Universitatea Tehnică „Gheorghe

Asachi” din Iaşi

REFERAT

PARLAMENTUL EUROPEAN

Titular disciplină: Student:

Asandului Gabriel Cristian Epure
Grupa: 9101
 CUPRINS
Pag.
CAPITOLUL I
PARLAMENTUL EUROPEAN......................................................................... 3
1.Scurt istoric al parlamentarismului din Europa.......................................... 3
2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european............ 4
3. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European.................. 6
A.Membrii individuali.................................................................................... 7
B.Grupurile politice....................................................................................... 9
C.Structurile de conducere............................................................................ 9
D.Comisiile parlamentare............................................................................. 11
E.Delegaţiile interparlamentare................................................................... 11
F.Intergrupurile............................................................................................. 12
G.Secretariatul General................................................................................ 12
H.Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european....................... 13
4.Competenţele Parlamentului European....................................................... 14
A.Atribuţii legislative.................................................................................... 15
B.Atribuţii de numire................................................................................... 15
C.Atribuţii de control................................................................................... 15
D.Atribuţii în soluţionarea petiţiilor........................................................... 16
E.Alte competenţe......................................................................................... 17
CAPITOLUL II
CONCLUZII......................................................................................................... 17
1. Caracteristicile Parlamentului European................................................... 17
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................. 18

2
 CAPITOLUL I
PARLAMENTUL EUROPEAN

1. Scurt istoric al parlamentarismului din Europa

În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie
adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au
fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat
denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în
Polonia, “Riksdag” în ţările scandinave etc).
Prin denumirea de parlament, astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat
care funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă.
Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre
purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt
obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un rang
superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au
natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la rândul lor o
anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează teoretic în
vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor
apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control
asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi modificării legilor
fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau în
procedura adoptării bugetului naţional.
Primele „semne” ale parlamentarismului le găsim încă din antichitatea
democraţiilor greceşti şi mai apoi la Roma, unde Senatul avea un rol important în conducerea
imperiului.
În Atena exista o democraţie directă, la adoptarea deciziilor de interes public
putând lua parte nemijlocit, toţi cetăţenii. Cetatea era condusă de un Sfat (Boule) şi de Adunarea
Poporului (Ekklesia)1.
Sfatul era alcătuit din 500 de membri (câte 50 de fiecare trib teritorial), desemnaţi
prin tragere la sorţi, pe o perioadă de un an şi maxim 2 mandate. Pentru a deveni membru al
Sfatului, o persoană trebuia să îndeplinească anumite condiţii: cetăţenia ateniană, vârsta minimă
de 30 de ani şi să promoveze un examen de moralitate.
Adunarea Poporului era alcătuită de chiar societatea în totalitatea ei, mai puţin
sclavii, femeile şi străinii. Adunarea putea decide prin majoritate simplă, asupra oricărei probleme
de interes public. Judecăţile se ţineau în faţa unor Jurii alcătuite din 501 membri, care hotărau tot
prin vot majoritar simplu. A rezistat în istorie cca 200 de ani. Ea a fost posibilă datorită faptului că
numărul cetăţenilor era mic (la Adunare participau în mod obişnuit mai puţin de jumătate).
În Evul Mediu au existat forme ale parlamentarismului în diverse comunităţi,
precum cantoanele elveţiene, oraşele italiene şi cele din Nordul Europei.
Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele
noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al
claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite, unii
susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că
“primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă,
rezultă că şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost
ţinute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon2.

1
M.L.LĂCĂTUŞ, M.P. PUŞCAŞ, Cultură civică, pag.4-7, Editura Corint, Bucureşti, 2004.
3
 Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică
scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu
denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale
aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen a
fost convocată în 1302.

2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european

Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui
Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi
dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă
de pe bătrânul continent.
În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele
sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea
păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa.
În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa “Le project
depaix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres ca
organ permanent format din delegaţii tuturor popoarelor.
La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo
prevestea că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale
Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta
îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria” îşi exprima convingerea
că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez.
În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele
Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea
vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei”
urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia,
Rusia, Japonia).
După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de
concepţia învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că
instituţiile democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii
internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai
parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1945), Organizaţia Tratatului
Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii
internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale.
Pe baza planului privind înfiinţarea “Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul
de externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi
guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie
1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare în 23 iulie 1952 şi
marcheză începutul comunităţilor europene.
Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de
înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958), de către cele 6 state fondatoare ale
CECO.
Tot în 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele
trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit
“Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale
celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană,
Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.

