vedere economic, din punct de vedere juridic el are libertatea
profesionistului, conform standardelor de agent, sa indeplineasca cum crede el mai bine
respectivul contract de agentie. Conform legii el nu poate fi prepusul comitentului (o
precizare mai mult de ordin terminologic, este evident din intreaga reglementare ca nu este
un prepus in sens juridic).
Acest contract poate imbraca doua forme: forma negocierii (mandatul e limitat
numai la forma negocierii) sau forma negocierii si încheierii contractului cu tertul.
Agentia nu se aplica, conform legii (art. 2073 C.civ.), in legatura cu anumite tipuri
de operatiuni care au aceeasi natura, doar ca legiuitorul, din considerente de politica
legislativa, a preferat sa le lase guvernate de legi speciale. Cazul brokerilor de asigurari -
sunt intermediari de asigurari care nu sunt prepusi ai asiguratorilor si sunt independenti. Ei
cauta clienti carora sa le vanda politele de asigurare, pe care le incheie in numele si contul
asiguratorilor. Spre deosebire de ei, agentii de asigurari sunt angajati ai asiguratorilor,
prepusi ai acestora, prin urmare in substanta nu sunt agenti in sensul C.civ. (desi dupa
denumirea lor ai crede contrariul).
Forma contractului de agenție este forma scrisa. Este forma ceruta ad
probationem. Ceea ce este interesant in art. 2078 este ca se prevede expres ca orice parte
are dreptul sa obtina de la cealalta parte un document scris care dovedeste relatia dintre
parti. Acopera situatia rar intalnita in care se incheie contractul intr-un singur exemplar (in
acest caz, regula multiplului exemplar ar fi incalcata, putand crea dificultati de proba intr-
un litigiu dar numai daca ambele parti nu sunt profesioniste – vz. art. 274 coroborat cu art.

6
277 C.proc.civ.). Acesta rămâne fie la comitent, fie la agent. Cealalta parte primeste, la
cerere, o copie.
Cateva elemente esentiale ale contractului de agentie:
Ideea de statornicie, de repetabilitate. Acest contract, prin natura lui, presupune
o succesiune de operatiuni materiale si juridice desfasurate de agent, care se aseamana intre
ele (operatiuni de intermediere sub forma specifica a negocierii/ negocierii si incheierii
contractului). Agentul este tinut pe perioada contractului sa repete actele de intermediere.
Remuneratia lui va depinde de volumul contractelor negociate/negociate si încheiate. E
clar ca nu e un act izolat ceea ce face. Presupune sa faca repetitiv operatiuni de
intermediere. Prin urmare, contractul de agentie nu are drept obiect incheierea unui singur
contract intre tert si comitent.
Limitarea teritorială. Prin lege agentia este presupusa a avea loc si agentul este
presupus a desfasura activitatea intr-o regiune determinata. Aceasta zona geografica in care
isi desfasoara activitatea nu este o limitare decat din punct de vedere al eforturilor si
activitatilor pe care le face pentru a-si indeplini obligatiile din contract. De ex, daca e un
agent pe raza Mun. Bucuresti, care trebuie sa incheie contracte, limitarea teritoriala
inseamna ca el isi dirijeaza eforturile de a gasi clienti pe raza Mun. Bucuresti. Daca ii vine
un tert din afara teritoriului care doreste sa incheie contractul cu comitentul, pe care agentul
nu l-a atras, nu inseamna ca agentul si-a depasit raza teritoriala in intelesul legii, pentru ca
nu a desfasurat operatiuni de intermediere in afara zonei alocate pentru a atrage acel tert.
Potrivit legislatiei concurentei, el este liber sa onoreze cererea de oferta din partea acelui
tert din afara teritoriului.

Datorita caracterului intuitu personae (raportat la agent) si a informatiilor cu

caracter secret pe care agentul le poate primi de la comitent in exeutarea contractului, legea
reglementeaza doua clauze care reflecta aceste trasaturi:
Clauza de exclusivitate (art. 2074) este legata de regiunea in care practica agentul
intermedierea pentru comitent. Clauza de exclusivitate este subintelesa atat timp cat partile
nu inlatura expres aplicarea ei. Conform ei, in regiunea unde isi desfasoara activitatea,
agentul nu va incheia pe seama sa si/sau nu va reprezenta alti comitenti in legatura cu
bunuri sau servicii similare cu cele ale comitentului sau (comitenti concurenti / bunuri sau

7
servicii concurente). Exclusivitatea este vazuta numai din prisma obligatiilor agentului de
a nu efectua dubla reprezentare, de a nu reprezenta comitenti concurenti in zona geografica
alocata lui de comitent. In schimb, nu exista obligatia de exclusivitate daca agentul
reprezinta in aceeasi regiune mai multi comitenti neconcurenti (chiar si pentru acelasi tip
de contract de negociat/ incheiat cu tertii) sau reprezinta comitenti concurenti insa pentru
tipuri diferite de contracte (de ex., pentru unul incheie contracte de vanzare-cumparare,
pentru altul contracte de inchiriere). Coroborand toate alineatele art. 2074, concluzia este
ca obligatia legala de exclusivitate (de la care se poate deroga prin contract) priveste doar
interdictia de a reprezenta, in aceeasi regiune, comitenti concurenti pentru acelasi tip de
contract.
Nu este reglementata o obligatie de exclusivitate (comitentul sa se oblige sa lucreze
in acel teritoriu numai cu agentul respectiv) in sarcina comitentului. El poate contracta cu
cati agenti doreste in aceeasi regiune.
Aceasta obligatie de exclusivitate il protejeaza pe comitent, dar este o
dispozitie in interesul sau personal si nu de ordine publica.
In ce masura exista obligatia agentului ca intotdeauna sa dea prioritate unuia sau
altuia dintre comitenti, daca are dreptul contractual sau legal de a lucra pentru mai multi?
Problema apare mai ales cand bunurile nu se vand in conditii egale. De ex., daca vinde mai
multe produse cu discount ale unui comitent fata de cele care nu au discount si care se vand
mai greu ale altui comitent. Se pune intrebarea cum poti sa apreciezi in acest caz
respectarea obligatiei de loialitate de catre agent. Cred ca loialitatea agentului fata de
fiecare comitent trebuie apreciata in functie de eforturile depuse pentru fiecare comitent,
avand in vedere limitarile impuse de fiecare comitent. Numai daca se dovedeste ca a facut
eforturi superioare pentru un comitent, dand mai putina atentie intereselor altuia, el isi
incalca obligatia de loialitate fata de ultimul. Pentru ca aceasta proba este dificil de facut si
de apreciat, existand riscul ca agentul sa fie considerat neloial fata de unul dintre comitenti,
multi comitenti prefera sa aiba agenti dedicati lor in mod exclusiv (adica agentul sa lucreze
intr-un anumit teritoriu pentru un singur comitent).
Clauza de neconcurenta (art. 2075 coroborat cu art. 2093 C.civ.) este tot o limitare
contractuala prin care se restrange libertatea agentului de a desfasura activitati de agentie
pe perioada contractului si/sau ulterior incetarii contractului (pe o durata de maxim 2 ani),

8
in aceeasi regiune geografica si in legatura cu bunurile / serviciile care fac obiectul
contractului, in nume propriu sau pentru comitenti concurenti.
Are la baza exact aceeasi idee ca si exclusivitatea. Agentului nu ii este permis
sa intermedieze produse / servicii concurente in teritoriul alocat de comitent. Se spune
deseori ca atunci cand ai o clauza de neconcurenta ea inglobeaza automat si obligatia
de exclusivitate. Avand in vedere suprapunerea celor doua interdictii, daca partile renunta
expres la exclusivitate, cred ca ele nu vor putea include in contract o clauza de
neconcurenta. Si invers, daca au inclus o clauza de neconcurenta, inseamna ca in acelasi
timp au confirmat obligatia presupusa a agentului de a lucra exclusiv (in intelesul legii)
pentru acel comitent. Diferenta de substanta dintre ele: exclusivitatea priveste interdictia
agentului de a incheia acelasi tip de contract, neconcurenta priveste interdictia agentului de
a intermedia bunuri si servicii similare.
Spre deosebire de exclusivitate, neconcurenta este o optiune contractuala. Legea nu
o mai impune, dar partile pot conveni sa existe in contract. Mai are un beneficiu fata de
exclusivitate: durata ei poate fi extinsa si dupa expirarea contractului de agentie. Avand
in vedere ca interesul comitentului este de a creste vanzarile prin intermediul agentului,
evident comitentul ii da acestuia o mana de ajutor. Ii pune la dispoziite toate informatiile
necesare pentru buna indeplinire a mandatului. Multe dintre informatii au un specific care
il diferentiaza pe acel comitent de altii si care ii permit o mai buna pozitionare pe piata.
Aceste informatii nu sunt publice. Obligatia de neconcurenta urmareste sa previna folosirea
acelor informatii intr-un interes contrar comitentului, presupune ca agentul, pt. o perioada
dupa incetarea contractului, sa nu intermedieze bunuri sau servicii concurente.
Legea limiteaza durata acestei obligatii. Limitarea e imperativa, avand in vedere ca
agentul e un profesionist. Nu poate fi mai mare de 2 ani de la data incetarii contractului.
Daca părțile prevad o durata mai lunga, in art. 2045 alin. (4) se prevede ca durata este
redusa automat, ope legis, la 2 ani.
Legea cere forma scrisa a clauzei de neconcurenta, sub sanctiunea nulitatii absolute.
Reglementarile clauzei de exclusivitate si de neconcurenta nu sunt in directiva, ceea
ce poate explica de ce sunt atat de prost redactate si creeaza confuzie cu privire la sfera de
acoperire a fiecareia.

9
 Obligatiile partilor
Obligatiile agentului
Obligatia sa indeplineasca personal sau prin prepusii sai (acestia nu sunt sub-agenti,
ci persoane aflate sub directia si controlul sau, de regula salariati), obligatiile pe care le are
in temeiul legii/contractului, cu loialitate si buna credință (art. 2079 (1) C.civ.).
Aceasta obligatie se particularizează prin cateva reglementari specifice prevazute
de art. 2079 alin. (2). Astfel, agentul:

1 E obligat sa ii transmita comitentului informatii culese de pe piata.

2 Sa depuna toate diligentele pentru a negocia sau incheia contractul pentru
comitent, in conditii cat mai avantajoase pentru comitent.
Se va aprecia de la caz la caz cu privire la îndeplinirea acestei obligații. Legea
impune totusi cel mai inalt standard in indeplinirea acestei obligatii, al bunului proprietar,
avand in vedere ca agentul este profesionist si remunerat. Sarcina probei indeplinirii ei
incumba agentului.
3 Sa respecte instructiunile rezonabile de la comitent. „Rezonabile” reflecta
ideea de statornicie a operațiunilor.
4 Obligatia de a avea registre separate, adica evidente separate.
Substituirea - regulile sunt ca la mandat. Trebuie permisa in mod expres, altfel
agentul raspunde pentru sub-agent iar comitentul se poate indrepta si contra celui din urma.
Vanzarea pe credit e permisa numai in caz de stipulatie expresa. Aceeasi
interdictie se extinde si la acordarea de discount sau amanari de plata. Tot ceea ce face el
in legatura cu pretul contractului negociat si/sau incheiat de el trebuie sa aiba aprobarea
expresa a comitentului.

Obligatiile comitentului
1 Obligatia de a plati remuneratia agentului
Prin natura lui este un contract oneros. Reglementarea din art.2082 C.civ. permite
ca remuneratia sa imbrace doua forme: remuneratie fixa (suma lunara, fara a fi
conditionata de un anumit volum sau valoare a contractelor negociate si/sau incheiate de
agent) sau variabila. Nimic nu impiedica partile sa prevada o combinatie intre cele doua.

10
Oricum, ideea de remunerație e vazuta ca un stimulent pentru agent de a intermedia cat mai
multe contracte. Cand remuneratia este variabila, raportata la valoarea contractului sau
numarul de contracte incheiate / negociate intr-un anumit interval de timp), se numeste
comision (nu are aceeasi natura cu comisionul din contractul de comision).
Art. 2083 stabileste cu titlu general si in mod imperativ pentru ce servicii ale
agentului pe durata contractului si care au condus la incheierea de contracte cu tertii, in
timpul sau dupa dupa incetarea agentiei, acesta are dreptul la remuneratia variabila
(comision). Lit.(b) si (c) sunt redactate in favoarea agentului, avand la baza ideea de a
rasplati eforturile agentului pentru a crea/ dezvolta clientela pentru comitent. Art. 2086
prevede cu titlu imperativ obligatia de plata a remuneratiei si in cazul in care contractul
negociat si/sau incheiat de agent nu este ulterior executat (fara ca neexecutarea sa fie din
culpa agentului).
Art. 2085 reglementeaza cateva aspecte in legatura cu data de la care se datoreaza
comisionul (remuneratia variabila). Art. 2085 e destul de eliptic, de aceea stabilirea
scadentei platii comisionului nu trebuie lasata la indemna legii, ci detaliata de parti in
contract.
Tot in ideea de a proteja eforturile agentului, art. 2084 C.civ. prevede ca dupa
incetarea contractului de agentie, agentul e îndreptățit sa ceara comisionul de la comitent:
- daca un contract a fost incheiat de comitent in principal datorita eforturilor
agentului, intr-un termen rezonabil dupa incetarea contractului de agentie, sau
- a fost emisa o comanda de catre tert inainte de incetarea contractului agentului si
ea a fost executata (ceea ce a dus la incheierea contractului cu tertul) dupa incetarea
contractului de agentie. Aceasta incheiere a contractului nu s-a mai facut de catre agent,
dar e clar ca rezultatul se datorează eforturilor sale.

2 Obligatia de a acționa cu loialitate si buna-credinta in relatia cu agentul (art.

2081 C.civ.)
Spre deosebire de mandatul obișnuit, aceasta obligație de loialitate este
reciprocă. Si comitentul trebuie sa se comporte cu loialitate, intrucat bunastarea agentului
depinde de el.

11
 3 Comitentul trebuie sa puna la dispozitia agentului informatiile si
documentatia necesara pentru o buna executare a contractului.
4 Comitentul trebui sa il instiinteze pe agent intr-un termen rezonabil (dupa
ce a luat la cunoștință acest lucru) ca nu se poate realiza volumul de vanzari pe care l-a
prefigurat la data incheierii contractului de agentie.

Incetarea contractului
Preavizul
Art. 2088 porneste de la ipoteza in care contractul se incheie pe durata determinata.
Daca va fi executat in continuare dupa ajungerea la termen, va fi considerat ca
transformandu-se in contract pe durata nedeterminata, ceea ce inseamna ca poate fi
denuntat in conditiile art. 1277 C.civ. Legea il protejeaza pe agent in cazul in care
contractul inceteaza fie inainte de termen (si a fost prevazuta aceasta posibilitate in
contract), fie in caz de denuntare unilaterala cand este cu durata nedeterminata. Daca
denuntarea intervine prea devreme, e clar ca agentul nu a avut cum sa recupereze investiția
facuta in dezvoltarea clientelei pentru comitent. Art. 2089 stabileste cateva limite de timp
pentru durata preavizului obligatoriu. Termenul de preaviz este de maxim 6 luni. Rolul
preavizului este sa ii permita agentului sa isi caute un nou comitent. Trebuie sa isi gaseasca
o alta sursa de venit.
Art. 2091: agentul are dreptul la indemnizație (text imperativ in favoarea
agentului, conform art. 2094), indiferent de durata contractului. Nu se acorda automat prin
simplul fapt ca a incetat contractul, ci prin faptul ca a incetat fara culpa sa si daca sunt
indeplinite conditiile din art. 2091: a procurat clienti sau a sporit semnificativ volumul
operatiilor cu clientii existenti, in ambele situatii comitentul profitand substantial de acesti
clienti, si cuantumul acestei indemnizatii trebuie sa fie echitabil, sa permita recuperarea
investitiilor sale si in acelasi timp sa acopere o restrangerea activitatii sale determinate de
o eventuala clauza de neconcurenta care produce efecte post-incetare. La alin. (2) se
prevede ca suma indemnizatiei se calculează in functie de valoarea contractului. Aceasta
indemnizatie are natura juridica a unei despagubiri, putem spune ca este o clauza
penala legala, daca ne raportam la limitarea sumei indemnizatiei conform art. 2091
alin. (2). Aceasta indemnizatie se acorda chiar daca nu exista o culpa a comitentului

12
in legatura cu incetarea contractului. Daca avem incetare din culpa comitentului, se
pot adăuga despagubiri, daca ce se acorda ca indemnizatie nu acopera intregul
prejudiciu suferit de agent (o alta situatie de exceptie in care clauza penala poate fi
cumulata cu despagubiri). Prin urmare, ea nu trebuie confundata cu dreptul agentului la
plata comisionului post-incetarea contractului de agentie, conform art. 2083 si 2084 C.civ.
Dreptul de a cere indemnizatia este supus unui termen de decadere de un an de la
data incetarii contractului (art. 2091 alin. (5) ).
Desi dreptul comun oricum permitea despagubirea agentului in cazul incetarii
intempestive si fara culpa sa, a contractului de agentie, beneficiul reglementarii din art.
2091 este ca cel putin o parte a despăgubirii e mai usor de cuantificat.
Agentul nu are dreptul la indemnizatie sau despagubiri daca din vina lui inceteaza
contractul sau il denunta unilateral sau agentul este de acord cu cesiunea / novatia
contractului de agentie (in ce priveste inlocuirea sa cu un agent tert) (art. 2092).

13
 Curs 81

Operatiunea de leasing si contractul de leasing

Caracteristicile esentiale si ratiunea economica ale operatiunii de leasing

Izvorul acestui contract special este Ordonanta Guvernului nr. 51/ 1997, nu Codul civil.
Mai corect este sa vorbim despre operatiunea de leasing decat de contractul de leasing. Pentru ca
nu este un singur contract, sunt mai multe contracte legate intre ele de scopul economic al acestei
operatiuni.
In sine, operatiunea de leasing este o formă de finantare. Indiferent de tipul de leasing,
ambele operatiuni (leasing financiar sau leasing operational) sunt din punct de vedere
economic forme de finantare (chiar daca se spune uneori ca numai leasing-ul financiar este o
forma de finantare). Faciliteaza pentru profesionistii comercianti sau persoane
necomerciante accesul la active pt. care nu au resurse financiare (sau nu vor sa le foloseasca),
ca alternativa la a le dobandi cu plata prețului pe loc. Reprezinta o alternativa economica la
achizitionarea activelor pe baza unui contract de vanzare-cumparare.
Leasingul iti da posibilitatea sa optimizezi folosirea resurselor financiare, pe care astfel nu
le blochezi; sa folosesti un bun pentru a face investitii si desfasura operatiuni comerciale, pentru
comerciant aceste lucruri sunt mai importante decat dobandirea proprietatii bunului respectiv in
scop de folosinta comerciala. Pe de alta parte, leasingul faciliteaza dobandirea bunului fara sa il
platesti integral de la inceput si, in acelasi timp, elibereaza resurse financiare (pe care altminteri le-
ai bloca prin cumpararea bunului respectiv) pe care le poti folosi mai eficient, facand altceva cu
ele.
Operatiunea moderna de leasing este o creatie americana (desi descoperiri arheologice in
zona orasului Ur plaseaza o forma de leasing in Mesopotamia antica, acum 4,000 de ani). A luat
avant odata cu cel de-al doilea razboi mondial si nu intamplator. A aparut intr-o perioada de
penurie. Procesul de expansiune a economiei americane nu se putea desfasura in mod optim, avand
in vedere cererea de echipamente, utilaje, masini fara aceasta forma de finantare.

1 Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
 Leasing-ul ca operatiune implica de regula cel putin doi profesionisti comercianti, care
interactioneaza pentru a pune un bun la dispozitia unei a treia persoane (care poate fi profesionist
sau necomerciant, persoana fizica ori juridica). Astfel, unul dintre profesioniști (locator/ finantator)
pune la dispozitia celei de a treia persoane (locatar sau utilizator) bunuri pe care le achizitioneaza
de la un alt profesionist (producatorul bunului) sau, foarte rar, de la o persoana care nu este
profesionist, cea de a treia persoana facand plati periodice locatorului/ finantatorului in contul
folosintei bunului.
Cel care a produs bunul va fi platit ca orice vanzator (de regula, intregul pret dintr-o data),
iar cel care plateste pretul cumpararii este intermediarul financiar (locatorul/finantatorul),
societatea care preia bunul si il pune la dispozitia persoanei care il foloseste.
Pe de o parte castiga utilizatorul / locatarul, dar si vanzatorul care si-a gasit cumpărător
pentru produsul sau. Ce castiga intermediarul profesionist (societatea de leasing)? Va primi plati
periodice care cuprind si un castig al sau (sa il numim generic „remuneratie”) pentru faptul ca pune
la dispozitie folosinta bunului, iar la sfarsitul perioadei contractuale exista posibilitatea sa ramana
cu bunul in patrimoniu, dar la o valoare mai mica (caci intre timp bunul s-a uzat). A incasat castigul
pentru punerea la dispozitie a folosintei plus o buna parte din amortizarea bunului, si ii ramane si
bunul, cu care poate face orice doreste (sa-l vanda sau sa continue sa il exploateze sub forma de
leasing).
De unde are societatea de leasing banii? Ea a fost constituita cu un capital suficient de mare
pentru a desfasura aceasta activitate, capital furnizat de catre asociatii ei si/sau a atras ulterior
fonduri din alte surse.

In contractul de leasing operational, dintre societatea de leasing (denumita de lege

„locator”) si tertul beneficiar, intalnim elementele definitorii ale contractului de inchiriere. Tertul
beneficiar (denumit de lege „locatar”) va folosi bunul fara sa fie proprietar, platind in schimb
periodic o suma de bani, pe care chiar legea o defineste drept chirie (ca la locatiune).
In cazul contractului de leasing financiar, tertul beneficiar (denumit de lege „utilizator”) va
plati si el periodic o suma de bani societatii de leasing (denumita de lege „finantator”), insa aceasta
nu reprezinta dpdv economic un pret al folosintei bunului, ci un pret al finantarii sale de catre
societatea de leasing (ca si cum ar rambursa un imprumut, platind periodic rate din principal plus
dobanda). Din aceasta perspectiva, leasingul financiar se apropie mai mult de contractul de

2
imprumut bancar, societatea de leasing imprumutand utilizatorului, dpdv economic, o suma de
bani. In realitate, societatea de leasing nu ii da direct banii utilizatorului pentru ca acesta sa isi
cumpere bunul dorit, ci foloseste banii sai pentru a cumpara bunul dorit de utilizator si pentru a-l
pune ulterior la dispozitia lui.
In cadrul operatiunii de leasing (indiferent de forma ei) gasim si elementele unui contract
de vanzare-cumparare (societatea de leasing a platit pretul bunului pentru a dobandi proprietatea
asupra lui). Gasim de asemenea si elementele unui contract de mandat (societatea de leasing desi
achizitioneaza bunul, nu o face pentru a-l folosi sau consuma ea, ci pentru a obtine un profit din
intermedierea circulatiei lui; interesul pe care il serveste acest intermediar specializat este al
clientului ei, locatar respectiv utilizator, pe care il lasa sa aleaga vanzatorul bunului si sa negocieze
cu el, pe baza unui mandat, caracteristicile bunului, conditiile de livrare, garantiile, etc.).
Leasingul este o operatiune de intermediere in circuitul comercial. Nu se poate face
decat cu scopul de a intermedia. Nu se poate face decat de o societate comerciala (societatea
de leasing) care are acest obiect principal de activitate si anumite caracteristici reglementate.
Izvorul normativ: OG nr. 51/1997. A fost modificata semnificativ in 2006 si precizeaza
destul de bine cadrul juridic al operatiunii. Reglementeaza operatiunile de leasing si societatile de
leasing. In cadrul acestei operatiuni, contractul principal este contractul de leasing.

