OBLIGAŢIILE

ROMAN – OBLIGAŢII
Sem II, 2015
OBLIGAŢIILE
Materia obligațiilor prezintă o importanţă cu totul deosebită. Sunt importante pentru că
oglindesc pe plan juridic economia de schimb şi pentru că noțiunile, principiile şi instituțiile pe
care romanii le-au creat în materia obligațiilor au fost receptate, au fost preluate în dreptul
modern în formă pură, adică fără adaptări sau modificări semnificative.
Această materie cuprinde două părţi:
I. Partea generală sau teoria generală a obligaţiilor;
a. Regulile
b. Principiile
II. Partea specială sau izvoarele obligaţiilor;
DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI

Textele romane ne-au transmis două definiţii ale obligaţiei. Prima îi aparţine lui Iulius Paulus,
iar cea de-a doua lui Justinian. Întrucât definiţia lui Justinian este mai apropiată de cea
modernă, ne vom opri asupra ei.
Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius
solvendae rei secundum nostrae civitatis iura. Prin urmare, obligaţia este o legătură de drept
prin care suntem constrânşi a plăti ceva potrivit dreptului cetăţii noastre. Din această definiţie
rezultă că obligaţia este un raport juridic pe care noi, modernii, îl denumim raport juridic
obligaţional, iar romanii îl denumeau quinculum iuris sau legătură de drept.
Acest raport juridic presupune întrunirea a trei elemente:
1. Subiectele – creditorul şi debitorul
Creditorul este subiectul activ al obligaţiei întrucât el are dreptul să pretindă o plată, drept
care este denumit creanţă sau drept de creanţă. Debitorul este subiectul pasiv al obligaţiei
întrucât el poate fi constrâns pe cale judiciară să facă o plată.
2. Obiectul
Este desmnat în definiție prin cuvântul plată care poate consta fie în dare (desemnează
obligația de a transmite proprietatea sau de a constitui un alt drept real), fie în facere
(obligaţia de a presta un serviciu pentru creditor), fie în prestarae (obligaţia de a procura
folosinţa unui lucru fără a constitui un drept real. În dreptul modern, cuvântul prestare sau
prestaţiune desemnează orice obiect al obligaţiei, ceea ce înseamnă că în dreptul modern,
între cuvântul prestaţiune şi plată se pune semnul egalităţii).
Obiectul obligației presupune întrunirea anumitor condiții:

o Obiectul trebuie să fie conform cu cerinţele normelor de drept şi cu cerinţele bunelor
moravuri (să fie licit şi moral);
1
Sem II, 2015
o Obiectul trebuie să fie posibil, iar imposibilitatea este de două feluri: fizică (apare
atunci când se promite ceea ce nu există în natură) şi juridică (apare atunci când se
promite un lucru extrapatrimonial);
o Obiectul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil;
o Obiectul trebuie să constea într-o prestaţiune pe care debitorul o face creditorului
său pentru că, aşa cum vom vedea, obligaţiile sunt guvernate de principiul relativităţii
astfel încât ele produc efecte numai între părţi, nu şi faţă de terţele persoane;
o Obiectul trebuie să prezinte interes pentru creditor. Nu îi poţi promite acestuia
ceea ce are pentru că nu are niciun interes;
3. Sancţiunea – se declanşează atunci când debitorul nu face plata de bunăvoie sau nu

îşi execută obligaţia de bunăvoie. În acest caz, creditorul poate intenta împotriva
debitorului o acţiune personală de drept strict sau de bună-credinţă pentru a-l
constrânge pe cale judiciară să îşi execute obligaţia.
Pe lângă sensul generic de raport juridic, cuvântul obligaţie mai are şi alte sensuri. Astfel,
acesta poate desemna şi dreptul de creanţă al creditorului după cum desemnează şi datoria
pe care trebuie să o plătească debitorul. Sensul cu care este utilizat cuvântul obligaţie
rezultă întotdeauna din context.
Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligațiilor dintre care cele
mai importante sunt în număr de 3:
o Izvoarele
Cea mai veche clasificare a obligaţiilor în funcţie de izvoare a fost făcută de Gaius, care
spunea iniţial că obligaţiile izvorăsc fie ex contractu, fie ex delicto (din contracte şi din
delicte). Mai târziu, însă, Gaius şi-a dat seama că există şi alte izvoare de obligaţii care nu
sunt nici contracte, nici delicte, ci pe care le-a denumit quarie causarum figurae, adică alte
izvoare de obligaţiuni.
Împăratul Justinian le-a transmis o clasificare cvadripartită a izvoarelor de obligaţii, căci
potrivit acestuia, obligaţiile izvorăsc din contracte, din cvasicontracte, din delicte şi din
cvasidelicte.
Cel mai important izvor de obligaţii este contractul. Acesta este o convenţie generatoare de
obligaţii sau o convenţie care generează drepturi de creanţă şi datorii. În dreptul roman,
contractele se clasifică în funcţie de 3 criterii:
→ Sancţiunea – contractele sunt de drept strict (sunt interpretate de judecător
ad litteram, ceea ce înseamnă că acesta nu ia în considerare intenţia părţilor,
ci numai litera contractului) şi de bună-credinţă (sunt interpretate de judecător
cu scopul de a stabili care a fost intenţia părţilor, voinţa reală a acestora atunci
când au încheiat contractul);
→ Efectele – contractele se clasifică în unilaterale (una dintre părţi are numai
calitatea de creditor, iar cealaltă parte are numai calitatea de debitor. Spre
exemplu contractul de comodat) şi bilaterale (ambele părţi au în acelaşi timp
şi calitatea de creditor, dar şi calitatea de debitor. De exemplu contractul de
vânzare. Dar romanii şi-au dat seama că există şi contracte bilaterale
imperfecte, cum ar fi depozitul deoarece acesta se formează unilateral de
vreme ce numai depozitarul are obligaţia de a restitui lucrul dat în păstrare la
cererea deponentului. Dacă, însă, depozitarul face cheltuilei pe cont propiru
de ne cesitate sau de conservare a lucrului dat în păstrare, atunci are dreptul
2
Sem II, 2015
la despăgubiri pe care trebuie să le plătească deponentul, iar din acel moment

depozitul devine un contract bilateral);
→ Forma sau modul de formare – contractele se clasifică în solemne (sunt
convenţii ale părţilor îmbrăcate în anumite forme solemne, iar în funcţie de
aceste forme se clasifică la rândul lor în conctracte în formă religioasă, în
formă verbală, în formă autentică şi în formă scrisă) şi nesolemne (sunt
convenţii care nu presupun respectarea unor condiţii de formă şi la rândul lor
se clasifică în trei categorii: contracte reale, contracte consensuale, contracte
nenumite)
Contractele reale iau naştere prin convenţia părţilor însoţită de remiterea
materială a lucrului. Aceste contracte sunt în număr de 5: mutuum
(împrumutul de consumaţiune), fiducia, gajul, comodatul (împrumutul de
folosinţă) şi depozitul.
Contractele consensuale se formează prin simpla convenţie a părţilor. Apariţia
contractelor consensuale marchează momentul de maximă abastractizare a
tehncii juridice prin care se creează o obligaţie. Aceste contracte sunt în
număr de 4: vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.
Contractele nenumite se formează prin convenţia părţilor însoţită de
executarea obligaţiei de către una dintre părţi, ceea ce înseamnă că în cazul
contractelor nenumite pentru una dintre părţi, naşterea contractului se
confundă cu executarea sa. Spre exemplu contractul de schimb este un
contract nenumit ce presupune o înţelegere din part5rfea unei dintre părţi şi
remiterea din partea celeilalte.
Cvasicontractele sunt fapte licite care generează efecte juridice similare cu cele ale
contractelor. De altminteri, cuvântul cvasicontract vine de la cvasi ex contractu (ca şi din
contract). Spre exemplu, negotiorum gestio sau gestiunea de afaceri este administrarea
bunurilor unei persoane fără ştirea ei. Acest fapt licit produce efecte juridice similare cu cele
ale contractului de mandat deoarece se interpretează că cel ce administrează bunurile altuia
fără ştirea acelei persoane s-a comportat ca şi când ar fi primit o împuternicire şi atunci
efectele sunt similare cu cele ale contractului de mandat.
Obligaţiile izvorăsc şi din delicte, iar acestea sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care
generează obligaţia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă.
În fine, cvasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii şi generează efecte
identice cu cele ale delictelor, ceea ce înseamnă că în dreptul roman spre deosebire de
dreptul modern nu există criterii de formă sau de fond pentru a distinge între delicte şi
cvasidelicte. Termenul de cvasi delict a apărut datorită mentalităţii conservatoare a romanilor
care aveau obiceiul să întocmească anumite liste cu lucruri, cu acte sau cu fapte juridice
după care acele liste erau închise. Tot astfel, ei au întocmit o listă cu delictele şi au închis-o,
considerând că în viitor, viaţa socială nu o să scoată la iveală şi alte fapte ilicite cauzatoare
de prejudicii.
o Sancţiunea
Obligaţiile se clasifică şi în funcţie de sancţiunea lor în:

- Obligaţii civile – sunt sancţionate prin acţiuni în justiţie astfel încât dacă debitorul
nu face plata de bunăvoie, creditorul are la dispoziţie o acţiune personală de drept
strict sau de bună-credinţă pe care o intentează împotriva debitorului cu scopul de
a-l constrânge să-şi execute obligaţia pe cale judiciară prin proces.
3
Sem II, 2015
- Obligaţii naturale – nu sunt sancţionate pe cale de acţiune, ci pe cale de

excepţiune, astfel încât dacă debitorul obligat natural nu plăteşte de bunăvoie
creditorul, nu are acţiune împotriva lui şi nu îl poate constrânge să îşi execute
obligaţia. Dacă, însă, debitorul obligat natural face plata de bunăvoie, el nu mai
poate repeta, adică nu poate intenta cu succes acţiunea în repetire pentru a cere
restituirea plăţii pe care a făcut-o de bunăvoie întrucât creditorul se va apăra cu
succes pe cale de excepţiune, opunându-i debitorului excepţiunea lucrului datorat
şi plătit prin care îi arăta judecătorului că debitorul nu se află în situaţia aceluia
care a făcut plata lucrurlui nedatorat, ci se află în situaţia aceluia care a executat o
obligaţie şi de aceea jurisconsulţii spuneau că obligaţiile naturale nu sunt
sancţionate pe cale de acţiune, ci pe cale de excepţiune.
o Subiectele sau numărul participanţilor la raportul juridic obligaţional
Obligaţiile se clasifică şi în funcţie de numărul participanţilor la raportul juridic