2
G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.22, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
4
 După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul
legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în
Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ
deservea trei organizaţii internaţionale.
Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru
desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea
electoratului. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul
parlamentarilor naţionali.
La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la
434, iar din 1 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518.
Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat
care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui
document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura
consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau
implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă
(transport, cercetare, protecţia mediului înconjurător).
Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februiaie 1992 şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului
European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o
organizaţie internaţională, este o formă de cooperare interguvernamentală, care are la bază
Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea
în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE,
care prevedea că parlamentul “are competenţe consultative şi de control”, noua reglementare
precizând, că parlamentul “exerictă prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul
European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte instituţii comunitare, în masura în
care acestea ar încălca unele prerogative.
În afară de aeste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale
procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi cea a
informării.
Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de
control, mult mai insemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de
pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului,
iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu
mandatul parlamentarilor.
Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie
1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene,
deşi nu a reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în
viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuşi în cazul
Parlamentului a adus schimbări importante.
În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării
acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de
către Parlamentul European, pe de altă parte, la cea de a doua citire, procedura a fost limitată în
timp, şi nu în ultimul rând, Consiliul a pierdut posibiliatea de a forţa adoptarea propriei poziţii
contrar voinţei parlamentarilor.
În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au
trecut în domeniul codeciziei.
În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competenţe suplimentare în
procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de
Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar consiliul
comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.
Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decembrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de
Guvern a statelr membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare din 1
februarie 2003.
5
 Prin acest tratat s-a încercat demolarea ”deficitului democratic”existent de decenii la
nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în aşa
fel încât să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele
legislative ale Parlamentului.
O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin
procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al
fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de naţionalitate
(cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparenţă privind funcţionarea
acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii
cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiciare în
materie civilă1.
Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat
cu România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării
şi până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de
parlamentari.
Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta
intrând în vigoare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la
Parlamentul European după cum urmează:
“(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi
bugetară.
Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor
este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare
stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu
respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret,
pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.”

3. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European2

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în

Tratatele constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi.
Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul
2008.
În cadrul Parlamentului European îşi desfăşoară activitatea:
*Membrii individuali (deputaţii)
Şedinţele plenare
*Grupurile politice;
*Structurile de conducere: Preşedintele, Vicepreşedinţii, Chestorii;
Conferinţa preşedinţilor, Biroul, Colegiul chestorilor;
Conferinţa preşedinţilor de comisii, Conferinţa preşedinţilor de
delegaţii.
*Comisiile parlamentare

1
G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.32, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
2
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 47, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.

6
 Subcomisiile, comisiile temporare şi alte structuri ad-hoc.
*Delegaţiile interparlamentare
Adunările parlamentare
*Intergrupurile
*Secretariatul Parlamentului.

A.Membrii individuali
Autorii Tratatului CECA au prevăzut posibilitatea alegerii Parlamentului european
prin sufragiu universal direct. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE şi EURATOM. Articolul
21 CECA a fost armonizat prin articolul 2 din Convenţia din 1957 cu privire la institu ţiile
comunitare. Aceste texte, identice în cele trei tratate, prevăd elaborarea de proiecte de către
Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal direct,
potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.
În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea
reprezentanţilor parlamentari prin sufragiu universal direct. Statele membre nu au fost în măsură
să adopte o procedură electorală uniformă. Actul din 1976, vizând alegerea reprezentanţilor în
Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale,
şi anume:
- principiul votului unic;
- alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţă şi se termină
în duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu
unanimitate, după consultarea Parlamentului european;
- vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de o
manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de scrutin (toate
statele au adoptat un sistem de reprezentare proporţională, cu liste naţionale sau locale).
Articolul 190, paragraful 4 TCE, aşa cum a fost el revăzut de Tratatul de la
Amsterdam, prevede că „Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii
alegerii prin sufragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau
conform principiilor comune tuturor statelor membre.”
Ultimele alegeri europene au avut loc între 10 şi 13 iunie 2004, în cele 25 de state
membre ale UE. După aceste alegeri, Parlamentul european numără 732 membri, locurile fiind
repartizate, după cum urmează:
Germania – 99; Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 78 locuri; Spania, Polonia – fiecare 54
locuri;
Olanda – 27; Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia şi Republica Cehă – câte 24; Suedia – 19;
Austria – 18; Danemarca, Finlanda şi Slovacia – câte 14; Irlanda şi Lituania – 13 locuri
fiecare;
Letonia – 9; Slovenia – 7; Cipru, Luxembourg şi Estonia – câte 6 locuri; Malta – 5 locuri.
Componenţa Parlamentului european a fost din nou revăzută odată cu aderarea la
UE a României şi Bulgariei. Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 – 2009, 35
de locuri au fost atribuite României şi 18 Bulgariei; acest număr de locuri se va adăuga celor 732,
deja existente. După anul 2009, potrivit aceluiaşi tratat, componenţa va fi revizuită, maximul de
locuri prevăzut pentru Parlament fiind de 736 (România va beneficia de 33 de locuri, în timp ce
Bulgaria de 17).
Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de dispoziţiile
comunitare, cât şi de cele naţionale.
Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru mem brii săi. Deputaţii
sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor
incumbă Parlamentului.
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în arti colul 6,
paragraful 1 incompatibilităţile. Asfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în
acelaşi timp:
- membru al guvernului unui stat;
7
 - membru al Comisiei;
- membru al Curţii de justiţie sau grefier;
- membru al Curţii de Conturi;
- membru al Comitetului economic şi social al CE sau al EURATOM;
- membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor
constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente şi directe
de gestiune
administrativă;
- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie BEI;
- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene.
Reguli naţionale pot completa aceste incompatibilităţi.
Privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolele 8 la 10 din Proto colul privind
privilegiile şi imunităţile, din anul 1965, au fost menţinute de Actul din 1976.
Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie
deplasării membrilor Parlamentului în drumul lor spre locul reuniunii Adunării sau pe drumul de
întoarcere. Alineatul 2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.
Membrii Parlamentului european beneficiază, în virtutea art. 10 din Protocol, de
imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic,
permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor
Parlamentului din ţara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de orice măsură
de detenţie ori de orice urmărire judiciară.
Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii naţionale.
Şedinţele plenare1
Şedinţele plenare ale Parlamentului sunt „perioade de sesiune” lunare ale unei
sesiuni anuale, fiind împărţite în „întruniri” zilnice sunt organizate, de obicei, timp de o
săptămână, lunar, la Strasbourg, la care se adaugă zile suplimentare de reuniuni la Bruxelles.
Accesul în sala de şedinţe nu este permisă publicului şi este controlat de uşieri
parlamentari care poartă uniforme speciale. Publicul are dreptul de a urmări desfăşurarea
lucrărilor de la o galerie, pe careb o împarte cu observatori diplomatici şi cu presa.
Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu
exceptâţia lunii august) şi în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activităţii se
desfăşoară în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună.
Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un
singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a
activităţii sale. Lucrările se desfăşoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, şi
documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce
îngreaunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei.
Şedinţele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce
prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor şi au
forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este
redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării şi este
înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.
Prin reformele din anul 2002, parţial pentru a înlocui Procedura de Actualitate şi
Urgenţă, Dezbaterile extraordinare permit reacţii rapide la evenimente importante. Poate fi
propusă includerea unor astfel de dezbateri în cadrul votării ordinii de zi a Parlamentului de către
un grup politic, de 37 de membri sau de către Preşedinte, ca răspuns la evenimentele apărute după
adoptarea ordinii de zi şi după consultarea preşedinţilor grupurilor.
Parlamentul acceptă cereri din partea şefilor de stat ale statelor membre sau ale
ţărilor terţe de a se adresa Parlamentului în cadrul aşa-numitelor şedinţe oficiale.