Contractul de leasing – definitie; caracteristici si elemente principale

Contractul de leasing un contract comercial prin care un comerciant (societate de

leasing) care e numit de lege fie locator, fie finantator (dupa tipul operatiunii de leasing pe
care o incheie) acorda unei alte persoane (locatar, respectiv utilizator) dreptul ca aceasta din
urma sa foloseasca temporar (dar nu mai putin de 12 luni) un bun mobil sau imobil (prin
natura lui sau prin destinatie, mai putin terenuri), corporal sau, exceptional, incorporal (in
acest ultim caz, limitat la formele prevazute de OG 51/1997), in schimbul unei plati periodice
(numita generic pentru ambele forme de leasing, rata de leasing) iar la sfarsitul contractului
cel care foloseste bunul poate exercita una din urmatoarele 3 optiuni, la alegerea sa (acestea
fiind elementul diferentiator al leasingului fata de orice alt contract cu care se inrudeste):
1. de a nu reinnoi contractul,
2. de a continua utilizarea bunului in schimbul platilor periodice, sau

3
 3. de a dobandi bunul prin cumparare contra unui pret.
Este un contract numit, cu titlu oneros, sinalagmatic, cu executare succesiva, intuitu
personae si complex. Se completeaza cu prevederile generale din materia contractelor din Codul
civil (art. 1167). Contractul de leasing operational se completeaza si cu prevederile contractului
de locatiune; cel de leasing financiar nu se completeaza cu prevederile unui contract numit din
C.civ. Din interpretarea OG 51/ 1997 (art. 24) se deduce ca terenurile nu pot face obiectul principal
al leasing-ului (probabil pentru ca s-ar confunda in acest caz cu arenda, atunci cand arendasul este
pus in situatia de a-si exercita dreptul de preemptiune).
Legea cere forma scrisa ad probationem (art. 7).

La incheierea acestui contract participa societatea de leasing si locatarul/utilizatorul.

Pentru derularea lui este necesara si participarea unei a treia persoane: producatorul (sau
vanzatorul-neproducator) bunului. Exista situatia cand societatea de leasing este si producator sau
furnizor al bunului (art. 19 (3) OG 51/ 1997). In acest ultim caz, pentru ca nu avea o piata pentru
bunul respectiv care sa ii permita instrainarea cu plata imediata a bunului, societatea producatoare
ii va incasa valoarea treptat, prin leasing (de ex., in cazul avioanelor comerciale). Este o situatie
rara astazi, pt. ca, din varii motive, care tin de securitatea circuitului comercial, s-a separat functia
de producator de cea de societate de leasing chiar daca cele doua societati sunt membre ale aceluiasi
grup de societati. Chiar daca fac parte din acelasi grup (sunt afiliate din perspectiva controlului
comun), ele sunt entitati juridice diferite si sunt supuse unor regimuri juridice diferite. Astazi,
acesta este cazul bunurilor de valoare mare (avioane, nave maritime, autocamioane, echipamente,
autoturisme), pe care utilizatorii/locatarii le dobandesc (si) de la societati de leasing din cadrul
grupului producatorului bunului respectiv.
Este posibil ca locatarul/ utilizatorul sa fie furnizor al bunului (producator al sau ori nu),
vanzandu-l societatii de leasing (art. 22 (2) OG) cu scopul de a-l folosi apoi in leasing. Operatiunea
se numeste lease-back.

Una din conditiile legale ale operatiunii/ contractului este ca societatea de leasing sa fie
proprietara bunului la data la care il transfera in folosinta locatorului / utilizatorului. Proprietatea
nu este insa de esenta contractului, a se vedea in acest sens „subleasingul” reglementat de art. 1
alin. (1¹) OG 51/ 1997, cand cel care acorda bunul in leasing este locatarul/ utilizatorul, prin

4
definitie el nefiind proprietar al bunului. In acest ultim caz, acelasi text din lege cere ca acest
utilizator/locatar care da bunul in subleasing, sa fie la randul sau societate de leasing. Trebuie sa
indeplineasca aceleasi conditii ca si locatorul/ finantatorul. Diferenta e ca aici societatea de
(sub)leasing nu mai este proprietara bunului.

Plata facuta la finalul contractului de locatar/utilizator pentru a dobandi proprietatea

bunului (daca isi exercita aceasta optiune) este definita generic ca valoare reziduala (desi se poate
argumenta, interpretand impreuna OG 51/1997 si definitiile leasing financiar si operational din
Codul fiscal, ca acest concept este folosit numai la leasing-ul financiar). Continutul ei difera in
functie de tipul de leasing. La fel difera si continutul ratei de leasing, care reprezinta plata
periodica, pe durata contractului, facuta de locatar/utilizator. Atat valoarea ratei de leasing, cat si
valoarea reziduala sunt prevazute in contractul de leasing.

Sunt doua tipuri de operatiuni de leasing si corespunzator doua tipuri de contracte:

1. leasing operational
2. leasing financiar
OG 51/1997 face referire la cele doua tipuri de operatiuni/contracte, dar nu le defineste.
Sunt definite in Codul fiscal (Legea nr. 227/ 2015, art. 7 punctele 7 si 8).

In principiu, leasing operational este orice leasing care nu este leasing financiar.
Ca sa fie leasing financiar trebuie indeplinita una din cele 5 conditii prevazute la art.7
punctul 7 Cod fiscal. Leasingul financiar este, in esenta, acea operatiune de leasing care permite
utilizarea bunului pana la consumarea in cea mai mare parte a substantei sale economice. Prin
urmare, ce mai ramane la incheierea contractului este o valoare reziduala mica. La leasingul
operational ramane suficienta substanta economica ca sa permita economic sa mai fie dat o data in
leasing operational unui alt beneficiar, daca se doreste acest lucru.
Conditiile din art. 7 punctul 7 (leasingul financiar):
a. Toate riscurile si beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului sunt transferate
utilizatorului la momentul la care contractul produce efecte, adica de la inceputul executarii
contractului, chiar daca exercitiul dreptului de dispozitie va putea avea loc numai dupa incetarea
contractului de leasing. La leasingul operational se transfera locatarului riscurile si beneficiile

5
proprietatii asupra bunului si care sunt legate de atributele de folosinta si culegere a fructelor, mai
putin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduala, cu alte cuvinte beneficiul si riscul aferent
dreptului de dispozitie raman la societatea de leasing. Pentru societatea de leasing dispare astfel
incertitudinea ca la expirarea contractului va ramane in patrimoniu cu un bun „epuizat economic”,
avand in vedere valoarea reziduala mica ramasa. In practica aceasta conditie este improbabil sa fie
intalnita ca atare cand utilizatorul este comerciant.
b. contractul de leasing prevede ca la data expirarii sale se transfera dreptul de proprietate
la utilizator (adica, utilizatorul a optat de la momentul incheierii contractului pentru a prelua
proprietatea asupra bunului, renuntand la celelalte alternative: reinnoirea sau incetarea contractului
fara preluarea proprietatii bunului). Exercitarea dreptului de optiune de a cumpara bunul chiar la
momentul incheierii contractului (si nu la finalul sau) nu este interzisa de legea leasingului. In
practica, cele doua conditii de la lit.a) si b) se pot confunda.
c. pretul cumpararii bunului la momentul expirarii contractului (adica, valoarea sa
reziduala) este semnificativ redus (respectiv, valoarea reziduala in procente este mai mica sau egala
cu raportul intre diferenta dintre durata normala de functionare maxima si durata contractului, pe
de o parte, raportata la durata normala de functionare maxima). Bunurile produse industrial au
prevazuta in cartea tehnica o durata normala de utilizare/ durata normala de functionare maxima
(producatorul prevede aceasta durata pentru folosire in condiții de siguranta si cu pastrarea
caracteristicilor functionale, desi bunul poate fi utilizat si dupa expirarea duratei respective).
d. durata contractului (inclusiv orice prelungire a contractului) depaseste 80% din durata
normala de functionare maxima (ceea ce inseamna ca pana la prima prelungire contractul – daca
nu este indeplinita nici una din celelalte conditii - poate fi de leasing operational dar in urma
prelungirilor devine de leasing financiar – situatie care, in practica, poate crea probleme fiscale si
contabile).
e. valoarea tuturor ratelor de leasing (fara a include cheltuielile accesorii, de ex. cu
asigurarea, intretinerea bunului, etc. care toate sunt suportate de utilizator) este mai mare sau egala
cu valoarea de intrare a bunului. Valoarea de intrare este valoarea la care societate de leasing a
achizitionat bunul.
Valoarea totala a contractului (care este diferita de valoarea de intrare) = valoarea tuturor
ratelor de leasing + valoarea reziduala.

6
 Valoarea reziduala este stabilita conventional de partile contractului, insa ea trebuie sa fie
cel putin egala cu partea din valoarea de intrare care nu a fost recuperata prin plata ratelor de
leasing.
Uneori insa, contractul de leasing nu permite din formularea clauzelor sa iti dai seama ce
au intentionat partile dpdv al tipului de leasing. Nu este clar ca una din conditiile art. 7 pct.7 C.fiscal
este indeplinita. De ex., daca in contract nu este clar la ce moment si-au exprimat partile intentia
cu privire la transferul proprietatii catre utilizator, trebuie sa faci un calcul economic, sa vezi cat
din valoarea de intrare a bunului a ramas nerecuperata la sfarsitul contractului. Daca valoarea totala
a ratelor de leasing (fara cheltuieli accesorii) este mai mare decat valoarea de intrare a bunului,
atunci este in mod cert un contract de leasing financiar. Daca valoarea totala a contractului este
mai mare decat valoarea de intrare, sunt de parere ca este in mod cert leasing financiar, deoarece
substanta economica a bunului a fost recuperata integral de catre finantator. Daca nici din calculele
economice nu este clar ce fel de tip de leasing este, atunci ar trebui sa fie contract de leasing
operational pentru acesta este dreptul comun fata de leasingul financiar.

Vanzarea cumpararea cu rezerva proprietatii (art. 1755-1757 C.civ.) si leasingul

financiar: aparent, nu exista deosebiri esentiale intre ele. In ambele situatii, vanzatorul ramane
proprietar al bunului pana cand incaseaza in totalitate pretul vanzarii, insa riscul bunului este
transferat la cumparator de la momentul predarii catre acesta. In realitate, in opinia mea exista o
deosebire fundamentala: pastrarea de catre vanzator a dreptului de proprietate cu toate atributele
sale este o forma de garantie reala la aceasta modalitate de vanzare (cumparatorul este un detentor
precar), pe cand la leasingul financiar (chiar si cand se stie de la inceput ca utilizatorul va dobandi
proprietatea la finalul contractului) finantatorul (care nu este un vanzator in sensul tehnic la
termenului) pastreaza dreptul de dispozitie pe durata contractului, insa utilizatorul are dreptul de
folosinta si dreptul de a culege fructele pana la momentul expirarii leasingului. Acest lucru explica
de ce art. 1757 nu este, in ce ma priveste, aplicabil leasingului financiar: daca are loc rezilirea
contractului de leasing pentru neplata ratelor, finantatorul trebuie sa ramana cu toate ratele de
leasing pe care le-a incasat pana la acea data, fiind un adevarat proprietar care a fost platit pentru
folosinta bunului de catre utilizator. O interpretare in sensul aplicarii solutiei din art. 1757 alin.(2)
ar penaliza societatea de leasing financiar de buna credinta pt ca ar lipsi-o de o parte din
contravaloarea folosintei bunului si a costului de finantare – dobanda, cand ea a investit in

7
cumpararea acelui bun cu scopul de a-l sustine financiar pe utilizator. Situatia este inversa la
vanzarea cu retinerea proprietatii, cand vanzatorul recupereaza garantia pentru plata pretului (adica,
bunul vandut) si poate suplimentar, pentru a-si acoperi prejudiciul, sa retina tot sau o parte din
pretul deja incasat, dar nu cu titlu de contravaloare a folosintei bunului (cum este la leasing), ci cu
titlu de despagubiri.
In ce priveste leasingul operational, as putea invoca aceleasi argumente pentru a sustine ca
nu i se aplica art. 1757, adica nu este aplicabil la nivelul alin.(2) coroborat cu alin.(3). Chiar mai
mult, acestea vin in contradictie cu actuala forma a art. 15 din OG 51/ 1997. Eu cred ca art. 15 (in
forma modificata prin Legea nr. 83/2021, el fiind aplicabil numai cand locatarul este consumator!)
este lege speciala (tinand cont si ca aceasta ultima forma intrat in vigoare dupa intrarea in vigoare
a C.civ.) si prevaleaza fata de art. 1757 alin. (2) si (3) C.civ. Desigur, acest argument al legii
speciale (art. 15) nu se aplica in cazul leasingului operational incheiat cu un neconsumator. Am
putea aplica insa art. 15 si in aceasta situatie, prin analogia legii. Daca solutia este corecta, atunci
avem o situatie „penibila”: alin.(2) si (3) au fost adoptate fara a putea fi, din principiu, aplicate.

Ce efecte juridice produce calificarea drept leasing operational sau financiar? In afara de
cele terminologice: la leasing financiar societatea e definita ca finantator, iar beneficiarul e vazut
ca utilizator. La leasing operational, societatea e definita ca locator (denumire apropiata de
contractul de locatiune), iar beneficiarul este locatar.
O diferenta exista pe planul calcularii ratei de leasing. La leasingul finanaciar, rata de
leasing trebuie stabilita ca o cota-parte din valoarea de intrare a bunului (care este amortizarea
bunului, ce se recupereaza periodic), la care se adauga dobanda de leasing (castigul finantatorului).
Dobanda e stabilita prin acordul partilor, este determinata contractual. La leasingul operational,
rata de leasing este denumita chirie si este rezultatul doar a negocierii partilor, acopera costul
folosintei bunului.
Un alt efect juridic: contractul de leasing financiar trebuie sa contina cateva clauze
suplimentare fata de cel operational (vz. art.6 (2) OG 51/ 1997).
In fine, un alt efect este ca leasingul financiar poate fi derulat numai de societati
financiare autorizate de BNR, care au doar acest obiect principal de activitate.

Societatea de leasing

8
 Indiferent de tipul leasingului, OG 51/1997 cere ca finantatorul/ locatorul sa aiba ca obiect
principal de activitate leasingul si capitalul minim in echivalent de 200.000 euro, varsat integral in
numerar la infiintare (art. 19).
Din punct de vedere al formei societare, OG 51/ 1997 nu impune o anumita forma.
Avand in vedere aceste limitări, problema este ce faci cand ai un contract de leasing
operational incheiat intre un locator si un locatar, locatorul nefiind insa o societate care indeplineste
conditiile OG 51/1997 pentru a fi societate de leasing. Desigur, este vorba de un contract care
poate intruneste elementele leasingului operational, pentru ca daca ar fi calificabil ca leasing
financiar ar fi nul absolut (Legea 93/ 2009 interzice desfasurarea leasingului financiar in afara
cadrului reglementat de ea). In practica intalnim aceasta situatie ca un contract izolat, in cadrul
grupurilor de societati. Ce lege i se aplica? Nu OG 51/1997. Este un contract ad-hoc, nenumit,
pentru ca leasingul operational poate fi incheiat numai de o societate de leasing. La fel si daca
depaseste elementele tipice ale contractului de locatiune si se apropie de fizionomia unui contract
de leasing, este tot un contract nenumit. In ambele cazuri, pentru a afla ce reguli vin in completarea
clauzelor contractuale ar trebui sa ne uitam la principiile generale ale obligatiilor si apoi la
contractul cel mai apropiat (cu care se aseamana cel mai mult), conform regulilor de interpretare
din C.civ. (art.1168). Intrebarea este daca cel mai apropiat contract este cel din OG 51 (contractul
de leasing operational) sau din Codul civil (contractul de locatiune).
In opinia mea: chiar daca OG nu e parte din Cod, nu inseamna ca acest principiu de
interpretare (din art. 1168) te limiteaza la contractele reglementate de Cod. Alti juristi sunt de alta
parere. Eu cred ca cel mai apropiat contract in acest caz este cel de leasing operational, nu contractul
de locatiune.
OG 51/ 1997 protejeaza societatea de leasing. Nu o protejeaza pentru ca e mai slaba
economic, ci pentru ca politica legiuitorul este de a evita riscul sistemic, avand in vedere rolul
acestor societati in economie: resursele pe care le atrag si utilitatea lor pentru profesionisti si
consumatori. Sa nu uitam ca societatea plateste de la inceput pretul bunului, ea isi asuma un risc
economic cumparand acel bun.

Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare (IFN) se aplica doar societatilor
de leasing financiar. Obiectul lor de activitate este mult mai restrictiv. Art. 14 prevede leasingul
financiar la lit. b. Numai aceste IFN pot desfasura leasing financiar si, cu titlu secundar, alte

9
activitati din cele mentionate la art.14. Pot fi numai SA, tot cu capital de minim 200.000 euro,
care poate creste pana la 3 milioane in functie de volumul de activitate. Treptele capitalul
social minim sunt stabilite de BNR in functie de gradul de risc al activitatii de leasing
financiar si volumul activitatii derulate de societate. Cand societatea de leasing depaseste un
anumit nivel al activitatii, ea trece din registrul general in cel registru special (societatile de
registru special au cerinta cea mai mare de capital social si cele mai multe restrictii).
Desfasurarea de activitati care nu sunt autorizate de BNR este considerata infractiune,
pentru ca ele sunt considerate activitati cu risc sistemic ce pot fi desfasurate numai de societatile
reglementate si monitorizate de BNR in baza Legii 93/2009. Art. 61 alin. (1) din Legea nr.
93/2009: Desfăşurarea, fără drept, cu titlu profesional, a activităţilor de creditare prevăzute la art.
14 alin. (1) constituie infracţiunea de camătă şi se pedepseşte potrivit Codului penal (art.351).
Sigur ca poti avea o aparare intemeiata pe art. 2 din aceeasi lege, cand contractul de leasing
a fost incheiat, cu titlu ad-hoc, de o societate comerciala nereglementata de Legea nr. 93/ 2009.
Desfasurarea activitatii de leasing nu inseamna derularea unei singure operatiuni, ci mai multe, cu
o anumita periodicitate si continuitate.

Contractele de leasing, precum si garantiile aferente acestora sunt titluri executorii

ope legis (art.8), mai putin in cazurile in care utilizatorul/locatarul este un consumator (alin.(2) si
(3) la art. 8, introduse prin Legea nr. 83/2021). In general, sunt rare contractele care sunt executorii
in baza legii. In cazul lor, nu trebuie sa obtii o hotarare judecatoreasca definitiva pentru a le putea
executa.

Obiectul contractului
Obiectul material al acestui contract poate fi in principiu orice tip de bun mobil/imobil (mai
putin terenuri). In cazul imobilelor, OG 51 foloseste terminologia din VCC (imobile prin natura
sau prin destinatie - atasate unui imobil). La mobile sunt excluse expres inregistrarile pe banda
audio video, piese de teatru, manuscrise, brevete si bunuri necorporale (art. 1 alin. (2) ). Prin
derogare de la alin. (2), programele pe calculator (mobile necorporale) pot face obiectul leasingului.

10
 Cat priveste continutul contractului (obiectul juridic), OG 51 asigura o reglementare
minimală. In practica, aceste contracte sunt standard, prestabilite de societatea de leasing.
Negocierea clauzelor si conditiilor lor este limitata in practica (ceea ce uneori le califica drept
contracte de adeziune).
Daca ne uitam la tipologia clauzelor, unele (vz. art 6 alin.(1) ) sunt de tipul cine sunt partile,
obiectul material al contractului (detaliile sunt foarte importante; in practica, aici se poate negocia),
pretul contractului (nu poate fi determinabil), valoarea totala a contractului (rata de leasing x
numarul de luni + valoarea reziduala).
Este reglementata si obligatia de asigurare a bunului (art. 5). Costurile ei se gasesc atat in
sarcina utilizatorului/ locatarului, cat si in sarcina finantatorului/locatorului, in functie de ce se
stabileste in contract. Obligatia primara de a asigurare o are proprietarul bunului (finantator/
locator) iar utilizatorul/ locatarul suporta costurile asigurarii pe parcursul leasingului, deoarece
riscul bunului este la el. Insa prevederile art. 5 sunt dispozitive si partile pot imparti altfel obligatia
de incheiere a asigurarii si obligatia de suportare a costurilor ei.
La contractul de leasing financiar se adauga si alte clauze care ajuta la calificarea lui: cele
privind valoarea de intrare a bunului, valoarea reziduala si valoarea avansului (art 6.(2) ). Avans -
o parte din pretul de achizitie de la furnizor (egal cu valoarea de intrare a bunului) – care este
suportat inca de la inceput de utilizator. Societatea de leasing suporta de ex. numai 70-80% din
valoarea de intrarea a bunului, iar restul e platit de la inceput de catre utilizator. Rata de leasing are
in vedere costul bunului suportat de societatea respectiva. Avansul confera societatii garantia
interesului economic al utilizatorului in derularea contractului, fiindca el a investit deja o parte din
bani, de la inceput, in bun.
Alt aspect important este durata minima de 12 luni pentru ca un contract de leasing sa se
incadreze pe aceasta OG. Daca duratea contractului este mai mica de 12 luni, este alt tip de contract
sau un contract nenumit. Intereseaza durata contractuala si nu durata efectiva. Nu conteaza daca
bunul dispare intre timp, ci intentia partilor de a avea o durata de folosinta medie/indelungata. In
general, societatea de leasing e interesata sa continue contractul, primind indemnizatia de asigurare
in cazul distrugerii/pieirii bunului, cumpara un alt bun si il da in folosinta utilizatorului in cadrul
aceluiasi contract.

[va continua in cursul 9]

11
 Curs 91

Contractul de leasing - continuare

Obligatiile partilor

Obligațiile principale ale societatii de leasing (art.9):

- sa respecte drepturile utilizatorului/locatarului de a alege furnizorul bunului potrivit

intereselor sale;

- obligatia de a achizitiona bunul pe care utilizatorul sau locatarul l-a ales si l-a negociat
cu furnizorul (de aceea este contract intuitu personae in dublu sens); achizitia se face cu titlu
de proprietate in patrimoniul societatii;

- sa transmita utilizatorului/ locatarului toate drepturile care deriva din contractul de

achizitie, cu exceptia dreptului de nuda proprietate;

- obligația de a respecta dreptul de optiune al clientului;

- de a asigura folosinta pasnica si nestingherita a bunului de catre utilizator/ locatar;

- de a asigura bunul, daca nu s-a convenit altfel.

Obligatiile utilizatorului/locatarului (art.10):

- sa aleaga bunul si sa il recepționeze, chiar daca intra direct/ este in patrimoniul

societatii de leasing;

- sa exploateze bunul, singur si nestingherit, dar in conformitate cu instructiunile

furnizorului bunului;

- interdicția de a-l greva cu sarcini, fara acordul proprietarului de drept (societatea de

leasing).

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
 Solutia a fost introdusă in 2007. In baza legii initiale privind garantiile reale mobiliare
(Legea 99/1999, Titlul VI) i s-a permis locatarului/utilizatorului, fara limitare legala, sa greveze
bunurile primite in leasing, care nu erau in proprietatea lui, ceea ce era inechitabil;

- obligatia sa achite toate costurile (ratele de leasing, taxele de proprietate daca este un
bun imobil, alte taxe legate de bun);

- sa suporte cheltuielile de intretinere si alte cheltuieli materiale;

- sa permita verificarea de catre locator a bunului.