obligaţional. Aşa cum s-a văzut, împăratul Justinian ne înfăţişează cea mai simplă obligaţie,
aceea în care există un singur creditor şi un singur debitor. Însă, pe lângă obligaţiile simple
există şi obligaţii complexe, inclusiv obligaţii cu pluralitate de subiecte în care există fie mai
mulţi creditori, fie mai mulţi debitori. Dacă părţile sunt pe picior de egalitate, obligaţiile cu
pluralitate de subiecte se clasifică la rândul lor în:
- Obligaţii conjuncte – sunt guvernate de principiul divizibilităţii creanţelor şi
datoriilor astfel încât dacă există mai mulţi creditori, fiecare creditor va putea valorifica
numai partea sa din creanţă, iar dacă există mai mulţi debitori, fiecare dintre acesta
va putea fi ţinut (urmărit) numai pentru partea lui din datorie de unde rezultă că în
cazul obligaţiilor conjuncte, există mai multe obiecte şi un singur raport juridic
obligaţional care se va stinge numai după ce şi ultimul dintre creditori îşi va fi
valorificat partea sa din creanţă. Dacă sunt mai mulţi debitori, obligaţia se va stinge
numai după ce şi ultimul dintre debitori îşi va fi plătit partea lui din datorie.
La romani, regula era că obligaţiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte, adică
divizibile, dar, cu timpul, s-a admis că părţile pot încheia o convenţie specială prin
care obligaţia conjunctă se transformă în obligaţie solidară;
- Obligaţii coreale (solidare) – dacă sunt mai mulţi creditori, ORICARE dintre ei poate
valorifica întreaga creanţă. Dacă sunt mai mulţi debitori, oricare debitor poate fi ţinut
pentru întreaga datorie. Prin urmare, la obligațiile coreale avem UN SINGUR OBIECT
şi MAI MULTE RAPORTURI JURIDICE OBLIGAŢIONALE. Dacă unul dintre
creditori îşi valorifică dreptul de creanţă, toate celelelate raporturi juridice
obligaţionale se sting din cauza lipsei obiectului
În concluzie, obligaţiile conjuncte se caracterizează prin unicitate de raport juridic şi
pluralitate de obiecte, iar obligaţiile coreale se caracterizează prin pluralitate de
raporturi juridice şi prin unicitate de obiect.
ELEMENTELE CONTRACTELOR
Pentru ca un contract să se formeze în mod valabil este necesar să fie întrunite anumite
elemente pe care le denumim elementele contractelor şi care sunt de două feluri:
1. Elemente esenţiale
Sunt denumite astfel deoarece în lipsa lor contractul nu se poate forma şi sunt în număr de
3: obiectul, consimțământul şi capacitatea.
4
Sem II, 2015
Conceptul de obiect al contractului este utilizat cu două sensuri: în primul sens (restrâns),
obiectul contractului se confundă cu efectele sale, adică se confundă cu obligaţia pe care o
generează, iar în al doilea sens (mai larg), obiectul contractului se confundă cu obiectul
obligaţiei şi constă în dare, facere sau praestare.
În legătură cu obiectul obligaţiei, trebuie să reţinem că în dreptul roman contractele nu
sunt translative de proprietate, ci numai generatoare de obligaţii care se execută prin acte
ulterioare şi distincte. Spre ex, dacă vânzătorul se obligă prin contractul consensual de
vânzare să transmită proprietatea asupra unui lucru, în executarea acelei obligaţii, el va
trebui să recurgă la alt act (spre ex la mancipaţiune). Pe când în dreptul modern, contractul
este translativ de proprietate astfel încât în momentul încheierii contractului de vânzare,
cumpărătorul dobândeşte calitatea de proprietar. Vânzătorul are numai obligaţia de a-i
transmite posesia.
Consimţământul este manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de cealaltă parte.
La romani, existau cauze care conduceau la inexistenţa sau la distrugerea consimţământului
şi cauze care duceau la viţierea sa.
Cauzele care conduceau la inexistenţa consimţământului sunt:
- Violenţa fizică – ducea la inexistenţa consimţământului deoarece victima violenţei se
afla în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa;
- Neseriozitatea – apărea atunci când consimţământul era dat în glumă. De
asemenea, neseriozitatea apare atunci când consimţământul este dat în împrejurări
care exclud intenţia persoanei de a se obliga;
- Eroarea – greşita reprezentare a unor împrejurări. Regula era că eroarea nu
afectează consimţământul, dar, în patru cazuri determinate eroarea ducea la
inexistenţa sau la distrugerea consimţământului. Este vorba despre error in negotio,
error in corpore, error in substantiam, error in persona.
Error in negotio înseamnă eroare asupra naturii juridice a contractului şi apare atunci
când una dintre părţi intenţionează să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte
crede că este vorba despre alt contract. Spre ex, Primus intenţionează să vândă un
lucru, iar Secundus crede că i se donează. În acest caz, nu există nici consimţământ,
nici contract.
Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia dintre părţi. Spre
exemplu, Primus intenţionează să încheie contractul cu secundus în considerarea
calităţilor sale excepţionale (intuitu personae) şi în realitate încheie contractul cu
Tertius. Şi în acest caz, nu există consimţământ şi nici contract.
Error in corpore este eroarea cu privire la lucrul sau la obiectul material al
contractului. Spre exemplu, Primus intenţionează să cumpere fondul cornelian, iar
Secundus crede că este vorba despre fondul claudian (alt teren).
Error in substantiam este eroarea cu privire la calităţile esenţiale ale lucrului şi se
numesc esenţiale acele calităţi ale lucrului care determină părţile să încheie
contractul. Spre exemplu, Primus inteţionează să cumpere un candelabru pentru că
este confecţionat din argint, iar Secundus crede că este vorba desre un candelabru
confecţionat din aramă.
Pe lângă elementele care duc la inexistenţa contractului, romanii au cunoscut şi viţiile de
consimţământ. Acestea nu duc la inexistenţa contractului, ci numai la posibilitatea anulării
sale prin utilizarea unor procedee juridice indirecte. Există două tipuri de viţii:
5
Sem II, 2015
1) Teama – în textele juridice romane teama mai este denumită şi vis psihica adică
violenţă psihică şi constă în ameninţarea cu un rău pentru a determina o persoană să
încheie contractul.
La origini, violenţa psihică nu afecta consimţământul întrucât vechii romani spuneau
coacta voluntas setarem voluntas (o voinţă constrânsă este, totuşi, o voinţă). Pe de
altă parte, în epoca foarte veche toate contractele romane erau solemne, iar
încheierea lor presupunea respectarea unor condiţii de formă, prezenţa martorilor,
împrejurări care făceau imposibilă exercitarea violenţei psihice.
Cu timpul, însă, către sfârşitul Republicii au apărut şi contractele nesolemne care se
încheiau prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, iar în noile condiţii violenţa
psihică a devenit posibilă şi s-a practicat pe tărâm contractual, de aceea pretorul a
venit în sprijinul victimei violenţei psihice prin două mijloace procedurale: actio metus
şi exceptio metus.
Actio metus era pusă la dispoziţia victimei pentru a lua iniţiativa procesului cu scopul
de a anula contractul încheiat sub imperiul ameninţărilor.
Exceptio metus era pusă la dispoziţia victimei pentru a se apăra cu succes atunci
când autorul violenţei îi cerea să îşi execute obligaţia asumată sub imperiul
ameninţărilor astfel încât indiferent de calitatea procesuală pe care o avea, victima
este aceea care câştiga întotdeauna procesul şi astfel se ajungea la anularea
contractului încheiat sub imperiul ameninţărilor.
2) Dolul (dolus) – constă în manoperele dolozive (mijloacele viclene) prin care una
dintre părţi o determină pe cealaltă să încheie contractul. Şi dolul a fost sancţionat
către sfârşitul Republicii de către prietenul lui Cicero prin actio de dolo şi prin excepio
doli.
Capacitatea constă în aptitudinea (posibilitatea) persoanei de a încheia un contract. În
dreptul roman aveau deplină capacitate de a contracta persoanele sui iuris care aveau şi
capacitate de fapt, nu numai de drept. Persoanele alieni iuris aveau o capacitate de a
contracta limitată.
Spre exemplu, fiul de familie nu putea încheia contracte în nume propriu, ci numai
împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin intermediul acelor contracte
situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial.
2. Elemente accidentale
Sunt denumite elemente accidentale deoarece contractul se poate încheia în mod valabil şi
în lipsa lor. Cele mai importante elemente accidentale ale contractelor sunt termenul şi
condiţia.
a. Termenul
Este evenimentul viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept. Din
această afirmaţie rezultă că termenul este de două feluri. Astfel, evenimentul viitor şi sigur de
care depinde exigibilitatea unui drept se numeşte termen suspensiv. Evenimentul viitor şi
sigur de care depinde stingerea unui drept se numeşte termen extinctiv.
Prin urmare, termenul suspensiv nu afectează exigenţa dreptului de creanţă, ci numai
exigibilitatea sa, adică posibilitatea valorificării sale pe cale judiciară, căci un drept de
creanţă este exigibil atunci când poate fi valorificat prin proces. Acest lucru înseamnă ca la
contractul încheiat cu termen suspenis, dreptul de creanţă se naşte în momentul încheierii
contractului. El devine exigibil numai după îndeplinirea termenului. Spre exemplu, Primus îi
6
Sem II, 2015
promite lui Secundus să îi plătească o sută la calendele lui aprilie. În acest caz, dreptul de
creanţă ia naştere la încheierea contractului, dar devine exigibil numai la 1 aprilie. Dacă
creditorul intentează acţiune în justiţie înainte de îndeplinirea termenului suspensiv, acea
acţiune va fi respinsă întrucât dreptul de crenaţă, deşi există, nu este exigibil. Dacă după
îndeplinirea termenului suspensiv creditorul va intenta o nouă acţiune, aceasta va fi respinsă
din lipsă de obiect deoarece dreptul de creanţă s-a stins cu ocazia primului proces prin
efectul extinctiv al lui litis contestatio. Aşadar, cine făcea imprudenţa să intenteze acţiunea
înainte de îndeplinirea termenului suspensiv pierdea nu numai procesul, ci şi dreptul de
creanţă. Dacă debitorul îşi plăteşte datoria din propria iniţiativă înainte de îndeplinirea
termenului suspensiv, el nu va putea intenta cu succes acţiunea în revenire şi nu va putea
cere restituirea plăţii pe care a făcut-o de bunăvoie deoarece el nu se află în situaţia aceluia
care a făcut plata lucrului nedatorat, ci se află în situaţia debitorului care şi-a executat
obligaţia.
Termenul extinctiv duce la stingerea unui drept de creanţă. De exemplu, debitorul promite să
plătească o sumă de bani anuală până la moartea creditorului.
b. Condiţia
Este evenimenul viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea unui drept. Prin
urmare, evenimentul viitor şi nesigur de care depinde naşterea unui drept se numeşte
condiţie suspensivă, iar evenimentul viitor şi nesigur de care depinde stingerea unui drept
se numeşte condiţie rezolutorie.
Prin introducerea unei condiţii suspensive în contract se suspendă chiar existenţa dreptului
de creanţă în sensul că dreptul de creanţă nu se naşte în momentul încheierii contractului, ci
numai dacă se îndeplineşte condiţia. Spre exemplu, Primus promite să îi plătească o sută lui
secundus dacă se va întoarce din Egipt cu corabia lui Tertius. Dacă creditorul sub condiţie
suspensivă intentează acţiunea înainte de îndeplinirea condiţiei, acea acţiune va fi respinsă
din lipsă de obiect. Dacă după îndeplinirea condiţiei suspensive creditorul va intenta o nouă
acţiune, acea nouă acţiune va fi admisă deoarece prima acţiune, neavând obiect, nu a avut
drept de creanţă.
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
Obligaţiile generează efecte normale şi efecte accidentale.
Efectele normale ale obligaţiilor constau în executarea lor astfel încât creditorul să îşi poată
valorifica dreptul de creanţă. În legătură cu executarea obligaţiilor trebuie să distingem între
obligaţiile contractuale şi obligaţiile delictuale deoarece primele sunt guvernate de principiul
relativităţii sau principiul relativităţii efectelor contractelor. Potrivit acestuia, res inter alios
acta alis neque nocere neque prodese potest (contractele încheiate între unii nici nu vatămă,
nici nu profită altora). Contractele produc efecte numai între părţi, nu şi faţă de terţele
persoane.
Prin noţiunea de părţi trebuie să înţelegem:
1. Persoanele care au încheiat contractul;
2. Moştenitorii acelor persoane;
3. Creditorii chirografari (simplii creditori care nu şi-au constituit o garanţie)
4. ai persoanelor care au încheiat contractul;
7
Sem II, 2015
Din principiul general al relativității efectelor contractelor se desprind alte trei principii cu
aplicaţiune specială:
1. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul – s-a impus în legătură cu utilizările pe
care le-a avut stipulaţiunea în dreptul roman. Aceasta este un contract solemn
încheiat în formă vebală prin întrebare şi răspuns şi îmbracă două forme:
a. Stipulaţiunea obişnuită: Gaius afirmă că această stipulaţiune este valabilă
întrucât ea urmează să-şi producă efectul între părţi;
b. Stipulaţiunea pentru altul: Primus îl întreabă pe Secundus „Promiţi să îi dai
100 lui Tertius?”, iar Secundus răspunde „Promit”. Acesată stipulaţiune este
nulă şi faţă de Primus, dar şi faţă de Tertius. Ea este nulă faţă de Primus
întrucât el nu are interes în contract. Operaţiunea este nulă şi faţă de Tertius
deoarece acesta nu a participat la încheierea contractului.
Operaţiunea prezintă o serie de avantaje practice, în special pe plan
comercial. Spre exemplu, dacă Primus are o creanţă de 100 faţă de Secundus
şi o datorie de 100 faţă de Tertius, prin plata făcută de Secundus lui Tertius se
sting două datorii.
Romanii au creat un procedeu prin care, deşi stipulaţiunea pentru altul
rămânea nulă, ea devenea executorie. Procedeul era denumit stipulatio
poene sau stipulaţia unei penalităţi. Potrivit acestui mecanism, după ce se
încheia stipulaţiunea pentru altul, se mai încheia o stipulaţiune, cea a
penalităţii, ocazie cu care Primus îl întreabă pe Secundus „Dacă nu-i vei plăti
100 lui Tertius, promiţi să îmi plăteşti mie 500?”, iar Secundus răspunde
„Promit”. Această stipulaţiune este valabilă astfel încât dacă secundus nu
execută stipulaţiunea nevalabilă, va trebui s-o execute pe cea valabilă şi să
plătească de 5 ori mai mult. De aceea, Secundus preferă să execute
stipulaţiunea nevalabilă.
Prin efectul lui stipulatio poene, stipulaţiunea pentru altul rămâne nevalabilă,
dar devine executorie.
2. Principiul nulităţii promisiunii pentru altul – în cazul promisiunii pentru altul sau a
promisiunii pentru fapta altuia, Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi va da o
sumă. Această promisiune este nulă şi faţă de Primus, dar şi faţă de Tertius. Este
nulă faţă de Primus întrucât acesta nu a promis fapta sa. Ea este nulă şi faţă de
Tertius întrucât acesta nu a promis nimic.
Şi promisiunea pentru altul prezintă interes practic şi de aceea jurisconsulţii romani i-

ai schimbat modul de formare astfel încât promisiunea pentru altul să devină valabilă.
Potrivit formei modificate, Primus îi promite lui Secundus că va proceda de aşa
manieră încât să-l determine pe Tertius să îi dea o sumă. O asemenea promisiune
este valabilă deoarece Primus a promis fapta sa. Dacă Tertius nu îi plăteşte lui
Secundus ceea ce i-a promis Primus, atunci Secundus va intenta o acţiune împotriva
lui Primus cu succes.
3. Principiul nereprezentării în contracte – reprezentarea este procedeul juridic prin
care un pater familias denumit reprezentat se obligă prin contractul încheiat de un alt
pater familias denumit reprezentant. Multă vreme reprezentarea în contract nu a fost
admisă pentru că se opunea principiului relativităţii.
Către sfârşitul Republicii, odată cu înflorirea afacerilor, a comerţului, cetăţenii romani
erau interesaţi să încheie contracte în acelaşi moment, în locuri diferite astfel încât
reprezentarea în contracte a devenit o necesitate juridică. Din această cauză au fost
8
Sem II, 2015
iniţiate o serie de reforme prin care s-a admis mai mult reprezentarea imperfectă în
contracte, iar mai târziu chiar şi reprezentarea perfectă.
În funcţie de efectele pe care le generează, reprezentarea în contracte este perfectă
şi imperfectă. În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar
efectele contracutului se produc direct asupra reprezentatului în sensul că deşi
reprezentantul este acela care a creat contractul, reprezentatul va deveni fie creditor,
fie debitor.
La reprezentarea imperfectă reprezentatul se obligă alături de reprezentant, iar
creditorul are doi debitor: pe reprezentant şi pe reprezentat. Dacă intenţionează să-l
urmărească în justiţie pe reprezentant, creditorul va intenta împotriva lui acţiunea
directă izvorâtă din contractul pe care l-a încheiat cu reprezentantul. Dacă
intenţionează, însă, să-l urmărească pe reprezentat, va intenta împotriva lui o acţiune
utilă care va avea formula redactată cu transpoziţiune deoarece în intentio a formulei
figurează numele reprezentantului pentru că acesta a încheiat contractul, iar în
condamnatio va figura numele reprezentatului pentru că acesta participă la proces şi
urmează să suporte efectele sentinţei.
Creditorul nu poate intenta ambele acţiuni, ci treuie să aleagă între acţiunea directă şi
acţiunea utilă. Această alegere se justifică se explică prin faptul că dreptul său de
creanţă se va stinge prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.
În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea în contracte poate fi activă
(reprezentatul are calitatea de creditor) şi pasivă (reprezentatul are calitatea de
debitor). Reprezentarea imperfectă în contracte este ÎNTOTDEAUNA PASIVĂ de
vreme ce şi reprezentatul şi reprezentantul sunt debitori.
Primul pas în direcţia reprezentării în contracte s-a făcut prin sistemul acţiunilor cu
caracter alăturat.
Acţiunile cu caracter alăturat au fost create de pretori în vederea sporirii capacităţii de a se
obliga a fiului de familie. În epoca veche, fiul de familie nu putea contracta în nume propriu,
ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu condiţia ca prin efectul acelor
contracte situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial.
Acest sistem a putu funcţiona numai câtă vreme contractele au fost unilaterale deoarece
numai în cazul acestora una dintre părţi are calitatea de creditor, iar cealaltă parte are
calitatea de debitor.
Către sfârşitul epocii vechi au apărut şi contractele bilaterale în cazul cărora ambele părţi
aveau în acelaşi timp şi calitatea de creditor, dar şi calitatea de debitor astfel încât în noul
stadiu al evoluţiei, fiul de familie nu putea să facă situaţia lui pater mai bună fără să i-o facă
în acelaşi timp şi mai rea. S-a constatat astfel că fiul de familie nu mai putea încheia
contracte chiar împrumutând capacitatea lui pater. De aceea, pretorul a intervenit şi a admis
ca în 5 cazuri determinate fiul de familie să se poată obliga în nume propriu obligându-l în
acelaşi timp cu caracter alăturat şi pe pater familias, astfel încât creditorul avea doi debitori şi
pe filius şi pe pater, iar dacă intenţiona să-l urmărească în justiţie pe fiu, intenta împotriva lui
acţiunea directă izvorâtă din contractul încheiat cu fiul de familie, iar dacă intenţiona să-l
urmărească pe pater familias, intenta împotriva lui acţiunea cu caracter alăturat, acţiune care
avea o formulă redactată cu transpoziţiune, ceea ce înseamnă că în intentio figura numele
fiului de familie pentru că el încheiase contractul.
În sistemul acţiunilor cu caracter alăturat, creditorul avea doi debitori şi pe fiul de familie
şi pe pater familias. Dacă intenţiona să-l urmărească în justiţie pe fiu, creditorul intenta
împotriva lui acţiunea directă izvorâtă din contractul pe care îl încheiase cu fiul de familie, iar
dacă intenţiona să-l urmărească pe pater familias, intenta împotriva lui acţiunea cu caracter
alăturat care avea o formulă redactat cu transpoziţiune.
9
Sem II, 2015
Aceste acţiuni cu caracter alăturat sunt în număr de 5:

1. Actio quod iusu -. Era dată de pretor împotriva lui pater familias atunci când îl
împuternicise pe fiu să încheie un anumit contract (de ex un contract de vânzare).
2. Actio exercitoria – se dădea împotriva lui pater atunci când îl împuternicise pe filius
să exercite un comerţ maritim;
3. Actio institoria – se dădea împotriva lui pater familias atunci când îl împuternicise pe
fiu să exercite un comerţ pe uscat;
4. Actio de peculio et de in rem verso (acţiune cu privire la peculiu şi la
îmobgăţire) – se dădea împotriva lui pater familias atunci când fiul făcea acte de
comerţ cu bunurile din peculiul său fără ştirea şi fără aprobarea lui pater familias;
5. Actio tributoria – se dădea împotriva lui pater atunci când fiul făcea acte de comerţ
cu bunurile din peculiul său fără aprobarea expresă a lui pater familias, deşi pater
familias a cunoscut şi a tolerat acele acte de comerţ;
Din fizionomia acestor acţiuni rezultă că sistemul acţiunilor cu caracter alăturat întruneşte
unele din condiţile necesare reprezentării în contracte de vreme ce pater familias se obligă
printr-un contract pe care nu l-a încheiat el însuşi, ci fiul său. Totuşi, nu sunt întrunite toate
condiţiile necesare reprezentării în contracte deoarece acest sistem nu funcţionează în
relaţiile dintre doi patres familiae, ci numai în relaţiile dintre pater şi filius. De aceea, pretorul
a mai iniţiat o reformă prin care a dat actio exercitoria şi actio institoria împotriva acelui pater
familias care l-a împuternicit pe un alt pater familias să exercite un comerţ pe mare sau pe
uscat. În acest stadiu, sistemul reprezentării în contracte este gata elaborat de vreme ce un
pater familias se obligă prin contractul încheiat de un alt pater familias.
Însă, acest sistem al reprezentării nu se aplică pe scară generală (nu se aplică tuturor
contractelor), ci numai la acele contracte care au fost încheiate în legătură cu un comerţ pe
mare sau pe uscat. Pasul următor a fost făcut de jurisconsulţi care au creat o nouă acţiune
denumită actio quasi institoria care era acordată împotriva acelui pater familias care l-a
împuternicit pe un alt pater familias să încheie un contract indiferent de domeniu. Din acel
moment, reprezentarea în contracte s-a aplicat pe scară generală, dar numai în formă
imperfectă, deoarece şi reprezentantul şi reprezentatul erau debitori, iar creditorul putea să
îl urmărească în justiţie fie pe reprezentant, fie pe reprezentat. Dacă inteţiona să-l
urmărească pe reprezentant intenta împotriva acestuia acţiunea directă izvorâtă din
contractul pe care îl încheiase cu reprezentantul, iar dacă dorea să-l urmăreasc pe
reprezentat intenta împotriva lui actio quasi institoria care avea o formulă
Cu timpul, însă, romnanii au admis şi reprezentarea perfectă în contracte, dar numai în
anumite cazuri. Astfel, ei au admis un caz de reprezentare perfectă activă şi două cazuri
de reprezentare perfectă activă şi pasivă.
Reprezentarea perfectă activă a fost admisă sub influenţa dreptului egiptea în cazul
reprezentatului insolvabil deoarece în sistemul nereprezentării dacă reprezentantul devenea
creditor, dreptul de creanţă intra în patrimoniul său (patrimoniul reprezentantului), urmând ca
reprezentantul, prin acte distincte, să transmită valoarea acelei creanţe asupra
reprezentatului.
Dar dacă reprezentantul devenea insolvabil? El era supus executării silite asupra bunurilor,
iar bunurile sale erau scoase la vânzare de creditorii reprezentantului printre care şi
reprezentatul. Întrucât reprezentantul era insolvabil, reprezentatul nu putea valorifica dreptul
de crenaţă integral, ci numai în parte. De aceea, s-a admis ca ori de câte ori reprezentantul
devine insolvabil, dreptul de creanţă să nu mai intre în patrimoniul său, ci să treacă direct în
patrimoniul reprezentantului. În acest caz, deşi contractul a fost încheiat de reprezentanţi,
10
Sem II, 2015
dreptul de creanţă intră în patrimoniul reprezentatului astfel încât reprezentatul (titularul

creanţei) nu mai vine în concurs cu creditorii reprezentantului şi îşi valorifică dreptul integral
pe seama debitorului.
Din cele expuse rezultă că pe tărâm contractual, fiul de familie are o capacitate limitată de a
se obliga în nume propriu, pe când în materie delictuală fiul de familie are deplină capacitate
de a se obliga în nume propriu în sensul că el răspunde în nume propriu pentru delictul
comis. Dacă această răspundere, deşi este proprie, are loc în condiţii speciale întrucât fiul de
familie nu are patrimoniu propriu, iar această răspundere în condiţii speciale a fuzionat în
două sisteme pe care le denumim:
A. Sistemul noxalităţii
Dacă fiul de familie comitea un delict, pater familias avea două posilibităţi:
- Să îl abandoneze pe fiul delincvent în mâinile victimei pentru ca victima să îşi exercite
dreptul de răzbunare, dovadă că fiul răspundea în nume propriu;
- Să îi plătească victimei o sumă de bani cu scopul de a răscumpăra dreptul de
răzbunare al victimei, situaţie în care fiul de familie rămânea sub puterea lui pater
familias şi era exonerat de răspundere;
B. Sistemul acţiunilor noxale

Cu timpul romanii au constatat că mai există şi a treia posibilitate, aceea de a se face
dovada nevinovăţiei presupusului delincvent. De aceea, au fost create acţiunile noxale.
Acțiunea noxală era pusă la dispoziţia victimei delcitului pentru a o intenta împotriva lui pater
familias al presupusului delincvent cu scopul de a verifica dacă pater familias intenţionează
sau nu să facă dovada nevinovăţiei presupusului delincvent. Însă, pater familias nu era
obligat să se judece. Dacă nu accepta să se judece, se revenea la sistemul noxalităţii cu cele
două variante ale sale. Dacă, în schimb, pater accepta să se judece şi pierdea procesul (nu
putea face dovada nevinovăţiei presupusului delincvent) se aplica din nou sistemul
noxalităţii. Dacă pater familias accepta să se judece şi câştiga procesul făcând dovada
nevinovăţiei presupusului delincvent, fiul de familie era exonerat de răspundere.
Însă, în vederea intentării acţiunilor noxale era necesare anumite condiţii:
a) Era necesar să fie vorba despre un delict privat deoarece numai delictele private
puteau fi răscumpărate prin plata unor sume de bani (nu şi cele publice);
b) Era necesar ca presupusul delincvent să se afle sub puterea aceluiaşi pater
familias întregul intreval de timp cuprins între momentul intentării acţiunii şi
momentul lui litis contestatio întrucât dacă în acel interval de timp presupusul
delincvent trecea sub puterea altui pater familias, era necesar ca victima să intenteze
o nouă acţiune împotriva noului pater familias deoarece noxa caput sequitur (delictul
îl urmează pe delincvent în sensul că răspunderea delincventului este proprie, iar
pater familias era chemat în justiţie nu pentru că răspunderea apăsa asupra lui, ci
pentru că fiul de familie nu avea patrimoniu. Era necesar ca victima să nu îl fi avut
sub puterea sa pe presupusul delincvent niciun moment în intervalul de timp cuprins
între momentul comiterii delictului şi momentul intentării acţiunii în justiţie întrucât
dacă victima l-ar fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent un singur moment în
acel interval de timp, şi-ar fi putut exercita dreptul de răzbunare, iar dacă nu l-a
exercitat înseamnă că a renunţat la dreptul de răzbunare, iar în acest caz înseamnă
că a renunţat şi la acţiunea noxală, căci aceasta nu este altceva decât reflexul pe
11
Sem II, 2015
plan juridic al dreptului de răzbunare. Cu alte cuvinte, cine renunţă la dreptul de

răzbunare înseamnă că renunţă şi la acţiunea noxală).
Pe lângă efectele normale, obligaţiile generează şi EFECTE ACCIDENTALE.
Prin efectele accidentale ale obligaţiilor înţelegeme neexecutarea lor. În legătură cu
neexecutarea obligaţiei romanii au creat şase figuri juridice care sunt denumite cazul fortuit,
forţa majoră, culpa, dolul, mora, custodia. Aceste figuri juridice sunt atât de bine elaborate
încât acela care nu îşi execută obligaţia se va încadra în una din cele şase figuri juridice (altă
posibilitate nu există). În unele cazuri, debitorul care nu îşi execută obligaţia va trebui să
plătească despăgubiri pentru neexecutare, iar în alte situaţii debitorul care nu îşi execută
obligaţia va fi exonerat de răspundere.
CAZUL FORTUIT
Este evenimentul neprevăzut care face imposibiliă executarea obligaţiei cu toate că debitorul
a luat măsurile obişnuite de pază. Cazul fortuit poate fi prevenit dacă debitorul ia măsuri
excepţionale de pază, însă de regulă debitorul nu este obligat să ia aceste măsuri. De
aceea, debitorul va fi exonerat de răspundere pentru intervenţia cazului fortuit.
Ex: furtul sclavului datorat este un caz fortuit. Acest furt ar putea fi prevenit dacă debitorul ar
pune 10 paznici, dar el nu are acesaă obligaţie de regulă.
FORŢA MAJORĂ
Este evenimentul neprevăzut şi de nestăvilit care face imposibilă executarea obligaţiei. Forţa
majoră nu poate fi prevenită, indiferent de ce măsuri de pază s-ar lua. De aceea, debitorul va
fi exonerat de răspundere întotdeauna, fără excepţie, pentru intervenţia forţei majore.
CULPA
Îmbracă două forme în dreptul roman:
- Delictuală – presupune un fapt, o acţiune prin care delincventul îi aduce victimei un
prejudiciu. Din acea acţiune se naşte pentru delincvent obligaţia de a repara
prejudiciul cauzat sau de a plăti o amendă. La culpa delictuală, vinovăţia se poate
manifesta fie sub forma greşelii, fie sub forma intenţiei, iar jurisconsulţii afirmau că
judecătorul trebuie să ţină seama de cea mai mică greşeală a delincventului;
- Contractuală – este vinovăţia debitorului obligat prin contract, vinovăţie care se
manifestă în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii contractului şi
momentul în care obligaţia trebuia să fie executată.
Vinovăţia debitorului se poate manifesta fie sub forma neglijenţei, fie sub forma
neîndemânării. Prin urmare, în cazul culpei contractuale, vinovăţia nu se poate
manifest sub forma intenţiei. În dreptul lui Justinian, pe tărâm contractual, s-a făcut
distincţie între culpa lata şi culpa levis.
Culpa lata era definită ca o neglijenţă grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai
neglijent administrator.
Culpa levis este o neglijenţă mai puţin gravă. Ea poate fi apreciată de judecător fie in
abstracto, fie in concreto, apreciere care se face prin comparaţie căci la aprecierea in
abstracto a culpei levis, judecătorul compară comportarea debitorului faţă de bunul
datorat cu comportarea unui bun administrator (bonus vir), pe când la aprecierea in
12
Sem II, 2015
concreto a culpei levis, judecătorul compară comportarea debitorului faţă de bunul