1
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 160, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.
8
 O dezbatere tipică bazată pe o propunere legislativă începe cu o prezentare a
propunerii Comisiei în faţa Parlamentului, urmată de răspunsul comisiei parlamentare, prezentată
de un raportor. Dacă este vorba de un raport din proprie iniţiativă, raportorul este cel care ia
cuvântul primul. Purtătorii de cuvânt principali ai grupurilor pentru chestiunea respectivă iau apoi
cuvântul, începând cu câte unul din fiecare grup, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului,
urmaţi, de obicei, de alţi membri ai altor grupuri. La sfârşitul unei dezbateri, Comisia dă un
răspuns.
Votarea nu urmează, de obicei, după dezbatere, ci la o anumită oră, uneori chiar a
doua zi. Dreptul de vot este un drept personal şi nu se permite votarea prin reprezentanţi. Există
două modalităţi de votare, printr-o simplă ridicare de mână sau prin vot electronic (acesta a fost
introdus prima dată în mai 1980). Rezulatatele finale sunt anunţate întâi de Preşedinte, după care,
la 5 secunde apar şi pe ecrane şi tabela electronică.
Înregistrarea şedinţelor în plen se face prin procese-verbale zilnice(în partea I sunt
înregistrate activităţile desfăşurate, cine a luat cuvântul, deciziile de procedură, rezultatele finale
în cazul amendamentelor şi textelor, lista completă a membrilor care au participat la şedinţă, iar în
partea a II-a se includ textele finale adoptate de către Parlament; procesul-verbal este distribuit cu
o oră înainte de sesiunea de după-amiază a şedinţei următoare în toate limbile oficiale) şi prin
stenogramă, disponibilă a doua zi în jurul prânzului.

B.Grupurile politice1
Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există şi
deputaţi neînscrişi, iar aceştia sunt următoarele:
• Grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi Democraţilor Europeni -
PPE-DE;
• Grupul Partidului Socialiştilor Europeni - PSE;
• Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa - ALDE;
• Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană - V/ALE;
• Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică -GUE/NGL;
• Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor - UEN;
• Grupul Independenţei şi Democraţiei – IND/DEM;
• Grupul Celor Neînscrişi.
Parlamentul sprijină grupurile politice prin acordarea de fonduri (cca 60 milioane
de euro, adică 15% din bugetul Parlamentului) şi prin drepturi acordate personalului, spaţii pentru
birouri, săli de reuniuni şi alte echipamente tehnice.
Fiecare grup politic are propria organizare internă, un Birou alcătuit dintr-un
preşedinte, vicepreşedinţi, casier etc
Grupurile politice se reunesc de obicei în săptămâna rezervată activităţii grupurilor
politice la Bruxelles (2-3 zile) şi se discută agenda plenarei care urmează, activităţile grupului şi
se primesc delegaţii., lideri ai parlamentelor nţionale etc. Grupurile se reunesc şi la Strasbourg de
4 ori în perioada săptămânii rezervate sesiunii plenare.