Drepturile partilor:

a) Drepturile locatarului/utilizatorului
Acesta are un drept special, pe care niciun locatar intr-un contract de locatiune nu
l-ar avea ope legis. Are dreptul de a actiona direct impotriva furnizorului bunului care face
obiectul contractului, atat in ceea ce priveste predarea bunului, cat si in ceea ce priveste orice
viciu, de orice fel (aparent, ascuns), pe care l-ar descoperi atunci cand dobandeste bunul sau
ulterior, cand il foloseste.
De asemenea, dreptul la actiune se extinde si la serviciile de garantie in perioada de dupa
vanzarea bunului catre societatea de leasing, garantie a carei intindere depinde de la caz la caz,
in functie de natura bunului si de industrie. Garantia de buna functionare priveste fie inlocuirea
bunului, fie repararea lui, fie despagubirea societatii de leasing (care va trebui, cu banii primiti,
sa cumpere un alt bun si sa il puna la dispozitia locatatului). Nu inseamna ca dreptul de a
exercita aceste actiuni este pierdut de societatea de leasing, dar ea le va exercita numai
daca clientul sau este delasator sau este impiedicat sa exercite actiunea.
Alta particularitate este dreptul de a exercita actiunile posesorii, cele care ii permit
locatarului sa se bucure de folosinta netulburata. In dreptul comun, aceste actiuni sunt
parte integranta din dreptul proprietarului (societatea de leasing), insa legea acorda
locatarului/ utilizatorului dreptul de a le exercita.

b) Drepturile locatorului/finantatorului

2
 Ele sunt aceleasi ca ale oricarui proprietar, cu limitele data de exercitiul lor ope legis de
catre locatar. Sunt toate drepturile pe care le pastreaza asupra bunului, conform legii. Ele vin
din pastrarea nudei proprietati. Toate acestea sunt opozabile oricarui tert.
Opozabilitatea lor nu este automata. Legea spune ca exista, insa, in acelasi timp, in
cazul imobilelor, aceste drepturi trebuie inscrise in Cartea Funciara pentru a fi opozabile.
Acelasi lucuru este valabil si in privinta bunurilor mobile - Registrul National de Publicitate
Mobiliara.
Utilitatea publicitatii este mai ales in caz de insolventa a locatarului, pentru ca legea
spune ca aceste drepturi sunt opozabile creditorilor locatarului. Daca are loc o lichidare
voluntara a utilizatorului/ locatarului, pentru lichidatori drepturile sunt de asemenea opozabile.
Bunul trebuie sa se intoarca inapoi in patrimoniul societatii de leasing. Nu poate face parte
din masa din care se indestuleaza creditorii locatarului/ utilizatorului, chiar daca
respectivul contract de leasing nu a ajuns la termen. In aceasta situatie, societatea de
leasing va prelua posesia, alaturi de nuda proprietate.
Art. 14 din OG nr. 51/1997 este derogare din art. 123 (1) din LPI, in sensul ca, in cazul
deschiderii procedurii insolventei, este legala incetarea contractului (reziliere, denuntare
unilaterala) de catre creditor-societatea de leasing.

Raspunderea partilor
Aceasta se poate analiza pe mai multe paliere. In ceea ce priveste raspunderea pentru
neexecutarea contractului, legea are cateva prevederi speciale. Daca locatarul/ utilizatorul
refuza sa primeasca bunul, atunci locatorul/finantatorul are dreptul de a rezilia contractul de
leasing. Sanctiunea este drastica, insa se justifica prin aceea ca societatea de leasing deja a
investit propriile resurse intr-un bun pe care nu il va exploata, prin urmare trebuie sa fie libera
cat mai repede pentru a gasi un alt utilizator/ locatar. Legea prevede ca se rezilieaza cu daune
interese. Aceasta prevedere se aplica chiar daca contractul de leasing tace, nu spune nimic
in legatura cu aceasta.
Pe de alta parte, societatea de leasing nu raspunde fata de clientul sau (locatarul/
utilizatorul) in cazul in care bunul nu este livrat sau este livrat in conditii
necorespunzatoare. Acest lucru este un rezultat al faptului ca cel care are actiunea directa
in legatura cu predarea bunului este locatarul. El trebuie sa mearga impotriva
furnizorului.
Daca, dupa acest moment al executarii livrării (predarii), pe parcursul contractului exista
un caz de neexecutare din partea locatarului/ utilizatorului prin neplata ratei de leasing, atunci

3
legea prevede o sanctiune drastica, dar numai pentru cazul in care locatarul/utilizatorul are
calitatea de consumator: neplata ratei de leasing trei luni consecutive permite rezilierea
contractului de catre locator/finantator si cererea acestuia de obligare a debitorului la plata de
despagubiri (art. 15, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 83/2021). Ceea ce inseamna ca
partile nu ar putea prevedea rezilierea pentru neplata ratei de leasing pentru o alta perioada decat
minim 3 luni consecutive. In forma initiala a legii, aceasta sanctiune era reglementata fara
distinctie pentru toate persoanele, indiferent de calitate, iar despagubirile constau in valoarea
reziduala a bunului. In urma modificarii din 2021, putem interpreta ca sanctiunea rezilirerii va
opera pentru neexecutarea contractului de catre locatar/utilizator neconsumator (cel mai adesea,
este cazul unui comerciant), conform dreptului comun sau in baza unui pact comisoriu (cu
fizionomia agreata de parti) inclus in contract. Cat priveste cuantificarea legala a prejudiciului
in forma initiala, ea a fost modificata radical (la fel, prevederea estea aplicabila numai cand
utilizatorul/ locatarul este consumator, in rest partile pot agreea o clauza penala conform
dreptului comun). Acum, despagubirea este stabilita de instanta, daca nu a fost determinata de
parti sub forma unei clauze penale sau agreata dupa interventia rezilierii, insa in toate cazurile
cu respectarea limitelor impuse de alin.(2) la alin.(5) ale art. 15. In esenta, valoarea maxima a
prejudiciului cuprinde suma tuturor facturilor neplatite plus valoarea de intrare ramasa de
achitat pana la sfarsitul perioadei contractuale (prevazute initial in contract) plus toate
cheltuielile de asigurare platite de finantator/locator pentru utilizator/locatar plus alte costuri
impuse de lege in sarcina celui din urma, valoarea obtinuta prin valorificarea bunului sau,
dupa caz, valoarea determinata de piata a bunului la data rezilierii, determinata de un evaluator
autorizat.
Clauza tipica pentru pentru contractele financiare (de ex., imprumuturile bancare)- daca
are loc o neexecutare culpabila din partea debitorului, se produce accelerarea imprumutului.
Toata suma datorata (ratele principalului care mai sunt de platit conform contractului) devine
scadenta anticipat, la aceeasi data, si trebuie platita. La aceasta se poate adauga si obligatia de
plata anticipata a tuturor dobanzilor viitoare (atentie insa la limitarea impusa de art. 2170
C.civ.), aceasta fiind o veritabila clauza penala. Desi nu este reglementata de lege, acelerarea
platii in contractele financiare are natura juridica a unei sanctiuni civile, nefiind insa o
despagbire.
Exista o clauza similara si in contractele de leasing (mai ales financiar), accelerarea
inseamna o scadenta anticipata, la momentul incetarii, a intregii sume neplatite din contract.
Ca sancțiune, locatarul/utilizatorul trebuie sa plateasca si restul contractului. Legea nu
prevede ca atare aceasta sanctiune drastică, dar ea se intalneste in practica sub forma de

4
sanctiune contractuala standard. Suma care trebuie rambursata in urma accelerari poate
fi insa moderata de catre instanta. De ex. instanta o poate reduce, spunand ca nu este cazul
sa platesti intreaga suma, avand in vedere durata redusa care a ramas din contractului.
Explicatia moderarii sumei de rambursat se bazeaza pe calificarea obligatiei de plata a sumei
rezultate in urma accelerarii ca fiind o veritabila clauza penala. Natura de clauza penala (spre
deosebire de accelerarea „clasica” din contractele de imprumut bancare) provine din faptul ca
in rata de leasing viitoare intra si o componenta de lucrum cessans, de profit nerealizat
(respectiv dobanda, care insa nu mai este remuneratorie, ca in cazul ratei ajunse la scadenta in
mod normal, ci este penalizatoare ca urmare a accelerarii).
Fata de terti, raspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri apartine locatarului/
utilizatorului (art. 18 OG 51), ceea ce insa nu este o derogare de la art. 1376 coroborat cu art.
1377 C.civ., de vreme ce paza juridica si materiala a bunului apartine locatarului/ utilizatorului.

E posibil ca pe parcursul contractului de leasing, societatea de leasing sa instraineze

bunul. De ex., e normal ca societatile de leasing sa se finanteze intre ele, o societate vanzand
parte din portofoliul sau de contracte altei societati si primind in schimb un pret. Cumparatorul
va prelua odata cu bunul si contractul de leasing. Sau pur si simplu instraineaza bunul dat in
leasing pentru a obtine numerar. Legea spune ca aceasta cesiune (indirecta sau directa) a
bunului nu afectează executarea contractului de leasing (art. 17), respectiv locatarul/ utilizatorul
va executa neintrerupt contractul si in aceleasi conditii fata de dobanditor. In cazul instrainarii
numai a bunului, chiar daca exprimarea legii nu este atat de clara, automat cu cedarea
bunului respectiv, dobanditorul primeste in baza unei cesiuni legale (corect dpdv tehnic
juridic are fi o novatie legala) chiar contractul de leasing. Nu se va produce o separare intre
proprietarul bunului si creditorul contractului. Cesionarul bunului va prelua si contractul.
Societatea care primeste bunul este tinuta de aceleasi obligatii ca si vanzatorul bunului.
Conditia impusa de lege este insa ca cesionarul sa fie tot societate de leasing.

Natura dispozitiilor OUG 51/ 1997

Legea impune anumite clauze sau obligatii contractuale. Unele prevederi sunt
imperative, urmaresc sa protejeze partea mai puternica financiar (societatea de leasing) pentru
ca in acest fel protejeaza un interes public, si anume securitatea circuitului financiar. Daca
partile incheie un contract de leasing prin care sunt incalcate asemenea clauze cerute de
lege, intrebarea este ce sanctiune intervine in legatura cu clauza contractuala care incalca
legea, daca sanctiunea este nulitatea absoluta sau relativa. Nulitatea trebuie sa fie absoluta

5
cand interesul protejat prin norma incalcata este stabilitatea financiara (de ex. art. 10
lit.h), art.18), in rest (adica, de regula) nulitatea este relativa. In general, nulitatea ar
trebui sa fie partiala, contractul trebuie salvat, el raspunde in principiu unor interese
private.
Exista un capitol in partea finala a OG 51 legat de bunurile imobile care fac obiectul
contractului de leasing. Aceste articole nu schimba fizionomia contractului, doar o adapteaza
la specificul acestor bunuri. Nu deroga de la articolele analizate anterior.

Contractul de franciza

Elemente esentiale ale sistemului de franciza

Franciza ca sistem de operare a unei activitati economice este un sistem de dezvoltare a
prezentei pe piata a participantilor la franciza respectiva. Pentru cel care este creatorul
intelectual al produsului/ serviciului/ tehnologiei (adica, francizorul), acesta poate sa isi
dezvolte reteaua de distributie (ceea ce inseamna sa isi creasca prezenta pe piata) fara sa
investeasca resursele sale financiare, materiale si umane in proprii agenti, propriile magazine,
intr-un cuvant intr-o infrastructura in proprietatea sa. Resursele pe care le economiseste astfel
le poate folosi pentru ceea ce stie sa faca el cel mai bine: sa perfectioneze produsul/ serviciul/
tehnologia si in special conceptul si sistemul de comercializare pe piata a acestu(e)ia. In schimb,
beneficiarul francizei (adica, francizatul) isi asuma riscul sa promoveze pe piata si sa vanda
produsul/ serviciul/ tehnologia doar daca acesta are succes comercial potential, fara a fi nevoit
sa investeasca propriile resurse pentru a dezvolta si experimenta un concept si sistem de
comercializare a acelui produs/ serviciu/ tehnologie. Daca francizatul este diligent, el va obtine
un profit rezonabil si chiar foarte bun din relatia de franciza si isi va extinde prezenta pe piata
(este drept, sub brandul francizat), evitand costurile si riscurile experimentarii unei metode de
comercializare pana cand va gasi formula castigatoare.
Efectul comercial al francizei asupra beneficiarului: francizatul isi pierde identitatea
comerciala. Identitatea sa in calitatea de revanzator nu e vizibila, el poate fi confundat cu
insusi francizorul. Cand intri intr-un magazin Orange, de ex., nu iti dai seama daca este
un magazin proprietatea Orange sau un magazin in franciza Orange, pentru ca designul
interior, organizarea activitatii, modul in care relationeaza vanzatorii cu clientii,
imbracamintea lor, produsele si serviciile oferite sunt aceleasi. Clientul poate avea

6
impresia ca este intr-un magazin proprietatea si ca a cumparat un produs/ serviciu chiar
de la Orange. Daca cineva se uita pe factura emisa in magazinul francizat, vede ca factura
nu e emisa de Orange, ci de o alta persoana juridica cu alta denumire. Pentru beneficiar,
renuntarea la identitatea sa pe piata este atractiva in schimbul succesului asteptat (el
spera ca acesta este garantat). Teoetic, el are riscuri mai mici comparativ cu un comerciant
care a cumparat spre a revinde pe riscul sau exclusiv un produs de care nu a auzit nimeni, pentru
care trebuie sa creeze o piata. Riscul francizatului vine si din propriile greseli: greseste reteta
transmisa de francizor atunci cand prepara produsul, schimba modul de prestare a serviciului
fata de ce l-a invatat francizorul, etc.
Care e consecinta acestui fapt, ca beneficiarul se „lipeste” de un succes creat de altcineva
si este si el partas al acestui succes, la consolidarea caruia munceste? Comerciantul beneficiar
trebuie sa nu iasa dintr-un anumit canon, tipar. Daca vine cu idei noi de promovare, de
comercializare el trebuie sa le impartaseasca atat celorlalti francizati, cat si francizorului.
Experienta pozitiva trebuie extinsa in intreaga retea de franciza. El intra intr-o „familie” formata
de francizati in jurul francizorului. In acest proces, in care francizorul si francizatul
coopereaza in exploatarea acestui sistem, se creeaza clientela in jurul produselor/
serviciilor francizate. Aceasta clientela este comuna, a francizorului si a francizatului. La
sfarsitul contractului, aceasta clientela comuna se imparte natural intre cei doi. Clientii
care sunt dependenti de produsul respectiv, il vor urma pe francizor si se vor muta la noul
francizat. Alti clienti, care nu au fost atat de interesati de produs dar au fost impresionati
de interactiunea cu francizatul, vor ramane alaturi de el. Nu este un furt de clientela de
catre nici una din parti, clientela s-a împărțit natural. Doar daca este un caz de concurenta
neloiala din partea uneia din parti, acceasta va trebui sa despagubeasca pe cealalata parte
pentru clientela atrasa in mod abuziv.

Diferenta de substanta intre distributia propriu-zisa si franciza. Conceptul de franciza

pare sa fie similar celui de distributie (contractul de distributie nu este reglementat ca atare in
C.Civ., dar este des intalnit in practica). Distributia inseamna revanzarea unui produs de catre
un comerciant specializat (distribuitorul), produs cumparat de la producator si revandut unui alt
comerciant sau direct consumatorului. Observam ca distributia este limitata la produse si
repezinta o forma specializata a vanzarii comerciale. La franciza (care se extinde si asupra
serviciilor si tehnologiilor) esential este sistemul care permite revanzarea acelui bun sau
serviciu, revanzarea propriu-zisa fiind doar un rezultat secundar. Franciza presupune ca o

7
conditie sine qua non existenta unui sistem de comercializare bazat pe informatii secrete
comerciale si marca in legatura cu acel produs/ serviciu, iar particularitatile sistemului de
comercializare fac ca produsul/ serviciul sa fie dezirabil pentru clienti, ca urmare sunt stimulati
sa il cumpere, suplimentar fata de calitatile intrinseci ale produsului/ serviciului/ tehnologiei.
Ex. de sisteme de franciza: McDonald’s, BurgerKing, cosmetice (ex. Sephora), bijuterii
(ex. Folie Folie), servicii de retail bancar (de ex., unitatile stradale ING), servicii catre
consumator (de ex., unele magazine Orange sunt in sistem de franciza, pe langa magazinele
Orange detinute chiar de Orange). Franciza s-a extins in foarte multe domenii. In materie de
productie industriala nu se preteaza (desi recent a inceput sa se dezvolte franciza de tehnologie,
cu ajutorul tehnologiei respective putand fi produse marfuri sau prestate servicii) ea este in
principal intalnita la vanzarea de bunuri si servicii catre consumatori.
Principalul instrument juridic prin care se deruleaza sistemul de franciza este contractul
de franciza. In Romania, acest contract, precum si anumite elemente ale sistemului de franciza,
sunt reglementate prin OG nr. 52/1997, modificata substantial in 2019 prin Legea nr. 179.

Definitiile legale ale francizei si retelei de franciza

Franciza ca sistem a fost redefinita in baza Legii nr. 179/ 2019. Elementele cheie ale
definitiei legale (art. 1 (1) OG 52) au ramas aceleasi, respectiv faptul ca este (i) un sistem de
comercializare, (ii) bazat pe cooperarea continua intre participanti, (iii) acestia fiind indepenti
juridic si financiar intre ei, (iv) scopul acestui sistem de comercializare fiind de a exploata o
afacere a carei conceptie apartine francizatului. Modificarile din 2019 aduc cateva precizari
necesare (ele nefiind elemente noi daca avem in vedere practica si teoria francizei), anume
faptul ca (i) francizatul are nu numai dreptul, dar si obligatia sa exploateze franciza cu
respectarea conceptului dezvoltat de francizor, (ii) dreptul de a exploata franciza presupune
plata unor sume de bani si (iii) francizorul trebuie sa il sprijine constant pe francizat (sub forma
de asistenta tehnica si/sau comerciala) in procesul de exploatare a francizei de catre cel din
urma (ceea ce este o consecinta a cooperarii continue dintre parti, unul din pilonii de baza ai
francizei).
Reteaua de franciza este ansamblul de raporturi contractuale intre francizor si fiecare
din francizatii sai in legatura cu exploatarea francizei (art. 1 (4) OG 52).
Definita legala a francizei, daca o coroboram cu definita retelei de franciza, poate duce
la concluzia eronata ca se incheie un singur contract de franciza cu multiple parti (francizati).
In realitate, fiecare francizat are propriul contract cu francizorul, chiar daca din perspectiva
termenilor si conditiilor juridice, contractele sunt cvasi-identice. Sunt de regula contracte de

8
adeziune si cuprind clauze standard conform art. 1175 si 1203 C.civ. Francizorul, pe parcursul
executarii contractului, are grija ca toti francizatii sai sa opereze la fel, sa aiba acelasi
comportament, ceea ce asigura unitatea retelei de franciza. Francizatii nu au raporturi
contractuale intre ei in baza contractului de franciza sau prin semnarea contractului de
franciza. Ei pot sa aiba contacte in cadrul retelei de franciza, arhitectura acestor contacte
fiind stabilita de francizor. Ad-hoc, francizatii pot incheia contracte intre ei, cu stiinta si
uneori cu aprobarea francizorului (de ex., pt ca un francizat care are un surplus de produse pe
care nu le poate revinde in termen rezonabil, sa le revanda unui alt francizat, care are o cerere
mai mare fata de cantitatea de produse de care dispune in stoc).
Reteaua de franciza este un fel de familie. In aceasta familie si prin raportare la o
anumita regiune, toata lumea se cunoaste cu toata lumea. Afacerile francizatilor sunt
organizate similar, au tinte financiare similare, este incurajata discutia intre ei. Este
descurajat schimbul de experienta ad-hoc, totul se face integrat la nivel retelei. De ex., la
sfarsit de an financiar se aduna pe regiuni intr-o locatie si stau cateva zile/ o saptamana in care
discuta despre tehnici de vanzare, concurenta, trendurile pietei, dificultati, experiente pozitive,
sunt premiati cei care au avut rezultatele cele mai bune, care au avut idei novatoare, etc.

Contractul de franciza
Nu exista o definitie legala a contractului de franciza.
Contractul de franciza este un contract comercial, in care ambele parti sunt subiecte
calificate - profesionisti comercianti, prin care partea numita francizor, acorda celeilalte, numit
francizat, dreptul (iar francizatul isi asuma obligatia corelativa) de a exploata o afacere, urmand
conceptul dezvoltat de francizat, prin intermediul unui pachet de drepturi de proprietate
intelectuala in legatura cu un produs, serviciu sau tehnologie, cu obligatia francizorului de a
acorda asistenta continua tehnica si/sau comerciala si cu obligatia ambelor parti de a coopera
incontinuu, francizatul trebuind sa plateasca in schimb o suma de bani.
Este un contract numit, cu titlu oneros, comutativ, sinalgmatic, intuitu persoane, cu
executare succesiva. Nu exista in C.civ. un contract cu care sa se inrudeasca, astfel incat in
cazul in care unele clauze sunt neclare, se aplica uzantele si apoi principiile generale ale
dreptului civil.

Obiectul material principal este un pachetul de drepturi intelectuale, din care cele mai
importante sunt know-how-ul si marca. Nu este o simpla alaturare de drepturi de proprietate
intelectuala, ele alcatuiesc un tot unitar. Elementul care le leaga este afacerea comerciala care

9
va fi incredintata francizatului spre exploatare. „Afacerea comerciala” in intelesul legii nu este
o intreprindere comerciala sau un fond de comert, ci un mod de comercializare a unui produs
sau serviciu, un mod de organizare a unei activitati, un procedeu tehnologic. Afacerea ca
ansamblu este un element incorporal (ma feresc sa folosesc notiunea de „bun” din dreptul civil,
pt. ca atat legea cat mai ales realitatea practica a francizelor arata ca nu este un „bun”, este o
creatie intelectuala care se materializeaza prin si asupra careia se exercita drepturi de proprietate
intelectuala). Din aceasta perspectiva, definitia legala a francizei poate crea confuzie atunci
cand mentioneaza afacerea ca obiect al francizei. Tehnic-juridic, nu afacerea este obiectul
contractului, ci pachetul de drepturi de proprietate intelectuala fara de care afacerea nu poate
exista, nu are valoare economica, fiind doar o idee neprotejata juridic („ideile nu sunt
brevetabile”).
Ca regula, marca este protejata foarte puternic si separat, pentru ca este inregistrata la
nivel european si in Romania intr-un sistem de registre care ii asigura titluarului protectie
juridica si opozabilitatea dreptului sau.
In lege am avut o definitie a know-how-ului, pana la modificarea prin L 179/ 2017, cand
ea a fost eliminata. Putem defini know-how-ul ca ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice,
documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor şi/sau al altor informatii
analoage, care servesc la fabricarea / prestarea şi comercializarea unui produs, serviciu ori
tehnologii, informatii care au caracter secret, sunt protejate ca atare de catre detinator,
valoarea lor comerciala fiind data si de caracterul secret. Nu exista un sistem administrativ
de recunoastere si protectie a know-how-ului, cum exista in cazul brevetelor, marcilor,
desenelor si modelelor industriale. El este dezvoltat de francizor pe baza experientei sale, iar
principala lor forma de protectie prin luarea e masuri de protejare a caracterului sau secret si pe
cale contractuala.
Diferit de know-how, desi inrudit, este secretul comercial (care si el de foarte multe ori
este regasit in continutul acestui pachet de drepturi de proprietate intelectuala). Exista o
definitie legala a secretului comercial, anume in Legea 11/1991 a concurentei neloiale: o
informatie care nu este cunoscuta sau usor accesibila, care dobandeste o valoare comerciala
pentru ca este secreta, pentru care deţinătorul legitim a luat măsuri rezonabile ţinând seama
de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial
operează atât timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite în mod cumulativ. Dupa
cum se observa, secretul comercial nu are acea componenta tehnica a know-how-ului, adica
formule, defnitii tehnice, modele, procedee etc. In esenta, secretul comercial cuprinde toate

10
informatiile calificate ca atare de detinator, mai putin cele care intra in comupunerea know-
how-ului.
Pachetul de drepturi de proprietate intelectuala nu se inregistreaza ca atare in nici un
registru de publicitate de proprietate intelectuala, pentru a fi protejat juridic si facut opozabil.
Protectia sa este contractuala (contractul de franciza) si prin protectia specifica a unora din
elementele sale (cum este marca sau modelul industrial). Ceea ce este insa permis este ca, pe
baza contractului de franciza, francizatul sa fie inregistrat ca utilizator al marcii in Registrul
Marcilor, fara a fie nevoie de un contract separat de licenta de marca.
Prin Legea nr. 179/ 2019 a fost reglementat si organizat un Registru National de
Franciza, operat de o asociatie profesionala – Asociatia Romana de Franciza (art. III). Din
pacate, reglementarea este atat de lacunara incat lipseste acest Registru de orice valoare juridica
(nu se impune o obligatie de inregistrare a francizelor, nu este clar – nici macar din Normele
metodologice emise in aplicarea legii – daca pachetul de proprietate intelectuala poate fi
inregistrat in scop de protectie si opozabilitate (cum ai putea sa il inregistrezi si sa pastrezi
secretul asupra unor din elementele sale sensibile?) ).
Plata
Corelativ cu pachetul de drepturi de proprietate intelectuala este plata sumelor de bani
de catre francizat. Aceste sume cuprind redeventele (in general ele se calculeaza ca un procent
din valoarea vanzarilor intr-o anumita perioada). Observam ca legea foloseste conceptul de
„redeventa” pt a defini plata periodica de catre francizat, in schimbul dreptului de a exploata
sistemul de franciza, redeventa fiind conceptul folosit in general pt a defini plata pe care o face
o persoana in schimbul dreptului de a exploata un bun (corporal sau incorporal) ori un serviciu.
Sistemul de franciza, cum am vazut, este un sistem unitar de drepturi incorporale.
Pe langa redevente, de regula sunt datorate si alte sume de bani, cu titlu de taxe si
comisioane (de ex., taxa de intrare in reteaua de franciza; taxe de publicitate prin care francizatul
suporta o parte din costurile de conceptie si distributie, de catre francizor, a mesajelor
publicitare in teritoriul sau; costuri cu pregatirea personalului francizatului; taxa de
exclusivitate teritoriala – conform art. 9, daca se percepe aceasta taxa, ea se adauga taxei de
intrare dar impreuna trebuie sa fie in suma rezonabila; comisioane pentru aranjarea de finantari
de catre francizor pentru francizat, in conditii mai bune decat ar obtine singur francizatul – dupa
cum se observa din definitie, francizatul este independent financiar de francizor, ultimul nu are
nici o obligatie sa il finanteze pe primul, etc.). Cu cat produsul/ serviciul francizat este mai
cunoscut, cu atat franciza este mai costisitoare. Francizatul trebuie sa poata plati aceste taxe si
comisioane, pe langa celelalte costuri de operare a francizei, astfel incat sa ii ramana si un profit.