datorat cu felul în care îşi administrează bunurile proprii.
Pentru debitor este mai gravă aprecierea in abstracto a culpei levis deoarece în cazul
acestei aprecieri debitorul va fi găsit vinovat ori de câte ori manifestă cea mai mică
neglijenţă faţă de bunul datorat, deoarece un bun administrator nu este neglijent.
La aprecierea in concreto, debitorul va fi găsit în culpă numai dacă este neglijent faţă
de bunul datorat, dar este diligent cu bunurile proprii. Dacă, însă, debitorul este
neglijent şi faţă de bunul datorat, dar şi faţă de bunurile proprii, atunci nu mai este
culpă. Judecătorul va face o apreciere a culepi levis in abstracto sau in concreto în
funcţie de dispoziţiile legii.
DOLUL
Este vinovăţia debitorului obligat prin contract care se manifestă sub forma inteţiei. De
aceea, răspundere pentru dol este mai gravă decât răspunderea pentru culpă, căci debitorul
distruge lucrul cu bună ştiinţă. Astfel, debitorul va răspunde pentru dol şi la contractul în care
are un interes, dar şi la contractele în care nu are interes. Spre exemplu, la contractul de
comodat, debitorul are interese în contract, pe când la contractul de depozit debitorul nu are
interese în contract, căci nu poate folosi lucrul dat în păstrare. Chiar dacă nu are interes, el
răspunde pentru dol, dar nu răspunde pentru culpă. Prin urmare, debitorul va răspunde
pentru culpă numai în contractele în care are un interes, ceea ce înseamnă că depozitarul
spre exemplu nu va răspunde pentru culpă.
MORA
În sens juridic, mora înseamnă întârziere vinovată şi este de două feluri:
- Mora debitoris – este întârziere vinovată a debitorului şi pentru ca acesta să fie pus
în întârziere, este necesar ca datoria să fie exigibilă şi să nu fie plătită din vina
debitorului.
În vremea lui Justinian, s-a mai cerut şi o interpelatio, adică o somaţie de plată din
partea creditorului. Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis
sau perpetuarea obligaţiilor, ceea ce înseamnă că din momentul punerii sale în
întârziere, debitorul răspunde în mod obiectiv şi nu mai poate invoca intervenţia
cazului fortuit, ceea ce înseamnă că trebuie să ia măsuri excepţionale de pază;
- Mora creditoris – este întârzierea vinovată a creditorului care refuză să primească
plata cu toate că îi este oferită în conformitate cu clauzele cuprinse în contract. Dacă
debitorul constată cu martori refuzul creditorului de a primi plata, are dreptul să
abandoneze lucrul datorat într-un loc public cu efectul că datoria sa se stinge.
CUSTODIA
Este o forma de răspundere obiectivă în sensul că debitorul nu poate să invoce
intervenția cazului fortuit, ci trebuie să ia măsuri excepționale. Această răspundere
obiectiva putea fi stabilită fie prin convenția părților, fie prin dispozițiile legilor. Spre exemplu
la romani corăbierii si hotelierii răspundeau în mod obiectiv întrucât ei nu puteau spune că
bagajele călătorilor s-au furat ci erau obligați să ia măsuri excepționale de pază.
13
Sem II, 2015
Debitorul nu răspunde pentru intervenția forţei majore deoarece forța majoră nu poate fi
prevenită indiferent ce măsuri de pază s-au luat. Dacă acesta este găsit în culpă, dacă a
comis un dol, dacă a fost pus in întârziere şi dacă s-a obligat să răspundă pentru custodia şi
nu si-a executat obligația trebuia sa plătească despăgubiri pentru neexecutarea obligației,
despăgubiri care erau denumite daune interese si erau de două feluri:
- Judecătorești – erau stabilite de judecător cu ocazia judecării procesului, iar
judecătorul putea stabili valoarea despăgubirilor fie in mod obiectiv, fie in mod
subiectiv.
Daca debitorul nu își executa obligația de a preda un anumit lucru, judecătorul îl condamna
să plătească valoarea acelui lucru, ceea ce înseamnă ca valoarea despăgubirilor se stabilea
in mod obiectiv la valoarea lui. Dacă însă debitorul nu își executa obligația de a face, spre ex
de a presta un serviciu, atunci judecătorul stabilea valoarea despăgubirilor ăn mod subiectiv
căci lua in considerare si paguba efectivă suferită de creditor prin neexecutarea obligației
precum si câștigul de care creditorul a fost privat prin neexecutarea obligației. Paguba
efectivă suferită de creditor era denumita damnum, iar câștigul de care a fost privat era
denumit lucrum. Mai târziu in evul mediu pornind de la acești termeni comentatorii au creat
expresiile damnum emergens (paguba care se arată) si lucrum cesans (câştigul care
lipseşte).
- Convenționale – erau stabilite de părți printr-o stipulațiune denumită stipulatio poene
prin care părțile stabileau de comun acord ce sumă de bani trebuie sa plătească
debitorul daca nu își va executa obligația din vina sa.
STINGEREA OBLIGATIILOR
Dreputirle reale sunt in principiu perpetue deoarece ele nu se sting prin exercitare, ci
dimpotrivă se consolidează, pe când drepturile personale sau drepturile de creanță sunt
prin excelenţă temporare deoarece ele se sting prin exercitare.
În dreptul roman existau moduri voluntare si moduri nevoluntare de stingere a obligațiilor.
Modurile voluntare sunt denumite astfel deoarece ele presupun manifestarea de voință a
părților si sunt in număr de 5.
1. PLATA (SOLUTIO)
Este modul firesc de stingere a obligațiilor şi poate consta fie în dare, fie în facere, fie in
prestare. Plata poate avea ca obiect remiterea unei sume de bani, transmiterea proprietatii
asupra unui lucru, prestarea unui serviciu sau procurarea folosinței unui lucru.
Pentru ca plata să fie făcută in mod valabil sunt necesare anumite condiții:
- plata poate fi făcută de debitor sau de altă persoană deoarece pe creditor nu-l
interesează cine face plata ci îl interesează să-şi valorifice dreptul de creanță. Totuși,
în două cazuri poate fi făcută numai de debitor: atunci când se obligă să transmită
prop numai debitorul poate plăti întrucât numai el este proprietar si de-asemenea
atunci când oblig este contractată intuitu personae adică în considerarea calităților
excepționale ale debitorului.
- Plata poate fi primită de creditor sau de reprezentantul său, reprezentant
convențional sau legal. Reprezentantul convențional este mandatarul, iar
reprezentantul legal este tutorele. Dacă un pupil primește plata fără autoritatis tutoris,
14
Sem II, 2015
acea plată este valabilă, dar nu este si liberatorie în sensul că debitorul poate fi
constrâns sa mai plătească o data;
- Plata trebuie să fie integrală încât debitorul nu poate face plata in rate fără
aprobarea expresă a creditorului;
- Locul plații este stabilit de regulă prin contract. Dacă nu este stabilit prin contract
atunci locul plăţii se deduce din natura obligației, iar dacă nu poate fi dedus nici din
natura obligației plata se poate face oriunde cu condiția să nu fie un loc nepotrivit.
Dacă debitorul nu face plata la termen, creditorul va intenta acțiunea la domiciliul
debitorului;
- Dacă debitorul are mai multe datorii fata de același creditor si face o singură plată, se
pune problema imputației plăţii, adică se pune întrebarea care dintre datorii se va
stinge prin plata făcută. Daca D precizează ce datorie intenționează sa stingă prin
plată, atunci se va stinge acea datorie. Dacă nu face nicio precizare, se va stinge
datoria cea mai oneroasă şi este considerată cea mai oneroasă datoria care produce
cele mai mari dobânzi;
- Proba plătii se făcea in epoca veche fie cu martori fie prin jurăminte, iar începând din
epoca clasică se făcea si prin acte scrise denumite chitanțe care puteau fi redactate
fie in mod obiectiv, fie in mod subiectiv. Chitanțele redactate in mod obiectiv
proveneau de la debitor, care utiliza cuvintele solemne: a spus că are. Cu alte
cuvinte, titularul a primit plata. Acele chitanțe îi erau opozabile creditorului numai
dacă purtau sigiliile martorilor, pe când chitanțele redactate in mod subiectiv
proveneau de la creditor care utiliza formula: am scris ca am primit. Acele chitanțe îi
erau opozabile creditorului chiar dacă nu purtau sigiliile martorilor, de vreme ce erau
scrise chiar de creditor;
- Forma plăţii era guvernată de principiul simetriei sau principiul corespondentei
formelor potrivit căreia o obligație se stinge prin utilizarea unor forma identice cu cele
care au creat-o dar întrebuințate in sens invers.
Spre exemplu daca obligația s-a născut prin arama si balanța ea se va stinge tot prin
arama si balanță. Sau daca obligația s-a născut printr-un contract în formă scrisă, ea
se va stinge tot prin intermediul formei scrise. Dacă ea s-a născut prin întrebare si
răspuns, ea se va stinge tot prin întrebare si răspuns.
Spre exemplu, în vederea nașterii oblig primus îl întreabă pe secundus „promiți sa-mi
dai o sută?”, iar secundus răspunde „promit”. Pentru ca aceasta obligație sa se
stingă, este necesar ca secundus sa-l intrebe pe primus.
Dacă principiul simetriei era respectat, obligația se stingea chiar dacă nu se făcea
plata efectiva, iar dacă se făcea plata efectivă dar principiul simetriei nu era
respectat, obligația nu se stingea. Această regulă s-a aplicat până in epoca clasica în
care pe fondul decăderii formalismului plata efectivă a devenit liberatorie chiar dacă
nu se respecta principiul simetriei.
2. DAREA IN PLATA/ DATIO IN SOLUTUM
Presupune schimbarea obiectului obligației căci ea se face prin remiterea de către debitor
a altui lucru decât cel stabilit prin contract. Cu alte cuvinte este o plată cu schimbare de
obiect. Daca obiectul era schimbat prin convenția părților, darea in plata se numea
voluntară, iar daca obiectul oblig se schimba pe baza dispozițiilor din legi atunci darea in
plata se numea necesară.
3. NOVATIUNEA/NOVATIO
Constă in înlocuirea unei obligații vechi cu o obligație nouă. Această operațiune juridica
este denumita si novarea unei obligatii, însă ea nu are o formă proprie întrucât ea se
realizează fie prin stipulațiune, fie prin contractul literis, iar stipulațiunea si contractul literis nu
15
Sem II, 2015
au fost create in vederea novării unei obligațiuni, ci în alte scopuri, dar au fost astfel adaptate
încât sa poată fi utilizate si pentru realizarea novațiunii. De aceea jurisconsulții clasici
spuneau că nu există novațiune consensuală în sensul că o obligație izvorâtă dintr-un
contract consensual nu poate fi înlocuită prin alt contract consensual, ci numai prin
stipulațiune sau prin contractul literis.
Pentru realizarea novațiunii sunt necesare anumite condiții:
- o obligație veche
- o obligație nouă
- același obiect
- un element nou
- intenția părților de a nova obligația
-
Obligația veche nu presupune condiții speciale, ea poate fi civilă, pretoriană, de dr strict sau
de bună-credință, pe când obligația noua este întotdeauna o obligație de dr strict deoarece si
stipulațiunea si contractul literis sunt contracte de dr strict astfel încât prin efectele novațiunii,
de regulă, situația debitorului se înrăutățește.
Novațiunea presupune idem debitu, aceeași datorie, întrucât dacă noua obligație ar avea alt
obiect nu s-ar realiza o novațiune ci s-ar naște o nouă obligație alături de cea veche. Nu
întâmplător jursiconsulţii clasici spuneau că prin novațiune, obiectul vechii obligații este
transmis in noua obligație. Cu toate acestea in dr pretorian s-a admis in anumite cazuri chiar
si novațiunea cu schimbare de obiect, cu titlu de excepție.
Novațiunea presupune aliquit novi, element nou prin care vechea oblig sa se poată deosebi
de oblig nouă, iar in legătură cu acest element nou trebuie sa distingem intre novațiunea
care se realizează intre aceleași persoane si novațiunea care se realizează inter novas
personas, adica novațiunea cu schimbare de creditor/debitor. Daca novațiunea se realizează
intre aceleași părţi, elementul nou poate consta in introducerea unui termen, a unei condiții
sau in suprimarea lor, iar dacă se face o novatio inter novas personas, elementul nou poate
consta fie in schimbarea creditorului fie in schimbarea debitorului. Novațiunea cu schimbare
de creditor presupune si consimțământul vechiului creditor deoarece în spatele novațiunii cu
schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanță adică transmiterea unui dr de
creanță către noul creditor care nu se poate face fără consimțământul vechiului creditor pe
când novațiunea cu schimbare de debitor nu presupune si consimțământul vechiului debito.
Cu alte cuvinte, novațiunea cu schimbare de debitor se poate face chiar si fără știrea
vechiului debitor, deoarece plata poate fi făcută de oricine.
Novațiunea presupune intenția părților de a nova, animus novandi. In epoca veche intenția
părților de a nova rezulta din forma actului întrucât… In vederea novării de obligații aveau o
formă specială din care rezulta o forma speciala din care rezulta intenția (?????). Mai târziu
in dr clasic si postclasic pe fondul decăderii formalismului in materie contractuală, intenția
părților de a nova era prezumată, dedusă din prezumții dacă erau întrunite primele 4 cond
ale novației, se prezuma ca este îndeplinită si condiția intenției părților de a nova. Justinian a
cerut părților să-şi manifeste expres intenția de a nova o oblig
4. COMPENSATIUNEA/COMPENSATIO
Consta in cumpănirea a doua creanțe si datorii reciproce astfel încât executarea să se
poată face numai asupra diferentei.
Compensațiunea prezinta avantajul că doua oblig distincte se sting printr-o singură plată.
Spre exemplu, dacă Primus îi datorează lui Secundus, iar Secundus ii datorează o suta lui
16
Sem II, 2015
Primus, prin efectuarea compensațiunii Secundus ii plătește lui primus dif adică 50 si astfel
se sting ambele obligații.
Modestinus: este scăderea unei datorii si a unor creanțe unele din altele.
In dr roman compensațiunea îmbracă două forme:
- voluntara/conventionala
- judiciară
Compes convenţională s-a practicat încă din cele mai vechi timpuri pe baza înțelegerii
părților deoarece nimic nu se opune ca dr de creanță si datoriile reciproce sa fie compensate
prin conv părților. Dacă părțile nu ajungeau la o înțelegere, atunci se putea recurge la
compensaţiunea judiciară care era făcută de jud cu ocazia soluţionării procesului, însă in ep
veche compensațiunea jud nu a fost posibila deoarece in proced legisact se aplica principiul
unit de chestiune potrivit căruia în același proces numai reclamantul își poate valorif
pretențiile, iar dacă pârâtul are la rândul lui anumite pretenții, trebuie sa declanșeze un nou
proces.
La începutul dr clasic, însă, a fost admisă compensațiunea judiciară in cazul creanțelor si
datoriilor reciproce care izvorau din același contract de bună-credință. În vremea lui Marc
Aureliu s-a inițiat o reformă prin care s-a admis compensațiunea judiciară in cazul crenatelor
si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale si de dr strict. Această
reformă s-a întemeiat pe regula conform căreia acela care pretinde ceea ce trebuie să
restituie comite un dol, înșelăciune.
Spre exemplu dacă reclamantul are o creanță de 100 faţă de pârât şi pârâtul la rândul lui are
o creanță de 50 faţă de reclamant care pretinde 100, pârâtul îi va cere pretorului să introducă
in formulă excepțiunea de dol întrucât reclamantul pretinde ceea ce trebuie să restituie. In
faza a doua a procesului judecătorul, ca sclav al formulei verifică dacă excepțiunea este
întemeiată şi constată că este întemeiată astfel încât el pronunță sentința de absolvire,
deoarece in procedura formulară excepțiunile aveau caracter absolutoriu si nu era posibilă
condamnarea la mai puțin, în sensul că ori de cate ori excepțiunea se dovedea întemeiată,
judecătorul trebuia să pronunțe sentința de absolvire astfel încât reclamantul va pierde si
procesul si dr de creanță in întregime, întrucât prin efectul extinctiv al lui litis contestatio, dr
său de creanță s-a stins si nu poate intenta o noua acțiune pentru a cere numai diferența.
Iată de ce reclamantul are tot interesul să facă compensațiunea din proprie inițiativa, iar in
exemplul nostru sa ceară numai 50 pentru ca altminteri riscă sa piardă şi procesul şi dr de
creanță in întregime.
5. REMITEREA DE DATORIE
Înseanmă iertarea de datorie. Actul voluntar de stingere al obligațiilor. Se realizează prin
moduri civile şi pretoriene.
Modurile civile sunt aplicațiuni ale principiului simetriei sau corespondenţei formelor, în
sensul că părțile respectă toate condițiile de formă ale plătii, dar nu se face şi plata efectivă
si cu toate acestea obligația se stinge. Ele sunt în număr de 3: solutio per es et libram,
acceptilatio literis, acceptilatio verdis.
→ Solutio per es et libram – plata prin aramă si balanță. Este o aplicațiune a
principiului simetriei la obligațiile care izvorăsc din mancipațiune astfel încât acest
procedeu juridic presupune prezenţa părților, prezenţa a cel puțin 5 martori cetățeni
romani, prezenta lui libripens, precum si a balanței de alama. In acest cadru debitorul
17
Sem II, 2015
face o declarație solemnă simulând ca plătește, deși in realitate nu plătea nimic, dar
obligația se stingea;
→ Acceptilatio literis – aplicarea principiului simetriei la obligațiile izvorâte din
contractul încheiat in forma scrisă deoarece obligația izvorâtă dintr-un contract
încheiat în această formă se va stinge tot prin utilizarea formei scrise;
→ Acceptilatio verbis – aplicaţia principiului simetriei la obligațiile izvorâte din
contractele solemne in forma verbală încheiate prin întrebare si răspuns, căci așa
cum spune Gaius, obligația izv prin intrebare si răspuns se stinge tot prin întrebare si
răspuns;
Modurile praetoriene sunt:
1. Pactum de non petendo – pactul pentru ca să nu ceară. Este o simplă convenție
prin care creditorul declară că renunță la dr său de creanță. După încheierea acelei
convenții creditorul îl cheamă totuși in justiție pe debitor cerându-i să-şi execute
obligatia. Debitorul se va apăra cu succes pe cale de excepție căci el va paraliza
acțiunea creditorului prin exceptio pact/exceptio pacti de non petendio
2. Contrarius consensius – acord în sens contrar, este o aplicațiune a principiului
simetriei la obligațiile izvorâte din simpla convenție întrucât obligația izvorâtă din
simpla convenție se va stinge tot prin simpla convenție
Însă pe lângă modurile voluntare de stingere a obligațiilor, romanii au cunoscut si moduri
nevoluntare care sunt numite si moduri forțate/necesare deoarece nu presupun
manifestarea de voință a părților si sunt in număr de 5.
a) Imposibilitatea de executare
Apare atunci când debitorul datorează un lucru individual determinat care piere fără vina sa.
Pentru ca obligația sa se stingă prin imposibilitatea de executare este necesar ca debitorul
sa nu fie în culpă, să nu fi comis un dol, sa nu fie in întârziere si să nu fie obligat pentru
custodie, ceea ce înseamnă ca debitorul este exonerat de răspundere numai atunci când
datorează un lucru individual determinat care piere fie prin intervenția forței majore, fie prin
intervenția cazului fortuit.
În legătură cu cazul fortuit trebuie sa precizăm că debitorul care s-a obligat sa răspundă
pentru custodie, nu poate să invoce intervenția cazului fortuit deoarece el răspunde în mod
obiectiv si prin urmare trebuie sa ia masuri excepționale de pază pentru a preveni intervenția
cazului fortuit. Firește, problema imposibilității de executare nu se poate pune atunci când
debitorul datorează un lucru de gen, de vreme ce lucrurile de gen nu pier.
b) Confuziunea/confusio
Întrunirea calităților de creditor si de debitor asupra uneia dintre parți fie prin
moștenirea creditorului de către debitor, fie prin moștenirea debitorului de către creditor.
În legătura cu acest mod de stingere al obligațiilor sunt necesare anumite precizări cu privire
la obligațiile cu pluralitate de subiecte:
- dacă titularul creanței îl moștenește pe debitorul principal se va stinge si datoria
garantului;
- dacă, însă, creditorul îl moștenește pe garant, datoria debitorului principal nu se
stinge.
La obligațiile cu pluralitate de subiect in care părțile sunt pe picior de egalitate trebuie să
distingem intre obligațiile conjuncte si obligațiile coreale/solidare. In cazul obligațiilor
18
Sem II, 2015
conjuncte care sunt divizibile, dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori se va
stinge datoria acestuia iar ceilalți debitori vor rămâne obligați şi pe mai departe pentru partea
lor din datorie.
În cazul obligațiilor coreale, dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori ceilalți
debitori vor rămâne obligați in continuare pentru tot
c) Moartea.
În concepția vechilor romani, obligațiile sau creanțele si datoriile sunt intransmisibile
deoarece in viziunea lor obligația este oglinda juridica a dr de răzbunare care nu se poate
transmite la romani prin urm si oblig.
Cu timpul însă, pornind de la princ continuității pers defunctului, romanii au decis ca ele sunt
transmisibile astfel încât în epoca clasică transmiterea obligațiilor a devenit regula, iar
netransmiterea lor a fost o excepție. Spre exemplu in dr clasic nu puteau fi transmise urm
oblig izvorâte din delictele de vătămare corporală întrucât, spuneau romanii, aceste delicte
respira răzbunare si nu pot fi transmise la romani. De asemenea Gaius menționează ca
obligațiile anumitor garanți nu pot fi transmise urmașilor.
d) Capitis deminutio/desfiintarea personalitatii
Se referă numai la cazul abrogațiunii. Aceasta este actul prin care o pers sui iuris denumită
abrogat trece sub puterea altei pers sui iuris denumita abrogant.
Prin efectele abrogațiunii, abrogantul devine pers alieni iuris iar bunurile sale trec in
patrimoniul abrogantului astfel încât datoriile abrogatului se sting, iar consecința este ca
după abrogațiune, creditorii abrogatului nu își pot valorifica drepturile de creanță nici pe
seama abrogatului, nici pe seama abrogantului deoarece se opune principiul relativ efectelor
contractului.
Pretorul a considerat că nu este echitabil ca abrogantul să dobândească dr de creanță ale
abrogatului, dar să nu ii preia si datoriile si de aceea a dat o restitutio in integrum ob capitis
deminutiorem sau restitutio in integrum din cauza desființării personalităţii, prin care actul
abrogațiunii era desființat dar numai in relațiile dintre abrogat si creditorii săi, astfel încât
creditorii abrogatului își puteau valorifica dr de creanță pe seama abrogatului si numai după
aceea dacă mai rămâneau bunurile abrogatului treceau in patrimoniul abrogantului si astfel
se ajungea la o soluție echitabila.
e) Prescripţia extinctivă
Prin cuvântul prescriptio romanii înţelegeau efectele pe care trecerea timpului le avea asupra
unor raporturi juridice sau asupra unor drepturi. Atunci când prin trecerea timpului o stare de
fapt se transformă într-un drept, prescripţia este denumită achizitivă, ca de exemplu
uzucapiunea (dobândirea dreptului de proprietate prin îndelunga folosinţă a lucrului). Atunci
când prin trecerea timpului un drept se stinge, prescripţia este denumită extinctivă.
Fireşte, vechii romani nu au putut admite ideea de stingere a obligaţiilor prin trecerea
timpului deoarece se aplica principiul simetriei, căci aşa cum s-a putut observa în epoca
veche, obligaţiile se stingeau numai prin respectarea principiului simetriei şi nu prin alte căi.
Cu timpul, către sfârşitul Republicii, au apărut obligaţile pretoriene sancţionate prin acţiuni
create de pretor, care se stingeau dacă nu erau valorificate în termen de un an, deoarece şi
edictul pretorului era valabil numai pe termen de un an.
19
Sem II, 2015
În dreptul postclasic, în anul 424, a fost creată prescripţia extinctivă generală de 30 de ani,
astfel încât dreptul de creanţă care nu era valorificat în termen de 30 de ani de la scadenţă
se stingea prin efectul prescripţiei extinctive.
TRANSMITEREA OBLIGAŢIILOR
Aşa cum s-a putut vedea de mai multe ori, vechii romani nu au adus ideea de transmitere a
obligaţiei nici între vii, nici pentru cauză de moarte de vreme ce obligaţia era concepută ca o
expresie juridică a dreptului de răzbunare care era intransmisibil. Pe de altă parte, în epoca
foarte veche, în condiţiile economiei naturale închise când contractele se încheiau foarte rar,
creanţele şi datoriile ocupau un loc nesemnificativ în patrimoniul cetăţeanului. De aceea, în
practică nici nu se punea problema transmiterii obligaţiei. Cu timpul, însă, în condiţiile
revoluţiei economice, creanţele şi datoriile ocupau locul central în patrimoniul cetăţeanului,
iar din acel moment transmiterea obligaţiilor a devenit o necesitate juridică astfel încât
romanii au recurs la procedee juridice indirecte prin care au putut realiza şi transmiterea
drepturilor de creanţă, dar şi transmiterea datoriilor.
Transmiterea drepturilor de creanţă era denumită cesiune de creanţe şi consta în
transmiterea unui drept de creanţă de la vechiul creditor la noul creditor. Cel dintâi era
denumit cedant sau cedent, în timp ce noul creditor este denumit cesionar, iar debitorul
este denumit debitor cedat.
Iniţial, cesiunea de creanţă s-a realizat prin novaţiunea cu schimbare de creditor, însă acest
procedeu juridic adaptat prezintă anumite inconveniente:
a. Prin utilizarea novaţiunii cu schimbare de creditor NU se realizează propriu-zis o
cesiune de creanţă întrucât cesionarul nu dobândeşte acelaşi drept de creanţă, ci
un drept nou izvorât dintr-o nouă obligaţie de vreme ce prin novaţiune obligaţia veche
este înlocuită cu o obligaţie nouă (cesionarul dobândeşte un alt drept, nu acelaşi);
b. Prin efectele novaţiunii, accesoriile vechii creanţe se sting. Astfel, se sting şi
garanţiile, dar şi excepţiunile vechii creanţe. Cesionarul dobândeşte astfel un drept de
creanţă mai puţin sigur;
c. Novaţiunea cu schimbare de creditor NU se poate realiza fără consimţământul
debitorului care trebuie să se oblige faţă de noul creditor, fie prin stipulaţiune, fie prin
contractul litelis;
Faţă de aceste inconveniente, romanii au recurs la alt procedeu juridic mai bine adaptat
cerinţelor pe care le presupune cesiunea de creanţă. Procedeul juridic este denumit
mandatum in rem suam sau mandatul în propriul interes. Acest procedeu este o aplicaţiune
a mandatului judiciar.
Mandatul judiciar este un contract care se încheie în interesul mandantului deoarece acesta
îl împuterniceşte pe mandatar să intenteze o acţiune împotriva debitorului în vederea
valorificării unui drept de creanţă, după care mandatarul are obligaţia să transmită valoarea
acelei creanţe asupra mandantului.
La mandatul in rem suam, mandatarul este împuternicit de către mandant să valorifice un
drept de creanţă, iar creanţa valorificată rămâne în patrimoniul mandatarului astfel încât
mandatul in rem suam, prin excepţie de la regulă, nu se încheie în interesul mandantului, ci
în interesul mandatarului. Acest tip de mandat a evoluat în trei faze pe care le denumim:
1. Sistemul cesiunii de acţiune
20
Sem II, 2015
În prima fază nu se realizează propriu-zis o transmitere a dreptului de creanță, ci numai o