C.Structurile de conducere2
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele
constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a
făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul 2008.
Funcţionarii oficiali ai Parlamentului, aleşi la 2 ani şi jumătate, sunt:
*Preşedintele; *14 Vicepreşedinţi; *5 Chestori.
Organismele decizionale în cadrul Parlamentului (altele decât plenarele) sunt:
*Conferinţa Preşedinţilor; *Biroul; *Colegiul chestorilor.

1
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 70, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.
2
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 109, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.
9
 Alte organisme decizionale sunt:
*Conferinţa preşedinţilor de comisii; *Conferinţa preşedinţilor de delegaţii.
Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret. Candidaturile
trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesaţi. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic
sau de un număr de cel putin 40 de deputaţi. Cu toate acestea, în cazul în care numărul de
candidaturi nu depăşeşte numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidaţii pot fi aleşi prin
aclamere. Imediat după alegerea preşedintelui, decanul de vârstă îi cedează acestuia locul.
Dupa alegerea preşedintelui, se procedează la alegerea vicepreşedinţilor pe un
buletin comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori,
însa pentru perioada ianuarie 2007 - iulie 2009, numărul lor a fost stabilit la şase.
Preşedintele este ales pe o periodă de doi ani şi jumătate, adică jumatate din
legislatura parlamentară cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii preşedintelui, cel
mai în vârstă dintre deputaţi îndeplineşte funcţiile de preşedinte, cu titlul de decan de vârstă, până
la proclamarea alegerii preşedintelui.
Preşedintele are în pricipal următoarele atribuţii:
-reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii
comunitare;
-se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări
menite să consolideze Uniunea Europeană;
-coordonează toate lucrările Parlamentului şi alege organele sale constitutive (Biroul şi
Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare;
-asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează, prin
arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale
constitutive;
-prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere şi
preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de
zi;
-semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua
lectură, acesta devenind astfel operaţional;
-semnează alături de preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin
procedura de codecizie.
Preşedintele este ajutat de un Prezidiu sau Birou alcătuit din Preşedintele
Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinti şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de
Parlamentul European pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.
Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice şi administrative ale
Parlamentului European. Colegiul Chestorilor este responsabili, în funcţie de orientările stabilite
de către Birou, de chestiunile administrative şi financiare care îi privesc direct pe deputaţi.
Conferintţa Preşedinţilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează
agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii
de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare.
Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic al Parlamentului care
asigură o mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare. Conferinţa preşedinţilor de
comisie se compune din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare, aceasta reuninde-
se în general, o dată pe lună, la Strasbourg.
Conferinţa preşedinţilor de delegaţii este un organ de conducere al Parlamentului
în cadrul căruia se discută chestiuni comune organizatorice şi de program.

D.Comisiile parlamentare1
La propunerea Conferinţei preţedinţilor, Parlamentul constituie comisii
permanente. Alegerea membrilor acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a