11
 Faza precontractuala
Spre deosebire de cvasi-totalitatea contractelor numite (si facand exceptie contractele
incheiate cu consumatorii), legea reglementeaza, cu titlu imperativ, o serie de obligatii specifice
in sarcina francizorului in faza de negociere a contractului, inainte de a fi incheiat. Incalcarea
legii atrage raspunderea civila delictuala a francizorului (chiar si daca a fost incheiat contractul)
si poate conduce la anularea contractului pentru dol. Motivul acestei reglementari: exista riscul
ca francizorii sa isi laude excesiv afacerea si astfel induc in eroare viitorii francizati.
In primul rand, legea impune, in mod indirect, francizorului sa ii garanteze francizatului
ca are o afacere de succes, testata in practica (art. 2 alin.(3) lit. a), b), c), g) coroborat cu art. 2
alin.(4) si art. 1 alin. (5)). In 2019 a fost introdus conceptul de „unitate-pilot”. Acesta inseamna
ca in cazul francizelor noi, care nu au trecut proba timpului pentru a demonstra viabilitate si
producerea de rezultate, francizorul trebuie sa opereze cel putin un an conceptul de afacere pe
care vrea sa il francizeze in cel putin o unitate pilot (care poate fi o forma de organizare a
activitatii – de ex, un restaurant, un magazin etc., un program pilot de testare a noii tehnologii,
etc.). Altminteri, toate afirmatiile sale despre experienta dobandita si transferabila (sub forma
manualului de operare a francizei) ar fi lipsite de continut.
Un alt lucru esential care trebuie furnizat francizatului in faza de negociere este
informatia legata de partea financiara. Francizatul trebuie sa stie care va fi sarcina sa
financiara, sa stie cat poate sa il coste acest contract, cat trebuie sa investeasca, pentru ce
venituri previzionate munceste el, ce riscuri financiare isi asuma. Aici ajungem la cealalta
latura a contractului, plata pentru pachetul primit. Francizatul trebuie sa stie, inainte de a
semna contractul, ca primeste dreptul de a exploata o franciza care s-a dovedit ca poate genera
suficiente venituri astfel incat sa castige si el, odata ce a platit toate costurile pe care i le va
percepe francizorul, nu trebuie sa aiba surprize ulterioare cu privire la aceste costuri.
Un element important al informatiilor financiare este rezultatul previzionat.
Francizorul, care cunoaste franciza mult mai bine decat francizatul, trebuie sa il ajute pe
acesta sa isi faca un plan de afaceri, realist, care sa contina informatiile esentiale pentru
ca francizatul sa poata lua o decizie in deplina cunostinta de cauza pt a incheia contractul.
Planul de afaceri, daca este corect conceput, pe baza unor informatii corecte, complete si
furnizate cu buna-credinta are sanse mari sa fie realizat. Iar daca nu s-a atins rezultatul
previzionat, acest lucru nu s-a intamplat din culpa francizorului, pur si simplu s-a întâmplat
ceva ce nimeni nu a prevazut.

12
 Este aproape acelasi nivel de protectie de care se bucura un consumator inainte de a
incheia contractul, doar ca mult mai sofisticat din punct de vedere al contintutului informatiilor.
Daca aceste informatii nu sunt prezentate astfel incat francizatul sa ia decizia in
cunostinta de cauza, el poate poate invoca acest lucru, pentru a cere anularea contractului
(dol) si/sau despagubiri.

Continutul contractului (obiectul juridic – drepturile si obligatiile partilor)

OG 52/ 1997 contine o serie de prevederi care contureaza continutul acestui contract.
Partea protejata este francizatul. Protectia sa intervine mai ales in faza precontractuala. Sunt
si cateva elemente de protectie dupa incheierea contractului, dar principala grija a legiuitorului
este protectia inainte de incheierea contractului, in cursul procesului de negociere.
Drepturi si obligatiile partilor sunt reglementate in art 4 la 6. Legea cere ca redactarea
contractului sa fie lipsita de ambiguitate, tocmai in ideea de a-l proteja pe francizat. Obligatiile
partilor si structura contractului, sunt mult mai lejer reglementate decat la leasing. Ele apar mai
degraba ca idei de principiu, nu ca obligatii cu un continut specific. Legea lasa partilor o
libertate mai mare de a adapta contractul la nevoile lor.
Sistemul de master franciza. Priveste dreptul de a subfranciza. In cadrul sau, master
francizorul este de fapt un francizat care primeste franciza pentru un teritoriu (de regula,
national) si isi va alege partenerii locali (sub-francizati) cu care va incheia contractul de
franciza, doar ca nu este titular asupra marcii si know-how-ului, este cesionar care a primit
dreptul de a sub-cesiona pachetul de proprietate intelectuala.

Incetarea contactului
Particularitatea provine din aceea ca, avand in vedere investitiile pe care le face
francizatul, in dezvoltarea francizei, trebuie sa i se asigure acestuia recuperarea lor, daca nu este
in culpa in executarea contractului si s-a comportat responsabil, nefacand greseli de
management pe care altii in locul sau nu le-ar fi facut. Astfel, legea cere, fara sa impuna un
termen minim de preaviz, ca orice reziliere de catre francizor sau intentie de a nu reinnoi
contractul sa se faca cu un preaviz rezonabil de lung („suficient de mare”). Aceasta informatie
este prezentata francizatului inainte de incheierea contractului. Daca intervine incetarea in
prima perioada a contractului, exista riscul sa fi investit foarte mult si sa nu isi fi recuperat
investitia.
Odata ce contractul a incetat, o alta obligatie care poate sa apara este obligatia de
confidentialitate si neconcurenta in sarcina francizatului. Art. 8 prevede, cu titlu de principiu,

13
relatiile post contractuale trebuie sa se bazeze pe concurenta loiala. Francizorul trebuie sa isi
protejeze valoarea francizei, prin contract se stabileste ce are voie francizatul sa faca dupa
incetarea contractului astfel incat sa nu afecteze valoarea francizei, folosind in interes propiru
sau al altuia cunostintele dobandite ca beneficiar al francizei. Francizatul a primit cunostinte
care il diferentiaza pe francizor de concurentii sai. Francizorul trebuie sa se asigure ca, desi nu
mai exista relatie contractuala intre francizat si francizor, totusi dupa incheierea contractului,
dar in baza lui, francizatul nu are voie sa dezvaluie aceste informatii. Toate acestea permit
francizorului o perioada de adaptare in legatura cu informatia sensibila transferata francizatului.
Perioada de non-concurenta este de 2 ani, de regula, conform reglementarilor din dreptul
concurentei.

14
 Curs 10
Garantiile reale mobiliare (ipotecile mobiliare)1

Sunt denumite „reale” pentru ca structura lor este bazata pe un drept real exercitabil
asupra unui bun sau mase de bunuri, indiferent daca debitorul (constituitorul) garantiei reale
este debitorul principal sau fidejusorul debitorului principal, spre deosebire de garantiile
personale care se bazeaza pe un drept de creanta constand in obligatia debitorului garantiei de
a satisface creanta creditorului contra unei alte persoane, recte debitorul principal (conform
reglementarii actuale din C.civ., intotdeauna garantiile personale sunt date in favoarea
debitorului principal, acesta din urma este altcineva decat constituitorul garantiei). Codul civil
foloseste terminologia de „ipoteca” (imobiliara sau mobiliara), pe care in cadrul acestui curs o
voi utiliza intersanjabil cu cea de „garantie reala”(imobiliara sau mobiliara).

1. Ratiuni de natura economica care stau la baza garantiilor reale

Debitorul isi indisponibilizeaza un bun, pentru ca beneficiarul garantiei (creditorul) sa
se simta mai confortabil cu privire la posibilitatea recuperarii creantei sale. Acesta este scopul
garantiilor reale de orice fel, sa asigure un confort creditorului in legatura cu recuperarea
creantei sale.
Desigur, sunt multe situatii in practica in care garantiile reale nu sunt oferite. De ex,
relatii intre persoane care se cunosc si au incredere reciproca in onorarea obligatiilor asumate.
In materie comerciala, in foarte putine cazuri vanzatorul unui bun/ prestatorul unui
serviciu este garantat real pentru plata pretului, daca pretul nu este platit in avans sau la
momentul livrarii/ prestarii serviciului. De multe ori el transfera proprietatea/ presteaza fara sa
fie platit la data transferului/ prestarii, urmand sa fie platit ulterior. Intrebarea este de ce in unele
cazuri acest lucru este acceptat in mod uzual, ca o obisnuinta in afaceri, si in alte situatii
creditorii cer ca plata lor sa fie garantata real (de regula, imprumuturile de la banci sunt
garantate real), valoarea creantelor respective nefiind neaparat un motiv (nu exista o regula
„plata creantelor mari este garantata real, plata creantelor mici, nu”). Este adevarat insa ca de
regula creantele de valoare mica nu sunt garantate real, costul constituirii, monitorizarii si
executarii garantiei fiind prohibitiv raportat la suma creantei.

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
 Ideea care are cel mai mult sens din punct de vedere economic, pentru a justifica de ce
unele creante sunt garantate real, se bazeaza pe cuantificarea de catre creditor a riscului
debitorului, cuantificare care este de multe ori subiectiva. Cum percepe creditorul riscul de a
nu recupera suma pe care a creditat-o cu orice titlu? In situatia in care creditorul isi cuantifica
acest risc si considera ca, desi riscul poate sa fie important, este acceptabil pentru el (inclusiv
din perspectiva faptului ca debitorul sau ar prefera sa nu incheie contractul cu el, ci cu alt
creditor care nu cere o garantie reala) si prin urmare nu trebuie sa fie redus sau limitat, creditorul
se multumeste sa ramana chirografar. El isi asuma riscul nu numai al neplatii creantei la termen,
dar si riscul ca la acel moment sa intre in conflict cu alt creditor chirografar si sa fie nevoit sa
execute silit, in concurs cu celalalt chirografar, bunurile pe care le are debitorul respectiv,
bunuri care insa sunt libere de sarcini, asupra carora nu exista o garantie reala deja constituita.
Daca aceste bunuri sunt suficient de valoroase, astfel incat toti creditorii chirografari sa fie
satisfacuti, atunci se acopera si creanta lui, inclusiv accesoriile ei. Daca bunurile sunt suficiente,
toata lumea este fericita. In caz contrar, creditorul se vede nevoit sa accepte o recuperare partiala
a creantei sau chiar nerecuperarea ei.
Creditorii chirografari se vor lupta intre ei ca fiecare sa recupereze cat mai mult din
creanta sa. O asemenea lupta poate deveni „salbatica”, ceea ce va duce la pierderi de valoare
pentru creditori si/sau debitor in procesul executarii silite. In cazul creditorilor cu garantii reale,
acestia si-au cuantificat riscul neplatii, inclusiv riscul ca in caz de neplata sa intre in concurs cu
alti creditori si au considerat ca este inacceptabil sa isi asume riscul neplatii fara a avea o
garantie reala. Pentru ei mai ramane doar problema reducerii riscului ca, in momentul unei
executari asupra bunului dat in garantie, sa recupereze prea putin din contravaloarea creantei
respective, pentru ca valoarea bunului la acel moment ar fi mai mica decat valoarea creantei.
In plus, garantia reala le acorda si o prioritate la executare asupra acelui bun (daca au primul
rang, aceasta prioritate ii confera un adevarat monopol asupra bunului dat in garantatie).
Indiferent de forma pe care o imbraca garantiile reale, cauza intrarii intr-un contract de
garantie este nevoia de acoperire a riscului de catre creditor si corelativ nevoia debitorului de
o obtine creditul (financiar sau comercial) la un cost rezonabil, inclusiv tinand cont de costul
garantiei reale. Exista situatii in care legea te obliga sa obtii asemenea garantii, nu poti credita
fara sa obtii la inceput o garantie reala din partea debitorului respectiv. De regula insa,
incheierea contractului de garantie este o chestiune pur conventionala.
Garantiile reale odata obtinute, creeaza la randul lor efecte economice in lant. In primul
rand, debitorul isi limiteaza posibilitea ca in legatura cu acel bun sa mai poata constitui o
garantie reala fata de alt creditor, datorita efectelor produse de principiul prioritatii rangului.

2
Cei care sunt printre primii inregistrati au rang cel mai mare, acesta este un mare beneficiu, ei
sunt primii care se indestuleaza, pentru ei acesta este confortul cel mai mare. Va exista o
segmentare intre creditori din punct de vedere al recuperarii creantei, cei care sunt cu rang mai
mic au riscul cel mai mare, risca sa ramana cu cei mai putini bani sau fara bani in urma
executarii silite a acelui bun. Din perspectiva libertatii debitorului de a dispune de acel bun,
debitorul isi limiteaza aceasta libertate (cel putin economic, chiar daca juridic pastreaza dreptul
de a dispune de bunul respectiv).

In cazul debitorului, exista si un beneficiu cand constituie garantia reala. In general,

creanta garantata este considerata mai valoroasa decat cea negarantata. De asemenea, creditorul
garantat poate vinde (cesiona) mai usor acea creanta. Deoarece creditorul are acest beneficiu,
debitorul poate obtine un cost al creantei mai mic pentru el decat daca acea creanta ar fi ramas
negarantata. De ex., imprumutul garantat real poate fi acoperit de o dobanda remuneratorie mai
mica, pentru ca riscul ca imprumutatorul sa nu poata recupera imprumutul este mult redus.
Imprumutul negarantat este mai scump, dobanda remuneratorie este mai mare.

2. Chestiuni de principiu (art. 2323-2332 C.civ.)

Legiuitorul face distinctie intre creditorii chirografari si cei cu garantii reale, aratand
clar ca in ce priveste creditorii cu garantii reale, confortul, beneficiul lor este limitat la bunul
corporal sau incorporal obiect al garantiei. Aparent, creditorii chirografari par mai fericiti,
pentru ca au la indemana o masa mai mare de bunuri din care sa se indestuleze, insa este un
avantaj aparent. Ceea ce pare mult la un moment dat, ulterior in caz de neplata generalizata a
creantelor de catre debitor poate sa fie insuficient pentru toti creditorii chirografari.
In ceea ce priveste egalitatea intre creditori, aceasta nu exista intre creditorii cu garantii
reale si creditorii chirografari. Similar insolventei, sunt clase diferite. Ei pot fi egali din punct
de vedere juridic daca fac parte din aceeasi clasa, dar in niciun caz intre clase. Acesta inegalitate
este posibila pentru ca este consacrata de lege. Legea permite aceasta inegalitate tocmai in ideea
de a promova un principiu fundamental pentru functionarea societatii in general si a economiei:
securitatea creditului. Daca pentru creditorii ipotecari nu exista siguranta ca la scadenta isi vor
recupera creanta, ar fi mai putine persoane dispuse sa crediteze debitorii (perceputi) riscanti.
Si in cadrul clasei creditorilor cu garantii reale, egalitatea este relativa intre
creditori. Creditorii garantati real sunt cu adevarat egali numai daca au acelasi rang, ceea
ce este foarte greu de conceput, exceptand situatiile in care sunt co-creditori care au
primit aceeasi garantie reala asupra aceluiasi bun. Ei pot avea acelasi rang dar pe bunuri

3
diferite, caz in care nu vin in concurs. Aceasta inegalitate ii afecteaza la momentul executarii
silite a bunurilor. Cei care vor suferi sunt cei cu rangul mai mic. Beneficiarul adevarat al
executarii silite este primul rang.
Daca creditorii au acelasi rang (foarte putin plauzibil) atunci egalitatea intre ei tot nu
este o pura egalitate pentru ca ei vor fi platiti din contravaloarea executarii unui bun pro rata cu
valoarea creantei pe care o au. Daca valoarea bunului nu acopera toata creanta, fiecare va
recupera relativ la valoarea creantei sale. Procentual, recupereaza la fel, dar nominal nu.

2.1 Tipuri de garantii reale

A. Garantiile reale propriu-zise (pe care le voi analiza mai jos, doar din perspectiva
garantiilor reale mobiliare)
1. Ipotecile
2. Gajul (rar folosit astazi)
B. Privilegiile - sunt drepturi de prioritate stabilite de lege in legatura cu anumite creante
si care poarta asupra unor bunuri ale debitorului, drepturi care pot „bate” chiar si garantiile
reale. Privilegiile sunt stabilite in considerarea tipului de creanta (adica, doar anumite creante
sunt privilegiate; spre deosebire, nu exista de regula limitari privind creantele ipotecare, orice
creanta poate fi garantata ipotecara daca partile doresc astfel).
Privilegiile au aparut din nevoia de a scapa de formalismul constituirii garantiei reale,
tocmai pentru a stimula creditarea in acele situatii, sau pentru ca legiuitorul a dorit sa favorizeze
un anumit tip de creditor (de ex., creditorul bugetar pt creantele fiscale). In orice situatie,
privilegiul trebuie stabilit prin lege. Din pacate, la un moment dat, s-a trecut la legiferarea
privilegiilor dincolo de situatii exceptionale, la generalizarea lor. Legiuitorul a extins sfera
privilegiilor la foarte multe situatii. Ca o reactie la acest abuz, inca din anul 2000 s-a instituit
un principiu care a ramas si astazi in Codul Civil, conform caruia privilegiul „bate”
ipoteca dar cu o singura conditie, sa fie si el public si, ca regula, inregistrat inaintea
inregistrarii ipotecii (vz. art. 2342 si 2335 C.civ.). Ceea ce inseamna ca un privilegiu nu va
avea un rang mai mare decat o ipoteca asupra aceluiasi bun, decat daca privilegiul este
inregistrat anterior ipotecii. Pentru ca inainte de instituirea acestei reguli, privilegiile puteau sa
fie si secrete, nu era obligatoriu, pentru constituirea lor valabila si dobandirea rangului absolut
de prioritate (inclusiv fata de ipotecile inregistrate), sa fie publicate in registre de publicitate.
Acest caracter secret pare sa se fi pastrat si sub actualul C.civ. (vz. art.2334), insa el este limitat
la opozabilitatea fata de terti, nu la prioritatea privilegiilor fata de ipoteci. Art. 2334 este
dreptul general in materie de opozabilitate a privilegiilor iar art. 2342 este dreptul special,

4
care leaga opozabilitatea ipotecilor de conceptul de perfectare a ipotecii. Avem doua
momente in nasterea deplina unei ipoteci: momentul constituirii si momentul perfectarii.
Ca sa devina opozabila tututor, trebuie fie perfectata. Numai atunci creditorul ipotecar
are protectia deplina.
Tot in categoria privilegiilor intra si privilegiul statului (art. 2328). Apare in principal
in materie fiscala. Interesul statului este ca atunci cand cetateanul nu isi plateste obligatiile
bugetare, sa fie sigur ca isi va incasa creantele plus accesorii. In acest fel se obtine resursa
financiara de care are nevoie statul pentru a functiona si isi indeplini obiectivele. Acest lucru
are sens si economic. Problema este ca daca ii dai posibilitatea statului sa aiba un privilegiu
care trece inaintea oricarei creante private garantate real, se denatureaza chiar securitatea
creditului. Ar insemna ca statul nu ar intra in concurs cu creditorii debitorului sau, printre care
și creditorii privati cu garantii reale, dar va executa bunurile debitorului inclusiv cele afectate
de garantii reale, ceea ce este anormal. Astfel ca solutia la care s-a oprit legiuitorul roman este
urmatoarea: privilegiul statului exista, are prioritate fata de alte privilegii si garantii cu conditia
sa fie si el inregistrat iar rangul sau se dobandeste raportat la momentul inscrierii in registrul de
publicitate imobiliara/mobiliara. Spre deosebire de unele privilegii care odata inscrise in
asemenea registre trec inainte, prevaleaza asupra unor garantii reale inscrise anterior, la
privilegiul statului acest beneficiu nu exista. Statul trebuie sa se asigure ca nu mai exista
o alta garantie inregistrata deja, pentru ca privilegiul sau sa aiba intr-adevar primul rang.

Privilegiile si ipotecile nu trebuie confundate cu clauzele de insesizabilitate (art. 2329

C.civ.). Conventional, partile pot sa agreeze ca anumite bunuri nu pot fi instrainate. Aceasta
conditie poate sa fie si efectul direct, legal, al unei garantii reale, dar poate fi agreata
conventional sau impusa de lege (in cazul bunurilor inalienabile ope legis), independent de
existenta unei garantii reale. Insa este o distinctie de principiu intre clauza de insesizabilitate si
garantia reala, pentru ca practic la prima partile stabilesc ca pentru o anumita perioada un bun
al debitorului nu poate fi instrainat (ceea ce indirect impiedica si constituirea unei ipoteci sau,
cel putin, executarea ei, pentru ca in urma executarii bunul iese din patrimoniul debitorului).
Legea spune ca alaturi de cazul in care insesizabilitatea este un efect direct al inalienabilitatii,
bunurile care sunt insesizabile in mod conventional nu pot face obiectul unei instrainari si
implicit nici obiectul unui act de executare silita din partea altei persoane decat creditorul
clauzei (presupunand ca acel bun nu este deja grevat de o garantie reala sau privilegiu). Nu se
poate scoate la vanzare in niciun fel bunul respectiv, decat de catre creditorul clauzei. Dar pentru
ca aceasta indisponibilizare a bunului afecteaza modul in care debitorul interactioneaza cu

5
creditorii sai, insesizabilitatea conventionala trebuie sa fie facuta publica. Legea impune
debitorului, pentru opozabilitate, sa o faca publica, sa o inregistreze cum ar inregistra o garantie
reala.

