Contractul de Vanzare

UNIVERSITATEA HYPERION
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA SI CARACTERUL JURIDIC AL CONTRACTULUI
DE VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Secţiunea 1. Noţiune
Conform art. 1294 Cod civil, contractul de vânzare-cumpărare este ,,o

convenţie prin care două parţi se obligă între sine, una de a transmite celeilalte
proprietatea unui lucru, şi cealaltă de a plăti celei dintâi preţul lui” 1.
Cadrul legal al contractului de vânzare-cumpărare este Codul civil, art.

1294-1404, Codul comercial, art. 60-73 şi diferite legi speciale, precum Legea
privind fondul funciar nr. 18/1991, Hotărârea Guvernului privind cartea de
identitate a vehiculului nr. 610/1992 si Instrucţiunile ministrului de interne,
finanţelor şi transporturilor nr. 290/2802/1189 de aplicare a Hotărârii
Guvernului nr. 610/ 19922.
Vânzarea-cumpărarea poate fi definită astfel: acordul de voinţă care se
realizează între două părti, vânzător si cumpărător, prin care vânzătorul se
obligă să transmită dreptul de proprietate şi să predea lucrul vândut, iar
cumpărătorul se obligă să plătească preţul lucrului.
Transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de
vânzare-cumpărare, nu de esenţa lui, însemnând că prin contractul de vânzare-
cumpărare se poate transmite fie un drept real (dreptul de uzufruct, dreptul de
superficie), fie un drept de creanţă (cesiunea de creanţă)3.
1
I. Mîzgă, Drept comercial, Ed. Victor, Bucureşti, 2005, p. 205.
2
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 324.
3
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 9.
5
Vânzarea-cumpărarea poate avea ca obiect unul sau mai multe bunuri

corporale sau incorporale, ori o universalitate juridică (vânzarea unei
moşteniri) sau o universalitate de fapt (vânzarea unui fond de comerţ).
Contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea ca obiect drepturi
intuitu personae (dreptul la pensie, dreptul la intreţinere) şi nici drepturi
patrimoniale cu caracter strict personal (dreptul de abitaţie al soţului
supravietuitor, dreptul real de uz).
Vânzarea-cumpărarea comercială este asemenea celei civile, în ambele
cazuri fiind vorba de un contract prin intermediul căruia se transmite, în
schimbul unui preţ, proprietatea unui lucru. Deosebirea dintre vânzarea-
cumpărarea comercială şi cea civilă este funcţia economică a contractului
adică, mijlocirea în schimbul bunurilor. Tocmai această funcţie conferă
vânzarii-cumpărarii caracter comercial1.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este strâns legat de
producţia de mărfuri, reprezentând instrumentul juridic prin care se realizează
circulaţia mărfurilor. Prin mijlocirea contractului de vânzare-cumpărare,
mărfurile ajung de la producător la consumator.
Activitatea comercială se realizează nu numai direct, ci şi prin
intermediari, astfel încat contractul de vânzare-cumpărare comercială
reprezintă actul juridic cel mai des întalnit ca obiect al contractelor de
intermediere: contractul de mandat, contractul de comision si contractul de
consignaţie.
Datorită importanţei sale pentru întreaga activitate comercială,
contractul de vânzare-cumpărare comercială face obiectul unei reglementări
legale speciale. În Codul comercial sunt cuprinse numai anumite norme
1
S. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 498.
6
juridice prin care se reglementează aspectele caracteristice vânzării-cumpărării

comerciale (art. 60-73). Acestea privesc preţul vânzării, transferul dreptului
de proprietate şi al riscurilor, consecinţele nerespectării obligaţiilor.
Regulile generale ale vânzării-cumpărării comerciale sunt aceleaşi ca si
cele ale vânzării-cumpărării civile şi sunt reglementate în Codul civil (art.
1294-1404).
Secţiunea 2. Consideraţii generale privind contractul de vânzare-

cumpărare
Vânzarea-cumpărarea reprezintă o operaţie comercială care facilitează

şi face posibil schimbul de mărfuri.
Contractul de vânzare-cumpărare se află în legătură cu majoritatea

actelor de comerţ prevăzute de art. 3 Cod comercial. Astfel:
- circulaţia mărfurilor se face pe calea unei vânzări-cumpărări
comerciale;
- întreprinderile de transport fac posibilă această circulatie, după ce în
prealabil a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare;
- întreprinderile de asigurare garantează realizarea echivalentului
mărfurilor vândute, dacă au fost distruse în caz de forţa majoră;
- întreprinderile de bancă finanţează schimbul prin intermediul
operaţiunilor de credit, punând la dispoziţie fondurile necesare cumpărătorului
sau vânzătorului.
Codul comercial nu cuprinde o reglementare totală a contractului de
vânzare-cumpărare. Elementele contractului , încheierea, executarea,
7
desfiinţarea sunt aspecte reglementate de Codul civil, care constituie

principalul izvor de drept în materia contractului de vânzare-cumpărare.
Potrivit art. 3 Cod comercial, sunt considerate fapte de comerţ
cumpărările de produse sau mărfuri spre a se revinde ori numai spre a se
închiria. De asemenea, reprezintă fapte de comerţ vânzările de produse ,
vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau prelucrate şi vânzările de
obligaţiuni ale statului sau de alte titluri de credit care circulă în comerţ, atunci
când au fost cumpărate în scop de revânzare sau închiriere.
Conform Codului comercial, cumpărarea şi vânzarea comercială pot
avea ca obiect numai bunurile mobile: produsele, mărfurile, obligaţiunile
statului şi alte titluri de credit.
Legea nu cere ca bunul cumpărat sa fie vândut în forma în care a fost
cumpărat; bunul poate fi revândut şi după ce a suferit unele modificări.
Potrivit art. 5 Cod comercial, actele de vânzare a produselor pe care
proprietarul sau cultivatorul le realizează de pe pământul sau ori cultivat de
acesta reprezintă acte juridice civile, nu comerciale.
Din dispozitiile art. 3, rezultă că trăsătura caracteristică a cumpărării şi a
vânzării comerciale o constituie intenţia de revânzare; cumpărarea fiind făcută
in scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedata de o cumpărare
făcuta în scop de revânzare. În cazul în care cumpărarea nu a urmărit scopul
revânzării, actul este civil şi nu comercial.
Art. 5 prevede că „nu se poate considera faptă de comerţ cumpărarea de
producte sau mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumaţiunea
cumpărătorului sau a familiei sale”. Nu se consideră fapte de comerţ nici
actele de revânzare a acestor bunuri.
8
Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească urmatoarele

trei condiţii: să existe la data cumpărării; să fie cunoscută cocontractantului; să
privească, în mod principal, bunul cumpărat.
Secţiunea 3. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral

(sinalagmatic), existând o reciprocitate a obligaţiilor ce revin în mod
obligatoriu ambelor părţi. Vânzătorul are obligaţia de a transmite dreptul de
proprietate, de a preda lucrul vândut şi de a-l garanta pe cumpărător pentru
viciile lucrului şi pentru evicţiune, iar cumpărătorului îi revine obligaţia de a
plăti preţul , de a lua în primire bunul şi, de obicei, de a suporta cheltuielile
vânzării (art. 1313, art. 1336, art. 1337, art. 1361 Cod civil).
Deoarece este un contract sinalagmatic, se vor aplica efectele specifice
acestei categorii de contracte, şi anume: rezoluţiunea ori rezilierea
contractului, excepţia de neexecutare a contractului si riscul contractual.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros,
ambele părţi urmărind un avantaj patrimonial. Vânzătorul urmăreşte să
primească preţul, iar cumpărătorul să primească bunul cumpărat în shimbul
preţului.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, ceea ce
înseamnă că existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce este cunoscută de
părţi încă din momentul încheierii contractului şi nu depind de un eveniment
viitor.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract, în principiu,
consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a
9
mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi sau predarea lucrului vândut

(art. 1295 Cod civil). Această regulă comportă unele excepţii, şi anume:
- vânzarea terenurilor se face numai în formă autentică [art. 2 din Titlul
X „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr. 247/2005], deci contractul
are caracter solemn. Contractul va fi lovit de nulitate absolută în lipsa formei
autentice.
- în cazul înstrăinării construcţiilor, forma autentică nu este necesară.
Dacă odata cu clădirea este înstrăinat şi terenul, construcţia fiind un accesoriu
al terenului, regimul ei va urma regimul juridic al „principalului”. Prin urmare,
contractul de vânzare-cumpărare privind terenul şi construcţia se va încheia în
formă autentică1.
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de
proprietate. Dreptul de proprietate se transmite de la vânzător la cumpărător în
funcţie de natura bunului vândut.
Dacă bunul este individual determinat (bun cert), dreptul de proprietate
se transmite din momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a
fost predat şi preţul nu a fost plătit (art.1295 Cod civil).
Dacă bunul este determinat prin caractere generice (bun de gen), dreptul
la proprietate se transmite în momentul individualizării bunului prin cântărire,
măsurare, numărare, operaţiune care se face, de regula, în momentul predării
lui.
CAPITOLUL II
1
În legătură cu vânzarea automobilelor (folosite), în prezent nu se mai cere forma autentică. Vânzarea se
perfectează prin completarea contractului-tip de vânzare-cumpărare încheiat la organele de poliţie (a se vedea
H.G. nr. 610/1992 privind cartea de identitate a vehiculului şi Instrucţiunile nr. 290/2802/1189). Dacă, în fapt
vânzarea s-a făcut pe baza unui înscris sub semnătură privată şi vânzătorul refuză să se prezinte la organul
competent pentru a semna contractul, cealaltă parte poate să ceară instanţei judecătoreşti să constate existenţa
contractului de vânzare-cumpărare şi, pe baza hotărârii judecătoreşti, să se efectueze radierea din registrul
auto a fostului proprietar (vânzătorul) şi înmatricularea autoturismului pe numele actualului proprietar
(cumpărătorul).
10
CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE

VÂNZARE – CUMPĂRARE COMERCIALĂ
Secţiunea 1. Capacitatea juridică a părţilor
Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare

comercială, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea cerută de lege.
Condiţiile de capacitate pentru încheierea contractului de vânzare-
cumpărare comercială sunt cele prevazute de lege pentru încheierea oricărui
act juridic, şi anume capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Codul civil stabileşte anumite reguli caracteristice contractului de
vânzare-cumpărare civilă, reguli aplicabile în mod egal şi contractului de
vânzare-cumpărare comercială (art. 1 Cod comercial).
Cu privire la capacitatea de folosinţa, conform dispoziţiilor art. 1306
Cod civil „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”. Regula
este capacitatea, iar incapacitatea este excepţia.
Orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de capacitate
privind încheierea actelor juridice poate să încheie un contract de vânzare-
cumpărare comercială, mai puţin atunci când legea îi interzice încheierea unui
astfel de contract.
Cazurile de incapacitate de folosinţă sunt expres şi limitativ prevazute
de lege, fiind considerate în doctrina ca incapacităţi speciale, iar in practica
judiciara ca interdicţii de a cumpăra1.
Secţiunea 2. Incapacităţile speciale (interdicţiile)
1
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2524/1993, în Dreptul nr. 12/1994, p. 60.
11
În scopul ocrotirii anumitor interese, Codul civil stabileşte anumite

incapacităti speciale în materia contractului de vânzare-cumpărare. Aceste
incapacităti privesc capacitatea de folosinţă a persoanelor în cauză, adică
aptitudinea acestora de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii (art. 5
alin. 2 din Decretul nr. 31/1954).
Incapacităţile speciale nu sunt incapacităţi propriu-zise, ci interdicţii sau
prohibiţii de a vinde sau de a cumpăra ori de a vinde şi cumpăra. Persoanele
intrate sub incidenţa acestor interdicţii au capacitatea de folosinţă de a încheia
alte contracte, chiar şi contracte de vânzare-cumpărare, dar cu alte persoane
decat cu cele menţionate de lege1.
Incapacităţile (interdicţiile) se grupeaza în două categorii:
- interdicţii legate de persoana care vinde sau care cumpăra. Pot fi
interdicţii generale şi interdicţii speciale.
- Interdicţii stabilite în funcţie de natura bunurilor sau de destinaţia lor.
2.1. Interdictii generale
2.1.1. Interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între soţi
Vânzarea între soţi este interzisă atât atunci când este încheiata direct, dar şi
atunci când se încheie prin persoane interpuse (art. 1307 Cod civil).
Interdicţia vânzării comerciale între soţi are ca scop apărarea

principiului revocabilităţii donaţiilor între soţi şi ocrotirea moştenitorilor
rezervatari şi creditorilor soţului vânzător împotriva unor acte frauduloase ale
soţilor.
1
12
Nerespectarea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea relativă a

contractului. Anularea contractului de vânzare între soţi poate fi solicitata de
oricare dintre soţi, de moştenitorii acestora sau de creditori.
Pentru că este vorba de nulitatea relativă, aceasta poate fi acoperită prin
confirmarea contractului de către părţi, fapt posibil numai după desfacerea
casătoriei sau de către moştenitori, după moartea vânzătorului.
2.1.2. Interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între

tutore şi minorul aflat sub tutela sa
Conform art. 1308 pct. 1 Cod civil, tutorele nu poate cumpăra bunurile
minorului aflat sub tutela sa. Interdicţia priveşte vânzarea de bunuri ale
tutorelui către minor (art. 128 Codul familie) şi are ca scop ocrotirea
intereselor persoanelor aflate sub tutelă de actele abuzive ale tutorelui, care ar
fi interesat într-o asemenea operaţiune prin stabilirea unui preţ mai mic decât
s-ar cuveni vânzătorului.
Această interdicţie acţionează pe toată durata tutelei şi va înceta odata
cu descărcarea tutorelui de gestiunea sa (art. 141 Codul familiei).
Încălcarea interdicţiei are drept consecinţă nulitatea relativă a
contractului.
2.1.3. Interdicţia cumpărarii de către mandatari a bunurilor pe care au

fost împuterniciţi să le vândă
13
Potrivit art. 1308 pct. 2 Cod civil, mandatarii convenţionali sau legali
nu pot cumpăra bunurile pentru care au fost împuterniciţi să le vândă1.
Această interdicţie se bazează pe faptul că, de regulă, o persoană nu
poate sa acţioneze simultan în numele vânzătorului şi în interes propriu.
Nerespectarea interdicţiei este sancţionată cu nulitatea relativă a
contractului de vânzare-cumpărare.
2.1.4. Interdicţia de a cumpăra de către persoanele care administreaza

bunurile statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi de
funcţionarii publici, a bunurilor pe care le admninistrează, respectiv a
bunurilor care se vând prin mijlocirea lor
Articolul 1308 pct. 3 si 4 Cod civil prevede că administratorii

bunurilor statului nu pot cumpăra bunurile încredinţate administrării lor, iar
funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile aparţinând statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale care sunt vândute prin intermediul lor 2.
În mod excepţional, funcţionarul public poate cumpăra doar dacă preţul
de vânzare al bunului respectiv, este un preţ fix şi în acest fel nu ar interveni
factorul subiectiv (interesul cumpărătorului).
Sancţiunea aplicată în urma nerespectării interdicţiei este nulitatea
relativă a contractului; dar dacă bunurile vândute fac parte din domeniul
public al statului şi sunt declarate prin lege inalienabile, ori aparţin domeniului
privat al statului , dar sunt monopol de stat, vânzarea va fi lovită în mod
evident de nulitate absolută.
1
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2197/1993, în Dreptul nr. 8/1993, p. 74.
2
14
2.1.5. Interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către

persoanele care îndeplinesc anumite funcţii în organele statului.
Potrivit art. 1309 Cod civil, judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot fi

dobânditorii unor drepturi litigioase, care sunt de competenţa curţii de apel, în
a cărei raza teritorială îşi exercită funcţia sau profesia.
În situaţia judecătorilor de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a
procurorilor de la Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
interdicţia se referă la întreg teritoriul ţării. Interdicţia nu se referă şi la cazul
vânzării prin licitaţie publică, deoarece în cazul acesta dreptul nu mai este
litigios.
Dispoziţiile citate sunt de ordine publică, iar încălcarea lor se
sancţionează cu nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.
2.2. Interdicţii speciale
2.2.1. Interdicţia încheierii de către prepus a unor operaţiuni de natura

comerţului cu care este însarcinat
Articolul 397 Cod comercial prevede că prepusul nu poate, fără învoirea

expresă a patronului, să facă operaţiuni şi nici să ia parte pe contul său ori al
altuia, la un alt comerţ de natura aceluia cu care a fost însărcinat. În caz
contrar, prepusul este responsabil de daune-interese şi patronul are dreptul de
a reţine pentru sine foloasele ce ar rezulta din aceste opreraţiuni.
Interdicţia este menită să apere interesele comerciantului.
În cazul încălcării interdicţiei, patronul are dreptul la despăgubiri.
15
2.2.2. Interdicţia încheierii de către asociaţii cu răspundere nelimitată a

unor operaţiuni care ar atinge interesele societăţii comerciale
Asociaţii unei societăţi in nume colectiv, ca şi asociaţii comanditaţi din

societatea in comandită, nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată,
în alte societăţi concurente sau care au acelaşi obiect. Ei nu pot face operaţiuni
în contul lor sau al altor persoane, în acelaşi fel de comerţ sau în unul
asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi.
Legea permite efectuarea unor asemenea operaţiuni numai cu aprobarea
celorlalţi asociaţi (art. 82 din Legea nr. 31/1990). Consimţământul se socoteşte
dat dacă participarea sau operaţiunile, anterioare contractului de societate, au
fost cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor 1.
În cazul încălcării interdicţiei legale, societatea are dreptul sa îl excludă
pe asociat. Mai mult, societatea poate decide că asociatul a lucrat în contul ei
sau să ceară despăgubiri.
Drepturile societăţii se sting după trecerea a trei luni din ziua când
aceasta a luat la cunoştinţă de actele asociatului, fără să fi luat vreo hotărâre.
În privinţa capacităţii de exerciţiu, vânzarea-cumpărarea este un act de
dispoziţie pentru ambele părţi, ceea ce înseamnă că ambele trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină.
Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitatea de
exerciţiu restransă vor încheia acte de vânzare-cumpărare numai prin
reprezentantul legal sau cu încuviinţarea anterioară a acestuia. În caz contrar,
contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate relativă, lucru care
1
16
poate însemna că reprezentantul legal poate să confirme ulterior contractul