transmitere a dreptului de a intenta acțiune în vederea valorificării acelei creanțe, acțiune
care va avea o formulă redactată cu transpoziţiune, căci în intentio a formulei este menționat
numele mandantului pentru că acesta este titularul dreptului de creanţă, iar în condemnatio
este menţionat numele mandatarului deoarece mandatarul participă la proces şi suportă
efectele sentinţei în sensul că dacă va câştiga procesul, valoarea creanţei va intra în
patrimoniul său.
Contractul de mandat este prin excelenţă revocabil, iar dacă mandantul revoca mandatul,
mandatarul nu-l mai putea urmări în justiţie pe debitor deoarece temeiul juridic al acţiunii sale
care era contractul de mandat nu mai exista, se revocase. De aceea, în primă fază, situaţia
mandatarului ca cesionar se consolida abia în momentul lui litis contestatio când dreptul
iniţial al cărui titular era mandantul se stingea şi se năştea un drept nou al cărui titular era
mandatarul, de aceea s-a trecut la a doua fază.
2. Sistemul acţiunilor utile

După încheierea contractului de mandat, mandatarul dobândea o acţiune proprie denumită
acţiune utilă care nu mai depindea de soarta mandatului în sensul că mandatarul îşi păstra
acţiunea utilă chiar dacă mandatul era revocat (revocara mandatului nu atrăgea după sine şi
revocarea acţiunii).
Şi în acest stadiu există inconvenientul că mandantul rămânea titular al unei acţiuni directe
pe care o putea intenta împotriva debitorului. În acest stadiu, debitorul are doi creditori
(mandatar şi mandant). Mandatarul îl poate urmări pe debitor prin acţiunea utilă, iar
mandantul prin acţiunea directă. Dacă mandantul intentează primul acţiunea, iar debitorul
plăteşte, acţiunea utilă a mandatarului rămâne fără obiect. De aceea, împăratul Justinian a
iniţiat o reformă prin care a perfecţionat sistemul.
3. Sistemul perfecţionat prin reforma împăratului Justinian
Potrivit reformei lui Justinian, din momentul în care mandatarul îl somează pe debitor să îi
plătească datoria, obligaţia debitorului se va stinge numai prin plata făcută către mandatar,
întrucât dacă debitorul îi plătea mandantului, rămânea mai departe dator. De aceea, după
somaţiune, debitorul avea tot interesul să îi plătească mandatarului. Astfel, mandatul in rem
suam a devenit un procedeu juridic perfect elaborat în vederea realizării operaţiunii juridice a
cesiunii de creanţe.
GARANŢIILE
Sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pentru a-i pune la adăpost pe creditori faţă
de consecinţele eventualei imputabilităţi a debitorilor. Ele sunt de două feluri:
I. GARANŢIILE PERSONALE
Sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se alătură debitorului
principal, promiţându-i creditorului ceea ce i-a promis şi debitorul principal. Dacă acesta din
urmă se dovedeşte insolvabil, creditorul îşi valorifică dreptul de creanţă pe seama garantului.
În epoca veche, romanii au creat două garanţii personale denumite sponsio şi
fideicomisio.
21
Sem II, 2015
Prima garanţie personală cunoscută de romani este sponsio. Aceasta se formează prin
întrebare şi răspuns şi poartă denumirea de sponsio deoarece la întrebarea creditorului
garantul răspunde prin verbul „Spondeo!”. După ce se încheie contractul dintre creditor şi
debitorul principal, se mai încheie un contract între debitor şi garant (deci două contracte),
ocazie cu care creditorul îl întreabă pe garant „Idem dai spondes?”, iar garantul răspunde cu
„Spondeo”. Întrucât se obliga prin pronunţarea verbului spondeo, cel mai vechi garant roman
a fost denumit sponsor.
În concepţia vechilor romani, verbul spondeo avea o vocaţie specială şi anume aceea de a
atrage favoarea zeilor Romei şi de aceea el putea fi pronunţat numai de cetăţenii romani, nu
şi de peregrini. Aşa se explică faptul că multă vreme, în epoca veche, peregrinii nu au putut
deveni garanţi.
Odată cu dezvoltarea economiei şi comerţului, romanii au fost interesaţi ca şi peregrinii să
poată deveni garanţi şi de aceea s-a creat o nouă garanţie personală care se forma tot prin
întrebare şi răspuns, cu deosebirea că la întrebarea creditorului, garantul răspundea prin
verbul „fide promito” (promit cu realitate). Acest verb putea fi pronunţat şi de către peregrini,
iar garanţii care se obligau prin pronunţarea acestui verb erau denumiţi fidecomisori.
Vechii autori afirmă că situaţia era ingrată, foarte grea deoarece garantul putea fi urmărit în
justiţie înaintea debitorului principal şi dacă plătea, nu se putea întoarce împotriva debitorului
principal şi nu se putea despăgubi pentru plata făcută. Dacă erau mai mulţi garanţi, oricare
dintre ei putea fi urmărit pentru întreaga datorie şi dacă o plătea, nu se putea întoarce
împotriva co-garanţilor pentru a le cere partea contributivă din datorie. Faţă de acest vechi
regim juridic, vechii garanţi au prostestat în repetate rânduri, iar consecinţa a fost că spre
sfârşitul republicii s-au adoptat patru legi favorabile garanţilor.
→ Legea Publilia – s-a prevăzut că garantul care a plătit datoria se poate întoarce
împotriva debitorului principal pentru a se despăgubi;
→ Legea Apulea – s-a prevăzut că dacă sunt mai mulţi garanţi şi unul dintre ei
plăteşte întreaga datorie, se poate întoarce împotriva co-garanţilor pentru a le cere
partea contributivă;
→ Legea Cicereia – creditorul a fost obligat să declare valoarea creanței sale şi
numărul garanţilor, iar comentatorii spun că această lege a fost dată pentru a se
facilita aplicarea primelor două legi;
→ Legea Furia de sponsu – este CEA MAI IMPORTANTĂ şi cuprinde două dispoziţii.
o Dacă sunt mai mulţi garanţi, datoria se împarte de drept, automat,
în momentul scadenţei între toţi garanţii indiferent dacă sunt sau nu
sunt solvabili. Spre exemplu, dacă existau trei garanţi dintre care doi
erau solvabili şi unul insolvabil, în momentul scadenţei datoria se
împărţea de drept la trei, iar creditorul valorifica numai 2/3 din creanţa
sa. Aşadar, potrivit legii furia de sponsu, consecinţele insolvabilităţii
unor garanţi nu erau suportate de garanţii solvabili, ci de creditor;
o Prin cea de-a doua dispoziţie s-a prevăzut că datoriile contractate de
sponsor de fidecomisori se sting dacă nu sunt valorificate în doi ani de
la scadenţă. Şi acesată dispoziţie este favorabilă garanţilor întrucât se
prevenea acumularea de dobânzi pe seama garanţilor.
Faţă de aceste dispoziţii cu adevărat profitabile garanţilor, a venit rândul creditorilor să
protesteze şi de aceea, la sfârşitul epocii vechi sau la începutul epocii clasice s.-a creat o
nouă garanţie denumită fideiusio care se forma tot prin întrebare şi răspuns, dar la
întrebarea creditorului, garantul răspundea prin verbul „fideiudeo” (consimt pe cuvântul meu).
Garanţii care se obligau prin pronunţarea acestui verb erau denumiţi fideiusori.
22
Sem II, 2015
Între regimul fideiusorilor şi cel al vechilor garanţi sunt mai multe deosebiri:
a. Prin sponsio şi prin fidecomissio puteau fi garantate numai obligaţiile care
izvorau din contracte verbale, pe când prin fideiusio putea fi garantată orice
obligaţie;
b. Datoriile lui sponsor şi ale lui fideicomisor nu treceau la urmaşi, pe când
datoriile lui fideiusor erau transmisibile;
c. Faţă de faptul că fideiusio s-a creat după adoptarea celor patru legi
favorabile garanţilor, dispoziţiile lor nu i se aplicau şi astfel, fideiusorii se
aflau în situaţia ingrată pe care au avut-o sponsorii şi fideicomisorii înainte de
adoptarea celor patru legi;
În mod firesc, fideiusorii au protestat vehement faţă de regimul lor şi de aceea, în dreptul
clasic şi cel postclasic s-au creat trei beneficii în favoarea fieiusorilor. Beneficiile sunt
drepturi acordate în mod excepţional. Este vorba despre:
→ Beneficiul de cesiune de acţiune
În virtutea acestui beneficiu, garantul care era chemat în justiţie şi declara în faţa pretorului
că este dispus să facă plata avea dreptul de a-i cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile
pe care le avea împotriva debitorului principal pentru ca intentând acelea acţiuni împotriva
debitorului principal să se poată despăgubi.
Dacă creditorul îi ceda garantului acele acţiuni, garantul plătea, iar litigiu se stingea. Dacă,
însă, creditorul refuza să îi cedeze garantului acele acţiuni, atunci garantul îi cerea pretorului
să introducă în formulă o excepţiune de dol întrucât creditorul care urmează să fie plătit, dar
refuză să-i cedeze acţiunile garantului înseamnă că vrea să-l înşele. În faza a doua a
procesului, judecătorul verifica dacă excepţiunea de dol este întemeiată. Constatând acest
lucru, acesta pronunţa sentinţa de absolvire, căci în procedura formulară excepţiunile au
caracter absolutoriu. Creditorul pierde astfel şi procesul, dar şi dreptul de creanţă. Procesul îl
pierde prin efectul excepţiunii de dol, iar dreptul de creanţă îl pierde prin efectul extinctiv al lui
litis contestatio.
Iată de ce creditorul are tot interesul să-i cedeze garantului acţiunile pe care le are împotriva
debitorului principal pentru că altminteri pierde şi procesul şi creanţa.
Unele complicaţii pot să apară atunci când creditorul îşi asigură dreptul de creanţă şi printr-o
garanţie personală, dar şi printr-o garanţie reală. Spre exemplu, el îşi asigura creanţă prin
fideiusio şi printr-o ipotecă. Dacă acel creditor valorifica garanţia personală, atunci îl chema
în justiţie pe fideiusor, pe garant. Acesta din urmă declara că plăteşte datoria dacă creditorul
îi va trasnmite acţiunea ipotecară pe care o avea împotriva debitorului principal. Creditorul îi
transmitea acea acţiunea. Se pune astfel întrebarea de a afla cum putea să valorifice
garantul acţiunea ipotecară după ce făcea plata de vreme ce ipoteca este un drep accesoriu
şi se stinge odată cu obligaţia ăe care o garantează. În ipoteza noastră, obligaţia s-a stins
prin plata făcută de garant astfel încât ipoteca se stinge, iar acţiunea ipotecară nu mai are
obiect. De aceea, jurisconsulţii au spus că ori de cât ori creditorul îşi asigură dreptul de
creanţă şi printr-o garanţie personală şi printr-o ipotecă şi preferă să valorifice garanţia
personală, atunci se consideră că garantul nu plăteşte o datorie, ci cumpără dreptul de
ipotecă. Cu alte cuvinte, suma de bani plătită de garant reprezenta preţul ipotecii. Astfel,
ipoteca nu se stingea căci era cumpărată de garant care putea intenta acţiunea ipotecară
împotriva debitorului principal şi se putea despăgubi.
23
Sem II, 2015
→ Beneficiul de diviziune
A fost creat de împăratul Adrian printr-o constituţiune imperială denumită epistula Hadriani.
Potrivit acestei constituţiuni, dacă sunt mai mulţi garanţi, garantul care este urmărit în justiţie
are dreptul de a-i cere creditorului să împartă datoria între garanţii care sunt solvabili în
momentul lui litis contestatio de unde rezultă că între sistemul introdus prin legea Furia de
sponsu şi sistemul introdus prin beneficiul de diviziune există mai multe deosebiri:
a) Potrivit legii furia de sponsu, datoria se împărţea de drept între garanţi pe când la
beneficiul de diviziune ea se împărţea numai la cererea expresă a garantului urmărit
în justiţie. Dacă acel garant omitea să ceară diviziunea datoriei, atunci el trebuia să
plătească întreaga datorie şi dacă o plătea nu se putea întoarce împotriva
cogaranţilor pentru a le cere partea;
b) În sistemul legii furia de sponsu, garantul urmărit în justiţie nu putea renunţa la
diviziunea datoriei, ci trebuia să plătească numai partea sa întrucât dacă creditorul i-
ar fi cerut să plătească toata datoria, ar fi pierdut procesul. La beneficiul de diviziune,
garantul urmărit putea să renunţe;
c) Potrivita legii furia de sponsu, datoria se împărţea între toţi garanţii, indiferent dacă
erau solvabili sau insolvabili, pe când la beneficiul de diviziune datoria se împărţea
între garanţii solvabili. Consecinţa insolvabilităţii unor garanţi nu mai era suportată de
creditori, ci de garanţii solvabili care plăteau şi pentru cei insolvabili;
d) Conform legii furia de sponsu, datoria se împărţea între garanţi în momentul
scadenţei, pe când la beneficiul de diviziune datoria se împărţea în momentul lui litis
contestatio, iar în intervalul de timp cuprins între momentul scadenţei şi momentul lui
litis contestatio puteau să treacă luni de zile şi puteau să devină insolvabili şi alţi
garanţi în paguba celor care rămâneau solvabili şi care plăteau şi pentru cei
insolvabili;
→ Beneficiul de discuţiune
Dacă creditorul îl chema pe garant în justiţie, acesta avea dreptul de a-i cere creditorului să
se îndrepte mai întâi împotriva debitorului principal şi numai dacă debitorul principal se
dovedeşte insolvabil, să intenteze o nouă acţiune împotriva sa. Bună vreme, acest beneificiu
nu s-a putut valorifica deoarece se opunea efectului extinctiv al lui litis contestatio (dacă
creditorul îl urmărea mai întâi pe debitorul principal, iar acesta se dovedea insolvabil, mai
putea creditorul să îl cheme în justiţie pe garant? Nu, deoarece dreptul de creanţă s-a stins
prin efectul extinctiv al lui litis contestatio). De aceea s-a admis ca între creditor şi garant să
se încheie o simplă convenţie prin care garantul îi promitea creditorului că nu se va prevala
de efectul extinctiv al lui litis contestatio în ipoteza în care debitorul principal se va dovedi
insolvabil. Creditorul putea intenta astfel o a doua acţiune împotriva garantului dacă garantul
nu se prevala de efectul extinctiv astfel încât creditorul putea intenta şi cea de-a doua
acţiune îndreptată împotriva garantului numai dacă garantul era de bună credinţă şi respecta
convenţia încheiată.
Întrucât acest sistem este echivoc (depinde de buna-credinţă a garantului), împăratul
Justinina a dat o constituţiune imperială în 531 prin care a desfiinţat efectul extinctiv al lui litis
contestatio astfel încât creditorul putea foarte bine să-l urmărească mai întâi pe debitorul
principal, iar dacă acesta se dovedea insolvabil, putea intenta o nouă acţiune, de data
aceasta împotriva garantului. Beneficiul de discuţiune a putut astfel să fie valorificat.
În 535 s-a mai dat o constituţiune prin care s-a prevăzut că titularul dreptului de creanţă este
obligat să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal.
24
Sem II, 2015
Romanii au cunoscut şi garanţii personale nesolemne care nu prezentau o importanţă