Ce privilegii reglementeaza C.civ.? In materie mobiliara exista doua privilegii cu titlu

general (art. 2339):
1. Privilegiul vanzatorului pentru pretul bunului vandut, predat, dar neplatit de catre
cumparator. Acest privilegiu exista in situatia in care cumparatorul este o persoana fizica. Ca
exceptie, in cazul in care cumparatorul este un profesionist (inclusiv comerciant)2 vanzatorul
nu are acest privilegiu. Se considera ca daca este cumparator persoana juridica sau cumparator
comerciant, vanzatorul este protejat deoarece se presupune ca acest cumparator are suficiente
active astfel incat vanzatorul neplatit poate sa se indestuleze prin executarea lor, chiar daca nu
mai poate executa, redobandind proprietatea, bunul mobil pe care l-a vandut. Aceasta
prezumtie nu se sustine in cazul cumparatorului persoana fizica necomerciant. Alternativ,
vanzatorul poate constitui un drept real, ipoteca mobiliara propriu-zisa asupra bunului vandut,
prin ceea ce se cheama clauza de rezerva a proprietatii. Aceasta clauza de rezerva trebuie
publicata, inregistrata. Altfel, nu este o garantie reala propriu-zisa.
2. Privilegiul creditorului cu drept de retentie. Se poate naste in baza legii sau in baza
conventiei intre parti. Efectele se limiteaza la bunul asupra carora legea sau conventia se refera
(bunul care se afla sub controlul creditorului).
Intre cele doua privilegii asupra aceluiasi bun mobil, privilegiul vanzatorului are rangul
1 iar dreptul de retentie rangul 2, daca legea nu prevede altfel. In materie de comision, dreptul
de retentie are rang mai mare decat privilegiul vanzatorului (vz. art.2053 (2) C.civ.).

2.2 Legea reglementeaza si stramutarea garantiei (art. 2330-2331 C.civ.). In realitate,

este reglementata subrogatia reala a bunului dat in garantie din perspectiva efectelor ei asupra
garantiei. Legea limiteaza stramutarea garantiei la situatia in care este platita o despagubire
(inclusiv indemnizatia din partea asiguratorului) in contul posesorului bunului obiect al
garantiei, care a fost distrus/ avariat. Exista insa anumite formalitati pe care legea le cere in art.
2331 pentru individualizarea indemnizatiei in contul bancar al debitorului, astfel incat
stramutarea garantiei sa aiba loc. Daca formalitatile sunt indeplinite, garantia(iile) existenta(e)

2
Dar daca este comerciant persoana fizica? Nu cred ca privilegiul exista in acest caz,
teleologic si gramatical textul ar trebuie interpretat ca referindu-se la orice comerciant.
6
sunt „mutate” asupra indemnizatiei ca si cum ar fi fost reconstituite asupra unui bun nou, fara
a pierde rangul dobandit anterior. Pentru creditorii ipotecari este astfel mai usor de urmarit
bunul obiect al garantiei.
Cand discutam despre stramutarea garantiei nu vorbim de bunul care ia locul bunului
distrus, pentru extinderea garantiei asupra lui avem alt mecanism legal (extinderea ipotecii
mobiliare asupra produselor – art. 2392 C.civ.). In acest caz, suma despagubirii inlocuieste in
patrimoniul debitorului bunul distrus, in baza legii, si garantia reala se stramuta asupra sumei
respective. Nu se prevede ca stramutarea trebuie mentionata in registrul de publicitate, ia are
loc ope legis, creditorul stie sigur ca el va putea executa in continuare asupra despagubirii sau
indemnizatiei, fara sa faca nicio formalitate de inregistrare suplimentara.

2.3 Trasaturi caracteristice valabile atat pentru privilegii, cat si pentru garantii (art.
2344 C.civ.):
1. Indivizibilitatea. Indiferent de natura bunului asupra carora poarta, ele subzista pana
la momentul la care creanta pe care o garanteaza este platita integral. Exista o situatie particulara
cand are loc un partaj in legatura cu un anumit bun / masa de bunuri si in urma conventiei
partilor sau ope legis (de ex., la succesiunea legala sau testamentara) garantia se muta asupra
partii din bun sau asupra mai multor bunuri sau asupra unui bun distinct transferat debitorului
sau unui tert in urma partajului, dar aceasta nu este un caz propriu-zis de divizibilitate a garantiei
reale. Indiferent de orice divizari materiale sau juridice cu privire la bunul respectiv, el va
continua sa serveasca pentru plata creantei in totalitatea lui, la fel si bunurile rezultate desprinse
material sau juridic din el, chiar daca incepe sa i se consume substanta, pana cand creanta
garantata este platita. Importanta efectului juridic al indivizibilitatii se vede in situatia in care
creditorul a platit la inceput si la timp parti din creanta, astfel incat valoarea garantiei a devenit
disproportionat de mare fata de valoarea ramasa a creantei. Dar chiar si in aceasta situatie, legea,
din dorinta de a proteja pe creditor, nu impune reducerea valorii garantiei (sau inlocuirea
bunului dat in garantie cu unul de valoare mai mica), garantia poate fi executata in totalitate,
insa ceea ce prisoseste dupa ce creditorul s-a indestulat va reveni debitorului.
2. Accesorialitatea. Intotdeauna privilegiile si garantiile reale servesc platii unei
creante. Soarta juridica a acestora depinde de soarta obligatiei principale (garantate). Daca
obligatia principala este nula, si garantia este nula.

2.4. Obiectul ipotecii este foarte larg. Este orice bun mobil sau imobil, corporal sau
incorporal. Acest lucru sprijina securitatea creditului; orice bun sau drept poate constitui

7
obiectul unei ipoteci. In situatia in care ipoteca poarta asupra unui bun mobil si are loc o
accesiune iar bunul initial se transforma, ipoteca nu se pierde. Ipoteca se extinde asupra bunului
nou, chiar daca bunul nou, care se alipeste celui ipotecat initial, este mai valoros (art. 2355).
Daca debitorul, stiind ca nu exista o ipoteca asupra bunului nou, a ales sa il alipeasca asupra
bunului sau ipotecat initial, si-a asumat acest efect al accesiunii pentru confortul creditorului.
Daca se alipesc doua bunuri ambele ipotecate, ambele mobile, se aplica regula primei ipoteci
inscrise. Cei doi creditori ipotecari vor fi in concurs. Cel cu rang mai mare se va indestula
primul asupra bunului rezultat prin alipire. O solutie similara este in materie de accesorialitate
intre un bun mobil si imobil, situatia mai des intalnita decat in cazul accesiunii mobiliare. In
foarte multe cazuri bunuri (initial) mobile (prin natura lor) sunt atasate unui bun imobil. Fata
de vechiul C.civ., legea nu mai face acum o prioritizare, nu mai spune ca intotdeauna are
prioritate ipoteca imobiliara. Acum legea spune ca rangul se pastreaza, chiar daca bunul
este greu de extras fizic din bunul imobil, cu o singura conditie: bunul mobil sa isi pastreze
individualitatea (fizica) dupa accesiunea la imobil. Creditorul ipotecar mobiliar vine in
concurs cu creditorul imobiliar dar numai cu privire la partea din imobil care
incorporeaza bunul mobil. Si in acest caz va conta cine este inscris primul (art. 2356
corobrat cu art. 2422 C.civ.). Daca creditorul ipotecar mobiliar este primul inscris, atunci cand
creditorul ipotecar imobiliar executa silit imobilul, din contravaloarea obtinuta din bucatica
reprezentand bunulul mobil alipit, el trebuie sa plateasca pe creditorului ipotecar mobiliar si
restul culege el. Legiuitorul a inteles sa separe astfel regimul celor doua ipoteci si in acest caz.

2.5 Ipoteca asupra unei universalitati de bunuri

Aceasta ipoteca se extinde asupra tuturor bunurilor individuale care sunt parte din
universalitate, inclusiv in cazul in care bunurile initiale au pierit3 (toate), cu conditia ca aceasta
inlocuire sa aiba loc in termen rezonabil (art. 2357). Ipoteca conventionala asupra universalitatii
de bunuri (care este cel mai des intalnita in practica in cazul in care obiectul ipotecii este o
universalitate) este valabila numai daca bunurile din cadrul ei sunt afectate activitatii unei
intreprinderi (art. 2368).
Avem doua situatii de fapt: inlocuirea bunului individual si inlocuirea valorii sale.
Inlocuirea valorii: are loc plata unei despagubiri sau o indemnizatie de asigurare. Se stramuta
practic ipoteca asupra universalitatii, asupra sumei despagubirii sau sumei indemnizatiei (vz.

3
“Pierit” inseamna ca au fost distruse sau pierdute, nu ca a avut loc o inlocuire naturala a lor (de ex, un bun
individual din universalitate este vandut si cu suma obtinuta este cumparat alt bun care ii ia locul in cadrul
universalitatii).

8
stramutarea garantiei descrisa mai sus, doar ca in acest caz nu se mai aplica art. 2331 C.civ.,
deoarece art. 2357 este lege speciala fata de art. 2330-2331). Celalalt caz presupune inlocuirea
fizica a bunului. Cu alte cuvinte, din universalitate debitorul vinde un bun individual si cu banii
luati inlocuieste bunul cu un alt bun sau avem situatia in care bunul piere, nu primeste nicio
despagubire, dar debitorul inlocuieste bunul respectiv din fondurile proprii. In ambele situatii,
creditorul nu pierde nimic pentru ca ipoteca asupra universalitatii continua sa se aplice cu rangul
ei asupra bunului de inlocuire sau sumei care ia locul bunului initial.
Cum se rezolva conflictul de rang in cazul in care exista o ipoteca separata, in beneficiul
altui creditor, asupra unui bun individual din cadrul universalitatii? Regula prevazuta de Codul
civil este clara. Rangul este dat de momentul inregistrarii, nu de natura obiectului ipotecii. Daca
mai întâi am constituit si perfectat ipoteca asupra universalitatii si apoi asupra unui bun
individual, rangul ipotecii asupra universalitatii va prevala (art. 2424). Daca este situatia
inversa, adica mai intai se constituie si perfecteaza ipoteca asupra bunului individual, atunci
creditorul cu ipoteca asupra bunului individual are primul rang in fata creditorului cu rang
ulterior asupra universalitatii.

2.6. Ceea ce aduce nou C.civ. fata de legea veche este conceptul de cesiune a ipotecii
(art. 2427 coroborat cu art. 2358), care e diferit de stramutarea garantiei (art. 2330)
despre care am discutat anterior.
Ipoteca este un drept real. Pana la C.civ. nou, era posibil sa instrainezi numai ipoteca
imobiliara. Acum indiferent ca este mobiliara sau imobiliara, solutia este aceeasi: ipoteca poate
fi transferata separat de cesiunea creantei garantate.
Cesiunea o poate face numai creditorul ipotecar. O forma particulara de cesiune este
transferul numai al rangului. In cazul cesiunii ipotecii, creditorul ramane creditorul creantei
garantate, insa cedeaza contractul de ipoteca sau numai rangul ipotecii unui tert, care este si el
creditor al debitorului, cu rang insa mai mic sau chirografar. Creditorul cedent va deveni
chirografar (sau va avea un rang mai mic daca a schimbat rangul lui cu rangul cesionarului).
Creditorul cesionar dobandeste ipoteca cu rangul initial. Permite creditorului ca la un moment
dat sa isi valorifice ipoteca fara a fi nevoit sa execute silit bunul. Nu vad posibila juridic situatia
in care cedentul transmite ipoteca/rangul unui tert care nu este creditor al debitorului (acest
lucru ar infrange accesorialitatea ipotecii, chiar daca tehnic o derogare de la accesorialitate
exista oricum in cazul cesiunii ipotecii, deoarece exista doua creante diferite, ale creditorului
cedent si respectiv cesionar).

9
 2.7. Cele mai importante drepturi pe care le confera ipoteca ca drept real sunt drepturile
de preferinta (art. 2345 (1) ) si de urmarire (art. 2345 (2) ), indiferent ca e ipoteca mobiliara
sau imobiliara. Creditorul ipotecar poate urmari bunul in mainile oricarui subdobanditor – art.
2360, 2361. Legiuitorul a preferat sa dea prioritate principiului securitatii creditului fata de
principiul bunei-credinte si principiul securitatii circulatiei civile. Oricum, cumparatorul de
buna-credinta nu ar trebui prezumat in mod absolut ca fiind de buna-credinta. In materie
imobiliara, ar trebui sa te uiti pe identificarea bunului in cartea funciara (CF) si sa verifici daca
exista o ipoteca asupra lui. In cazul mobilelor, poti verifica existenta ipotecii uitandu-te dupa
numele debitorului in RNPM (reglementat de Legea nr. 297/2018). Exceptie de la aceasta
regula in materia ipotecii mobiliare (art. 2393): in cazul instrainarii bunului ipotecat in
interesul desfasurarii activitatii unei intreprinderi, dobanditorul va dobandi bunul fara a
fi supus riscului urmaririi din partea creditorului ipotecar (ipotecile se „curata” fata de
el si subdobanditorii sai), chiar daca stia de existenta ipotecii. In acest caz legiuitorul a dat
prioritate principiului securitatii circuitului comercial fata de securitatea creditului. Art.
2393 cere insa doua conditii pentru a se produce acest efect: bunul instrainat este de acelasi fel
(bun de gen) cu cele produse si vandute de intreprinderea debitorului ipotecar iar dobandirea de
catre tert are loc in cadrul unei operatiuni de instrainare pe care debitorul ipotecar o desfasoara
cu titlul de practica de afaceri curenta. In acest fel, debitorul este incurajat sa isi continue
activitatea pentru a obtine resursele financiare pt plata, intre altele, a creantei ipotecate iar
creditorul nu este lipsit de garantie de vreme ce produsul (in sensul art. 2392) bunului vandut
ia locul bunului ipotecat in patrimoniul debitorului.

3. Ipoteca mobiliara

Ea poarta asupra unui bun mobil, care poate fi corporal sau incorporal.
Art. 2389 stabileste sfera bunurilor care pot face obiectul ipotecii mobiliare. Sfera
acestora este practic nelimitata.
Forma contractului ipotecii mobiliare este cea scrisa, dar nu trebuie sa fie forma
autentica. Forma scrisa, chiar si inscris sub semnatura privata. Este o conditie ad validitatem,
nu este simpla cerinta ad probationem.
In materie de ipoteca mobiliara avem doua momente: constituirea si perfectarea.

3.1 Constituirea

10
 Pentru constituirea valabila, legea cere o descriere suficient de precisa a bunului grevat.
Trebuie sa fie identificat in mod rezonabil, legea nu impune insa un anumit formalism.
Inseamna ca oricine cu un grad mediu de pregatire isi poate da seama care este bunul ipotecat
citind aceasta descriere.
Art. 2391 alin. (3) - situatia speciala in care mai multe bunuri fac obiectul aceleiasi
ipoteci mobiliare, caz in care se pot descrie pe baza de lista.
Ceea ce legea nu permite este descrierea generica, de ex. „toate bunurile mobile,
prezente si viitoare”.
Tot pentru validitatea contractului de ipoteca nu este suficienta numai descrierea, trebuie
sa avem in vedere si regula care spune ca trebuie sa prevezi (determini in mod rezonabil) suma
pe care o garanteaza ipoteca – art. 2372. In legatura cu suma respectiva, ea trebuie sa cuprinda
accesoriile si cheltuielile, de ex dobanzi, penalitati, cheltuieli cu executarea. In practica, de ex
la imprumutul bancar, contractul de ipoteca prevede suma principalului pentru care este
constituita ipoteca, dupa care se mentioneaza ca ipoteca acopera si dobanzile, comisioanele si
cheltuielile si apoi se stabilește un plafon in limita caruia aceste acesorii si cheltuieli sunt
acoperite de ipoteca.

3.2 Extinderea ipotecii

Ipoteca se extinde ope legis si asupra produselor (art. 2392). „Produsul” include fructele
de orice fel ale bunului respectiv, productele (in sensul art. 594 C.civ. , adica ce produce bunul
respectiv consumandu-si sau diminuandu-si substanta), precum si ceea ce inlocuieste bunul
ipotecat in patrimoniul debitorului. Produsul este echivalentul economic cel mai general al
bunurilor generate de bunul mobil ipotecat. El da confort creditorului ca indiferent ce
transformari juridice sau materiale ale bunului vor avea loc, el va avea asupra a ce sa execute
ipoteca. Este important, pentru ca in aceasta materie, tocmai pentru a flexibiliza libertatea de
tranzactionare comerciala, obiectul ipotecii nu este limitat de transformarile sau inlocuirea lui,
debitorul nu are nicio limitare de a dispune fizic si juridic in orice fel de bunul respectiv.
Extinderea ipotecii asupra produsului bunului ipotecat este explicata si de exceptia de
la dreptul de urmarire al creditorului in cazul instrainarii bunului mobil ipotecat, care este
transferat in cursul obisnuit al activitatii unei intreprinderi, reglementata prin art. 2393. Desi in
general creditorul ipotecar se bucura de dreptul de urmarire a bunului ipotecat indiferent de
persoana achizitorului, avand in vedere specificul activitatii intreprinderii – circulatia continua
a bunurilor in cadrul patrimoniului sau –– acest drept de urmarire nu mai subzista daca debitorul
ipotecar titular al intreprinderii instraineaza bunul ipotecat, cu conditia ca acest bun sa fie de

11
acelasi fel cu bunurile produse de acea intreprindere. Creditorul nu rămane insa descoperit,
legea prezuma ca debitorul obtine drept contraechivalent al bunului ipotecat instrainat un alt
bun (corporal sau o suma de bani) care constituie produs in sensul art. 2392 si asupra caruia se
extinde ipoteca, lucru pe care de altfel îl reiterează alin (2) al art. 2393.

12
 Curs 11 - Ipoteca mobiliară (continuare)1

3.3 Drepturile creditorului ipotecar mobiliar

Desigur, asa cum am aratat la pct. 2.7 anterior, si in cazul ipotecii mobiliare creditorul
se bucura de cele doua drepturi fundamentale in aceasta materie, dreptul de urmarire si dreptul
de preferinta. Acestea nu sunt singurele drepturi de care se bucura creditorul. Toate drepturile
pe care le are in baza legii urmaresc sa asigure protectia sa.

Pentru ca ipoteca mobiliara se constituie si perfectează fără deposedarea debitorului de

bunul ipotecat, bunul rămânand sub controlul juridic si de fapt al debitorului, creditorul are un
drept de inspecție al bunului in baza art. 2394. Dar, el nu poate exercita acest drept într-un mod
abuziv (abuzul se raportează la standardul aplicabil inspectiei: „să nu stanjenească activitatea
celui care detine bunul ipotecat”).

Un alt drept este dreptul creditorului de a culege fructele bunului ipotecat. Aici legea
(art. 2395) prevede că nu se presupune automat existanta acestui drept, deși conform art. 2392
privind extinderea ipotecii la produse, în termenul de “produs” (asupra caruia se extinde
ipoteca) intră și fructele bunului. Mai mult, creditorul ar avea interesul sa culeaga el fructele
pentru ca in acest fel s-ar reduce cuantumul creantei. Pe de alta parte, de vreme ce debitorul
pastreaza plenitutdinea atributelor dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat (inclusiv
dreptul de a culege fructele), ar constitui o limitare a dreptului de proprietate daca creditorul ar
avea ope legis dreptul de a culege fructele. Prin urmare, legea asigura un compromis intre
drepturile si interesele celor doua parti, prevazand posibilitatea ca dreptul de a culege fructele
să apartină creditorului numai dacă este prevăzut expres în contract. In caz contrar, fructele
sunt culese de debitor dar asupra lor se extinde ipoteca. Daca creditorul are dreptul
conventional de a culege fructele, legea impune in mod imperativ ca prin contractul de ipoteca
(sau prin cel care a nascut creanta garantata) fructele culese sa fie folosite de creditor pentru a
reduce creanta garantată, arătandu-se conditiile si proporțiile de reducere a creanței. Suntem in
prezenta unui caz special de imputație a plății.

Creditorul are dreptul să ceară si corelativ debitorul are obligația de a nu îngreuna

posibilitatea creditorului de a executa ipoteca (pentru o latură a acestei obligatii corelative a
debitorului ipotecar, vz. art. 2374). Dacă bunul nu ar fi fost ipotecat, comportamentul normal
al debitorului ar fi fost sa se ingrijeasca de bun astfel incat acesta sa nu se deterioreze altfel
decat prin aplicarea conditiilor normale de uzură. Cu atat mai mult, dacă bunul este ipotecat si
avand in vedere că scopul ultim al ipotecii, cauza ei, este executarea bunului in cazul in care
debitorul nu plăteste de bună voie creanta scadentă, debitorul trebuie să se îngrijească de bun
a.î. acesta sa isi pastreze substanta si valoarea in conditii normale de utilizare a lui. Dacă insă
lipsa unei întreţineri corespunzătoare îngreunează sau face imposibilă executarea ipotecii, cum
se protejează creditorul? Nu ar fi normal să stea pasiv până la sfârşitul scadenței normale a
creantei principale si să observe, fără să poată interveni, cum debitorul face mai dificilă sau

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
chiar imposibilă executarea ipotecii prin folosirea neglijentă sau chiar distrugerea bunului.
Mijlocul de protectie acordat de lege creditorului in acest caz este posibilitatea de a cere
exigibilitatea anticipată a creantei garantate si in aceasta baza sa treaca la executarea ipotecii,
pentru a limita astfel continuarea deteriorarii bunului ipotecat sau orice alte fapte imputabile
debitorului care ar putea ingreuna sau face imposibila executarea (in practica, asemenea fapte
sunt descrise in mod exemplificativ in contractul de ipoteca; legea cere sa fie determinate prin
contractul de ipoteca, insa interpretarea in acest moment este ca determinarea nu trebuie sa fie
exhaustiva). Daca aceste conditii sunt indeplinite, la interventia creditorului (nu ope legis)
creanța principală este declarata exigibilă și se poate trece la executarea imediată a bunului
ipotecat, daca debitorul nu plateste integral creanta odata ce a devenit exigibila anticipat
(art.2396). Pentru a evita eventualele abuzuri ale creditorului în exercitarea acestui drept, legea
impune o conditie pentru actiunea creditorului (este drept, formularea ei este destul de laxă):
„numai daca are temeiuri rezonabile sa creadă că bunul este pe cale de a fi pus in pericol sau
că există posibilitatea ca executarea obligatiei sa fie impiedicată”. Pentru a clarifica sfera
imprejurărilor care declansează aplicarea acestei exigibilităti (adică, existenta unei situatii care
ingreunează sau face imposibilă executarea), art. 2396 (3) precizează, cu titlu imperativ, că a
constitui o nouă garantie (in beneficiul unui tert) asupra aceluiasi bun nu constituie o situatie
de ingreunare sau impiedicare a executării ipotecii. O clauză in sens contrar se consideră
nescrisă. In acelasi sens, art. 2376 exclude (indirect) din sfera actelor care ingreunează
executarea ipotecii, instrăinarea bunului ipotecat (adica, nu permite declararea exigibilitatii
anticipate din cauza instrainarii bunului) 2 , solutie pe care o consider in acord cu spiritul
reglementarii legii, anume de a nu ingradi exercitiul atributelor dreptului de proprietate asupra
bunului ipotecat de catre debitor, atat timp cat acesta se comporta ca un bun administrator iar
drepturile creditorului ipotecar nu sunt fundamental alterate (in cazul instrainarii, cerditorul
ipotecar va continua sa exercite ipoteca asupra produsului bunului instrainat si in acelasi timp
va pastra dreptul de urmarire asupra bunului vandut.