încheiat2.
Secţiunea 3. Consimţământul părţilor
Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare comercială este

precedata, câteodată, de aşa numitele negocieri sau tratative prealabile. În
această fază, viitorii parteneri contractuali se întâlnesc pentru a discuta
probabilitatea perfectării unui contract de vânzare-cumpărare în condiţiile
propuse de fiecare parte. În principiu aceste negocieri nu au forţă juridică,
ceea ce înseamnă că nu creează obligaţii pentru parteneri. Oricare dintre
negociatori se poate retrage din negociere, fără a exista posibilitatea de a fi
tras la răspundere de celălalt partener.
Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare sunt necesare
uneori următoarele acte juridice prealabile, şi anume:
- promisiunea unilaterală de vânzare;
- promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare;
- pactul de preferinţă.
3.1. Promisiunea unilaterală de vânzare
2
17
Promisiunea unilaterală de vânzare reprezintă un antecontract, în

opoziţie cu oferta de a contracta, care este un act juridic unilateral, prin care o
persoană se obligă faţă de alta să-i vândă în viitor un anumit bun.
În sarcina promitentului se naşte obligaţia de a vinde bunul oferit
(obligaţie de a face), dacă beneficiarul îşi va manifesta voinţa, in sensul
cumpărării bunului. Obligaţia vânzătorului trebuie menţinută in cadrul unui
termen stipulat. În lipsa unui termen, obligaţia există până la expirarea
termenului general de prescripţie, potrivit art. 3 şi art. 7 din Decretul nr.
167/1958.
Aşadar, promisiunea unilaterală de vânzare conţine obligaţii doar pentru
vânzător şi drepturi pentru cumpărător, cu excepţia cazului când beneficiarul
se obligă să plătească o sumă de bani. În cazul în care promitentul refuză
încheierea contractului, beneficiarul promisiunii are dreptul de a-i solicita
daune-interese.
3.2. Promisiunea bilaterală de vânzare.
Promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract prin care, atât

vânzătorul, cât şi cumpărătorul se obligă reciproc să încheie în viitor
contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile stabilite şi cu îndeplinirea
procedurilor prevăzute de lege.
Prin antecontractul de vânzare-cumpărare dreptul de proprietate nu se
transmite în patrimoniul cumpărătorului. Prin urmare, dacă vânzătorul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de a vinde sau înstrăinează bunul unei alte persoane,
cumpărătorul poate cere numai daune-interese (art. 1075 Cod civil), nu şi
predarea bunului.
18
Vânzarea făcută unui terţ este valabilă, în principiu. Există excepţie

numai în cazul în care se dovedeşte fraudarea intereselor beneficiarului şi
complicitatea terţului dobânditor.
Dacă bunul încă se află în patrimoniul vânzătorului şi nu a fost
înstrăinat, cumpărătorul îl poate acţiona în judecată şi poate să pretindă
executarea obligaţiei asumate prin antecontract, şi anume de a încheia
contractul.
Fiind o obligaţie „de a face”, promitentul poate fi silit la executarea ei
prin obligarea la plata daunelor cominatorii (amenzi civile aplicate pentru
fiecare zi de întârziere), calculate până în momentul definitivării contractului.
3.3. Pactul de preferinţă
Pactul de preferinţă reprezintă înţelegerea prin care o persoană se obligă

faţă de alta ca, în cazul în care va vinde un anumit bun, să îi acorde preferinţă,
la un preţ egal.
În cazul pactului de preferinţă promitentul nu se obligă să vândă, ceea
ce înseamnă că beneficiarul nu îl poate obliga să încheie contractul.
Răspunderea promitentului faţă de beneficiar intervine doar în cazul în care nu
îi acordă preferinţă şi încheie contractul de vânzare-cumpărare cu o terţă
persoană. În mod normal, răspunderea vânzătorului promitent este angajată
faţă de beneficiarul promisiunii numai în privinţa daunelor-interese.
În materie comercială vânzările-cumpărările se practică adesea în forme
simplificate: comandă scrisă urmată de executare imediată sau comandă scrisă
urmată de acceptare in formă scrisă.
19
Întocmirea unei facturi cu privire la marfa care face obiectul unui

contract reprezintă manifestarea de voinţă în scopul încheierii contractului.
Instanţele judecătoreşti au admis că există contract de vânzare-
cumpărare dacă din cuprinsul facturii rezultă calitatea de vânzător şI
cumpărător, obiectul vânzării şi preţul1.
Cu privire la viciile de consimţământ se impun unele precizări cu privire
la dol (acţiune făcută cu rea-credinţă, cu viclenie, pentru a determina pe cineva
să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un
contract).
Dolul, în materie comercială nu este apreciat cu aceeaşi stricteţe ca în
dreptul civil, din pricina faptului că este o obişnuinţă pentru comercianţI să îşi
vândă marfa apelând la unele procedee, nu înşelătoare pentru clienţi, dar
exagerat în raport cu calitatea mărfii.
Pentru a vedea în ce măsură sunt dolosive, mijloacele folosite de
vânzător pentru a-şi vinde marfa vor fi evaluate de către instanţa de judecată.
Secţiunea 4. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este reprezentat de

obligaţiile la care se obligă părţile contractante. Prestaţiile părţilor se referă la
bunuri corporale sau incorporale, la lucrul vândut şi preţul. Prin urmare,
1
Trib. Bucureşti, secţia comercială, decizia nr. 181/1993, Culegere de practică judiciară comercială
1990-1998, Ed. All Beck, 1999, p. 326.
20
vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul vândut, iar cumpărătorul de a plăti

preţul. Lucrul vândut şi preţul trebuie să îndeplinească anumite condiţii
prevăzute de lege, în caz contrar contractul fiind lovit de nulitate.
4.1. Lucrul vândut. Condiţii:

4.1.1. Lucrul să se afle în circuitul civil general (în comerţ)
Articolul 1310 Cod civil dispune: „Toate lucrurile care sunt în comerţ, pot fi
vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.
Sunt inalienabile şi insesizabile (nu pot fi urmărite pentru realizarea
creanţelor) bunurile care fac parte din domeniul public al statului. Cu toate că
nu pot fi vândute, aceste bunuri pot fi date în administrare sau pot fi
concesionate instituţiilor publice.
Bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-
teritoriale sunt supuse dispoziţiilor din dreptul comun.
Bunurile care fac parte din patrimoniul cultural-naţional pot fi
înstrăinate, doar dacă nu aparţîn domeniului public. Conform Ordonanţei
Guvernului nr. 68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural-naţional 1,
aceste bunuri pot fi scoase din ţară numai pe baza adeverinţei eliberate de
oficiul local pentru patrimoniul cultural naţional.
4.1.2. Lucrul să existe la momentul încheierii contractului sau să poată
exista în viitor.
Potrivit art. 1311 Cod civil, dacă în momentul încheierii contractului
bunul pierise, vânzarea este nulă deoarece lipseşte obiectul.
1
M. Of. nr. 247 din 31 august 1994.
21
Dacă în momentul încheierii contractului bunul există în parte,

cumpărătorul reducerea corespunzătoare a preţului.
Vânzarea este valabilă în cazul în care bunul va exista în viitor, de
exemplu, o recoltă viitoare, o construcţie; însă o moştenire viitoare nu poate
face obiectul contractului de vânzare-cumpărare. În cazul nerealizării lucrului
viitor, contractul rămane valabil, vânzătorul urmând să răspundă pentru
neexecutarea obligaţiilor.
4.1.3. Lucrul să fie determinat sau determinabil.
Această condiţie priveşte stabilirea în contract a elementelor care permit

concretizarea obiectului obligaţiei vânzătorului, indiferent de natura bunului.
Lucrul este determinat atunci când în contract au fost prevăzute
elemente care permit stabilirea lucrului. În contract sunt precizate elementele
care individualizează lucrul - bun cert, sau care arată genul, cantitatea şi
calitatea lucrului - bun generic1.
Lucrul este determinabil când în contract sunt prevăzute numai
elementele cu ajutorul cărora se va determina lucrul care face obiectul
obligaţiei vânzătorului.
4.1.4. Lucrul să fie proprietatea vânzătorului.
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de

proprietate, înseamnă că pentru a fi posibilă transmiterea dreptului de
1
St .D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 507.
22
proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător, trebuie ca vânzătorul

să fie proprietarul bunului.
Dacă lucrul vândut este un bun determinat generic, contractul este
valabil. O problemă intervine în cazul în care lucrul vândut este un bun
individual determinat (cert).
Conform art. 1295 Cod civil, dreptul de proprietate se transmite de la
vânzător la cumpărător în momentul încheierii contractului, iar dacă atunci
lucrul vândut nu aparţine vânzătorului, ci altuia, se pune în discuţie
valabilitatea contractului.
În materie comercială, potrivit proiectului Codului comercial din anul
1938, art. 393, „vânzarea lucrului altuia este valabila. Vânzătorul este obligat
să dobândească lucrul şi să îl predea cumpărătorului , în caz contrar răspunde
de daune”1.
4.2. Preţul vânzării.
Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile

contractante trebuie să cadă de acord asupra preţului, care este obiectul
prestaţiei cumpărătorului. Preţul reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul
o achită vânzătorului în schimbul lucrului.
4.2.1. Preţul trebuie să fie stabilit în bani.
Un contract este calificat de vânzare-cumpărare dacă în schimbul

prestaţiei făcute de cumpărător, vânzătorul primeşte o sumă de bani 2. Dacă
1
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 455.
2
23
vânzătorul acceptă un alt lucru, contractul nu mai poate fi numit de vânzare-

cumpărare, ci, contract de schimb, contract de întreţinere sau dare de plată.
Preţul vânzării poate fi stabilit în moneda naţională sau intr-o monedă
străină.
4.2.2. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil.
Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, se cere ca