1
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 120, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.
10
 Parlamentului nou ales şi din nou la încheierea unei perioade de doi ani şi jumătate, mandatul
acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire.
Există 21 de comisii parlamentare permanente şi acestea sunt :
*Afaceri externe ; *Dezvoltare ; *Comerţ Internaţional ; *Bugete ; *Control
Bugetar ;
*Afaceri economice şi monetare ; *Ocuparea Forţei de Muncă ; *Industrie, Cercetare
şi Energie;
*Mediu, Sănătate Publică şi Siguranţa Alimentară ; Transport şi Turism ; *Dezvoltare
Regională ;
*Piaţa Internă şi Protecţia Consumatorului ; Agricultură şi Dezvoltare Rurală ;
*Pescuit ;
*Cultură şi Educaţie ; *Afaceri Juridice ; *Libertăţi Civile, Justiţie şi Afaceri Interne ;
*Afaceri Constituţionale ; Drepturile Femeilor şi Egalitatea între Sexe ; *Petiţii ;
*Regulamente.
O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou
şi un secretariat. Majoritatea deputaţilor sunt membrii titulari ai unei comisii şi membrii supleanţi
în alta. Aceste comisii se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile sunt
publice, iar în cadrul acestora, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi
rapoarte din proprie iniţiativă. Fiecare comisie alege un preşedinte şi trei-patru vicepreşedinţi
pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Aceştia formează Biroul comisiei şi sunt funcţionarii
acesteia.
Parlamentul a constituit câteva Subcomisii în cadrul comisiilor pentru Afaceri
Externe, Agricultură şi Economie. În legislatura 1994-1999, au existat 3 subcomisii : una cu 26 de
membri pentru securitate şi dezarmare, una cu 25 de membri pentru drepturile omului şi una cu 24
de membri pentru afaceri monetare. În anul 2004 au fost înfiinţate 2 subcomisii : una pentru
drepturile omului şi cealaltă pentru securitate şi apărare, fiecare cu câte 32 membri.
La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul poate constitui, în orice
moment, comisii temporare, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite în acelaşi timp
cu decizia de constituire a acestora; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu excepţia
cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte prelungirea mandatului. Din
1979 până în prezent au existat 12 comisii temporare.
Alte structuri ad-hoc folosite de Parlament au fost grupurile de lucru. În primii 10
ani de alegere prin vot universal direct a parlamentului, s-au înfiinţat 25 de grupuri de lucru în
cadrul a 11 comisii. Unele grupuri au funcţionat ani de zile : cea pentru Drepturile Omului între
1980-1984, cea pentru Pescuit între 1977-1985.
Grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi pot desemna pentru fiecare comisie un
număr de supleanţi permanenţi, egal cu numărul membrilor titulari reprezentanţi ai diferitelor
grupuri şi ai membrilor neafiliaţi din cadrul comisiei. Preşedintele trebuie informat cu privire la
aceasta. De asemenea, în cazul absenţei unui membru titular şi în cazul în care nu au fost numiţi
supleanţi permanenţi sau în cazul absenţei acestora din urmă, membrul titular al comisiei poate fi
înlocuit la reuniuni de un alt membru cu drept de vot din acelaşi grup politic. Numele supleantului
trebuie comunicat preşedintelui comisiei înainte de începerea votului.

E.Delegaţiile interparlamentare1
Parlamentul a pus la punct o reţea de legături cu ţările din afara Uniunii Europene
şi, în special, cu organismele omoloage din parlamentele naţionale ale respectivelor state.
Tipuri de delegaţii :
-delegaţii la comisiile parlamentare mixte (JPC), mai ales cu acele ţări care şi-au depus
candidatura de aderare la Uniunea Europeană ;
-delegaţii la comisiile de cooperare parlamentară, înfiinţate prin acorduri de parteneriat şi
cooperare ;

1
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 149, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.
11
 -delegaţii desemnate să faciliteze contactele parlamentare între Uniunea Europeană şi ţările
respective ;
-delegaţii la Adunările Parlamentare ale ACP-UE şi EUROMED ;
-delegaţii ad-hoc, în special cele invitate să participe la misiunile de monitorizare a
desfăşurării alegerilor.
Rolul delegaţiilor
-asigurarea unui dialog continuu şi a unei reţele de legături cu organismele parlamentare
din ţările terţe sau ale unor organizaţii regionale, precum ASEAN sau MERCOSUR, în vederea
schimbului de informaţii privind anumite chestiuni de actualitate, a furnizării de sprijin
parlamentar pentru politicile externe ale Uniunii şi, în general, în vederea completării activităţilor
Comisiei şi ale Consiliului în acest domeniu ;
-monitorizează cu regularitate situaţia respectării drepturilor omului ;
-pot să folosească informaţiile pe care le obţin, pentru a influenţa mai degrabă instituţiile
Unuinii Europene, decât ţările partenere.

F.Intergrupurile1
Intergrupurle se creează neoficial în cadrul Parlamentului şi sunt alcătuite din
membrii ai diferitelor grupuri politice care manifestă un interes comun pentru o anumită temă
politică.
Intergrupurile s-au dezvoltat datorită faptului că prezintă mai multe avantaje :
-ele permit membrilor să se concentreze asupra anumitor chestiuni de interes naţional,
personal sau pentru circumscripţii ;
-ele permit membrilor să se specializeze, să stabilească contacte cu grupuri externe de
interese de o manieră mai puţin formală decât în cazul reuniunilor comisiilor şi să stabilească
relaţii politice în afara propriului grup politic ;
-contribuie la crearea unor coaliţii între grupuri în anumite chestiuni, dar şi la consolidarea
unor prietenii politice mai ample care pot fi utile în anumite circumstanţe (un consens mai larg în
anumite situaţii) ;
-oferă noi roluri şi responsabilităţi membrilor şi asistenţilor lor.
Exemple de intergrupuri :
-Intergrupul pentru o Constituţie Europeană ;
-Intergrupul pentru Bunăstarea şi Protecţia Animalelor .

G.Secretariatul General
Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de Birou cu
sediul la Luxemburg şi la Bruxelles, acesta desfăşurâdu-şi activitatea sub autoritatea unui Secretar
General. Aproximativ 6000 de funcţionari, selectaţi din toate ţările Uniunii prin extern, deschis,
organizat de Oficiu european de selectare a personalului (EPSO) îşi desfăşoară activitatea în
cadrul Secretariatului General. Majoritatea sunt funcţionari permanenţi ai Parlementului, cu statut
de funcţionar european, identic cu cel al funcţionarilor din cadrul altor organe comunitare. Este
important de ştiut că nu poate fi rezervat nici un post pentru persoanele dintr-un anumit stat
membru, chair dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-o zonă geografică cât
mai largă.