3.3¹ Drepturile debitorului ipotecar

Cel mai important drept este de a exploata si dispune de bunul ipotecat cum crede
de cuviintă, dar fără a afecta drepturile creditorilor ipotecari asupra bunului respectiv
(descrise mai sus) – art. 2373, coroborat cu art. 2376 (dobanditorul bunului ipotecat dobandeste
un titlu valabil chiar dacă stia de existenta ipotecii, insa el se supune riscului exercitarii de catre
creditorul ipotecar a dreptului de urmarire).

Un alt drept important al debitorului ipotecar este de a cere creditorului sa il informeze

cu privire la suma creantei garantate care a rămas de platit; acest drept se poate exercita la
fiecare 6 luni (art. 2397).

3.4 Ipotecile asupra creantelor

Ipotecile asupra creanțelor au o reglementare specială, determinata de faptul ca

debitorul este la randul lui creditor. Daca debitorul ipotecar nu executa obligatia garantata dar
in acelasi timp debitorul său nu si-a incalcat obligatia fata de el, raportul de creantă debitorul

22
In sens contrar, R Rizoiu, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, 2012.

2
ipotecar - debitorul său trebuie „deranjat” cat mai putin. De aceea, legea se preocupa de
protecția debitorului creanței care face obiectul ipotecii. Legea impune creditorului ipotecar
obligația de notificare a debitorului său ipotecar in sensul ca debitorul crenței ipotecate să știe
că se exista o ipoteca asupra creantei sale (el poate cere si sa i se prezinte dovada ipotecii),
cuantumul creantei ipotecare (cea garantata de ipoteca), cum si cui trebuie sa plateasca creanta
ipotecata (adica, creditorului ipotecar, care este creditorul creditorului din creanta cedata).
Daca indeplineste aceste conditii, debitorul creantei ipotecate se poate libera de datorie
numai daca plateste creditorului ipotecar (nu creditorului său direct, care este debitorul
ipotecar), in modul indicat in notificarea pe care o primeste (art. 2400-2401). Plata despre
care vorbeste legea poate fi facuta creditorului ipotecar, de buna voie la scadenta creantei obiect
al ipotecii sau in urma executarii silite a debitorului acelei creante (creanta ipotecata) de catre
creditorul sau, debitorul ipotecar. De la art. 2401 se poate deroga prin contractul de ipotecă,
adică debitorul ipotecar este imputernicit sa culeaga principalul si accesoriile creantei ipotecate
si chiar să le păstreze atat timp cat plăteste la timp către creditorul ipotecar, insa acest drept
poate fi revocat oricand de creditorul ipotecar fara a fi obligat sa justifice in vreun fel (art.
2406).

Procedurile de mai sus se aplica si dacă obiectul ipotecii este la randul sau o creanta
garantata cu ipotecă (mobiliară sau imobiliară).

În legătură cu ipoteca asupra creanțelor, legea reglementeaza cateva drepturi si obligatii

speciale. Conform art. 2403, atât debitorul, cât și creditorul au fiecare dreptul la acțiune
împotriva debitorului creantei ipotecate. Aceste acțiuni urmăresc in ultima instanta să protejeze
valoarea creantei ipotecate, insa actiunile fiecarei parti pot fi diferite. Creditorul ipotecar nu
poate actiona debitorul creantei ipotecate dacă aceasta din urmă nu a devenit exigibilă (la
scadentă sau anticipat), exceptand cazul in care acest din urmă debitor pune in primejdie
creanta ipotecată. La fel, chiar dacă este actionat de creditorul ipotecar, debitorul ipotecar nu
se poate indrepta impotriva debitorului său (debitorul creantei ipotecate) si să declare anticipat
exigibilitatea acelei creante, dacă debitorul creantei ipotecate nu a făcut nimic care să justifice
o asemenea exigibilitate. In orice caz, legea protejeaza ambele părți in sensul că in cazul in care
una din ele exercită direct o actiune contra debitorului creantei ipotecate, ea este obligată sa
introducă in cauza și pe cealaltă parte (creditorul ipotecar sau debitorul său, dupa caz) a.î.
hotărârea judecatoreasca să fie opozabilă ambelor.

Daca creanta garantată cu ipoteca asupra altei creante nu a ajuns la scadentă, dar ultima
creantă (obiect al ipotecii) a ajuns la scadentă si debitorul ei plateste, plata va fi culeasă de
creditorul ipotecar dacă a indeplinit formalitătile prevăzute de art. 2400 si el va imputa această
suma in ordinea prevazuta de art. 1508-1509, daca in contractul de ipoteca nu se prevede altfel.

3.4 Etapa 2 a nasterii depline a ipotecii: perfectarea

Perfectarea inseamnă atat că ipoteca produce deja efecte juridice (adică, a fost
constituită), cat si că a avut loc inregistrarea ipotecii in registrul de publicitate (art. 2409 (1) ).
Fără perfectare, chiar daca este valabil constituită, ipoteca nu este opozabilă tertilor, nu are
rang si nu poate fi executată silit in conditiile reglementarii din C.civ. (vz. art.2445 (1) ).

3
Efectele juridice (adică, drepturile creditorului ipotecar) se produc conform art. 2387. Ele se
produc (se nasc) de regulă la data constituirii ipotecii, mai putin in cazul in care creanta
garantată nu s-a născut la data constituirii sau debitorul ipotecar nu are drepturi asupra bunului
ipotecat la data constituirii, cazuri in care efectele se produc de la nasterii creantei garantate,
respectiv de la data dobandirii drepturilor asupra bunului. Art. 2370 nu derogă de la regula
momentului producerii efectelor arătată anterior, pentru ca el prevede ca ipoteca ce garanteaza
drepturi viitoare sau eventuale dobandeste rang de la data inscrierii in registrul de publicitate,
ceea ce inseamna ca ea poate fi inscrisa si inainte de a se fi produs efectele ei, insa va fi o
ipoteca neperfectata pana la data la care drepturile garantate (nascute ca viitoare/ eventuale) s-
au produs (cristalizat) in patrimoniul creditorului ipotecar. Insa, in acest caz, daca pana la data
dobandirii efective a drepturile viitoare/ eventuale asupra bunului ipotecat se perfecteaza o altă
ipotecă, aceasta va avea rang prioritar fată de cea inscrisă anterior conform art. 2420 (2)
(intotdeauna ipotecile perfecte au prioritate fata de cele care nu au fost perfectate).

Publicitatea se face în registrul electronic special: Registrul National de Publicitate

Mobiliara (vz. Legea nr. 297/2018) („Arhiva”), mai putin cand legea reglementeaza alte
registre de publicitate. Această înregistrare presupune derularea unor formalități prin persoane
autorizate in acest sens. Fiind inregistrare electronica si putand fi efectuata de la orice
calculator daca registratorul are autorizatie, momentul completarii inregistrarii poate fi usor
identificat, cu acuratete foarte mare. La fel, fiind inregistrare electronica acest lucru permite
oricărui terț să cerceteze usor toate bunurile mobiliare ipotecate (inregistrarea se face si se tine
pe debitori ipotecari, nu pe bunuri cum este cazul imobilelor), descrierea lor și a creantelor
garantate. Opozabilitatea (presupunand ca ipoteca este valabil constituită si a produs deja
efecte) se bazează pe principiul „primul înscris, primul în rang”, de la care exista cateva
derogari.

Art. 2410 reglementeaza publicitatea ipotecilor asupra conturilor bancare. Aceasta

operatiune se poate realiza in doua modalitati: 1) identificarea contului ( banca, codul IBAN,
titularul) in contractul de ipoteca si inscrierea ipotecii in Arhivă sau 2) dobandirea de către
creditor a controlului asupra contului (conform celor arătate in art. 2410 (2); de ex., creditorul
ipotecar este chiar instituția bancară unde e deschis contul, cum se întâmplă atunci cand clientul
bancii primeste un credit de la aceasta, banca fiind considerata, ope legis, creditor de rangul I
chiar daca nu a inregistrat ipoteca si la Arhiva). În practică băncile nu folosesc exclusiv această
facilitate. Băncile își iau ca măsură de precauție și publicitatea la Arhivă. Altă situație de
control asupra contului, rară în practică, este, cu acordul creditorului ipotecar, al instituţiei de
credit și al debitorului, ca instituția de credit dispune de sumele din cont la instrucțiunile
creditorului ipotecar, fara a fi nevoie de acordul debitorului-titlarul contului. Toate formele de
control asupra contului sunt derogari de la regula dobandirii rangului prin inscrierea in
Arhiva.

Alte derogari de la regula dobandirii rangului prin inscrierea in Arhiva si de la

principiul „primul inscris, primul in rang” sunt reglementate in art. 2425 (aceste derogări sunt
denumite de lege „ipotecile mobiliare privilegiate”, fiind veritabile privilegii, mai puternic
decat privilegiile speciale reglementate de art. 2339 C.civ.). Toate cele 3 derogari au in comun

4
faptul că un creditor privilegiat care isi înscrie privilegiul ulterior în Arhivă dobândește un rang
mai mare, înaintea creditorului ipotecar (neprivilegiat) care este deja înscris cu rangul I.

Prima situatie este cea a creditorului care a acordat un împrumut pentru cumpararea
bunului (poate fi finanțatorul vanzatorului sau vanzatorul care vinde pe credit – in ultimul caz
se confunda cu privilegiul prevazut de art. 2339 lit.a) ). Pentru ca privilegiul lui sa treaca inainte
rangului ipotecar deja inscris asupra bunului respectiv (de ex., vanzatorul vinde pe credit un
bun deja ipotecat), trebuie îndeplinite anumite formalitati de creditorul privilegiat inainte ca
debitorul (care este cumparatorul bunului) sa dobandeasca posesia asupra bunului: trebuie să
isi inscrie avizul in Arhiva si sa îl înștiințeze in scris pe creditorul ipotecar deja inscris cu rangul
cel mai mare, despre această situație și despre înscrierea privilegiului. Cum am vazut cand am
analizat art.2339, privilegiul vanzatorului fata de cumparatorul persoana fizica necomerciant
(nu si al finantatorului) este cel mai inalt privilegiu mobiliar in sistemul C.civ.

A doua derogare este privilegiul asupra recoltei sau produselor ce vor fi obtinute prin
valorificarea recoltei, in favoarea celui care a finantat recolta (este derogatoriu de la privilegiul
anterior datorita specificitatii obiectului). Pentru a se naste valabil, privilegiul trebuie constituit
in perioada de crestere a plantelor sau in cursul perioadei de 6 luni inainte de recoltare.
Privilegiul trece inaintea ipotecii deja inscrise asupra recoltei/produselor, din momentul
inscrierii privilegiului la Arhivă, fără a fi necesare si alte formalităti, ca in cazul anterior
discutat.

A treia derogare este similară, anume privilegiul asupra efectivelor de animale sau
produselor acestora, in favoarea celui care a finantat achizitia de nutreturi, mediamente sau
hormoni necesare animalelor. Privilegiul se perfectează la fel ca in cazul in privilegiului asupra
recoltei (prin inscriere in Arhivă), dar el va fi subordonat privilegiului vanzatorului neplătit de
nutreturi/ medicamente/ hormoni (perfectat in conditiile art. 2425 (1), mentionate mai sus).

3.5 Executarea ipotecii

Reglementarea actuala favorizează pe creditor in mai multe privinte. Astfel, contractul

de ipoteca este titlu executoriu în baza legii. Creditorul ipotecar poate cere instanței să
învestească acest contract cu formulă executorie. Desigur, contractul de ipotecă poate fi pus in
executare daca creanta garantată este certa, lichidă si exigibilă (art. 2430-2431).

A doua protecție acordata de lege creditorului este că ii dă 3 posibilități de valorificare

a bunului, la alegerea sa. Este vorba de 1) posibilitatea de a transforma bunul în bani urmand
procedura legala iar suma astfel obtinuta sa o foloseasca pentru a stinge creanta si accesoriile,
2) posibilitatea de a prelua bunul în contul creanței (aceste prime doua modalitati sunt forme
de executare silita, mai putin daca preluarea bunului se face prin executare privata) sau 3)
posibilitatea de a lua în administrare bunul a.î. din exploatarea acestuia să obțină banii prin care
să stinga creanța si accesoriile (aceasta ultima procedura nu este de executare silita, de aceea
legea nu prevede in cazul ei posibilitatea exercitarii opozitiei la executare – art. 2468 (1) ).

Pe de alta parte, legea protejeaza intr-o anumita masura si pe debitor. Astfel, pactul
comisoriu in contractul de ipoteca (prin care creditorul ar deveni proprietarul bunului sau ar

5
dispune de el fara a parcurge procedura legală) este interzis in mod absolut (art. 2433).
Debitorul se poate opune executării silite daca aceasta il prejudiciază (art. 2450 lit.a) coroborat
cu art. 2452), desigur dincolo de „constrangerile” si „pierderile” pe care trebuie să le suporte
ca efect al aplicării legii in cazul executării silite.

Executarea se poate face in forma privata, silita sau prin preluarea in administrare
a bunului.

Executarea privată presupune intrunirea a doua conditii: este permisa prin contractul
de ipoteca si la data initierii ei, debitorul este in continuare de acord si nu se opune. In aceste
conditii nu mai e nevoie de autoritatea statului pentru a sprijini creditorul ipotecar și acesta,
prin forțe proprii, merge la locul unde este bunul si il preia in contul creantei, impreună cu
inscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului (art. 2440). Dacă debitorul se
opune la executarea privată, creditorul este obligat sa aleagă intre executarea silită si preluarea
bunului in administrare.

In cazul executarii silite, sunt posibile două modalităti: prin vanzarea bunului ipotecat
sau prin preluarea lui in contul creantei. Indiferent de modalitatea de executare silită pe care o
exercită creditorul, următoarele elemente sunt comune ambelor proceduri:

a) Dacă bunul e afectat unui imobil, creditorul ipotecar mobiliar care are prioritate
asupra celui imobiliar conform regulilor discutate anterior, nu poate scoate la
vânzare imobilul sau bunul mobil cat timp este incorporat in imobil. Trebuie mai
intai să facă separarea fizică a mobilului de imobil. Dar în această situație, dacă se
produc anumite daune in procesul de separare fizică ( în funcție de cât de încastrat
este mobilul respectiv in imobil), creditorul ipotecar mobiliar trebuie să
despăgubească pe titularii de drepturi reale asupra imobilului (mai putin pe
debitorul său ipotecar) (art. 2437). Prin exceptie, art. 2437 alin. 5 prevede că nu pot
fi separate fizic materialele de constructie (oricum, conform art. 2356 (2), ipoteca
mobiliară asupra materialelor de constructie se stinge odată cu incorporarea lor in
imobil).
b) Orice creditor ipotecar poate să declanșeze executarea silita, chiar daca are un rang
mai mic. Daca insa ulterior declanșării procedurii de către un creditor inferior,
unul superior dorește si el să execute silit, executarea silită va fi facută (continuată)
de creditorul cu rang superior (art. 2454 coroborat cu art. 2441(2) ).

Procedura vanzarii silite a bunului ipotecat (art. 2445-2459).

- Creditorul nu poate scoate la vanzare bunul dupa cum crede el de cuviinta, trebuie
sa urmeze procedura impusa de lege. Instanta verifica titlul executoriu si
incuviinteaza vanzarea silita. Aceasta va fi facuta de executorul judecatoresc.
- Metode de vanzare: prin licitatie publica sau vanzare directă, in bloc sau separat,
sau prin alte metode convenite in contractul de ipotecă.
- Indiferent de metoda de vanzare, ea trebuie derulata intr-o maniera comercială
rezonabilă (standard definit in art. 2446). Scopul acestui standard este de a permite
obtinerea unui preț corect pentru bunul scos la vanzare. Situația cea mai simplă

6
 este când bunul este de natura celor vândute pe o piață organizată, ceea permite
determinarea facilă a pretului, cu sanse mari in a-l obtine. Dacă nu există o piată
organizată, executorul trebuie sa verifice dacă partile nu au prevăzut reguli de
vanzare in contractul de ipotecă. Revine sarcina probei creditorului ipotecar de a
demonstra ca prețul obținut din vânzare era rezonabil in împrejurările date.
- In cadrul acestei proceduri de vanzare, creditorul ipotecar poate cumpăra bunul dacă
sunt indeplinite conditiile art. 2448 (el va depune creanta in contul pretului).
Cumpărarea in acest caz nu reprezintă preluarea bunului in contul creantei
prevăzută de art. 2460 si urm.
- Pentru a se vinde efectiv bunul, creditorul care a declansat executarea trebuie să îl
notifice pe debitor, orice altă persoană care are un drept asupra bunului (inclusiv
ceilalti creditori ipotecari asupra bunului), înainte de a se trece la executare (art.
2449-2450). Nu poate trece la executare mai înainte de 15 zile de la data acestei
notificări. In această perioadă, se poate face opozitie la executare, care suspendă
executarea pană cand se judecă de instantă (art. 2452).
- Art. 2452 – instanța nu are discreție cu privire la admiterea sau nu a opoziției, ea o
admite dacă se încalcă drepturile persoanei care a făcut opozitia.
- Dobânditorul bunului îl dobandeste liber de orice sarcini (art. 2455), mai putin in
cazul prevăzut de art. 2362 (executarea bunului detinut de un tert: in baza dreptului
de urmărire al creditorului ipotecar, dacă tertul pierde bunul in urma executării
silite, drepturile sale anterioare asupra bunului, in măsura in care le-a avut – si care
s-au contopit cu dreptul de proprietate odată cu achizitionarea bunului –, renasc).
Inclusiv privilegiile se sting dacă prin lege nu se prevede altfel (v. art. 2340).
- Dacă a fost vândut un bun care de fapt nu aparține debitorului, creditorul ipotecar
nu poate beneficia de executare, fiind obligat sa restituie adevaratului proprietar fie
bunul (dacă poate), fie suma primită in contul vanzarii. Caz în care pentru terțul
dobânditor in cursul executării silite există riscul unei acțiuni în revendicare din
partea adevăratului proprietar (art. 2457), derogandu-se astfel de la art. 2455. Art.
2457 alin. (2) apără insă creditorul de bunăa credintă care nu a stiut, pană la
momentul distributiei sumelor obtinute din vanzarea bunului, ca debitorul nu este
adevăratul proprietar.
- Distribuirea sumelor încasate din vanzarea bunului se face conform regulilor
prevazute in art. 2459.

Preluarea bunului în contul creanței

Conform art. 2460 – 2463 trebuie îndeplinite câteva condiții de creditorul care
doreste acest lucru (vz. art. 2460), dintre care cele mai importanta sunt acordul celorlalti
creditori ipotecari si acordul debitorului ipotecar (la ultimul, in scris si ulterior
neexecutarii de el a creantei garantate). Beneficiul preluarii bunului in contul
creantei este ca stinge toate ipotecile si privilegiile de rang inferior (art. 2463).

Preluarea bunului în vederea administrării (art.2468 - 2473) – în practică nu prea

este întâlnită.

7
 Dacă se încalcă regulile de la executare silită, creditorul care încalcă trebuie să
plătească despăgubiri. Sunt pe de o parte despăgubiri determinate prin lege, le putem
califica drept clauze penale legale (art. 2474 – 2476). Creditorul va plăti celui
prejudiciat cel puțin prejudiciul indicat de lege, dar dacă prejudiciul efectiv suferit este
mai mare, poate fi obligat să platească și diferența.

8
 Curs 12 – Titlurile de valoare1

Generalitati despre titlul de valoare2

In materia titlurilor de valoare, totul se bazeaza pe aparenta. Titlul de valoare este o
fictiune juridica in sensul ca dreptul subiectiv al detinatorului titlului se incorporeaza in hartia
care este titlul de valoare (acel document care arata ce fel de titlu este – cambie, bilet la ordin,
cec – si care sunt drepturile si obligatiile persoanelor mentionate in document), dreptul
subiectiv nu exista in mod abstract, in afara acelei hartii. Titlul de valoare care reprezinta
modelul si dreptul comun pentru toate celelalte (bilet la ordin, cec) este cambia.
Cambia a fost folosita in lumea araba, in comert, incepand cu secolul 8 AD. In Europa
a fost introdusa probabil in vremea Cruciadelor si folosirea ei a luat avant datorita bancherilor
italieni (bancherii lombarzi), in secolul 13. Utilitatea ei, ca mijloc de plata, a aparut in
contextul in care comertul international (european si mediteranean) a inceput sa se dezvolte, a
crescut si s-a diversificat circulatia marfurilor insa banii nu circulau in aceeasi masura datorita
insecuritatii transportului lor. De exemplu, in timpul Cruciadelor multi cavaleri si negustori
castigau bani (moneda) si metale pretioase in Orientul Mijlociu din vanzarea marfurilor aduse
din Europa, din jefuirea sau exploatarea populatiei locale. Insa nu doreau sa riste sa care cu
ei, pe mare si apoi pe uscat aceasta bogatie, cateva mii de km, de teama de a nu fi jefuiti.
Acesta este contextul economic in care se perfectioneaza mecanismul cambial. Detinatorii
monedelor / metalelor pretioase le depozitau la bancheri locali din Orient (unii erau cavaleri
templieri), care aveau relatii de afaceri cu alti bancheri din Europa (din orasele italiene, de
ex.). In schimbul valorilor depozitate, detinatorul lor primea de la bancherul din Orient o
hartie (document) prin care acest bancher ii cerea omologului sau dintr-un alt oras ca, la
prezentarea documentului respectiv, sa remita persoanei aratate in document (detinatorul
initial al valorilor depozitate sau un dobanditor ulterior al acelui document) suma aratata in
document (care reprezenta contravaloarea bunurilor depozitate in Orient). Documentul
respectiv era mult mai usor de pastrat, de transportat si de ascuns si in general nu era obiect de
interes pentru cei care puteau sa il jefuiasca pe calatorul respectiv. Cambia era o modalitate de
plata destul de sigura, care transforma un bun fizic in contravaloarea lui in alta moneda, ce era
platita ulterior. De ce bancherul din orasul italian de destinatie accepta sa plateasca suma

1 Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.
2 Unii autori folosesc notiunea de “titluri de credit” iar altii de “titluri comerciale de valoare” in locul celei de

“titluri de valoare”. Subsemnatul o prefera pe cea din urma.