preţul să fie specificat în contract. Prin stabilirea preţului se poate cunoaşte
întinderea obligaţiei asumate de către cumpărător.
Potrivit art. 1303 Cod civil, preţul vânzării trebuie convenit de părţile
contractante în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Preţul
nu poate fi decis doar de către una din părţi şi nici nu poate fi lăsat la
aprecierea ulterioară a părţilor.
Conform legii, preţul vânzării trebuie să fie determinat sau
determinabil.
Preţul este determinat atunci când în contract este precizată în mod
precis suma de bani datorată pentru lucrul vândut.
Preţul este determinabil în cazul în care în contract au fost stipulate
elementele cu ajutorul cărora se va stabili cuantumul preţului. Un contract care
are preţul determinabil este perfect valabil. Art. 60 Cod comercial prevede:
„Vânzarea pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă părţile au
convenit asupra unui mod de a-l determina în urmă”.
Conform art. 40 Cod comercial, prin adevăratul preţ al productelor şi
mărfurilor se înţelege preţul stabilit prin listele bursei sau mercurialele locului
24
unde contractul a fost încheiat, sau în lipsă, după acelea ale locului celui mai
apropiat sau după orice altfel de probă.
Determinarea unui preţ în contractul de vânzare-cumpărare comercială
poate fi încredinţată unei terţe persoane, desemnată prin contract sau aleasă
ulterior de către părţi (art. 61 alin. 2 Cod comercial). Dacă persoana aleasă se
află în imposibilitate sau nu doreşte să stabilească preţul vânzării, atunci
părţile trebuie să recurgă la numirea altei persoane. Doar dacă părţile nu se
înţeleg asupra noii numiri, aceasta va fi făcută de instanţa judecătorească.
Terţa persoană desemnată sau aleasă de către părţi pentru stabilirea
preţului acţionează ca un mandatar al acestora. Ea este împuternicită să
reprezinte ambele părţi cu privire la determinarea preţului 1. Părţile trebuie să
respecte preţul fixat de terţa persoană, cu excepţia cazului de fraudă.
4.2.3. Preţul trebuie să fie real
Pentru a fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială,

preţul trebuie să fie real, adică să existe efectiv şi să fie plătit de către
1
Deşi art. 61 alin. 2 C. com. Prevede că determinarea preţului poate fi încredinţată „arbitrului” unei
a treia persoane, totuşi rolul terţului nu este acela de arbitru, deoarece arbitrajul presupune un litigiu
Privind un drept contestat. Totodată, rolul terţei persoane nu este nici acela de expert, deoarece,
chiar dacă persoana în cauză a fost desemnată ori aleasă în considerarea calităţii sale de specialist,
rolul său nu se reduce la acela de simplu expert, ci este un mandatar care activează în numele şi pe
seama părţilor (M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 636).
25
cumpărător. Preţul vânzării este real doar dacă el este sincer şi serios (art.
1303 Cod civil)1.
Dacă preţul stabilit de părţi este fictiv sau derizoriu , contractul de
vânzare-cumpărare este nul, pentru că obligaţia cumpărătorului, în lipsa
preţului sau a caracterului său derizoriu este fără obiect, iar obligaţia
vânzătorului este fără cauză2.
Condiţiile ca preţul să fie serios nu impune ca acesta să reprezinte
întotdeauna valoarea de circulaţie sau valoarea reală a bunului, preţul putând
fi stabilit de părţi în mod liber.
CAPITOLUL III
EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
COMERCIALĂ
Secţiunea 1. Noţiunea
1
Seriozitatea preţului depinde de existenţa unei propoziţii între cuantumul preţului fixat de părţi şi
valoarea reală a bunului (Î.C.C.J., s. com. şi proprietate intelectuală, dec. nr. 1597/2006, în Dreptul
nr. 1/2007, p. 245).
2
Fr. Deak, Tratat de drept civil, op. cit., p. 66-69.
26
Contractul de vânzare-cumpărare comercială, prin încheierea sa în

condiţiile legii, produce anumite efecte juridice. Aceleaşi efecte apar şi în
cazul contractului de vânzare-cumpărare civilă.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la
cumpărător, constituie principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare.
În acelaşi timp, din contractul de vânzare-cumpărare se nasc unele obligaţiice
revin părţilor în legătură cu lucrul vândut şi preţul vânzării.
Secţiunea 2. Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la

vânzător la cumpărător
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de

proprietate; dreptul de proprietate se transmite de la vânzător la cumpărător 1.
În privinţa transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului vândut şi a
riscurilor, Codul comercial cuprinde puţine dispoziţii, care se referă la situaţii
specifice activităţii comerciale. În consecinţă, transmiterea dreptului de
proprietate şi a riscurilor în contractul de vânzare-cumpărare comercială este
guvernată de regulile generale stabilite în Codul civil şi regulile specifice
prevăzute de Codul comercial (art. 1 Cod comercial).
Conform Codului civil, de obicei, transmiterea dreptului de proprietate
operează în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Există
cazuri în care dreptul de proprietate se transmite ulterior încheierii
contractului2.
1
Consimţământul părţilor nu poate fi suplinit prin hotărâre judecătorească decât în cazurile
prevăzute de lege (C.S.J., s. com., dec. nr. 2425/2001, în PR nr. 1/2002, p. 83).
2
Fr. Deak, Tratat de drept civil, op. cit., p. 14-19
27
Codul civil insituie regula potrivit căreia transmiterea dreptului de

proprietate asupra lucrului vândut de la vânzător la cumpărător operează de
drept, chiar din momentul încheierii contractului.
Articolul 1295 Cod civil dispune: „Vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului
îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul nu se
va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.
Prin urmare, în contractul de vânzare-cumpărare, transmiterea dreptului
de proprietate operează solo consensu; acordul de voinţă al părţilor cu privire
la lucrul vândut şi preţul vânzării este suficient pentru transmiterea dreptului
de proprietate, chiar dacă lucrul nu a fost încă predat, iar preţul nu a fost plătit.
Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se
transmit de la vânzător la cumpărător şi riscurile (art. 971 Cod civil). Deci, în
caz de pieire fortuită a lucrului vândut, chiar înainte de predare, riscul va fi
suportat de către cumpărător.
Regula transmiterii de drept a proprietăţii în contractul de vânzare-
cumpărare operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
contractul să fie valabil încheiat; vânzătorul să fie proprietarul lucrului; lucrul
vândut să fie un bun individual determinat. Această regulă, reglementată prin
art. 1295 Cod civil, nu are caracter imperativ, ci dispozitiv1.
În Codul comercial transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor
este este reglementată în anumite situaţii speciale. Aceste situaţii privesc
1
Vânzarea cu amânarea transmiterii dreptului de proprietate (pactum reservati domini) intervine în
cazul vânzării cu plata preţului în rate, în scopul garantării plăţii preţului de către cumpărător. O
atare vânzare cu rezerva proprietăţii a fost reglementată, în trecut, prin Legea din 2 august 1929
asupra vânzării pe credit a maţinilor industriale, agricole şi autovehiculelor (în prezent abrogată), I.
L. Georgescu, Drept comercial român.
28
contractele de vânzare-cumpărare comerciale al căror obiect îl formează

bunurile determinate generic2.
CAPITOLUL IV
OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI
În mod normal, vânzătorul are două obligaţii principale: să predea

cumpărătorului lucrul vândut şi să-l garanteze pentru evicţiune şi pentru viciile
lucrului.
În privinţa transmiterii dreptului de proprietate, acesta este un efect
firesc al contractului de vânzare-cumpărare, ce se produce din momentul
2
29
realizării acordului de voinţă, cu excepţia cazului când transferul proprietăţii

se va face în momentul individualizării bunului vândut, la împlinirea unui
termen, la realizarea unei condiţii sau când se autentifică contractul. După caz,
părtile pot conveni şi asupra altor obligaţii ale vânzătorului, cum ar fi
suportarea cheltuielilor vânzării1.
Secţiunea 1. Obligaţia de predare a lucrului vândut
Prin predare se înţelege punerea efectivă a lucrului la dipoziţia

cumpărătorului, astfel încât acesta să poată să îşi exercite toate prerogativele
pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra lucrului. Obiectul obligaţiei
de predare îl constituie lucrul vândut, asupra căruia au convenit părţile
contractante. Bunul individual determinat trebuie predat în starea în care se
afla în momentul încheierii contractului (art. 1324 Cod civil). În cazul
bunurilor determinate generic, vânzătorul trebuie să predea bunuri de calitate
mijlocie (art. 1103 Cod civil).
Obligaţia de predare cuprinde şi accesoriile lucrului şi tot ceea ce ţine de
folosirea normală a acestuia (art. 1325 Cod civil), aceasta cuprinzând şi
obligaţia de a conserva lucrul până la predare (art. 1074 Cod civil).
Predarea bunurilor care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare
comercială poate fi o predare reală, consensuală sau simbolică.
Predarea reală se realizează atunci când bunurile sunt puse efectiv la
dispoziţia cumpărătorului sau predate cărăuşului pentru a le transporta la
destinaţie.
1
30
Predarea consensuală există ori de câte ori, din diverse motive, în