Structura Secretariatului :
-Direcţia generală pentru Preşedinţie, care răspunde de : acordarea de asistenţă şi
secretariat pentru organele de conducere ; asigurarea bunei funcţionări a sesiunilor plenare ;
gestionarea activităţilor specifice ale membrilor, inclusiv a întrebărilor adresate verbal sau în scris
şi a registrului declaraţiilor de avere ale membrilor ;

1
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 176, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.

12
 -Direcţia generală pentru Politici Interne, care răspunde de : oragnizarea activităţii celor
17 comisii parlamentare în domeniul politicii interne ; asigurarea studiilor de documentare,
informărilor şi notelor ca răspuns la cererile adresate mai ales de preşedinte şi comisiile
permanente în domeniul său de competenţă ; coordonarea relaţiilor cu parlamentele naţionale ;
gestionarea planificării legislative la nivel de comisie, precum şi acordarea de asistenţă pentru
delegaţiile parlamentare la comisia de reconciliere.
-Direcţia generală pentru Politici Externe, care răspunde de : organizarea activităţii a 3
comisii parlamentare permanente (Afaceri Externe, Dezvoltare şi Comerţ Internaţional), 2
subcomisii (Securitate şi Apărare, şi Drepturile Omului), 7 comisii parlamentare mixte şi 27 de
delegaţii interparlamentare, precum şi a Adunărilor Parlamentare ACP-EU şi EUROMED ;
asigurarea funcţiei de cercetare în sectorul politicii externe.
-Direcţia Generală pentru Informare, care răspunde de : menţinerea legăturilor cu presa şi
informări cu privire la activităţile Parlamentului European ; furnizarea de informaţii pentru
publicul larg, răspunsuri la întrebări cu caracter general şi asistarea grupurilor de vizitatori ;
managementul Serviciului de documentare al Parlamentului din Bruxelles.
-Direcţia Generală pentru Personal, care răspunde de : organizarea concursurilor interne,
recrutărilor şi mişcărilor de personal în cadrul instituţiei ; gestionarea aspectelor administartive ale
vieţii funcţionarilor (salarii, pensii etc) ; supervizarea instruirii profesionale a funcţionarilor.
-Direcţia Generală pentru Infrastructură şi Interpretariat, care răspunde de :
administrarea clădirilor, restaurantelor şi instalaţiilor tehnice pentru şedinţe ; organizarea
interpretariatului în timpul şedinţelor.
-Direcţia Generală pentru Traduceri şi Publicaţii, care răspunde de : traducerea textelor
pentru toate organismele instituţiei, asigurarea publicării şi distribuţiei documentelor ; dezvoltarea
activităţii de publicare electronică a instituţiei.
-Direcţia Generală Financiară, care răspunde de : gestionarea aspectelor financiare ale
vieţii membrilor (alocaţii, asigurări, pensii, deplasări, instruiri etc) ; supravegherea bugetului
instituţiei, gestiunea financiară şi auditul intern.
-Serviciul Juridic, care răspunde de : gestionarea proceselor intentate în numele sau
împotriva Parlamentului ; asistarea comisiilor parlamentare şi a altor servicii în probleme legate
de legislaţia comunitară.
Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul
secretariatului şi un director pentru relaţiile cu fracţiunile politice.

H.Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european

a). Ombudsmanul european
Ombudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu
posibilitate de reînnoire) şi cercetează plângerile cetăţenilor prin care aceştia reclamă abuzuri ale
instituţiilor şi organelor comunitare (nu şi abuzurile organelor naţionale sau locale), această
funcţie fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activităţii
Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanentă şi în hotărârea proprie a
Ombudsmanului.
La începutul fiecarei legislaturi, imediat după alegerea sa, preşedintele lansează un
apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de
prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este secret,
iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Ombudsmanul este ales dintre
personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi politice, prezintă
toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de origine pentru
exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o competenţă
recunoscute pentru îndeplinirea funcţiei de Ombudsman.
Acesta are de rezolvat petiţiile privind abuzurile comise de instituţiile şi organele
comunitare. Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele
jurisdicţionale): abţinerile nejustificate ale acestora, acţiunea contradictorie cu obligaţiile legale,
discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie, amânrea abuzivă,