1
mentionata in cambie, unui strain care nu avea cont la el si nu depozitase nimic la el? Pentru
ca avea relatii de afaceri cu bancherul din Orientul Mijlociu, ceea ce ii permitea sa emita la
randul sau cambii prin care ii cerea bancherului din Orient sa plateasca sume de bani celor
care calatoreau din orasul italian in Orientul Mijlociu.
Tot pe baza cambiei, a aparut si prima moneda de hartie. Avea la baza acelasi concept,
de incorporare a dreptului in titlu. Prima moneda a fost emisa in Franta in secolul 18 ca
moneda privata (emitentul nefiind o banca centrala, detinuta de stat, cum este cazul astazi) si a
fost la originea unei mari fraude si a unui mare scandal financiar.
Caracteristicile titlurilor de valoare
1. Caracter constitutiv. Toate drepturile legate de detinerea si circulatia
documentului, care apartin celor care sunt mentionati in documentul respectiv, se nasc juridic
la momentul la care documentul este emis intr-o anumita forma persoanei inscrise in
document. Ele nu se nasc in baza unui contract sau act juridic unilateral, ci ope legis in
momentul emiterii / inscrierii in acel document. Toate drepturile respective exista numai
cat timp exista acel document.
2. Caracterul formal. Pentru a da certitudine celor care intra in contact cu documentul
respectiv ca intr-adevar el este un veritabil titlu de valoare, care incorporeaza drepturile
specifice ale persoanei(lor) mentionata(e) in continutul sau, trebuie ca modul in care este
redactat, structurat, descrise operatiunile pe care le acopera sa respecte un anumit
formalism prevazut in mod strict de lege; fiecare cuvant conteaza, pozitionarea lui pe
fata sau pe versoul documentului conteaza, etc. Altminteri documentul respectiv nu mai are
forta juridica a unui titlu de valoare.
3. Caracterul literal. Inseamna ca tot ce este scris in document determina intinderea
drepturilor si obligatiilor mentionate in cadrul sau. In realitate, documentul este completat de
lege, pentru ca nu este posibil sa incluzi descrierea continutului tuturor drepturilor si
obligatiilor intr-un singur document care ar trebui sa nu depaseasca o pagina.
4. Caracterul autonom. Cauza juridica a emiterii titlului este un raport juridic
preexistent. De ex in cazul celui care primea hartia de la bancherul din Ierusalim, cauza
juridica a emiterii ei era contractul de remitere a bunurilor/valorilor catre bancher. Bancherul
din Ierusalim acceptat valorile si emitea in schimbul lor titlul pentru ca la randul sau era, cel
mai adesea, creditorul bancherului din Italia, si avea asteptarea ca acesta sa onoreze titlul la
plata. Vedem ca la baza emiterii si circulatiei titlului exista relatii juridice intre persoanele
mentionate in el. Aceste relatii insa doar explica modul de formare si circulatie, ele nu fac
parte din titlu. Odata emis, conform legii nu exista nici o legatura juridica intre titlu si

2
raporturile juridice respective pre-existente. Raporturile cambiale, adica toate raporturile
juridice care se nasc in baza cambiei respective sunt autonome fata de raporturile juridice care
le-au justificat aparitia (acestea din urma se numesc raporturi fundamentale). Orice s-ar
intampla lor in executarea raportului juridic fundamental, nu afecteaza in niciun fel nici
validitatea emiterii, nici a circulatiei sau executarii titlului. Odata ce a fost emis, documentul
se „rupe” de raportul juridic fundamental. Sunt foarte putine situatii in care legea prevede
ca raportul judic fundmental isi pune amprenta asupra drepturilor si obligatiilor persoanelor
care sunt mentionate in titlul respectiv.

In Romania, cadrul legal care guverneaza titlurile de valoare este dat de Legea nr. 58/
1934 privind cambia si biletul la ordin si Legea nr. 59/ 1934 privind cecul. Aceste legi
reprezinta transpunerea in dreptul roman a Conventiilor de la Geneva privind legile uniforme
aplicabile cambiei si biletului la ordin, respectiv cecului, din 1930, la care Romania nu este
parte. Conventiile de la Geneva au uniformizat cele doua sisteme legale privind titlurile de
valoare existente la acea data in Europa: sistemul germano-francez si sistemul anglo-saxon.

Cambia

La momentul emiterii, cambia presupune 3 parti:

1. Partea care o emite – tragator
2. Partea careia trebuia sa i sa faca plata – beneficiar (beneficiarul nu trebuie
confundat cu partea care va primi plata, vom vedea ca beneficiarul poate transfera cambia
unei alte persoane – girant – si aceasta, la randul ei, altei persoane etc.; ultimul dobanditor /
detinator care cere trasului sa o plateasca, daca trasul ii plateste, este cel care va primi plata,
dar observam ca este diferit de persoana al carei nume era inscris in cambie la data emisiunii
ca fiind titularul platii)
3. Partea careia i se da ordin sa plateasca beneficiarului la scadenta – tras
Aceasta a treia parte nu are obligatia juridica sa plateasca, ea nefiind parte la
mecanismul de emitere a cambiei. Trasului i se indica numele pe cambie ca fiind persoana
careia detinatorul cambiei trebuie sa ii ceara plata in primul rand, pentru ca exista o anumita
relatie juridica (raportul fundamenal) fie intre tragator si tras, fie intre beneficiar si tras, relatia
in care trasul este debitorul uneia dintre parti, avand obligatia juridica de a face o plata catre
aceasta. Tot ce spera tragatorul este ca la scadenta cambiei, trasul sa isi asume obligatia

3
juridica de a plati cambia. Trasul ar face acest lucru pentru a stinge in acest fel obligatia de
plata din raportul fundamental, dobandind certitudinea in urma acordului cu tragatorul (care
are loc in afara circuitului cambial) ca daca plateste pe beneficiar (sau un dobanditor ulterior),
nu va mai fi obligata sa plateasca si tragatorului in baza raportului fundamental.
Raportul cambial nu poate in niciun fel sa genereze o obligatie de plata pentru tras.
Pana la data la care prezinta cambia spre plata trasului (care, repet, nu este obligat sa plateasca
decat daca accepta sa faca plata, in baza unui mecanism specific cambiei), beneficiarul nu are
siguranta ca trasul va onora cambia. Aceasta este surpriza pe care o au beneficiarul si toti
dobanditorii ulteriori ai cambiei. La momentul la care i se prezinta cambia spre plata, trasul
poate avea doua reactii: fie accepta, si atunci toata lumea rasufla usurata iar trasului ii
incumba, in momentul in care face formal acceptarea, o obligatie cambiala (de plata), fie
refuza, caz in care lui nu ii incumba nicio raspundere juridica. Neputand fi obligat sa
plateasca prin simpla emitere a cambiei, nici nu poate fi tinut raspunzator pentru ca nu
o accepta.
Intotdeauna tragatorul este debitorul cambial de ultima instanta. Daca trasul nu
plateste (inclusiv prin refuzul acceptarii), ultimul detinator cambial poate cere plata de la orice
persoana a carui nume apare pe cambie (inclusiv de la tragator), chiar si de la mai multe
persoane odata (caz in care acestea raspund solidar – art.52). Daca insa tragatorul plateste,
nici un alt debitor cambial nu mai poate fi obligat la plata. Tragatorul este cel care a creat
cambia, a pus-o in circulatie, toti dobanditorii ulteriori se bazeaza in ultima instanta pe el pt a
obtine plata (in conditiile in care trasul, pana nu accepta/ plateste, nu este obligat cambial).

A. Conditiile fundamentale pentru nasterea valabila cambiei:

Art. 1 din Legea 58/1934 stabileste conditiile de validitate (care sunt in egala masura
conditii de fond si de forma) pentru nasterea valabila a cambiei. Toate mentiunile de mai jos
trebuie inscrise numai pe fata cambiei.

1. Trebuie trecuta denumirea de cambie in limba in care e redactat titlul. Nu poate

fi trecuta o denumire sinonima, dar care nu mai e in circulatie (de ex., in Romania denumirea
originala care s-a perpetuat pana in secolul XX, era „trată”; daca astazi scrii „trată” ca titlu al
documentului in loc de „cambie”, vei avea in mana o hartie care nu are valoarea juridica de
cambie).
2. Ordinul neconditionat pe care tragatorul i-l da trasului (care nu e obligat juridic
prin acest ordin!) de a plati suma de bani inscrisa pe cambie. Aici legea nu prescrie o anumita

4
formula. Insa din formularea legii rezulta caracterul imperativ si lipsa conditionarii platii. De
ex., „platiti lui… suma de… „ sau „platiti la ordinul lui… suma de…” . Ce valoarea juridica
are insa sa mentionezi in inscris „platiti lui… suma de… contra livrarii urmatoarelor
documente”? O asemenea formulare invalideaza documentul ca si cambie. Poate sa fie un
inscris care dovedeste un alt raport juridic decat unul cambial. Daca este mentionat „platiti
suma de… lui… si primiti… urmatorul document :” deja nu mai este o conditionare,
pentru ca preluarea documentului mentionat in cambie nu conditioneaza plata. Sunt
diverse nuante in legatura cu aceste actiuni pe care eventual trasul este chemat sa le faca in
momentul in care plateste, tragatorul trebuie sa fie atent atunci cand redacteaza cambia sa nu
foloseasca un limbaj in cuprinsul documentului cambial care sa fie interpretat drept
conditionare a platii. In opinia mea, in caz de neclaritate limbajul este interpretat ca nefiind in
acord cu legea, datorita formalismului strict care guverneaza cambia.
3. Trebuie aratat numele/ denumirea celui care trebuie sa plateasca. Numele/
denumirea trebuie sa fie identificat suficient de clar, astfel incat pentru beneficiar si orice
dobanditor ulterior sa fie determinabila persoana la care trebuie sa prezinte cambia. De regula,
in cazul trasilor societati comerciale (cvasi-totalitatea trasilor in practica) se mentioneaza
denumirea comerciala a societatii trase (cea inregistrata la Registrul comertului) si eventual
(fara a fi obligatoriu) un element de identificare (CUI etc). Vom vedea ulterior ca exista
posibilitatea in legatura cu aceasta cerinta, sa emiti o cambie fara a indica trasul, dar in
acest caz trebuie indeplinita o conditie suplimentara pentru ca aceasta sa fie o cambie
valabila.
4. Trebuie inscrisa in cambie data emiterii ei. Data emisiunii este fundamentala
pentru buna functionare a mecanismului cambial, pentru ca in lipsa ei nu se poate determina
scadenta platii cambiei.
5. Trebuie aratata scadenta obligatiei de plata a cambiei. Legea reglementeaza cateva
sisteme de determinare a scadentei, in art. 36 si dezvoltate in art. 37-39. Sunt 4 sisteme:
a) cambia la vedere – presupune prezentarea cambiei trasului, direct spre plata.
Cu alte cuvinte, pentru a inlatura incertitudinea legata de pozitia trasului, respectiv daca
accepta sa o plateasca, i se aduce la cunostinta (la „vedere”) cambia si i se cere sa o plateasca.
In acel moment, al prezentarii spre plata, el nu trebuie (nu are obigatia juridica) sa plateasca.
Pentru a inlatura incertitudinea cu privire la data la care trebuie prezentata cambia trasului pt
ca eventual sa o plateasca, art. 37 prevede ca detinatorul cambiei trebuie sa o prezinte spre
plata in maxim 1 an de la data emisiunii (daca nu se precizeaza nimic in cambie), mai mult
sau mai putin de un an daca tragatorul a prevazut acest termen derogatoriu in cambie

5
(tragatorul poate inclusiv sa stabileasca o data de la care cambia poata fi prezentata la
acceptare, caz in care termenul de un an (sau altul) curge de la aceasta data- vz. art. 25 alin.1).
Oricare dintre giranti (dobanditori ulteriori) poate sa prevada un termen mai scurt de un an in
cazul in care tragatorul nu a prevazut nimic; daca tragatorul a prevazut un termen de
prezentare in cambie, nici un girant nu il poate modifica. Cambia la vedere este dreptul comun
in materie de scadenta (vezi art. 2 alin.2).
b) cambia la un anumit timp de la vedere – ea presupune prezentarea cambiei spre
acceptarea trasului, insa scadenta platii (care este indicata ca o perioada) curge de la data
prezentarii la acceptare, trasul nu trebuie sa plateasca in ziua in care accepta cambia. Daca
accepta cambia, automat se naste obligatia de a o plati, scadenta platii incepand sa curga de la
data acceptarii. In ce priveste termenul in care trebuie prezentata la acceptare, se aplica
aceleasi regului de la lit.a) in ce priveste termenul in care poate fi prezentata la plata (a se
vedea art. 26 prin comparatie cu art.37 alin.1). Daca o accepta, in acel moment incepe sa
curga timpul pana la scadenta.
c) cambia cu data fixa – in acest caz, in cambie este aratata data (ziua) la care trebuie
sa fie platita cambia. Ceea ce inseamna ca la acea data detinatorul ei se prezinta la tras si ii
cere sa plateasca (o prezinta la plata), nu ii cere sa o accepte, ci direct sa plateasca. Trasul are
discretia de a o plati. Spre deosebire de cambia la un anumit timp de la vedere, trasul inlatura
incertitudinea in modul cel mai radical, prin plata (la cambia la un anumit timp de la vedere,
trasul devine obligat cambial prin acceptare, dar detinatorul tot nu are siguranta ca o va si plati
la scadenta).
d) cambia la un anumit timp de la data emisiunii – in cambie se precizeaza o
perioada (pe zile, luni sau ani) care curge de la data emisiunii, la sfarsitul acestei perioade
detinatorul cambiei avand dreptul sa o prezinte trasului la plata. Nu difera in esenta de
cambia cu data fixa, doar forma de deteminare a scadentei este diferita.
6. Trebuie aratat locul, atat locul emisiunii, cat si locul platii. Daca nu se arata
locul platii, se prezuma ca este domiciliul/ sediul trasului. Daca este inscrisa o localitate in
dreptul numelui/ denumirii trasului, aceste se prezuma ca e locul platii (chiar daca nu acolo se
afla sediul sau). Locul platii este important pt. ca in lipsa lui, detinatorul nu va sti unde sa
prezinte cambia spre acceptare sau plata trasului. Daca in cambie sunt indicate mai multe
localitati pentru plata (fie specific, fie prin mecanismul prezumtiei legale de mai sus),
detinatorul se poate prezenta la oricare din ele (in practica, este improbabil sa te afli intr-o
asemenea situatie).

6
 7. Numele/ denumirea celui caruia sau la ordinul caruia trebuie sa se faca plata.
Este vorba despre beneficiar. Formularea legii nu este accidentala, ea indica faptul ca este o
cambie valabila si aceea care nu cuprinde o formula de ordin neconditionat de plata („a se
plati la ordinul lui ...”), ci doar indicarea numelui beneficiarului, cu ordinul de a i se plati, atat
timp cat este clar ca plata nu este conditionata de alte actiuni („a se plati lui ...”).
7. Semnatura tragatorului (semnatura cambiala – aceste cerinte se aplica oricarei
semnaturi, inclusiv giranti, avalisti!) – art. 8 (astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 39/
2008). In cazul in care este persoana fizica, trebuie ca semnatura lui cambiala sa arate astfel:
numele de familie si prenumele (pot si fi si tiparite), urmate de semnatura olografa. Daca este
persoana juridica, semnatura cambiala arata astfel: denumirea (firma in cazul societatii
comerciale) (poate fi pretiparita), numele si prenumele reprezentantului legal (sau a persoanei
careia reprezentantul legal i-a delegat dreptul de a semna cambii), urmata de semnatura sa
manuscrisa.
Decizia de indrumare nr. I din 3.02.2003 a Curtii Supreme de Justitie (Sectiile Unite)
data in materie de bilet la ordin, dar aplicabila mutatis mutandis si cambiei, este aplicabila si
astazi (de fapt, modificarile din 2008 nu au facut decat sa aduca in acord textul art.8 cu
aceasta decizie). Cu privirea la semnatura olografa (precizare care nu este in lege), cel putin
in cazul biletului la ordin, decizia arata ca nu se cere ca semnatura olografa sa fie si
descifrabila (conform Legii 58/1934, art. 8 nu este aplicabil si biletului la ordin). In cazul
cambiei, daca este mentionat in clar numele si prenumele, respectiv denumirea, cred ca la fel,
semnatura olografa nu trebuie sa fie descifrabila.
Reprezentarea cambiala
Oricare dintre persoanele care semneaza pe cambie poate sa o faca in nume propriu
sau ca reprezentant al altei persoane (altul decat reprezentantul legal, a carui problematica a
fost tratata mai sus). Daca semneaza in calitate de reprezentant, mandatul trebuie sa fie
special (art. 2016 alin.(2) C.civ.). In plus, avand in vedere formalismul accentuat in materie
cambiala, cand semneaza mandatarul trebuie sa se asigure ca a indicat calitatea sa de
reprezentant conventional in dreptul numelui sau semnaturii sale („X, prin mandatar ...” urmat
de semnatura mandatarului), altminteri va fi tinut personal in calitate de obligat cambial, chiar
daca tertul cu care a interactionat (de ex., giratarul) stia ca actioneaza in calitate de mandatar.
La fel, va fi tinut raspunzator ca obligat cambial si daca a semnat cu depasirea limitelor
mandatului sau in lipsa, ceea ce deroga de la art. 1309 C.civ. in sensul ca nu este relevanta
buna sau reaua credinta a tertului. Cred ca solutia Legii nr. 58 este practica si in cazul in care
mandatarul fara putere/ cu depasirea limitelor puterii a mentionat ca semneaza in calitate de

7
reprezentant, deoarece tertul – avand in vedere obligatia mandatului special – trebuia sa
verifice imputernicirea, ocazie cu care isi putea da seama de neregularitati.
Cambia in alb – art. 12
Este posibil ca unele sau majoritatea elementelor prevazute in art. 1, pe care legea le
prezuma ca esentiale pentru emiterea valabila a cambiei, sa lipeasca. Daca ele lipsesc pentru
ca partile au ignorat legea, au uitat sau nu au vrut sa faca ceea ce trebuie, atunci cambia nu e
valabila. Daca in mod constient au dorit sa ascunda unele din aceste elemente atunci cand
tragatorul a emis cambia, atunci tragatorul si beneficiarul trebuie sa incheie o „conventie de
completare” prin care cele doua parti agreeaza cum beneficiarul (sau un dobanditor ulterior)
va completa cambia. In ultimul caz, o asemenea cambie se numeste cambie in alb. Ultimul
dobanditor care primeste cambia in alb si vrea sa o prezinte trasului, fie spre acceptare,
fie la plata trebuie sa o completeze conform conventiei. Nu poate sa prezinte la plata/
acceptare o cambie in alb.
O cambie in alb trebuie sa contina cel putin denumirea de cambie, numele si
semnatura tragatorului si data emiterii si sa fie insotita tot timpul de conventia de
completare.

Avalizarea cambiei – art. 33-35

Avalizarea este o garantie pe care o persoana o da in legatura cu un obligat cambial
(tragator, girant, tras acceptant sau beneficiar), ca va plati (total sau partial) in locul persoanei
garantate, in cazul in care trasul nu accepta/ nu plateste. Motivul pentru care avalistul
avalizeaza este raportul fundamental intre el si cel garantat. Formula de aval este „pentru
aval”, „pentru garantie” sau o formula echivalenta, urmata de semnatura cambiala a
avalistului. Daca semnatura cambiala de avalizare apare pe cambie, legea prezuma ca este pt
tragator daca nu precizeaza pt cine avalizeaza. Avalul poate fi si partial, numai pentru o parte
din suma de pe fata cambiei.
Natura juridica a avalului a fost controversata. Avalul seamana cu fideiusiunea, dar
fara ca avalistul sa aiba beneficiul de diviziune si discutiune. Pe de alta parte, avalul este
independent de obligatia cambiala avalizata (de aceea, avalistul poate sa isi limiteze intinderea
avalului; pe de alta parte, daca obligatia garantata este nula pt vicii de fond, nu de forma,
avalul ramane valabil). Daca avalistul plateste, el se va substitui in drepturile celui pentru care
garanteaza si se poate indrepta impotriva oricaror obligati cambiali anteriori persoanei
garantate, ca orice alt creditor cambial.

8
 La fel ca si girul, si avalul este neconditionat. Nu poate fi conditionat de indeplinirea
unei formalitati sau de o actiunea, de incheierea unui act juridic, etc.

B. Transmiterea cambiei (circulatia cambiala)

Mecanismul cambial de transmitere se numeste „girare”. Girul, din punct de vedere
formal, este o mentiune pe spatele (versoul) cambiei. Tot ce este pe fata cambiei este legat de
emiterea ei si de garantarea trasului (prin mecanismul avalizarii). Tot ce este pe spatele
(verso) cambiei este legat de circulatie. Daca versoul nu este suficient pentru a mai inscrie
mentiuni legate de circulatie cambiei, legea permite adaugarea unei foi suplimentare la
cambie, care se numeste alonja.
Girul este instrumentul juridic prin care detinatorul la un moment dat al cambiei o
transmite catre o alta persoana. Cel care transmite prin gir se numeste girant, iar cel care
primeste cambia este giratar. Primul girant este beneficiarul. La randul lui, giratarul poate
deveni girant daca transmite mai departe. Si girul presupune un ordin neconditionat de
plata (art. 13). Girantul ordona ca trasul sa plateasca giratarului. De ce nu este suficient
ordinul neconditionat al tragatorului? Pentru ca acesta ordona trasului sa plateasca
beneficiarului, nu altei persoane! Conform art. 13, giratarul poate fi chiar trasul, indiferent
daca a acceptat cambia la momentul girului catre el. Aceasta inseamna ca el primeste cambia
si la randul sau o poate gira catre alta persoana. Devenind girant, trasul devine obligat
cambial dar numai in calitate de girant (vom vedea mai tarziu ce inseamna), nu ca tras
acceptant. Girul propriu-zis contine aceeasi formulare a ordinului neconditionat de plata ca si
in cazul ordinului tragatorului catre tras, numele / denumirea girantului si semnatura sa,
precum si indicarea numelui/ denumirii giratarului.
Girul nu poate fi partial (nu i se poate ordona trasului de catre un girant, fie el si
beneficiarul, sa plateasca numai o parte din suma; obligatia de plata a trasului, in masura in
care accepta/ plateste, trebuie sa fie unica, fata de o singura persoana, cea care ii prezinta
cambia). Girul partial este nul absolut (art. 14).
Legea permite girul in alb (simetric cu posibilitatea cambiei de a fi emisa in alb) (art.
15). Girul in alb (care poate fi creat de orice girant) inseamna ca la momentul transmiterii
cambiei girantul nu trece numele/denumirea giratarului si/sau numele girantului nu este trecut
(apare doar semnatura girantului). Se lasa giratarului libertatea de a-si trece numele mai tarziu
sau de a transmite cambia altei persoane (numai prin traditiunea inscrisului), lasand noul
giratar sa isi treaca numele, etc.(vz art. 16). Daca un girant trece pe spatele cambiei mentiunea
„la purtator”, legea prezuma absolut ca este vorba de un gir in alb.

9
 Cert este ca girul in alb ingreuneaza probatiunea lantului de giranti. Cambia este
cu atat mai valoroasa cu cat are mai multi transmitatori si respectiv dobanditori. Daca o
cambie circula numai prin giruri in alb, ultimul dobanditor – daca trasul refuza cambia – se
poate indrepta impotriva girantului-autorul sau, impotriva beneficiarului si/sau a tragatorului
pt ca numai acestia au numele pe cambie si presupunad ca nu stie de existenta celorlalti
giranti in alb. In aceasta situatie, ultimul giratar a pierdut unul din beneficiile cambiei,
posibilitatea de a avea un cerc mai larg de persoane de la care sa ceara plata. Din acest motiv,
alaturi de alti autori consider ca girul in alb este valabil numai daca exista semnatura
girantului (alti autori considera ca la girul in alb nici macar semnatura girantului nu este
necesara, bazandu-se in acest sens pe art. 18 alin.2, adica nu ar avea sens formularea „este
socotit ca a dobandit cambia prin efectul unui gir in alb” decat daca girul in alb anterior –
mentionat la inceputul alin. 2 – ar fi fost fara semnatura girantului). Aplicand opinia mea la
exemplul de mai sus, sucessiunea de giruri in alb apare ca o succesiune de semnaturi pe
spatele cambiei.
Cel care prezinta cambia trasului sau, in caz de refuz al sau, unui alt debitor
cambial, trebuie sa se legitimeze. Aceasta inseamna ca numele lui trebuie sa apara scris pe
cambie (chiar daca il trece el, in baza unui gir in alb) ca al ultimului dobanditor (dupa el nu
mai este trecut nici un alt nume). Daca exista undeva in circuitul cambial o transmitere
nevalabila, cauza de nevalabilitate nefiind insa aparenta pt ultimul giratar (posesorul), el fiind
de buna credinta, el poate cere plata de la orice persoana care apare inscrisa pe cambie ca
debitor cambial (art. 18 alin. 3 coroborat cu art. 19).
Cel care dobandeste cambia prin gir de regula plateste girantului o suma de bani, cu
asteptarea ca la scadenta trasul sau alt obligat cambial ii va plati suma de pe fata cambiei.
Pentru ca la momentul la care dobandeste cambia mai are de asteptat pana o incaseaza, nu
plateste ca pret girantului toata suma de pe fata cambiei. El plateste suma de pe fata cambiei
redusa cu un discount, echivalentul unei dobanzi remuneratorii. Discountul este cu atat mai
mic cu cat dobandeste cambia mai aproape de momentul emiterii ei si invers, creste pe masura
ce creste durata dintre momentul girarii si data scadentei. Mecanismul de discount cambial
se numeste scontare. In anumite state este instrumentul prin care Banca centrala stabileste
dobanda de baza/ de referinta in sistemul bancar (rata scontului), cum este cazul FED in SUA
(cumpara cambii/ bilete la ordin/ cecuri de la bancile comerciale, imprumutandu-le practic
contra acestor titluri de valoare). In Romania, banca centrala (BNR) stabileste dobanda de
referinta prin alte mecanisme, probabil pentru ca nu sunt foarte multe cambii / bilete la ordin
in circulatie.