momentul vânzării nu poate interveni predarea materială a bunurilor viitoare
în general sau atunci când cumpărătorul deţine bunul în calitate de sechestru
judiciar1.
Predarea simbolică se realizează diferit, în funcţie de situaţia în care se
află bunurile.
În cazul bunurilor depozitate în docuri, antrepozite, silozuri, predarea
bunurilor se efectuează prin înmânarea chitanţei de depozit către cumpărător.
Dacă bunurile se află în cursul călătoriei pe apă, predarea se poate
realiza prin remiterea poliţei de încărcare.
Bunurile sunt predate cumpărătorului însoşite de factură, unde sunt
precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, preţul. Factura poate fi
transmisă şi separat. Potrivit legii, factura constituie un mijloc de probă, în caz
de litigiu (art. 46 Cod comercial).
Lucrul vândut trebuie predat la termenul convenit de părţi. Dacă părţile
nu au stabilit un termen, predarea se va face conform principiilor generale,
imediat după realizarea acordului de voinţă ori la cererea cumpărătorului.
În unele cazuri, termenul de predare a lucrului vândut poate fi
considerat esenţial de către cumpărător sau chiar de ambele părţi. Acest
caracter este impus de destinaţia bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul
esenţial al termenului trebuie să rezulte expres din contract, dar poate rezulta
şi din împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. Fiindcă termenul este
considerat esenţial, predarea lucrului trebuie să se efectueze la termenul
convenit de părţile contractante.
1
31
Privind locul de executare a obligaţiilor comerciale din contractul de

vânzare-cumpărare, regulile sunt stabilite de art. 59 Cod comercial şi sunt
parţial diferite de cele prevăzute de Codul civil.
Predarea lucrului se execută, în mod normal, la locul arătat de către părţi
prin contract. Dacă în contract nu este cuprinsă nici o prevedere în acest sens,
predarea trebuie făcută la locul care ar rezulta din natura operaţiunii sau din
intenţia părţilor contractante1.
În cazul în care locul executării nu este arătat în contract şi nici nu
rezultă din natura operaţiunii sau din intenţia părţilor contractante, predarea se
va face la locul unde vânzătorul îşi are sediul comercial sau domiciliul ori
reşedinţa, la momentul încheierii contractului.
Atunci când obligaţia de predare are ca obiect un bun determinat, care
după cunoştinţa părţilor se afla într-un anumit loc în momentul încheierii
contractului, predarea se va face în acel loc.
Dacă părţile nu au convenit altfel, cheltuielile ocazionate de predarea
lucrului vândut (cântărire, măsurare, numărare) sunt suportate de către
vânzător, iar cheltuielile de ridicare a lucrului (încărcare, descărcare,
transport) sunt în sarcina cumpărătorului (art. 1317 Cod civil).
Secţiunea 2. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune
Prin evicţiune se înţelege pierderea dreptului de proprietate asupra

mărfii în totalitate sau în parte,sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea
dreptului de proprietate, prin valorificarea de către terţi a unui drept, întemeiat
1
32
inclusiv pe dreptul de proprietate industrială, care exclude, în totalitate sau în

parte, dreptul cumpărătorului asupra mărfii ce i s-a predat.
Vânzătorul garantează numai împotriva tulburărilor de drept provocate
de executarea de către un terţ a unui drept asupra mărfii predate, nu şi
împotriva tulburărilor de fapt, de care cumpărătorul se poate apăra singur, prin
mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie. Tot astfel, vânzătorul
răaspunde pentru evicţiunea determinată de cauze anterioare transmiterii
dreptului de proprietateasupra mărfii vândute nu şi de cauze ulterioare.
Potrivit art. 1336 Cod civil, vânzătorul este obligat să-l garanteze pe
cumpărător pentru liniştita şi utila posesie a lucrului.
Evicţiunea intervine în cazul în care o terţă persoană sau vânzătorul
însuşi pretinde că are un drept asupra bunului vândut.
Conform art. 1337 Cod civil, obligaţia de garanţie contra evicţiunii
există nu numai faţă de cumpărător, ci şi faţă de subdobânditor, chiar dacă
cumpărătorul iniţial nu răspunde pentru evicţiune faţă de subdobânditorul cu
titlu gratuit (art. 828 Cod civil)1.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune din partea vânzătorului există
indiferent de momentul apariţiei cauzei de evicţiune, înainte sau după
încheierea contractului. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului
se transmite şi moştenitorilor acestuia.
Orice convenţie privind înlăturarea răspunderii vânzătorului pentru
evicţiunea rezultată dintr-un fapt personal este nulă.
Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea care provine din fapta terţei
persoane, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- fapta terţei persoane să fie o tulburare de drept;
1
33
- cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării;

- cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
a) Fapta terţei persoane să fie o tulburare de drept. Există tulburare de

drept atunci când terţa persoană revendică de la cumpărător bunul
vândut, considerând că are un drept legitim asupra lui. Dacă există
tulburare de fapt, cumpărătorul se poate apăra singur prin intermediul
acţiunilor posesorii1.
b) Cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării. Vânzătorul răspunde faţă de
cumpărător dacă evicţiunea are o cauză anterioară vânzării. Atunci când
cauza evicţiunii este ulterioară, cumpărătorul în calitate de proprietar se
poate apăra singur, cu excepţia cazului când evicţiunea ulterioară
momentului vânzării provine din fapta proprie vânzătorului.
c) Cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. Obligaţia de
garanţie pentru evicţiune există numai dacă, în momentul cumpărării,
cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terţă persoană are un drept
asupra lucrului cumpărat. În ipoteza în care cumpărătorul a cunoscut
cauza evicţiunii, practic el şi-a asumat riscul pierderii sau afectării
dreptului său de proprietate.
Pentru ca vânzătorul să răspundă, el trebuie să fie introdus în proces (art.
1351 Cod civil), în caz contrar vânzătorul poate opune cumpărătorului
„excepţia procesului rău condus”. Această excepţie este grefată pe acţiunea
principală a cumpărătorului, prin care solicită rezoluţiunea totală sau parţială a
contractului de vânzare – cumpărare şi obligarea vânzătorului la plata de
daune-interese.
1
34
Evicţiunea poate fi de două feluri, parţială sau totală.
Evicţiunea parţială. În acest caz cumpărătorul pierde o parte (o

fracţiune) din lucrul cumpărat, fie o cotă ideală din dreptul de proprietate (1/3;
1/6), fie că terţa persoană şi-a valorificat un drept cu privire la lucru.
Cumpărătorul are un drept de alegere care constă fie în rezoluţiunea
contractului de vânzare-cumpărare, fie în menţinerea contractului, dar cu
obligarea vânzătorului la plata de despăgubiri.
Rezoluţiunea vânzării intervine în cazul în care evicţiunea unei părţi
din lucru sau drept este atât de importantă, încât, dacă ar fi ştiut, cumpărătorul
nu ar fi cumpărat. În cazul acesta cumpărătorul restituie lucrul aşa cum a
rămas după evicţiune, primind în schimb preţul, plus daune-interese (art. 1347
Cod civil).
Menţinerea contractului există în cazul în care cumpărătorul nu cere
rezoluţiunea sau instanţa de judecată nu-i admite cererea, având dreptul la
valoarea părţii pierdute, valoare calculată în momentul evicţiunii. Potrivit art.
1348 Cod civil, vânzătorul nu poate restitui cumpărătorului o parte din preţ
proporţională cu partea evinsă, chiar dacă valoarea bunului s-a modificat între
momentul încheierii contractului şi cel al evicţiunii.
Contractul de vânzare-cumpărare poate fi menţinut şi în cazul
valorificării de către terţul evingător a unor drepturi reale, servituţi, uzufruct,
dar cumpărătorul are dreptul la daune-interese, în condiţiile dreptului comun.
Evicţiunea totală. Dacă evicţiunea este totală, vânzătorul trebuie să

restituie cumpărătorului preţul primit de la acesta, chiar dacă valoarea bunului
35
s-a micşoratdin caz fortuit sau din vina cumpărătorului, cu excepţia foloaselor
percepute de cumpărător de pe urma distrugerii bunurilor.
Cumpărătorul are dreptul să pretindă vânzătorului valoarea fructelor pe
care le-a predat terţului evingător, fructe percepute după ce a luat la cunoştinţă
de adevăratul proprietar, pentru că din acel moment el este considerat de „rea-
credinţă”. Până la acea dată se aplică dispoziţia prevăzută în art. 485 Cod civil,
potrivit căreia dobânditorul de „bună-credinţă” păstrează fructele. Deşi trebuie
să restituie fructele terţului evingător, faţă de vânzător cumpărătorul rămâne
de „bună-credinţă”, aşa încât are dreptul la restituirea fructelor.
Cumpărătorul are dreptul să pretindă vânzătorului cheltuielile pe care
le-a plătit cu ocazia cererii prin care a fost evins de către terţ, plus cheltuielile
făcute cu încheierea contractului (art. 1341, pct. 3-4 Cod civil).
Cumpărătorul mai poate pretinde şi despăgubiri în baza art. 1341 pct. 4
Cod civil coroborat cu art. 1350 Cod civil, având în vedere următoarele reguli:
- conform art. 1344 Cod civil, vânzătorul va plăti cumpărătorului
diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între
momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii;
- potrivit art. 1345-1346 Cod civil, vânzătorul va restitui cumpărătorului
cheltuielile necesare şi utile conservării lucrului, iar dacă vânzătorul a
fost de rea-credinţă şi cheltuielile voluptuarii (de plăcere, de lux).
Cheltuielile vor fi restituite de terţul evingător, fiindcă lui îi sunt

profitabile, cu excepţia celor voluptuarii la care va fi obligat vânzătorul. Deşi
obligaţia de restituire a cheltuielilor necesare şi utile aparţine terţului
36
evingător,totuşi vânzătorul răspunde faţă de cumpărător în calitate de garant al

terţului1.
Secţiunea 3. Obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului vândut
Vânzătorul este obligat să asigure cumpărătorului utila folosinţă a