deosebită.
II. GARANŢIILE REALE
Sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un anumit lucru creditorului său fie sub
forma transmiterii prorprietăţii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci cu
efectul că la scadenâă dacî debitorul nu îşi plăteşte datoria, creditorul îşi poate valorifica
dreptul de creanţă pe seama lucrului atribuit cu preferinţă faţă de creditorii chirografari. Din
aceste consideraţii rezultă indirect că garanţiile reale sunt în număr de 3:
a. Fiducia
Sau fiducia cum creditore se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de prorpietate prin
mancipație sau in iure cessio de către debitor creditorului său, transmitere însoţită de o
convenţie prin care creditorul promite să retransmită debitorului proprietatea asupra acelui
lucru dacă debitorul îşi va fi plătit datoria la scandeţă.
Din această definiţie rezultă că fiducia este o convenţie grefată fie pe mancipaţiune, fie pe in
iure cessio.
Mai rezultă că prin fiducie, creditorul devine proprietar al lucrului dat în garanţie, dac în
acelaşi timp el devine şi debitor condiţional al acelui lucru întrucât după ce debitorul îşi
plăteşte datoria, creditorul se transformă în debitor, iar debitorul devine creditor având la
dispoziţie o acţiunea personală prin care îi poate cere fostului său creditor să îi restituie lucrul
dat în garanţie.
Prin referirile sale, fiducia este convenabilă pentru creditori de vreme ce el devine proprietar
al lucrului dat în garanţie cu toate consecinţele care rezultă de aici. Pentru debitor, însă,
fiducia prezintă mai multe inconveniente:
→ În primul rând, după ce debitorul îşi plăteşte datoria, el devine titular al unei acţiuni
personale prin care îi poate cere creditorului să îi restituie lucrul. Însă titularul
lucrurilor personale nu se bucură nici de dreptul de preferinţă, nici de dreptul de
urmărire, spre deosebire de titularul acţiunilor reale. Astfel dacă debitorul devine
insolvabil, debitorul care şi-a plătit datoria va veni în concurs cu creditorii creditorului
său şi nu îşi va putea valorifica întregul drept, ci numai o parte din valoarea lucrului
dat în garanţie.
→ Dacă lucrul dat în garanţie ajunge în mâinile unei terţe persoane, debitorul nu poate
urmări lucrul în mâinile terţilor pentru că nu are dreptul de urmărire;
→ Valoarea bunului dat în garanţie este de regulă mai mare decât valoarea datoriei, iar
debitorul nu mai poate garanta şi altă datorie cu acelaşi lucru. Fiind o convenţie
grefată pe mancipaţie sau in iure cessio care sunt acte de drept civil, fiducia nu este
accesibilă şi peregrinilor, ci numai cetăţenilor roman. De aceea a fost creată o nouă
garanţie reală, mai evoluată, pe care modernii o denumesc gaj, iar romanii o
denumeau piglus.
b. Gajul
Se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru prin tradiţiune de către debitor
creditorului său, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul promite să
retransmită posesiunea asupra lucrului dacă debitorul îşi plăteşte datoria la termen. Prin
urmare, gajul este o convenţie grefată pe tradiţiune şi prezintă pentru debitori avantajul că
rămâne proprietar al lucrului dat în garanţie, iar după ce îşi plăteşte datoria în calitatea sa de
25
Sem II, 2015
proprietar, debitorul se va bucura atât de dreptul de preferinţă, cât şi de dreptul de urmărire,

astfel încât el nu va veni în concurs cu creditorii creditorului său şi va putea urmări lucrul dat
în garanţie în mâinile terţilor achizitori.
Gajul prezintă unele inconveniente pentru creditori:
→ Creditorul gagist nu poate înstrăina lucrul dat în garanţie dacă debitorul nu îşi plăteşte
datoria;
→ Creditorul gagist nu poate folosi lucrul dat în garanţie;
Faţă de aceste inconveniente, romanii au creat o nouă garanţie reală, perfect adaptată
cerinţelor unei economii care se întemeia pe marfă şi pe credit şi care se numeşte ipotecă.
c. Ipoteca
Faţă de fiducie şi de gaj, ipoteca este o garanție reală mult mai bine adaptată la cerințele
unui sistem economic întemeiat pe marfă şi pe credit. Cu atât mai mult cu cât ipoteca
satisface pe deplin şi interesele debitorului şi interesele creditorului, de vreme ce lucrul
grevat cu ipoteca rămâne in posesia debitorului si este folosit conform destinației sale
economice. Numai dacă la scadenţă debitorul nu-şi plătește datoria, creditorul are dreptul de
a intra in posesia lucrului ipotecat şi de a-l vinde pentru a-şi valorifica dreptul de creanță.
Multă vreme s-a afirmat, în mod greșit, că ipoteca romană nu ar fi originală şi că ar fi fost
preluată într-o formă gata elaborată de la greci. În acest sens s-au adus două argumente:
→ Primul este de ordin lingvistic căci cuvântul "ipotichi" este grecesc, dar acest
argument nu rezistă criticii, deoarece, multă vreme după apariția sa, ipoteca romană
a fost desemnată prin cuvântul "piglus" (ca si gajul);
→ În al doilea rând s-a afirmat ca romanii au împrumutat ipoteca de la greci întrucât
ipoteca greacă este cu mult mai veche. Dar nici acest argument nu rezista deoarece
pe baza textelor jurisconsulților de la începutul epocii clasice s-a putut constitui
procesul formării ipotecii romane, proces care a evoluat in 4 faze distincte:
dreptul de retenție, interdictul salvian, acțiunea serviană, actiunea
quasiserviană.
a. Dreptul de retentie a apărut in legătura cu relațiile dintre latifundiari si arendași

Avem in vedere faptul că, începând din vremea lui Octavian Augustus, între moșieri si
arendași se încheiau contracte de locațiune in baza cărora arendașii se obligau să plătească
fie o sumă de bani, fie o parte din recolta in schimbul pământului primit spre folosință.
Firește, datoria arendașului trebuia garantată cumva, dar ea nu putea fi garantată prin gaj,
deoarece arendașul se instala pe moșie numai cu inventarul său agricol, alte bunuri nu avea.
Daca ar fi dat acele bunuri in gaj, nu ar fi avut cu ce lucra pământul. De aceea s-a admis in
mod excepțional ca inventarul agricol să rămână in stăpânirea arendașului si, numai daca la
scadență arendașul nu plătea datoria, moșierul putea exercita dreptul de retenție, intrând in
stăpânirea acelui inventar agricol.
Însă dreptul de retenție prezinta unele inconveniente: el se putea exercita numai câtă
vreme inventarul agricol se afla pe moșie. Dacă acesta se muta sau transporta inventarul
agricol in afara moșiei, dreptul de retenție nu mai putea fi exercitat, cu atât mai mult nu putea
fi exercitat împotriva terților dobânditori. Si de aceea s-a trecut la faza a doua.
b. Interdictul salvian
26
Sem II, 2015
Moșierul putea reţine inventarul agricol chiar dacă era transportat in afara moșiei, dar nu-l
putea urmări in mâinile terților dobânditori, încât s-a trecut la faza a treia.
c. Acțiunea serviana
Moșierul putea urmări inventarul agricol al arendașului oriunde şi în mâinile oricui, ceea ce
înseamnă ca, din acel moment, moșierul a devenit titularul unui veritabil drept real, de vreme
ce se bucura atât de dreptul de urmărire, cat si de dreptul de preferință. Dar acest nou drept
real nu se putea exercita pe scara generala, ci numai in relațiile dintre moșieri si arendași. Si
de aceea s-a trecut la faza a patra.
d. Acțiunea quasiserviana
Pe baza unei simple convenții creditorii puteau intra in posesia unui bun al debitorilor si îl
puteau vinde daca debitorii nu-si plăteau datoria la scadenţă, ceea ce înseamnă ca noul
drept real, creat in relațiile dintre moșieri si arendași, s-a extins la relațiile dintre orice creditor
si orice debitor.
In secolul I, acest nou drept real a fost denumit piglus, iar de la sfârșitul sec al II-lea a fost
denumit ipotecă. Inițial, acțiunea prin care era sancționat acest nou drept real a fost
denumită actio quasiserviana, iar mai târziu ea a fost denumită actio ipotecaria. Cele patru
faze s-au succedat in prima jumătate a sec 1 d.Hr. deoarece marele jurisconsult Clavero(?) a
cunoscut numai dreptul de retenție, iar Gaius a cunoscut acțiunea quasiserviana.
Textele clasice ne înfățișează mai multe feluri de ipoteci, fiind astfel menționate:
1. Ipoteca născuta din convenția parților sau convențională
Multă vreme, la romani, ipoteca a fost convenționala, in sensul ca ea se năștea din simpla
convenție, înțelegere a părților. Prin abaterea de la principiul conform căruia drepturile reale
nu se nasc din simple convenții, ci din acte speciale, cum ar fi mancipatio sau in iure cesio.
2. Ipoteca tacită
Ipoteca tacita se formează pe baza textelor din legi sau pe baza obiceiurilor juridice si nu
presupune o convenție a părţilor. De aceea, in cazul ipotecii tacite, voința debitorului de a
ipoteca un lucru este prezumată. In zilele noastre ea se numește ipoteca legală.
3. Ipoteca privilegiata
Ipoteca privilegiata are întâietate fata de toate celelalte ipoteci, indiferent de data constituirii
lor. O asemenea ipotecă privilegiată exercita statul asupra bunurilor cetățenilor impozabili.
4. Ipoteca testamentara
Ipoteca testamentara se constituia printr-o clauză inclusă în testament pentru a se asigura
executarea unor legate sau a unor fideicomise, căci anumite bunuri din succesiune erau
grevate cu ipoteci pentru a-l constrânge pe moștenitor să execute legatele si fideicomisele.
5. Ipoteca autentică sau publică
Ipoteca publica a apărut in legătură cu faptul că la romani același lucru putea fi ipotecat de
mai multe ori. Faţă de această practică s-a pus întrebarea: "care este rangul ipotecilor?", cu
alte cuvinte care dintre ipoteci are prioritate atunci când există mai multe ipoteci care poartă
asupra aceluiași lucru şi care au fost constituite la date diferite. La această întrebare s-a
răspuns prin adagiul: "primul in timp, mai tare in drept" (prior tempore potior jure). Astfel
încât, conform acestui adagiu, avea prioritate titularul ipotecii cu cea mai veche dată. Însă,
27
Sem II, 2015
constituindu-se prin simpla convenție, ipoteca nu presupunea respectarea unor forme de