10
 Si la baza girului sta un raport fundamental, care constituie cauza girului. Este
suficient ca instrainarea cambiei sa fie determinata din dorinta de a incasa cat mai repede o
parte din suma de pe fata cambiei, fara sa existe pana la acel moment alte raporturi juridice
intre girant si giratar. In acest caz, raportul fundamental este „vanzarea-cumpararea” cambiei.

11
 Curs 13 – Titluri de valoare (continuare) 1

C. Incasarea (plata) cambiei

Prin mecanismul cambial

Exista doua momente relevante care declanseaza incasarea cambiei prin mecanismul
cambial, momente care nu se succed neaparat (dar daca se succed, ordinea cronologica este cea
de mai jos):
1. Prezentarea la acceptare (are loc numai in cazul in care prezentarea la acceptarea este
obligatorie conform legii – recte, cambia la un anumit timp de la vedere – sau in cazul
in cazul cambiilor unde nu exista o obligatie legala sau conventionala de prezentare la
acceptare – recte, cambiile la data fixa sau la un anumit timp de la data emisiunii -,
daca prezentarea la acceptare este impusa de tragator, ori prezentarea se face la
initiativa detinatorului),
2. Prezentarea la plata.
Intotdeauna prezentarea la acceptare sau la plata se face numai fata de tras! Iar trasul
este liber sa accepte sau sa refuze (fara a-i fi antrenata raspunderea juridica) acceptarea,
respectiv plata.

Prezentarea la acceptare este obligatorie, ope legis, in cazul unei cambii la un

anumit timp de la vedere. In cazul celorlalte doua tipuri de cambii (la data fixa si la un timp de
la data emisiunii), ea poate fi obligatorie numai daca a fost inscrisa mentiunea prezentarii la
acceptare de catre tragator (acesta poate stipula sau nu si un termen pt prezentare). Pe de alta
parte, in mod simetric tragatorul poate interzice, cu exceptia anumitor situatii, prezentarea la
acceptare (art. 25 alin.2). La cambia la vedere nu se pune problema prezentarii la acceptare, prin
natura scadentei sale ea permite numai prezentarea la plata.
Exceptand cambia la vedere sau la un anumit timp de la vedere, daca tragatorul nu a
inscris mentiunea interzicerii prezentarii la acceptare, in cazul cambiei la data fixa sau la un

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.

1
anumit termen de la data emisiunii oricare detinator are libertatea de a o prezenta la acceptare
oricand inaintea scadentei. De ce ar face acest lucru detinatorul, in loc sa o prezinte direct la
plata la scadenta? Pt ca vrea sa inlature incertitudinea cu privire la pozitia trasului fata de
cambie, nu vrea sa astepte data scadentei pt a vedea daca trasul plateste sau nu (vom vedea ca
refuzul de acceptare declanseaza automat mecanismul cambial de incasare de la semnatarii
cambiei – actiunea cambiala de regres).
Daca trasul accepta, el scrie acceptat (sau o mentiune similara, de ex. „de acord”) si
semneaza. Chiar daca nu foloseste nici un cuvant, simplul fapt ca semneaza pe fata cambiei este
considerat de lege ca fiind o acceptare (art. 28 alin.1). Atunci cand i se prezinta cambia, trasul
are libertatea de a cere sa ii fie prezentata din nou in ziua urmatoare (timp de reflectie) (art. 27
coroborat cu art. 95 – este vorba de ziua urmatoare lucratoare; in general, termenele de exercitare
a procedurile cambiale sunt stabilite pe zile lucratoare). Daca accepta, trasul devine debitor
cambial si impotriva lui (si a avalistilor lui) se poate exercita actiunea cambiala directa in cazul
in care refuza plata la scadenta (la scadenta trebuie sa i se prezinte cambia la plata, chiar
daca a acceptat !). Ca si avalistul, trasul poate accepta doar partial, numai pt. o parte din suma
de pe fata cambiei (art. 29). Acceptarea este insa neconditionata (daca trasul mentioneaza
conditii pentru acceptarea sa, se considera ca a refuzat).
Daca trasul refuza sa accepte, consecinta juridica ope legis este ajungerea cambiei la
scadenta la data protestului de neacceptare, chiar daca pe cambie era prevazuta o alta scadenta
(altfel spus, se accelereaza, se devanseaza scadenta). De ce? Daca trasul refuza, atunci este
inlaturata incertitudinea tuturor participantilor la lantul cambial cu privire la pozitia trasului.
Toata lumea afla ca trasul nu va plati. Prin urmare, nu mai are rost sa astepti sa se produca
scadenta prevazuta de cambie, trebuie sa se treaca la executarea cambiei. Aceeasi consecinta se
produce si daca trasul este declarat in faliment (nu si in insolventa), motivul fiind de data aceasta
ca trasul nu mai prezinta garantia platii cambiei fata de ultimul detinator (acesta intrand in
concurs cu ceilalti creditori ai trasului, cel mai probabil cu cei chirografari). Evident, in aceste
cazuri nu se mai prezinta cambia (si) la plata.

Prezentarea la plata are loc in cazul cambiei la vedere, la data fixa sau la un anumit
termen de la data emisiunii (in cazul ultimelor doua, daca nu a fost anterior prezentata la

2
acceptare), precum si in cazul cambiei la un anumit timp de la vedere, daca ea a fost acceptata de
tras.
Spre deosebire de cazul prezentarii la acceptare, legea nu mai prevede dreptul trasului de
a cere un timp de gandire (adica sa i se prezinte din nou cambia in ziua urmatoare pt plata). In
schimb, legea prevede dreptul detinatorului ultim de a prezenta cambia la plata in una din cele
doua zile lucratoare urmatoare datei scadentei, cu exceptia cambiei la vedere (art. 41).

Daca trasul plateste, toti ceilalti semnatari ai cambiei sunt eliberati de orice
obligatie, in limita sumei platite de tras (daca a platit partial, ei vor fi raspunzatori pentru restul
sumei inscrise pe fata cambiei).

Daca trasul refuza sa accepte / sa plateasca, se declanseaza mecanismul cambial de

executare, sub forma actiunii cambiale directe (numai contra tras acceptant si avalistilor sai)
sau de regres (contra celorlalti semnatari cambiali).

Pentru a se putea demonstra refuzul de acceptare, respectiv de plata, trebuie dresat un

protest de neacceptare / de neplata de catre un executor judecatoresc. Acesta este un proces-
verbal constatator al refuzului, continutul si procedura de redactare si circulatie a lui fiind
reglementate de art. 68 – 73 Legea nr.58/ 1934. Lipsa protestului impiedica executarea cambiei
prin mecanismul cambial (vz. art.58), cu exceptia urmatoarelor cazuri: (1) tragatorul, un girant
sau avalistul respectiv poate interzice dresarea protestului prin mentiunea „fara protest”, „fara
cheltuieli” sau similara scrisa pe cambie si semnata (vz. art. 51), (2) mentiunea refuzului de
acceptare / plata se face de tras direct pe cambie, cu dare de data certa (vz. art. 73). Protestul se
poate dresa si in zilele lucratoare urmatoare scadentei, respectiv datei prezentarii la /expirarii
termenului de acceptare (una sau doua zile, dupa tipul cambiei) (art. 49).
Cum protestul este dresat numai fata de tras, cum pot sti debitorii cambiali de regres
(tragator, giranti si avalisti) ca trasul a refuzat si in consecinta s-a materializat riscul ca ei sa fie
executati pentru / sa li se ceara plata cambiei? Pentru aceasta, legea prevede un mecanism de
notificare in cascada (care insa nu mai este sub forma de protest, ci doar notificare), reglementat
de art. 50. In acest sens, detinatorul ultim (posesorul, in terminologia legii) notifica atat pe
tragator, cat si pe girantul sau despre neacceptare sau neplata, in termen de 4 zile lucratoare de la
3
data (ultimei) prezentari. La randul sau, girantulul posesorului are doua zile lucratoare (de la data
primii notificarii sale) pentru a notifica girantul lui despre neacceptare / neplata s.a.m.d., pana la
ultimul girant. Lipsa notificarii (spre deosebire de lipsa protestului) nu impiedica executarea prin
mecanismul cambial, insa cel care a nu a notificat (deloc sau in termen) poate fi tinut la plata
despagubirilor cauzate de aceasta lipsa, fara ca daunele sa depaseasca suma inscrisa pe cambie.
Toti cei impotriva carora se poate exercita actiunea cambiala de regres sunt tinuti
solidar fata de creditorul cambial (art.52). Particularitatea exercitarii actiunii cambiale de
regres: posesorul poate exercita actiunea contra oricarui sau tuturor girantilor anteriori si/sau
impotriva tragatorului si avalistilor lor; cel care a platit se poate indrepta insa numai girantilor sai
anteriori, tragatorului si avalistilor lor, nu si impotriva giratarului lui si giratarilor ulteriori
(art.54), acestia fiind eliberati de obligatiile cambiale prin plata facuta de autorul lor. Tragatorul
este debitorul de regres de ultima instanta, daca el plateste si alti giratari ulteriori nu au fost
executati, ei sunt altfel eliberati.

Prin lege, cambia este titlu executoriu (art. 61). Ea este investita cu formula executorie
de judecatorie, incheierea de investire nefiind supusa apelului si nici recursului (a se vedea in
acest sens Decizia nr. 13/2012 de indrumare a ICCJ)
Creditor cambial care a pornit executarea poate executa orice bun al debitorului cambial,
in concurs cu alti creditori, daca este cazul. Cambia poate sa fie garantata real (ipotecar) de catre
oricare dintre tragator, giranti si avalisti (ipoteca tragatorului beneficiaza tuturor semnatarilor
ulteriori, ipoteca unui girant numai giratarilor ulteriori). Daca nu garantata real, creditorul
cambial este chirografar.

Actiunea cambiala trebuie exercitata in termenele de prescriptie speciale prevazute de

lege in art. 94, care difera in functie de pozitia juridica a creditorului cambial (posesor sau girant)
si a debitorului cambial (tras acceptant, girant, respectiv avalistii lor).

Prin mecanismul extracambial

Actiune extracambiala este o actiune subsidiara, adica se poate exercita numai daca nu
poate fi exercitata actiunea cambiala (directa sau de regres), de ex. pt ca au expirat termenele de
prescriptie sau nu s-a dresat protestul (in cazul actiunii in imbogatire fara cauza). Observam ca
4
in acest caz creditorul cambial se afla intr-o situatie mai putin favorabila, deoarece a pierdut
facilitatile date de actiunea cambiala. Actiunea extracambiala, oricare ar fi ea, nu se poate
exercita de posesor sau un girant decat contra unui alt semnatar cambial (inclusiv trasul
acceptant) anterior.
Actiunile extracambiale sunt apropiate ca figuri juridice de actiunile de drept comun si se
pot exercita numai in ordinea de mai jos (daca s-a pierdut o actiune cu rangul mai mare, numai
atunci se poate exercita actiunea cu rangul inferior):
a) Actiunea cauzala (art.64) – cum rezulta si din denumirea ei, este intemeiata pe raportul
fundamental dintre doi semnatari ai cambiei. Ceea ce inseamna ca pot exista atatea actiuni
cauzale cate raporturi fundamentale sunt la baza emiterii si respectiv circulatiei cambiei. Spre
deosebire de actiunea cambiala, in actiunea cauzala paratul nu poate fi orice debitor cambial, ci
doar autorul (girantul) de la care reclamantul a dobandit cambia. De ex., posesorul nu poate
exercita actiunea cauzala decat impotriva girantului de la care a dobandit cambia.
Pentru a putea fi exercitata, trebuie indeplinite urmatoarele conditii, in mod cumulativ:
- nu pot fi exercitate actiunile cambiale (nu mai exista temei legal pentru exercitarea lor),
- cambia este valabila (nu este lovita de nulitate),
- a fost dresat protestul de neaceptare sau de neplata,
- reclamantul are cambia in posesia sa si o depune la grefa instantei,
- nu a expirat termenul de prescriptie pt. aceasta actiune (este termenul aplicabil
raportului fundamental; este controversat momentul de la care curge, unii spun de la data
protestului de neacceptare/ de neplata, altii – ca mine – de la data la care curge pentru
neexecutarea obligatiei din raportul fundamental).
b) Actiunea in imbogatire fara cauza (nu „fara justa cauza”) (art. 65) – poate fi exercitata
de orice creditor cambial contra oricarui debitor cambial care s-a imbogatit pe seama sa.
Exemplu (care se bazeaza pe prezumtia ca toate transferurile cambiei s-au facut exclusiv
in scop de incasare mai devreme a sumei cambiei de catre girant si respectiv in scop speculativ
de catre giratar): beneficiarul gireaza cambia (care are inscrisa de ex. suma de 100 pe fata
cambiei) primului giratar (A), contra pretului de 75. La randul sau, ulterior A gireaza cambia
catre al doilea giratar (B) la pretul de 90. Trasul refuza plata si B, A si beneficiarul nu mai pot
exercita nici actiunile cambiale, nici actiunile cauzale. Pt. a exercita actiunea in imbogatire fara
cauza, B trebuie sa probeze ca A s-a imbogatit pe seama sa si care este valoarea imbogatirii
5
(prejudiciului). Primul giratar (A) s-a imbogatit pe seama lui B cu 90 (pentru ca primit 90 de la B
iar B nu a primit nimic in schimb, pt ca trasul nu a platit), deci obiectul actiunii celui de-al doilea
giratar (B) contra girantului sau A este recuperarea sumei de 90. Beneficiarul s-a imbogatit pe
seama primului giratar (A) cu 75 (a primit 75 de la A iar A nu a primit nimic de B in ultima
instanta, deoarece a trebuit sa ii restituie cei 90), deci obiectul actiunii primului giratar (A) contra
beneficiarului este recuperare sumei de 75. Tragatorul s-a imbogatit cu 100 pe seama
beneficiarului (in baza raportului cauzal, el a primit ceva valorand 100 de la beneficiar si in loc
sa-i plateasca, a emis cambia pt suma de 100), deci obiectul actiunii beneficiarului contra
tragatorului este recuperarea sumei de100.
Conditiile introducerii actiunii:
- nu mai poate fi introdusa actiunea cauzala,
- cambia este valabila,
- reclamantul a suferit o paguba in sensul ca, fara un motiv intemeiat, autorul sau a
obtinut un beneficiu pe seama sa, fara sa ii ofere ceva in schimb,
- nu a exirat termenul de prescriptie, care este un an de la data la care hotararea asupra
actiunii cambiale (directe sau de regres) (hotarare de respingere) a ramas definitiva.

Biletul la ordin

Este reglementat prin art. 104-107 din Legea nr. 58/ 1934. Conform art. 106, biletului la
ordin (BO) ii sunt aplicabile mutatis mutandis aproape toate reglementarile din materia cambiei,
mai putin cele care prin natura sunt incompatibile cu BO (de ex., conceptual nu poate fi folosita
procedura acceptarii contra emitentului pentru ca nu exista incertitudine juridica privind obligatia
de plata a emitentului, totodata neexistand tras).
BO are doua parti care sunt parti cambiale, titulare de drepturi si obligatii, de la data
emiterii: emitent si beneficiar. Nu exista tras. Emitentul (echivalentul tragatorului de la cambie)
este cel care la scadenta are obligatia de a plati suma inscrisa pe bilet (il putem privi, chiar daca
nu este corect juridic, ca similar unui tras acceptant de la data emiterii). BO nu trebuie confundat
cu cambia in care tragatorul este si tras. Legea permite emiterea de cambii in care tragatorul se
6
poate indica pe el insusi ca si tras. Doar ca in acest caz, cand i se prezinta cambia, el poate sa
accepte, sa plateasca sau sa o refuze la acceptare/ plata. Daca accepta, el devine tras acceptant
chiar daca in acelasi timp este si tragator (ceea ce inseamna ca daca plateste la scadenta,
elibereaza de obligatia de plata pe toti debitorii cambiali anteriori). Emitentul BO nu are
libertatea de a refuza plata, el este obligat cambial de la data emisiunii, prin urmare in cazul BO
nu este aplicabila procedura acceptarii. La scadenta (oricum ar fi ea determinata), BO este
prezentat la plata emitentului dar daca el nu plateste si posesorul nu doreste sa il execute silit,
posesorul poate introduce actiunea in regres cambial impotriva celorlalti participanti la ciculatia
BO respectiv.
Spre deosebire de cambie, BO este mai sigur pentru beneficiar, nu mai exista
incertitudinea cu privire la pozitia trasului. Biletele la ordin sunt frecvent intalnite in Romania.
Ca elemente de forma si in acelasi timp de continut la data emiterii, conform art.104, in
afara de eliminarea trasului, BO are aceleasi elemente ca si cambia. Circulatiei BO i se aplica
aceleasi reglementari privind girul cambiei.
Art. 107 prevede posibilitatea emiterii unui BO la un timp de la vedere. Pt. ca in cazul
BO nu exista acceptare, legea prevede inlocuirea procedurii acceptarii cu procedura vizei
aplicate de emitent, cu aplicarea art. 26 si 28 (protestul in cazul refuzarii vizei declanseaza
curgerea termenului). Art. 24, 25 si 27 nu sunt insa aplicabile BO, la fel nici art. 29, 31 si 32.

Cecul

Reglementare - Legea nr. 59/1934 asupra cecului, care are o structura asemanatoare cu
legea cambiei si biletului la ordin.
Si in cazul cecului exista aceleasi trei parti ca in cazul cambiei: tragator, tras si beneficiar.
Principala deosebire fata de cambie este ca trasul nu poate fi orice persoana, el este
predeterminat prin lege, anume este intotdeauna o societate bancara, mai putin in cazul in
care este guvernat de alta lege care permite ca trasul sa fie si alt subiect decat o societate bancara
(vz art.3).

Conditiile fundamentale pentru nasterea valabila a cecului

7
 Sunt aceleasi ca in cazul cambiei, cu urmatoarele particularitati:
- Pentru ca cecul se bazeaza foarte mult pe elementul de incredere atat la emitere cat si in
circulatie, legea sanctioneaza mult mai aspru lipsa unora din aceste elemente. Incalcarea
conditiilor privind lipsa denumirii de „cec”, ordinului neconditionat de plata, numelui
trasului, data si locul emiterii reprezinta infractiuni. Lipsa acestor elemente nu constituie
infractiuni daca cecul a fost emis in alb (art. 14) – caz in care se aplica aceleasi reguli ca la
cambia in alb.
- cecul poate fi emis doar daca exista un acord prealabil intre tragator si banca trasa
care permite emiterea lui si daca exista la banca trasa, atat la data emiterii cat si
neintrerupt pe tot parcursul circulatiei cecului pana la plata, o suma egala cu suma inscrisa
pe cec, numita „provizion” din care se va plati suma de pe fata cecului la data prezentarii.
Provizionul este constituit de catre tragator. Incalcarea conditiei provizionului este infractiune
(art. 84 pct. 2), insa cecul este valabil emis ca cec (art. 3 alin.(2) ). In acest ultim caz, este numit
„cec fara acoperire”.
- nu exista cerinta indicarii beneficiarului. Lipsa indicarii beneficiarului prezuma ca cecul
este la purtator (art. 5 alin. ultim). Cecul la purtator nu este un cec in alb, este un cec cu o
circulatie facila care are toate elementele completate, mai putin beneficiarul.
- este interzisa acceptarea de catre tras (mentiunea acceptarii se considera nescrisa – art. 4
alin.1). Se stie ca intotdeauna trasul este o societate bancara, atunci cand cecul este guvernat de
legea romana, ceea ce da o anumita siguranta ca va fi platit indiferent de cine il prezinta la plata.
Insa, ca si in cazul trasului cambial, banca nu este obligata sa il plateasca cand i se prezinta la
plata, chiar si daca exista provizion (cu exceptia anumitor tipuri de cecuri, de ex.cecul circular)
(vz. art. 35, art.43 si urm.) . In practica, exceptand cazurile de lipsa de provizion sau suspiciune
de frauda, bancile platesc intotdeauna cecurile. Cat priveste cecul circular (art. 79-83), acesta
poate fi emis (in calitate de tragator) doar de o societate bancara iar plata sa este este dublu
garantata, atat prin prin provizion, cat si prin depozitarea de catre tragator la BNR, cu scop de
garantie in favoarea posesorului cecului, de titluri de stat reprezentand 40% din valoarea
cecurilor circulare emise zilnic de acea banca.
- este interzisa tragerea cecului asupra tragatorului insusi (art. 6 alin. ultim Legea nr. 59),
spre deosebire de reglementarea cambiei, unde este permisa (art. 3 alin. 2 Legea nr. 58/ 1934).
Incalcarea acestei interdictii este considerata infractiune. Singura exceptia este in cazul
8
tragatorului-banca iar trasul este o filiala (situatie care nu este o veritabila tragere asupra bancii
tragatoare), sucursala, agentie a tragatorului.
- cu privire la scadenta, legea permite un singur tip, anume la vedere (care, avand in
vedere interdictia acceptarii, echivaleaza in cazul cecului intotdeauna cu prezentarea la plata),
orice alt tip de stipulatie este considerata nescrisa – art. 29. Particularitatea scadentei la vedere in
materie de cec este ca termenul in care poate fi prezentat la plata este foarte scurt: maxim 15 zile
de la emitere, respectiv maxim 30 zile daca a fost emis in strainatate si este platibil in Romania
(banca trasa este localizata in Romania) – art. 30. Aceste termene de prezentare nu pot fi
restranse sau marite de tragator sau de giranti (restrangere), cum este in cazul cambiei.
- cecul nu este purtator de dobanda (art. 7), spre deosebire de cambia la vedere sau la un
anumit timp de la vedere – interdictie absoluta, nu se poate deroga.

Transmiterea (girul)
Aceleasi conditii de la cambie privind girul sunt aplicabile si cecului, inclusiv cecului in
alb. La ele se adauga o conditie suplimentara: este interzis girul trasului (art.16 alin.3), la cambie
girul trasului fiind permis. La cambie acest lucru era rar intalnit pentru ca ar insemna ca trasul sa
fi primit cambia in calitate de giratar si sa o fi girat mai departe (girarea de catre trasul
dobanditor al cambiei nu echivaleaza cu o acceptare!). In schimb, la cec legiuitorul a intentionat
ca circulatia cecului sa fie cat mai restransa (de aici termenul scurt de prezentare la plata) si sa se
inchida cu prezentarea la plata in fata trasului-banca.

Prezentarea la plata
In cazul cecului, avand in vedere specificul circuitului bancar, este echivalata cu
prezentare la plata a cecului in format material in fata bancii trase, prezentarea la o casa de
compensatii de plati bancare (in Romania, ele sunt parte a sistemului de plati operat de
Transfond) sau prezentarea prin trunchiere (reglementare introdusa in 2008). Trunchierea este o
forma de prezentare a cecului in format electronic (el este convertit in format electronic),
originalul cecului ramanand la banca care l-a convertit electronic (care cel mai adesea este banca
posesorului; daca ar fi trebuit sa fie prezentat in original, banca posesorului ar fi trebuit sa il
comunice fizic si sa il prezinte la plata in numele posesorului, bancii trase).

9
Mecanismele cambiale si extracambiale de incasare a cecului
Sunt acelesi ca in cazul cambiei (vz. art. 43-63 Legea nr. 59).

Termenele de prescriptie
Sunt mai scurte decat in cazul cambiei (vz. art. 73)

10