lucrului. Potrivit art. 1352 Cod civil, vânzătorul răspunde pentru viciile
ascunse ale lucrului, în sensul că, dacă ar fi stiut de existenţa lor, cumpărătorul
nu ar fi cumpărat sau ar fi cumpărat la un preţ mai mic.
Conform dispoziţiilor din dreptul civil, vânzătorul răspunde pentru
viciile ascunse ale lucrului, ştiut fiind că viciile aparente trebuie să fie
observate de cumpărător în momentul predării-preluării bunului vândut.
În dreptul comercial, legiuitorul, prin art. 70 Cod comercial completează
dispoziţia cuprinsă în art. 1352 Cod civil, arătând următoarele: „cumpărătorul
unor mărfuri sau produse provenind dintr-o altă piaţă este dator să denunţe
vânzătorului viciile aparente în timp de două zile de la primire, ori de câte ori
un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condiţiilor excepţionale în care se
află lucrul vândut sau persoana cumpărătorului. El este dator să denunţe viciile
ascunse ale lucrului în cele dintâi două zile de la descoperirea lor. Odată
expirat acest termen, cumpărătorul nu mai poate fi primit a reclama ceva
pentru viciile lucrului vândut”.
Potrivit Codului comercial, vânzătorul răspunde şi pentru viciile

aparente, dacă sunt denunţate în termenu de două zile şi, evident, pentru
viciile ascunse ale lucrului, cu excepţiile arătate de lege.
1
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol II, Ed. All,
1997, p. 563.
37
Viciile lucrului se deosebesc de viciile de consimţământ, respectiv

eroare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului. În cazul
viciului de consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra lucrul dorit,
sancţiunea fiind anularea contractului, în schimb, în cazul viciilor lucrului
cumpărătorul a cumpărat lucrul dorit, dar este în imposibilitate de a-l folosi
datorită existenţei acestor vicii.
Sancţiunea în cazul viciilor lucrului este fie rezoluţiunea contractului de
vânzare, printr-o acţiune în garanţie, numită acţiune redhibitorie 1, viciile fiind
numite „vicii redhibitorii”, fie reducerea preţului cu o paret proporţională
viciilor lucrului, printr-o acţiune numită acţiune estimatorie.
3.1. Condiţii:
a) viciul lucrului să fie ascuns (art. 1352 Cod civil). Dacă viciile sunt
aparente vânzătorul nu răspunde, deoarece cumpărătorul avea
posibilitatea să le observe (art. 1353 Cod civil). Legiuitorul nu prevede
obligaţia pentru cumpărător de a apela la o persoană calificată pentru
constatarea viciilor aparente ale lucrului 2, astfel încât posibilitatea
constatării viciilor se apreciază in abstracto, avându-se în vedere un
cumpărător vigilent şi prudent, care s-ar afla într-o asemenea situaţie;
1
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1604/1989, în Dreptul nr. 4-5/1991, p. 74 şi urm.;
pentru acţiunea în anulare, a se vedea V. Stoica, C. Turianu, Obligaţia de garanţie contra viciilor
bunurilor vândute de persoane fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor, în R.R.D. nr. 9-
12/1989, p. 8-9.
2
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 679/1986, în R.R.D. nr. 1/1987, p. 62-63; decizia nr.
1859/1988, în R.R.D. nr. 6/1989, p. 66.
38
b) viciul sa fi existat în momentul încheierii contractului. Vânzătorul

răspunde faţă de cumpărător numai dacă viciul exista în momentul
încheierii contractului, astfel, pentru viciile ulterioare acestui moment,
răspunde cumpărătorul în calitate de proprietar, mai precis suportă
paguba;
c) viciul lucrului să fie grav, adică defecţiunile de calitate sunt atât de
importante, încât îl pun pe cumpărător în imposibilitatea de a folosi bunul
sau îi micşorează substanţial valoarea.
3.2. Obligarea la plata de daune-interese
Dacă în cazul evicţiunii vânzătorul răspunde pentru daune, indiferent că

este de bună sau rea-credinţă; dacă este de bună-credinţă va restitui numai
preţul şi cheltuiala vânzării.
Riscul pieirii lucrului afectat de vicii (art. 1358 Cod civil). Problema
riscului pieirii lucrului se rezolvă în funcţie de cele două ipoteze posibile:
- dacă lucrul a pierit din cauza viciilor lucrului, vânzătorul este obligat să
restituie preţul şi cheltuielile vânzării, plus daune-interese, dacă
vânzătorul a fost de rea-credinţă;
- dacă lucrul piere fortuit sau din vina cumpărătorului, vânzătorul nu
răspunde.
39
CAPITOLUL V
OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI
Secţiunea 1. Obligaţia de plată a preţului (art. 1361 Cod civil)
Una din obligaţiile principale ale cumpărătorului este obligaţia de plată

a preţului, preţ care constă în plata unei sume de bani.
a) Locul şi data plăţii. Plata preţului se face la locul şi în momentul în care
se face predarea lucrului vândut, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract
(art. 1362 Cod civil). Predarea se face la locul unde se află bunul sau
domiciliul ori sediul vânzătorului (art. 1319 Cod civil). Aşadar, în
privinţa contractului de vânzare, ca o derogare de la dispoziţia cuprinsă
40
în art. 1104 Cod civil, potrivit căreia plata se face la domiciliul

debitorului, adică este cherabilă, iar atunci când plata se face la
domiciliul creditorului este portabilă.
Voinţa părţilor este suverană în privinţa locului şi datei plăţii preţului,
dispoziţiile Codului civil fiind supletive. Dacă în contract nu s-a prevăzut
locul de predare a bunului, vor fi aplicabile dispoziţiile cuprinse în art. 59 Cod
comercial.
b) Plata preţului se face integral, potrivit principiului indivizibilităţii
plăţii. Plata preţului se poate face în rate (pe credit), dar şi în acest caz
plata preţului este o prestaţie unică, plata în rate fiind o modalitate de
executare, deci nu este o vânzare succesivă. Termenul de prescripţie
pentru plata preţului începe să curgă de la data stabilită în contract
pentru plata ultimei rate şi pentru ratele neplătite anterior 1. Cu toate
acestea, considerăm că pentru fiecare rată de preţ scadentă curge un nou
termen de prescripţie, potrivit art. 7 alin. 3 şi art. 12 din Decretul
167/1958, dar nu se poate susţine că ar fi vorba despre o vânzare
succesivă2.
Cumpărătorul poate face plata şi anticipat, însă dobânda va fi calculată
şi datorată până la termenul prevăzut în contract, cu excepţia cazului când
vânzătorul consimte recalcularea ei în funcţie de plata plăţii.
Excepţia poate fi stabilită printr-un act normativ, de exemplu, în cazul
vânzării locuinţelor construite din fondurile statului către populaţie, conform
art. 11 alin. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990 dobânda se va recalcula în funcţie
1
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1927/1975, Repertoriu de practică judiciară în materie
civilă 1975-1980, p. 86.
2
Gh. Beleiu, Probleme actuale în domeniul prescripţiei extinctive, în R.R.D. nr. 9/1983, p. 28; S.
Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, op. cit., p. 22.
41
de rata inflaţiei, sau potrivit Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei
juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe trecute în proprietatea
statului1.
c) Dovada plăţii se va face potrivit art. 46 Cod comercial. Dacă plata
preţului s-a făcut prin virament bancar dovada se va face numai prin
extras de cont bancar.
Secţiunea 2. Obligarea cumpărătorului la plata dobânzilor
În dreptul civil, art. 1363 Cod civil prevede obligaţia cumpărător de a

plăti vânzătorului dobânda până la achitarea integrală a preţului, dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- există convenţie în sensul obligării cumpărătorului şi la plata de
dobânzi;
- lucrul vândut, prin natura lui, este producător de fructe naturale sau
civile;
- în toate celelalte cazuri numai din momentul punerii în întârziere a

cumpărătorului printr-o notificare. Dobânda se va calcula din momentul
notificării făcute cumpărătorului .
1
M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995.
42
În dreptul comercial, potrivit art. 43 Cod comercial, debitorul este de

drept în întârziere şi datorează dobânzi din momentul scadenţei obligaţiei de
plată şi până la data plăţii efective.
Secţiunea 3. Sancţiunea neplăţii preţului (art. 1365 Cod civil)
Neexecutarea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător dă

dreptul vânzătorului să aleagă între:
- executarea în natură a obligaţiei de către cumpărător, acţiunea putând fi

intentată în termenul general de prescripţie de 3 ani;
- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, dacă vânzătorul
însuşi nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a bunului vândut;
- rezoluţiunea contractului, în condiţiile art. 1020, art. 1021 şi art. 1101