13
 neglijenţa. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de stat,
persoanelor fizice sau juridice.
Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare
defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legatură cu
aceastea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu privire la
rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmeşte un raport care se prezintă
Parlamentului în scopul dezbaterii.
O zecime dintre deputaţii Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe
motiv că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau pentru că a comis o
abatere gravă.
b).Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale
Pe baza art. 286 din Tratatul CE modificat la Amsterdam, Consiliul trebuia să
instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor comunitare
referitoare la protecţia persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor personale şi a liberei
circulaţii a acestor date, de către instituţiile şi organele comunitare. Astfel, în 2002 a fost înfiinţat
postul de Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale, ca autoritete independentă de
control care are obligaţia de a supraveghea modul de aplicare a actelor normative comunitare de
protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia stocării, prelucrării, comunicării
acestora.
Controlorul îşi are sediul la Bruxelles şi din punct de vedere al statutului şi
salarizării este asimilat judecătorilor de la CJCE.
c).Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaţionale de copii
de către unul din părinţi
Această functie a fost înfiinţată în lumina art. 24 din Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit căruia “În toate acţiunile referitoare la copii,
indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al
copilului trebuie sa fie primordial. Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii
personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare în
interesul său”.
Functţa a fost creată în 1987, la iniţiativa Lordului Plumb, pentru a veni în ajutorul
copiilor proveniţi din căsătorii internaţionale destrămate, care au fost răpiţi de unul dintre părinţi.
Rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între
părintele răpitor şi celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale. Având
în vedere că orice copil are dreptul la ambii părinţi, oricare dintre părinţi poate solicita o
procedură de mediere.

4.Competenţele Parlamentului European1

Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie

cu monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în
Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existenţa unui aşa zis deficit democratic la nivelul
Parlamentului European.
Parlamentul are următoarele atribuţii : legislative, de numire, de control, de
soluţionare a petiţiilor etc

A.Atribuţii legislative
În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând
competenţe normative, care se exercită cu respectarea următoarelor regului:

1
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 195, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.
14
 - Parlamentul European nu are drept la iniţiativă directă, dar în mod indirect poate solicita
Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu ;
- acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei
formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ ;
- acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate
internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale ;
- adopăa bugetul împreună cu Consiliul UE, şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor
neobligatorii ;
- participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ
desfăşurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate de
către Consiliu ;
- procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile,
votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză.

B.Atribuţii de numire
Parlamentul European are imporatnte atribuţii în numirea Comisiei,
Ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia datelor personale, membrilor Comitetului
Director al Băncii Centrale Europene şi membrilor Curţii de Conturi.
Cea mai importantă atribuţie de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei,
procedura concretă derulându-se după cum urmează:
-după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării preşedintelui
Comisiei, preşedintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declaraţie şi să-şi
prezinte orientările politice în faţa Parlamentului ;
-această declaraţie este urmată de o dezbatere la care este invitat şi Consiliul ;
-parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în
secret;
-în cazul în care candidatul este ales, preşedintele informează Consiliul cu privire la
aceasta, invitându-l să propună, de comun acord cu preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele
posturi de comisari ;
-în cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, preşedintele invită Consiliul
să desemneze un nou candidat ;
-preşedintele, după consultarea Preşedintelui ales al Comisiei, invită candidaţii aleşi pentru
diferitele posturi de comisari să se prezinte în faţa diferitelor comisii parlamentare, în funcţie de
domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice ;
-preşedintele ales prezintă colegiului comisarilor şi programul acestuia în cadrul unei
şedinţe a Parlamentului la care sunt invitaţi toţi membrii Consiliului. Această declaraţie este
urmată de o dezbatere;
-la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi poate
depune o propunere de rezoluţie ;
-după votarea propunerii de rezoluţie, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu
majoritatea voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal.
-preşedintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei.

C.Atribuţii de control
Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moţiunii de
cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare şi de anchetă. Totodată,
Parlamentul are dreptul la acţiune în faţa Curtii de Justiţie a Comunităţii Europene în cazul în care
consideră că anumite state membre sau organe comunitare au încalcat dreptul comunitar.
Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre
membrii care compun Parlamentul, la preşedintele acestuia, după care aceasta este transmisă
Comisiei.Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea deputaţilor cu privire
la depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore
după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de

15
 sesiune care urmează depunerii moţiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din
totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul.
În termenele stabilite de tratate şi de statutul Curţii de Justitie pentru acţiunile
introduse de instituţii ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul
examinează legislaţia comunitară şi măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în
special în ceea ce priveşte prerogativele Parlamentului European au fost respectate în totalitate.
Comisia competentă prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul în care
presupune existenţa unei încălcări a dreptului comunitar. Preşedintele introduce o acţiune în
anulare la Curtea de Justiţie, în numele Parlamentului European, în conformitate cu recomandarea
comisiei competente.
Preşedintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a
acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se pronunţă
cu majoritatea voturilor exprimate împotriva acţiunii, preşedintele retrage acţiunea. În cazul în
care preşedintele introduce o acţiune împotriva recomandării comisiei copetente, aceasta sesizează
Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de
sesiune.
Parlamentul European poate introduce o acţiune în constatarea abţinerii
nejustificate, în cazul abţinerii de a acţiona a Consiliului după aprobarea poziţiei comune în cadrul
procedurii de cooperare. În cazul în care în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de cel
mult patru luni de la comunicarea poziţiei comune în conformitate cu art. 252 din Tratatul CE,
Parlamentul nu a respins sau modificat poziţia comună a Consiliului, iar acesta nu adoptă
legislaţia propusă în conformitate cu poziţia comună, preşedintele, acţionând în numele
Parlamentului, după consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice, poate introduce o
acţiune împotriva Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE1.
Pe lângă aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul
European deţine atribuţii de control parlamentar clasice, constând din interpelări care necesită
răspunsuri scrise sau orale.
Parlamentul European dispune şi de o competenţă de control în domeniul economic
şi monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale
Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către
Consiliu. Preşedintele BCE prezintă raportul anual în fata Parlamentului European, reunit în
şedinţă plenară.