publicitate, astfel încât terțele persoane nu aveau de unde să știe dacă un lucru a mai fost
sau nu ipotecat.
Profitând de aceasta situație, unii debitori au început sa antedateze ipotecile, datând in mod
fraudulos o ipotecă mai recentă înaintea unei ipoteci mai vechi. Pentru a se combate această
posibilitate de fraudă, a fost creată ipoteca publică. Această ipotecă presupunea
respectarea unor forme de publicitate, constând fie in transcrierea convenției de ipoteca intr-
un registru public, fie in constituirea ei prin înscris privat contrasemnat de cel puțin 3 martori.
Această ipotecă publică, autentică trecea înaintea ipotecii convenționale indiferent de data
constituirii ei, încât, din acel moment, antedatarea ipotecilor nu a mai fost posibilă, deoarece
ipoteca publică trecea oricum înaintea ipotecii convenționale, iar ipoteca publică nu putea fi
antedatată.
Ipoteca prezinta anumite caractere:
1. Este un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar poate exercita atât dreptul de
preferință, cat si drept urmăririi, drept sancționat printr-o acțiune reala.
2. Este convențională, căci ea se naște din simpla convenție a părților, prin abatere de
la legea generala.
3. Poate fi generală – la origine, ipoteca a fost specială, in sensul că ea purta numai
asupra unor lucruri individual determinate mobile sau imobile, spre deosebire de
ipoteca burgheză care purta numai asupra imobilelor. Cu timpul însă, ipoteca romană
tinde să devină generală. Si de aceea, pe vremea lui Papinian se afirma ca "tot ceea
ce se poate vinde se poate si ipoteca". Astfel se putea ipoteca o recoltă viitoare,
dreptul de servitute, nuda proprietate, drepturile de creanța sau chiar o universalitate.
Așa cum afirma jurisconsultul Modestin, in sec III d.hr. ipoteca generala se aplica de
regula, iar ipoteca speciala devenise o excepție.
4. Ipoteca prezintă un caracter indivizibil
În virtutea acestui caracter, ipoteca apasă în întregime asupra fiecărei părţi din lucru şi
garantează în întregime fiecare parte din datorie. Primul aspect al caracterului indivizibil se
învederează atunci când lucrul ipotecat trece la moştenitor şi este împărțit între ei. Cu toate
că fiecare moștenitor dobândește numai o parte din lucrul ipotecat, totuși, oricare dintre ei va
putea fi urmărit întreaga datorie.
Al doilea aspect se învederează atunci când debitorul plătește o parte din datorie. Dacă la
scadență nu plătește întreaga datorie, creditorul va intra în posesia întregului lucru ipotecat.
5. Ipoteca romană are caracter clandestin
Acest caracter decurge din caracterul convențional al ipotecii. Aşa cum am observat,
convenția de ipotecă nu presupunea forme de publicitate astfel încât terțele persoane nu
aveau de unde să știe dacă un lucru a mai fost sau nu ipotecat. Din caracterul clandestin al
ipotecii decurg două posibilități de fraudă:
- Debitorul poate ipoteca același lucru de mai multe ori fără să declare ipotecile
anterioare. Această posibilitate de fraudă generează anumite consecințe:
o Dacă sunt mai mulți creditori ipotecari, potrivit principiului prior tempore va
avea prioritate titularul celei mai vechi ipoteci, iar ipotecile creditorilor ipotecari
posteriori în rang (cu ipoteci mai recente) se vor stinge în lipsă de obiect.
Dacă creditorul ipotecar posterior în rang cu o ipotecă mai recentă se
28
Sem II, 2015
grăbește să valorifice primul dreptul de ipotecă, el va putea fi învins sau

deposedat de lucru pe cale judiciară de către creditorul ipotecar anteriori în
rang.
Pentru a se combate această posibilitate de fraudă, s-au luat anumite măsuri: a fost creat
delictul de steliona şi astfel acela care ipoteca de mai multe ori același lucru fără să declare
ipotecile anterioare era pedepsit pe tărâm delictual la plata unei amenzi. De asemenea, s-a
creat ius offerende pecuni sau dreptul de a oferi o sumă de bani în vederea dezinteresării
creditorului ipotecar anterior în rang. Prin exercitarea lui ius offerende pecuni, creditorul
ipotecar posterior în rang îl dezinteresa pe creditorul ipotecar anterior în rang plătindu-i
dreptul de creanţă în locul debitorului. Astfel, ipoteca creditorului ipotecar anterior în rang se
stingea prin plata făcută de creditorul ipotecar posterior. Creditorul posterior devenea titularul
celei mai vechi ipoteci şi urca în rangul creditorului anterior.
Exercitarea acestui drept prezenta unele inconveniente:
a. Creditorul ipotecar posterior în rang avea nevoie de bani lichizi pentru a-l dezinteresa
pe cel anterior;
b. Prin exercitarea lui ius offerende, creditorul ipotecar posterior în rang îşi mărea
creanţa în sensul că la valoarea creanţei sale se mai adăuga şi valoarea creanţei
creditoului ipotecar anterior în rang. Dacă lucrul ipotecat nu avea o valoare suficient
de mare, creditorul ipotecar posterior în rang nu putea valorifica ambele creanţe. De
aceea, în practică, creditorul ipotecar posterior în rang se prevala de ius offerende
pecuni numai atunci când lucrul ipotecat avea o valoare suficient de mare încât să
acopere valoarea ambelor creanţe. Într-o asemenea situaţie, creditorul ipotecar
posterior în rang se grăbea să exercite ius offerende pecuni deoarece el se temea că
titularul ipotecii anterioare va vinde lucrul la un preţ de nimic, dar suficient de mare
încât să îi acopere valoarea creanţei;
- A doua posibilitate de fraudă care decurge din caracterul clandestin al ipotecii constă
în antedatarea ipotecii prin datarea în mod fraduluos a unei ipoteci mai recente
înaintea unei ipoteci mai vechi, posibilitate de fraudă care a fost combătută prin
ipoteca publică
6. Ipoteca este un drept accesoriu care se stinge odată cu obligația pe care o

garantează. Dar caraceterul accesoriu al ipotecii nu se verifică atunci când obligaţia
se stinge prin efectul prescripţiei extinctive de 30 de ani întrucât în dreptul clasic,
creanţa care nu era valorificată într-un an şi făcea partea din dreptul pretorian, se
stingea. În dreptul postclasic s-a creat prescripţia extinctivă de 30 de ani şi s-a stabilit
şi termenul de prescripţie al ipotecii care era de 40 de ani. Astfel, dacă obligaţia se
stingea prin efectul prescripţiei extinctive de 30 de ani, ipoteca îi supraviețuia vreme
de 10 ani încât ne aflăm în faţa unei ipoteci fără obiect, ceea ce nu se poate admite.
Pentru a soluţiona contradicţia de mai sus, Paul a spus că după trecerea termenului de 30
de ani, obligaţia nu se stinge integral, ci se transformă într-o obligaţie naturală astfel încât
vreme de 10 ani ipoteca garantează o obligaţie naturală. Acest text este interpolat, modificat
de comisarii lui Justinian.
Ipoteca generează şi anumite efecte care sunt în număr de două:
1. Ius possidendi
29
Sem II, 2015
Înseamnă dreptul de a poseda pe care creditorul ipotecar îl putea exercita dacă debitorul nu
îşi plătea datoria la scadenţă. întrucât creditorul ipotecar era titular de drepturi reale, el nu
venea în concurs cu creditorii chirografari şi putea urmări lucrul ipotecat în mâinile terţilor
achizitori.
Spre exemplu dacă debitorul vindea lucrul ipotecat, creditorul ipotecar se putea îndrepta
împotriva cumpărătorului şi-l putea deposeda de lucru pe cale judiciară.
Totodată, ius possidendi se putea exercita şi împotriva posesorilor fictivi adică cel ce se
oferă… multă vreme, ius possidendi a fost singurul efect al ipotecii. În practică, s-a admis ca
părţile să încheie o convenţie specială din care se năştea pentru creditor dreptul de a vinde
lucrur ipotecat. Cu timpul, aceste convenţii speciale au devenit atât de frecvente încât prin
secolul III ele erau presupuse astfel încât convenţia specială fiind presupusă, dreptul de a
vinde al creditorului ipotecar se năştea din convenţia de ipotecă.
Dreptul de a vinde nu a fost niciodată la romani un efect esenţial al ipotecii deoarece părţile
puteau încheia o convenţie specială prin care creditorul declara că renunţă la dreptul de a
vinde lucrul ipotecat. Ori, în dreptul roman, un efect esenţial al acutlui juridic nu poate fi
desfiinţat prin convenţia părţilor.
2. Ius distrahendi
Pe de altă parte, prin exercitarea lui ius distrahendi se încalcă un principiu fundamental al
dreptului roman deoarece creditorul ipotecar stăpâneşte lucrul ipotecat cu titlul de posesiune,
dar îl poate înstrăina cu titlu de proprietate încălcând principiul conform căruia nemo plus
iuris quam ipse habet (nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi).
Ipoteca se stinge prin stingerea obligaţiei pe care o garantează căci este un drept accesoriu,
prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat, prin confuziune, prin vânzarea lucrului ipotecat de
către creditorul ipotecar superior în rang şi prin renunţarea la dreptul de ipotecă.
IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
Potrivit lui Justinian, obligaţiile izvorăsc din:
- Contracte
- Cvasicontracte
- Delicte
- Cvasidelicte
30
Sem II, 2015
Dintre aceste izvoare, cele mai importante sunt contractele care, în funcţie de forma lor sau
modul lor de formare, se clasifică în:
- contracte solemne (normale)
o în formă religioasă
 sponsio religiosa
 jusiurandum liberti
o în formă verbală
 sponsio laica
 stipulaţiunea
 dotis dictio
o în formă autentică – NEXUM
o în formă scrisă – LITERIS
- contracte nesolemne
Toate aceste contracte prezintă unele trăsături comune:
- Cu o singură execepţie, ele sunt orale;
- Toate sunt contracte unilaterale
- Toate sunt contracte de drept strict
CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ – SPONSIO RELIGIOSA
Cel mai vechi contract roman este sponsio religiosa care a apărut în epoca regalităţii pe
când romanii nu făceau încă distincţie între normele dreptului şi normele religioase, dovadă
că sponsio religiosa se forma prin întrebare şi răspuns însoţite de un jurământ religios
deoarece în concepţia vechilor romani, aceia care îşi respectau jurămintele se bucurau de
favoarea zeilor, iar aceia care le încălcau erau urmăriţi de mânia acestora.
Acest contract este denumit sponsio religiosa deoarece la întrebarea creditorului, debitorul
răspunde prin verbul spondeo (promit) şi pentru că părţile invocau graţia zeilor prin
pronunţarea jurământului religios.
JURISJURADUM LIBERTI
După modelul lui sponsio religiosa a fost creat un nou contract denumit jusiurandum liberti
sau jurământul dezrobitului, contract prin care dezrobitul se obliga să presteze anumite
servicii pentru patronul său, servicii care presupuneau o anumită calificare (spre ex
cunoaşterea unei meserii) şi care erau denumite operae fabriles.
Încheierea acestui contract presupunea pronunţarea a două jurăminte succesive:
a. Primul jurământ era pronunţat de sclav înaintea dezrobirii sale şi nu producea efecte
pe plan juridic, ci numai pe plan moral şi pe plan religios întrucât sclavul nu se putea
obliga în nume propriu conform dreptului civil;
b. Al doilea jurământ era depus după dezrobire şi producea efecte juridice întrucât
dezrobitul, aşa cum s-a văzut, se putea obliga în nume propriu. Acest străvechi
contract a supravieţuit până în vremea lui Gaius (ep. clasică), dar acesta îl clasifică în
mod greşit printre contractele sub formă verbală.
CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ VERBALĂ – SPONSIO LAICA
31
Sem II, 2015
Primul contract încheiat în formă verbală este sponsio laica. Acest contract presupune la
rândul său o întrebare şi un răspuns, dar spre deosebire de sponsio religiosa, nu presupune
şi pronunţarea unui jurământ religios, dovadă că el a apărut într-o epocă în care romanii au
început să facă distincţie între drept şi religie. Cu toate acestea, sponsio laica păstrează
unele urme ale caracterului religios întrucât vechii romani considerau că verbul spondeo pe
care îl pronunţa debitorul avea vocaţia specială de a atrage graţia zeilor Romei. De aceea,
verbul spondeo putea fi pronunţat numai de cetăţenii romani, nu şi de pelegrini, astfel încât la
origine peregrinii nu putea contracta la Roma.
STIPULAŢIUNEA
S-a creat astfel un nou contract format tot prin întrebare şi răspuns cu deosebirea că la
întrebarea creditorului, debitorul nu mai răspundea prin verbul spondeo, ci prin alt verb cu
înţeles similar cum ar fi promito. Contractul încheiat prin întrebare şi răspuns la care aveau
acces şi peregrinii a fost denumit stipulaţiune.
După apariţia stipulaţiunii, sponsio laică a continuat să se aplice, dar numai în relaţiile dintre
cetăţenii romani. De la începutul epocii clasice, însă, se afirma în mod greşit că sponsio laică
ar fi o aplicaţiune a stipulaţiunii când de fapt stipulaţiunea a fost creată după modelul lui
sponsio laica. De aceea jurisconulţii clasici afirmau în mod eronat că stipulaţiunea ar fi cel
mai vechi contract roman. Totodată, ei afirmau în frunte cu Gaius că stipulaţiunea este cel
mai important contract roman.
Principiile care guvernează materia obligaţiilor contractuale au fost elaborate de jurisconulţi
cu ocazia cercetării stipulaţiunii, iar în epoca clasică s-a afirmat că a echivala este egal cu a
contracta. Pe de altă parte stipulaţiunea este foarte importantă deoarece ea îndeplinea o
funcţie generală, ceea ce înseamnă că prin stipulaţiune putea fi îmbrăcată în haină juridică
orice convenţie a părţilor. În acelaşi timp, prin stipulaţiune se puteau realiza mai multe
operaţiuni juridice.
Ex: prin stipulaţiune se putea constitui o garanţie personală, se putea realiza
novaţiunea, operaţia juridică a vânzării, împrumutul gratuit, împrumutul cu dobândă precum
şi alte operaţii juridice.
Ex: atunci când stipulaţiunea era utilizată în vederea realizării operaţiunii juridice a
donaţiunii, debitorul promitea să îi plătească o sumă de bani creditorului cu toate că în
prealabil nu primise nimic. Dacă stipulaţiunea era utilizată în vederea realizării operaţiunii
juridice a împrumutului gratuit, debitorul îi promitea creditorului să-i plătească suma de bani
pe care o primise în prealabil. Dacă se utiliza pentru realizarea împrumutului cu dobândă,
atunci debitorul promitea să îi plăteacă creditorului o sumă de bani cu toate că în prealabil
primise mai puţin.
Se putea realiza şi operaţiunea juridică a vânzării. În acest caz era necesar să se încheie
două stipulaţiuni.
Cu timpul, spre sf Republicii au apărut contractele cu funcţii speciale: contractele reale şi
contractele consensuale care erau utilizate pentru realizarea unei operaţiuni juridice
determinate. Spre exemplu, prin contractul consensual de vânzare se putea realiza numai
operaţiunea juridică a vânzări, nu şi altă operaţiune. Cu toate acestea, stipulaţiunea nu a ieşit
din uz şi a continuat să se aplice alături de contractele cu funcţii speciale astfel încât aceeaşi
operaţiune juridică se putea realiza şi printr-un contract cu funcţie specială, şi prin
stipulaţiune.
Ex: operaţiunea juridică a vânzării – se putea realiza şi prin contractul consensual de
vânzare, dar şi printr-o stipulaţiune.
32
Sem II, 2015
Stipulaţiunea prezintă anumite caractere:

1) Ea este un contract verbal de vreme ce se formează prin întrebare şi răspuns;
2) Este un contract solemn deoarece părţile trebuie să pronunţe anumite cuvinte într-o
anumită ordine, iar acela care formulează întrebarea se numeşte stipulant, iar cel
care promite este denumit promitent;
3) Presupune congruenţa, ceea ce înseamnă potrivire deoarece atunci când
stipulaţiunea avea ca obiect o sumă de bani, suma din răspuns trebuia să coincidă cu
suma de bani din întrebare. Spre exemplu, dacă stipulantul întreba „promiţi să dai
100?”, promitentul trebuia să răspundă fie „promit”, fie „promit 100”. Dacă răspundea
„promit 50”, nu exista congruenţă, iar actul era nul, stipulaţiunea nemaifiind valabilă;
4) Este un act continuu în sensul că răspunsul treuie să urmeze întrebările, iar între
întrebare şi răspuns nu trebuie să se interpună altă operaţiune juridică;
5) Este un contract unilateral de vreme ce stipulantul are numai calitate de creditor, iar
promitentul numai calitate de debitor;
6) Este un contract de drept strict care se interpretează ad litteram de către judecător
şi astfel, dacă stipulantul face dovada în faţa judecătorului că au avut loc întrebarea şi
răspunsul, va câştiga procesul, iar debitorul va trebui să plătească ceea ce a promis,
chiar dacă, în prealabil nu primise nimic. Pe judecătorul nu îl interesează decât litera
actului;
7) Presupune unitate de timp şi de loc ceea ce înseamnă că era necesar ca părţile să
se afle într-un anumit moment, într-un anumit loc pentru că altfel nu se putea încheia
contractul. Dacă promitentul dovedea în faţa judecătorului că una din părţi a lipsit din
localtiate un singur moment în ziua în care stipulantul afirma că ar fi avut loc
întrebarea şi răspunsul, actul era declarat nul. Nu era întrunită condiţia unităţii de timp
şi de loc;
8) Prezintă un caracter abstract în virtutea căruia din modul de formare a actului (din
întrebare şi răspuns) nu rezultă motivul pentru care debitorul se obligă. De aceea,
jurisconsulţii spuneau că nu există o unitate organică între forma stipulaţiunii şi scopul
urmărit de părţi, unitate care există, însă, în cazul contractelor cu funcţii concrete.
Ex: contractul consensual de vânzare are o funcţie concretă deoarece din
modul său de formare sau din convenţia părţilor rezultă motivul pentru care părţile se
obligă. Din forma actului rezultă scopul urmărit de părţi.
În spatele stipulaţiunii se poate ascunde orice operaţie juridică din materia obligaţiilor, dar nu
ştim care. Spre exemplu, la donaţiune debitorul promite să plătească o sumă de bani, deşi în
prealabil nu primise nimic ceea ce nu rezultă, însă, din forma actului, ci doar din întrebare şi
răspuns. Profitând de acest lucru, bancherii au practicat pe scara largă împrumutul cu
dobândă ruinatoare pentru debitori. În virtutea caracterului abstract al stipulaţiunii, debitorul
care avea nevoie urgentă de bani primea o anumită sumă de la bancheri, dar promitea să
plătească o sumă de bani mult mai mare decât cea primită, ceea ce nu rezultă din contract.
Stipulaţiunea a cunoscut anumite transformări în dreptul clasic şi cel postclasic:
a. În dreptul clasic s-a admis ca stipulaţiunea să fie încheiată şi în altă limbă decât în
cea nativă;
b. În al doilea rând s-a renunţa la congruenţia, iar dacă suma de bani din răspuns nu
coincidea cu suma de bani din întrebare atunci stipulaţiunea era valabilă în cazul
sumei celei mai mici. S-a admis ca stipulaţiunea să fie menţionată printr-un înscris
astfel încât dacă într-un înscris se menţiona că ar fi avut loc întrebarea şi răspunsul,
stipulaţiunea era valabilă. Acest sistem era avantajos pentru oamenii de afaceri căci
stipulaţiunea putea fi menţionată şi prin scrisoare. Menţionarea unei stipulaţiuni prin
33
Sem II, 2015
scrisoare prezenta anumite dificultăţi deoarece s-a menţinut condiţia unităţii de timp şi
de loc încât dacă debitorul dovedea în faţa judecătorului că nu este întrunită această
condiţie, actul era considerat nul. De aceea, Justinian a atenuat această condiţie
printr-o constituţiune imperială în 531. În aceasta s-a prevăzut că debitorul va putea
obţine anularea stipulaţiunii numai dacă face dovada că una dintre părţi a lipsit din
localitate întreaga zi în ziua în care actul scris menţionează că ar fi avut loc
întrebarea şi răspunsul.
Proba stipulaţiunii s-a făcut la origine cu martori, iar mai târziu prin înscrisuri. Dacă
stipulantul nu credea că au avut loc întrebarea şi răspunsul, promitentul era
condamnat să plătească ceea ce a promis chiar dacă în prealabil nu primise nimic
sau primise mai puţin decât a promis.
Aşa cum am văzut, profitând de acest sistem, bancherii au transformat împrumutul cu
dobândă într-o activitate de natură să-i ruineze pe debitori. De aceea, pretorul a venit în
sprijinul debitorului prin două mijloace procedurale:
- O excepţiune de dol – era pusă la dispoziţia debitorului pentru a afirma în faţa
pretorului că a primit o sumă de bani mai mică decât cea promisă;
- O acţiune – putea fi intentată de debitor pentru a-i cere creditorului să-i restituie actul
scris în care se menţiona că ar fi avut loc întrebarea şi răspunsul.
Acest sistem nu s-a dovedit, însă, a fi eficient deoarece în materia probaţiunii se aplică
principiul omnus probandi… (sarcina probei apasă asupra reclamantului). Atunci când
debitorul opunea excepţia de dol, se transforma din pârât în reclamant şi trebuia să facă
dovada celor afirmate pe cale de excepţiune. Cu atât mai mult debitorul trebuia să facă
proba atunci când intenta acţiunea pentru restituirea acelui înscris.
Proba pe care trebuia să o facă debitorul era cvasiimposibilă deoarece era o probă
negativă astfel încât debitorul trebuia să facă proba că a fost imposibil să primească o sumă
de bani pe care a promis-o în toate momentele anterioare încheierii stipulaţiunii.
De aceea, împăratul Caracalla a făcut un pas mai departe şi a venit în sprijinul debitorului
prin două mijloace procedurale denumite exceptio non numeratae pecuniae şi querela non
numeratae pecuniae. Prin aceste două mijloace procedurale el a răsturnat sarcina probei
astfel încât proba trebuia să fie făcută întotdeauna de creditor indiferent de calitatea
procesuală pe care o avea. Dacă debitorul îi opunea creditorului exceptio non numeratae
pecuniaie (excepţiune pentru o sumă de bani nepredată), el se transforma din pârât în
reclamant şi cu toate acestea sarcina probei nu apăsa asupra lui, ci asupra creditorului care
avea calitatea de pârât. Cu atât mai mult, atunci cânt intenta querela non numeratae
pecuniae (plângere pentru sumă de bani neplătită), debitorul avea calitatea de reclamant, iar
creditorul calitate de pârât. Totuşi, sarcina probei apăsa asupra creditorului.
Acestă reformă a afectat grav principiile care guvernează materia probaţiunii. Totuşi, ea se
justifică din punct de vedere moral pentru că a venit în sprijinul debitorilor. Din punct de
vedere juridic, răsturnarea sarcinii probei se justifică deoarece creditorul avea de făcut o
probă pozitivă care nu prezintă o dificultate.
DOTIS DICTIO
La romani, viitoarea soţie venea în căsătorie cu anumite bunuri denumite bunuri dotale sau
dotă. Dota viitoarei soţii se constituia prin dotis dictio care prezenta un caracter anormal
deoarece el se forma printr-o declaraţie unilaterală din partea constituantului dotei, iar dota
34
Sem II, 2015
putea fi constituită din viitoarea soţie dacă era persoană sui iuris, de debitorul viitoarei soţii
sau de ascendenţii ei pe linie paternă dacă era alieni iuris şi nu avea deloc copii.
În dreptul postclasic, acest contract a ieşit din uz, iar funcţiile sale au fost preluate de pactul
de dotă care consta într-o simplă convenţie a părţilor.
NEXUM (contractul în formă autentică)
Natura juridică a acestui contract a fost controversată până când în anul 1966 prin studiul
nexum dei Cicero, publicarea reală, profesorul Constantin Pârvulescu a arătat că nexum este
o aplicaţiune al lui in iure cessio şi că se formează printr-un proces fictiv, simulat.
Acest contract era utilizat în vederea aservirii muncii debitorilor insolvabili şi a apărut în
condiţiile specifice procedurii legisacţiunilor căci în epoca veche pe când se aplică procedura
legisacţiunilor, executarea silită purta asupra persoanei debitorului insolvabil întrucât
debitroul care nu îşi plătea datoria era ţinut în închisoarea personală a creditorului timp de 60
de zile şi dacă totuşi nu plătea, era vândut ca sclav.
Pentru a se preveni executarea silită asupra persoanei în condiţiile în care la Roma se
manifesta criza forţei de muncă, s-a admis ca debitorul insolvabil să nu mai fie executat silit
asupra persoanei şi să muncească un număr de zile în contul datoriei pe care n-o puteau
plăti. În acest caz, părţile se prezentau în faţa pretorului, creditorul avea calitatea procesuală
de aşa-zis reclamant, iar debitorul avea calitatea de pârât. În acest cadru, pe baza unei
înţelegeri prealabile, creditorul afirma că munca debitorului îi este aservită pentru suma de X
până la data de Y. Debitorul confirma, nu îl contrazicea. Faţă de afirmaţiile creditorului şi faţă
de tăcerea debitorului, pretorul pronunţa cuvântul avivo ratificând astfel declaraţia
creditorului. Din acel moment, debitorul se transforma în nexus şi devenea un om liber cu o
condiţiei juridică specială în sensul că formau juridic nişte sclavi.
Aşa cum artă vechii istorici în frunte cu Titus Livius, situaţia nexilor era atât de grea încât s-
au răsculat în repetate rânduri afirmând că nu vor mai lupta pentru Roma şi că preferă să fie
sclavi la străini decât în propria cetate. Astfel, tribunatul plebei a fost creat în urma unei
răscoale a nexilor.
Faţă de aceste răscoale, în anul 326 î.Hr. s-a dat Legea Poeteleia Papiria prin care s-a
interzis transformarea în nexum a debitorilor insolvabili cu excepţia celora care datora în
baza legii.
CONTRACTUL LITTERIS
A apărut în legătură cu obiceiul bancherilor de a ţine anumite registre care aveau două
coloane:
- Cea a încasărilor (erau menţionate sumele primite de bancheri şi era denumită
accepta);
- Cea a plăţilor (se menţionau sumele plătite de bancheri şi se numea expensa. De
aceea, registrul bancherului era denumit codex accepti ex expensi);
35
Sem II, 2015
Registrul bancherilor îndeplinea de regulă o funcţie probatorie în sensul că prin el să făcea

dovada existenţei unor creanţe şi datorii izvorâte prin alte acte juridice, dar numai în două
cazuri acest registru era autorizat în vederea creerii unor obligaţii şi îndeplinea o funcţie
generatoare de obligaţii. Este vorba despre cazul înlocuirii unui debitor cu alt debitor şi
despre cazul schimbării cauzei juridice a unei obligaţii. În primul caz, bancherul era interesat
să-l înlocuiască pe debitorul său Primus cu Secundus. În acest scop, la coloana încasărilor
se menţiona că bancherul a primit de la Primus suma de bani pe care acesta i-o datora cu
toate că în realitate nu primise nimic, dar din momentul acelei menţiuni, datoria lui Primus se
stingea. La cealaltă coloană se menţiona că i.a plătit aceeaşi sumă de bani lui Secundus,
deşi în realitate nu îi plătise nimic. Din momentul acelei menţiuni, Secundus devenea debitor
în locul lui Primus. Astfel, se poate realiza o novaţiune cu schimbare de debitor.
Şi în al doilea caz dacă debitorul îi datora bancherului o sumă de bani în baza contractului de
vânzare iar bancherul era interesat ca debitorul să îii datoreze, nu în baza vânzării, ci în baza
contractului litteris. În acest fel, la coloana încasărilor se menţiona că a primit de la debitor
suma de bani pe care o datora în baza contractului de vânzare, deşi în realitate nu primise
nimic, dar prin acea menţiune datoria izvorâtă din contractul de vânzare se stingea. La
coloana plăţilor bancherul menţiona că i-a plătit aceeaşi sumă de bani debitorului, deşi în
realitate nu îi plătise nimic, dar prin efectul acelei menţiuni, debitorul datora în baza
contracutlui litteris care era mult mai uşor de probat.
CONTRACTELE REALE
36

OBLIGAŢIILE

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

OBLIGAŢIILE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMAN – OBLIGAŢII

Sem II, 2015

DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI

Obiectul obligației presupune întrunirea anumitor condiții:

3. Sancţiunea – se declanşează atunci când debitorul nu face plata de bunăvoie sau nu

la despăgubiri pe care trebuie să le plătească deponentul, iar din acel moment

Obligaţiile se clasifică şi în funcţie de sancţiunea lor în:

- Obligaţii naturale – nu sunt sancţionate pe cale de acţiune, ci pe cale de

o Subiectele sau numărul participanţilor la raportul juridic obligaţional

Obligaţiile se clasifică şi în funcţie de numărul participanţilor la raportul juridic

Şi promisiunea pentru altul prezintă interes practic şi de aceea jurisconsulţii romani i-

Aceste acţiuni cu caracter alăturat sunt în număr de 5:

dreptul de creanţă intră în patrimoniul reprezentatului astfel încât reprezentatul (titularul

B. Sistemul acţiunilor noxale

plan juridic al dreptului de răzbunare. Cu alte cuvinte, cine renunţă la dreptul de

concreto a culpei levis, judecătorul compară comportarea debitorului faţă de bunul

În prima fază nu se realizează propriu-zis o transmitere a dreptului de creanță, ci numai o

2. Sistemul acţiunilor utile

Romanii au cunoscut şi garanţii personale nesolemne care nu prezentau o importanţă

proprietar, debitorul se va bucura atât de dreptul de preferinţă, cât şi de dreptul de urmărire,

a. Dreptul de retentie a apărut in legătura cu relațiile dintre latifundiari si arendași

constituindu-se prin simpla convenție, ipoteca nu presupunea respectarea unor forme de

grăbește să valorifice primul dreptul de ipotecă, el va putea fi învins sau

6. Ipoteca este un drept accesoriu care se stinge odată cu obligația pe care o

CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ – SPONSIO RELIGIOSA

CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ VERBALĂ – SPONSIO LAICA

Stipulaţiunea prezintă anumite caractere:

NEXUM (contractul în formă autentică)

Registrul bancherilor îndeplinea de regulă o funcţie probatorie în sensul că prin el să făcea

S-ar putea să vă placă și