Cod civil şi al legislaţiei speciale.
Acţiunea în rezoluţiunea vânzării prezintă următoarele particularităţi:
- acţiunea în rezoluţiune este o acţiune reală (art. 1368 Cod civil),
efectele ei se vor produce şi cu privire la subdabânditorii de drepturi
asupra aceluiaşi bun, cu excepţia autorităţilor publice, care dobândesc
bunul prin expropriere sau alt mod de dobândire a proprietăţii de stat;
excepţie făcând terţul adjudecatar în cazul vânzării şi cu excepţia terţilor
dobânditori de drepturi reale asupra lucrului vândut care şi-au conservat
dreptul pentru a fi opozabil terţilor (exceptând cazul în care vânzătorul şi-
a păstrat privilegiul său de vânzător, adică şi-a înscris dreptul în cartea
funciară, potrivit Legii nr. 7/1996.
43
Dacă bunul vândut este un bun mobil, acţiunea în rezoluţiune trebuie să

fi fost intentată în termen de 8 zile de la predare (art. 1730 pct. 5 Cod civil).
- acţiunea în rezoluţiune nu se va promova în cazul în care în contract

există un pact comisoriu expres cu sau fără punere în întârziere a
cumpărătorului, ipoteză în care, evident, contractul se desfiinţează de
drept prin îndeplinirea condiţiei rezolutorii;
- acţiunea în rezoluţiune privind bunuri imobile trebuie să ţină cont de
dispoziţia prevăzută în art. 1366 Cod civil, potrivit căreia instanţa de
judecată nu poate acorda termen de garanţie dacă vânzătorul este în
pericol de a pierde lucrul şi preţul. Termenul de garanţie se poate acorda
dacă nu există acest pericol; la expirarea acestuia, dacă cumpărătorul nu
plăteşte preţul, contractul se va rezilia de drept fără nici o punere în
întârziere (notificare)1.
În dreptul comercial, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare se
produce de drept, potrivit art. 67 Cod comercial, care prevede următoarele:
„când, mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea convenţiei,
una din părţI a oferit celeilalte predarea predarea lucrului vândut sau plata
preţului, şi aceasta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţia sa, atunci
condiţia rezolutorie se împlineşte de drept în favoarea părţii care îşi executase
obligaţia sa.
În lipsă de asemenea oferte sau de stipulaţii exprese, rezilierea
contractului se reglementează după dispoziţiile Codului civil privitoare la
condiţia rezolutorie tacită.
1
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti,
1996, p. 300, în care autorul califică această acţiune în rezoluţiune ca fiind o acţiune cu caracter
mixt dacă reclamantul urmăreşte pe lângă redobândirea imobilului şi valorificarea unui drept
personal (despăgubiri).
44
În amândouă cazurile cel în culpă răspunde de daunele-interese

cauzate”.
Rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare operează
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 67 Cod comercial, respectiv:
- una din părţi să facă oferta celeilalte părţi cu pivire la predarea lucrului
vândut sau plata preţului;
- oferta să fi fost făcută înaintea expirării termenului convenit pentru
executarea contractului;
- cele două obligaţii să aibă acelaşi termen de executare.

Există, aşadar, o dispoziţie specială în materie comercială referitoare la
rezoluţiunea de drept a contractului, în cazul stipulării unui termen care este
esenţial. În acest caz, rezoluţiunea contractului rămâne la aprecierea părţii în
favoarea căreia a fost stipulat termenul, care poate accepta plata şi după
expirarea acestuia, înştiinţând cealaltă parte în 24 de ore de la data expirării
termenului (art. 69 Cod comercial)1.
Secţiunea 4. Obligaţia de primire a lucrului vândut
Luarea în primire a lucrului se va face la locul şi la termenul la care

vânzătorul era obligat să-l predea, cumpărătorul urmând să suporte şi
cheltuielile ridicării bunului de la locul predării.
În ipoteza în care cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de ridicare a
bunului cumpărat, vânzătorul are următoarele posibilităţi:
1
St.D: Cărpenaru, op. cit., p. 481-482.
45
- să ceară instanţei de judecată ca pârâtul (cumpărătorul) să ia în primire

bunul cumpărat sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii (amenzi
civile) pentru fiecare zi de întârziere;
- să depoziteze bunul la el sau în alt loc, pe cheltuiala cumpărătorului;
- să ceară rezoluţiunea contractului plus daune-interese, iar dacă sunt

bunuri perisabile sau care se deteriorează, rezoluţiunea contractului
operează de drept, chiar dacă în contract nu s-a prevăzut un pact
comisoriu expres. În acest caz nu este nevoie de punere în întârziere sau
vreo altă formalitate.
Secţiunea 5. Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării
Potrivit art. 1305 Cod civil, cumpărătorul, în lipsă de stipulaţie contrară

este obligat să suporte cheltuielile vânzării (taxă de autentificare, taxă de
timbru, onorariul notarului public sau taxa de publicitate imobiliară).
Faţă de terţele persoane, în special faţă de stat, părţile contractante
răspund în mod solidar, cu privire la obligaţia de achitare a taxelor de timbru
şi de autentificare. Aşadar, dispoziţia cuprinsă în art. 1305 Cod civil şi
prevederile contractuale se referă doar la efectele acestei obligaţii între părţile
contractante.
46
Legiuitorul a protejat interesele statului, în sensul că, indiferent de

înţelegerea părţilor sau de dispoziţia art. 1305 Cod civil, oricare dintre părţile
contractante poate fi urmărită pentru achitarea sumelor datorate statului.
Secţiunea 6. Executarea coactivă
În cazul în care una din părţi nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte are
posibilitatea să apeleze la dispoziţiile din dreptul comun privind executarea
silită în natură a obligaţiei, dacă este posibil, sau să ceară rezoluţiunea ori
rezilierea contractului, potrivit dispoziţiilor art. 1021 Cod civil.
În afara acestor dispoziţii, există în dreptul comercial instituţia juridică
numită „executarea coactivă”,1 prevăzută în art. 68 Cod comercial. În cazul
cumpărării unui bun mobil, dacă cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de
preluare a acestuia, vânzătorul are posibilitatea fie de a depozita bunul la o
„casă acreditată de comerţ” pe socoteala si cheltuiala cumpărătorului, fie de a-
l vinde. Dacă vânzătorul alege posibilitatea vinderii a bunului, vânzarea se va
face prin licitaţie publică sau chiar la preţul curent, dacă lucrul are un preţ la
bursă sau pe piaţă, de către un ofiţer public însărcinat cu asemenea acte. În
cazul în care preţul obţinut din această vânzare este mai mic decât cel convenit
în contract, diferenţa în minus va fi imputată cumpărătorului, care nu şi-a
executat obligaţia de preluare a bunului, la care se pot adăuga şi daune-
interese.
Potrivit art. 68 alin 3, dacă neexecutarea contractului provine din partea
vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a face să se cumpere lucrul de către
1
O. Căpăţână, Executarea pe socoteala cocontractantului a obligaţiilor părţilor în vânzarea-
cumpărarea comercială, în R.D.C. nr. 10/1996, p. 15-16 şi R.D.C. nr. 11/1996, p. 5-19.
47
un ofiţer public însărcinat cu asemenea, deci poate să-şi procure o marfă

asemănătoare de pe piaţă printr-un intermediar numit de legiuitor „agent
oficial”. Dacă preţul plătit de cumpărător pentru procurarea bunului este mai
mare decât cel convenit în contractul iniţial, diferenţa în plus între cele două
preţuri se va imputa vânzătorului care nu şi-a îndeplinit la termen sau de
îndata obligaţia de predare a bunului, plus daune-interese pentru prejudiciul
cauzat cumpărătorului.
Procedura executării silite la care apelează partea contractantă
îndreptăţită reprezintă un mijloc juridic creat de legiuitor, în favoarea
creditorului, pentru a-şi rezolva cu operativitate afacerile, ştiut fiind că în
comerţ în permanenţă trebuie să aibă în vedere sintagma „timpul costă bani” .
Văzând dispoziţiile cuprinse în art. 68 Cod comercial trebuie făcute
câteva precizări:
- procedura se aplică numai în cazul în care obiectul contractului de

vânzare-cumpărare vizează lucruri care nu pier niciodată şi care pot fi
înlocuite unele prin altele, adică lucruri de „gen”;
- partea care apelează la această procedură trebuie să încunoştinţeze
cealaltă parte despre aceasta, având în vedere prevederile ultimului
alineat al articolului sus-menţionat;
- procedura coexecutării active trebuie pornită imediat după expirarea

termenului de executare a obligaţiilor, potrivit uzanţelor comerciale, în
cel mult 48 de ore, căci altfel nu s-ar mai justifica.
48
CAPITOLUL VI
VARIETĂŢI ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
Secţiunea 1. Vânzarea dupa greutate, număr sau măsură
În cazul vânzării după greutate, număr sau măsură, obiectul contractului

îl formează bunuri de gen dintr-un lot determinat, dintr-un gen limitat şi este
absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin cântărire,
măsurare, numărare sau individualizare prin determinarea preţului. În ambele
49
situaţii de individualizare a bunurilor de gen, vânzarea este perfectă din

momentul realizării acordului de voinţă (art. 1300 Cod civil).
Efectele contractului, respectiv dreptul de proprietate şi riscul pieirii
fortuite, se transmit după individualizarea bunurilor, fie prin cântărire,
măsurare, fie prin determinarea preţului.
Vânzare după greutate, număr sau măsură se deosebeşte de vânzarea cu
grămada-în bloc (art. 1299 Cod civil). În cazul vânzării în bloc, obiectul
contractului este o cantitate determinată de bunuri dintr-o masă unică, preţul
fiind determinat global pentru întreaga cantitate; individualizarea bunurilor se
face în momentul încheierii contractului; efectele contractului, în privinţa
transmiterii dreptului de proprietate şi a riscului pieirii fortuite, se produc din
momentul realizării acordului de voinţă, dată la care se individualizează
bunurile vândute.
Secţiunea 2. Vânzarea pe încercate
Conform art. 1302 Cod civil, vânzarea pe încercate este o varietate a