D.Atribuţii în soluţionarea petiţiilor

Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali. Exercitarea acestor
atribuţii are loc prin Comisia parlamentară pentru petiţii, respectiv prin intermediul
Ombudsmanului european.
Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a
solicita remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene.
Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de anchetă care să
investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către statele
membre. O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în cazul apariţiei bolii “vacii
nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenţii veterinare europene.
Comisiile de anchetă de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme, care
astfel au fost plasate în centrul atenţiei publice. Comisii de anchetă au fost înfiinţate în
următoarele domenii: situaţia femeilor în Europa (1979), ascensiunea fascismului şi rasismului în
Europa (1984), problema drogurilor (1985-1986), stocurile de produse agricole (1986-1987),
hormonii din carne (1988-1989), infracţiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991)
etc.

E.Alte competenţe

1
G.FABIAN, N.MIHU, E.VERESS, Parlamentul European, pag.112, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
16
 Parlamentul dezbate rapoartele şi dările de seamă ale altor instituţii sau organe
comunitare în mod public. În concret, aceste rapoarte sunt:
- raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor;
- raportul anual al comisiei privind execuţia bugetului;
- raportul BCE privind politica monetară;
- raportul Curţii de Conturi;
- raportul Ombudsmanului;
- raportul Consiliului UE despre situaţia drepturilor omului, respectiv politica externă;
- darea de seamă a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene.
Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita de fapt altfel de
competenţe de control, decât cele directe tratate mai sus.

CAPITOLUL II
CONCLUZII

1.Caracteristicile Parlamentului European1

Având propria sa istorie, cultură şi putere, Parlamentul European se evidenţiază

printr-o serie de caracteristici aparte:
-reperezintă „experimentul” care a avut cea mai mare influenţă în lume în ceea ce priveşte
democraţia transnaţională;
-face parte dintr-un sistem instituţional unic şi fără precedent din punct de vedere istoric,
Uniunea Europeană cu melanjul său de puteri supranaţionale şi cooperare interguvernamentală;
-existenţa sa este controversată, politicieni din unele state membre fiind chiar împotriva
creării şi dezvoltării sale ulterioare;
-a cunoscut o dezvoltare rapidă, ales pentru prima dată în 1979 şi-a consolidat rolul şi
puterea în mod considerabil;
-este obligat să-şi desfăşoare activitatea în trei sedii în loc de unul (Secretariatul se găseşte
la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la
Strasbourg cu sesiuni suplimentare la Bruxelles);
-are un caracter multilingvist, putând fi comparat doar cu Parlamentele din India sau
Africa de Sud;
-în urma votului său majoritar direct nu ia naştere niciun guvern, rezultatul acestor alegeri
nepresupunând păstrarea sau schimbarea puterii executive (la fel ca la Congresul SUA, dar spre
deosebire de parlamentele naţionale ale tuturor statelor UE);
-se află într-o continuă extindere, de la 410 membrii din 9 ţări iniţial, la 785 din 27 de ţări
în prezent.

1
R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 2, Editura „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 2007.
17
 BIBLIOGRAFIE
I. MONOGRAFII, TRATATE, CURSURI
1. M.L.LĂCĂTUŞ, M.P. PUŞCAŞ, Cultură civică, Editura Corint, Bucureşti, 2004.
2. CORINA LEICU, Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
3. ROXANA MUNTEANU, Drept European, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
4. RADU STANCU, Note de Curs, www.spiru haret.ro,2008.
5. IORDAN GHEORGHE BARBULESCU, Procesul decizional in Uniunea Europeana,
Ed.Polirom, BUCURESTI 2008
6. TUDOREL STEFAN SI BEATRICE ANDRESAN GRIGORIU, Drept Comunitar,
Ed. C.H. Beck , Bucuresti , 2007
7. DACIAN COSMIN DRAGOŞ, Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editia 3,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
8. R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, Editura
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007.
9. G.FABIAN, N.MIHU, E.VERESS, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
10. AUGUSTIN FUEREA, Manualul Uniunii Europene, Ed.Universul Juridic, Bucureşti,
2006

II. ACTE NORMATIVE

11. „ACORDUL DE LA SCHENGEN,”,http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa
%C5%A3iul_Schengen
12. „ACTUL UNIC EUROPEAN”, www.ier.ro/Tratate/11986U_AUE.pdf
13. CONSILIUL EUROPEAN, „TRATATUL DE LA LISABONA”, Best Publishing
România, Bucureşti , 2008.

18