contractului de vânzare-cumpărare, în care realizarea acordului de voinţă este
supus unei condiţii suspensive a încercării bunului de către cumpărător. Pentru
determinarea calităţilor bunului trebuie efectuată o expertiză, căci altfel
realizarea acordului de voinţă ar depinde în exclusivitate de voinţa
cumpărătorului , situaţie în care s-ar pune problema validităţii unei asemenea
50
condiţii, fiind condiţie pur-potestativă supusă nulităţii, potrivit art. 1010 Cod
civil.
Până în momentul realizării condiţiei suspensive dreptul de proprietate
şi riscul pieirii fortuite a bunului rămânela vânzător. În momentul realizării
condiţiei, cumpărătorul devine proprietarul bunului cumpărat, cu efect
retroactiv.
Vânzarea pe încercate nu se confundă cu vânzarea pe gustate. În cazul
vânzării pe gustate (art. 1301 Cod civil) contractul nu se consideră încheiat
decât după ce cumpărătorul a gustat bunul şi este de acord să-l cumpere, în
schimb în cazul vânzării pe încercate contractul se încheie, dar este afectat de
o condiţie suspensivă, de realizarea căreia depinde transmiterea dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător, inclusiv riscul pieirii fortuite a
bunului.
Secţiunea 3. Vânzarea cu pact de răscumpărare
Vânzarea cu pact de răscumpărare este o vânzare afectată de o condiţie

rezolutorie expresă, care constă în facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de
a i se înapoia lucrul vândut, restituind preţul şi cheltuielile făcute de
cumpărător.
Restituirea către vânzător a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv,
în sensun că operează în privinţa cumpărătorului, a succesorilor în drepturi ai
51
cumpărătorului şi a terţilor dobânditori, reţinându-se doar fructele. Se

exceptează situaţiile în care terţul dobânditor invocă uzucapiunea pentru
imobile sau posesia de bună-credinţă în materia bunurilor mobile.
Vânzarea cu pact de răscumpărare este nulă de drept, potrivit art. 1371-
1387 Cod civil şi art. 4 din Legea contra cametei din 1931, atât în cazul când
se face prin acelaşi înscris, cât şi în ipoteza existenţei a două înscrisuri
separate, dar care ambele fac parte din acelaşi inscris. Nulitatea acestei vânzări
este o măsură de protecţie a cumpărătorului faţă de împrumutat, care ar
impune stabilirea în contractul de vânzare a unui preţ exagerat de mare faţă de
împrumutul acordat, diferenţa între împrumut şi preţ fiind dobânda (camăta).
Legiuitorul admite contractul privind retrocedarea retrocedarea bunului către
vânzător dacă cumpărătorul bunului, printr-un contract separat şi ulterior
vânzării, îl revinde vânzătorului.
Sunt admise condiţiile rezolutorii şi suspensive prin care cumpărătorul
se obligă faţă de vânzător să-i restituie bunul cumpărat intr-un anumit termen.
CONCLUZII
Alături de contractul de schimb, contractul de vânzare-cumpărare
pretinde a fi unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizaţiei umane.
Reglementarea raporturilor de vânzare-cumpărare cuprinde o perioadă
de dezvoltare de aproximativ patru mii de ani. Din punct de vedere economic,
vânzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată a schimbului, din care își trage
rădăcinile.
52
Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea în sens economic, pare a fi preluat

forma schimbului dintre două lucruri, unul din ele având valoarea
echivalentului general.
Mai târziu, o dată cu apariţia monedei în sensul apropiat celui actual,
vânzarea-cumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru (res) contra unei
valori monetare – preţ (pretium).
Cunoscând o evoluţie multiseculară, contractul de vânzare-cumpărare
reprezintă și astăzi una din instituţiile tradiţionale principale ale dreptului
civil. În prezent contractul de vânzare-cumpărare este cel mai răspândit
contract ce asigură atât circuitul civil, cât și cel comercial.
Existenţa și utilitatea acestuia este determinată de acţiunea legilor economice
ale societăţii ce se reduc la circulaţia bunurilor de la producător/proprietar la
consumator.
Instrumentul juridic principal de realizare a circulaţiei bunurilor rămâne
a fi contractul de vânzare-cumpărare.
Importanţa deosebită a instituţiei vânzării-cumpărării consta în
domeniul larg de aplicare a contractului de vânzare-cumpărare.
Prin intermediul acestui contract se satisfac necesităţile materiale și
spirituale ale cetăţenilor. De menţionat că importanţa acestui contract pentru
cetăţeni nu se reduce numai la procurarea bunurilor necesare vieţii cotidiene
cum ar fi: produse alimentare, îmbrăcăminte, alte mărfuri destinate uzului
personal, garaje, apartamente, case de locuit etc.
În baza acestui contract cetăţenii au posibilitatea de a vinde surplusul de
bunuri acumulat sau bunurile devenite cu timpul inutile pentru proprietar din
diferite motive.
53
Bibliografie
1. Codul comercial
2. Codul civil
3. Mîzgă Ioan, Drept comercial, Editura Victor, 2005, Bucureşti;
4. Mîzgă Ioan, Burda Ioniţă Diana, Managementul contractelor de
achiziţie, Editura A.T.M., 2003, Bucureşti;
5. Angheni Smaranda, Drept comercial, Editura Oscar Print, 2000,
Bucureşti;
54
6. Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, partea specială, Editura

Lumina Lex, 2000, Bucureşti;
7. Cristea Silvia, Stoica Camelia, Drept comercial, Editura Lumina Lex,
2002, Bucureşti;
8. Sanciu Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura Universul Juridic,
2008, Bucureşti;
9. Camelia Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, 2003,
Bucureşti;
10. Veronica Stoica, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universul
Juridic, 2009, Bucureşti;
11. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial,
Editura C.H. Beck, 2008, Bucureşti;
12. Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil. Instituţii
de drept civil, 2004, Bucureşti;
13. Cârcei, E., Drept comercial român. Curs pentru colegiile universitare, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2000;
14. Gheorghe, C., Societăţi comerciale. Voinţa asociaţilor şi voinţa socială,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
15. Cărpenaru, S. D., David, S., Predoiu, C., Piperea, G., Societăţile
comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002;
16. Catană, R. N., Rolul justiţiei în funcţionarea societăţilor comerciale, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
17. Deleanu, I., Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor
juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002;
55
18. Erdei, M. V., Specificul raporturilor juridice de muncă în cazul

societăţilor comerciale, Ed. Naţional, 2001;
19. Fabian, G., Drept instituţional comunitar, Ed. Sfera Juridică, 2004;
20. Mihai, E., Dreptul concurenţei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
56

Contractul de Vanzare

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contractul de Vanzare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA HYPERION

Conform art. 1294 Cod civil, contractul de vânzare-cumpărare este ,,o

Cadrul legal al contractului de vânzare-cumpărare este Codul civil, art.

Vânzarea-cumpărarea poate avea ca obiect unul sau mai multe bunuri

juridice prin care se reglementează aspectele caracteristice vânzării-cumpărării

Secţiunea 2. Consideraţii generale privind contractul de vânzare-

Vânzarea-cumpărarea reprezintă o operaţie comercială care facilitează

Contractul de vânzare-cumpărare se află în legătură cu majoritatea

desfiinţarea sunt aspecte reglementate de Codul civil, care constituie

Intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească urmatoarele

Secţiunea 3. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral

mai fi nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi sau predarea lucrului vândut

CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE

Secţiunea 1. Capacitatea juridică a părţilor

Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare

Secţiunea 2. Incapacităţile speciale (interdicţiile)

În scopul ocrotirii anumitor interese, Codul civil stabileşte anumite

2.1. Interdictii generale

2.1.1. Interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între soţi

Interdicţia vânzării comerciale între soţi are ca scop apărarea

Nerespectarea acestei interdicţii este sancţionată cu nulitatea relativă a

2.1.2. Interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare între

2.1.3. Interdicţia cumpărarii de către mandatari a bunurilor pe care au

2.1.4. Interdicţia de a cumpăra de către persoanele care administreaza

Articolul 1308 pct. 3 si 4 Cod civil prevede că administratorii

2.1.5. Interdicţia încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către

Potrivit art. 1309 Cod civil, judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot fi

2.2. Interdicţii speciale

2.2.1. Interdicţia încheierii de către prepus a unor operaţiuni de natura

Articolul 397 Cod comercial prevede că prepusul nu poate, fără învoirea

2.2.2. Interdicţia încheierii de către asociaţii cu răspundere nelimitată a

Asociaţii unei societăţi in nume colectiv, ca şi asociaţii comanditaţi din

poate însemna că reprezentantul legal poate să confirme ulterior contractul

Secţiunea 3. Consimţământul părţilor

Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare comercială este

3.1. Promisiunea unilaterală de vânzare

Promisiunea unilaterală de vânzare reprezintă un antecontract, în

3.2. Promisiunea bilaterală de vânzare.

Promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract prin care, atât

Vânzarea făcută unui terţ este valabilă, în principiu. Există excepţie

3.3. Pactul de preferinţă

Pactul de preferinţă reprezintă înţelegerea prin care o persoană se obligă

Întocmirea unei facturi cu privire la marfa care face obiectul unui

Secţiunea 4. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este reprezentat de

vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul vândut, iar cumpărătorul de a plăti

4.1. Lucrul vândut. Condiţii:

Dacă în momentul încheierii contractului bunul există în parte,

4.1.3. Lucrul să fie determinat sau determinabil.

Această condiţie priveşte stabilirea în contract a elementelor care permit

4.1.4. Lucrul să fie proprietatea vânzătorului.

Întrucât contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de

proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător, trebuie ca vânzătorul

4.2. Preţul vânzării.

Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile

4.2.1. Preţul trebuie să fie stabilit în bani.

Un contract este calificat de vânzare-cumpărare dacă în schimbul

vânzătorul acceptă un alt lucru, contractul nu mai poate fi numit de vânzare-

4.2.2. Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil.

Pentru a putea fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, se cere ca

4.2.3. Preţul trebuie să fie real

Pentru a fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare comercială,

Contractul de vânzare-cumpărare comercială, prin încheierea sa în