1

Principii ale modului economic de gândire

Modul economic de gândire se caracterizează prin anumite trăsături, anumite aspecte

specifice, care îl diferențiază de alte moduri de a cunoaște și interpreta lumea reală. Juriștii au un
mod specific de a colecta informațiile cu privire la o anumită cauză, de a le interpreta și de a le
califica ca fiind în corespondență cu reglementările legale sau nu. Inginerii au un mod de gândire
diferit, dat fiind sistemele tehnice cu care lucrează și ale căror caracteristici de funcționare trebuie
să le cunoască. Principiile modului economic de gândire constituie fundamentul pe care
economiștii își construiesc teoria cu privire la cunoașterea și interpretarea vieții economice.
“Teoria economică este cea care conferă științelor economice aproape toată puterea lor de
anticipație sau de clarificare. Fără teorie ar trebui să ne căutăm, pe dibuite, ca orbul, calea
printre problemele economice, opinii conflictuale și propuneri de politici opuse”1.
Calea printre aceste probleme economice duce de fiecare dată, inevitabil, la regăsirea
principiilor raționamentului economic. Acestea conturează comportamentul oamenilor în esența
sa, atât în cadrul activității economice cât și în societate. Cu toate că aceste principii sunt general
valabile, răspunsurile economiștilor la probleme specifice sau cu caracter general, soluțiile
propuse, nu sunt unanim acceptate. Unele probleme sunt subiect al unor dezbateri contradictorii,
teoria economică oferind un fundament de discuții tuturor ideologiilor și curentelor de gândire. În
plus, problemelor aflate în dezbatere li se adaugă, în permanență, altele noi, izvorâte din
schimbările neîncetate care au loc în cadrul vieții economice și sociale.
La nivel microeconomic, întrebările la care știința economică trebuie dat un răspuns sunt:
cum sunt determinate prețurile bunurilor și serviciilor? cum se poate obțineun profit cât mai
mare? ce efecte au taxele? cum pot fi gestionate externalitățile? de ce guvernul ia uneori măsuri
de control al prețurilor unor bunuri, și ce efecte au aceste măsuri? și multe altele. Nici
răspunsurile la aceste întrebări nu sunt unanim acceptate. Poate că frumusețea științei economice
constă tocmai în diversitatea de idei cu privire la problemele economice și controversele pe
marginea lor. Alegerea răspunsurilor „corecte” ține de opțiunile fiecăruia, de felul în care se
raportează la viața economică.

1
Paul Heyne, Modul economic de gândire, Editura didactică și pedagogică, București, 1991

1
 Indiferent de răspunsul dat la întrebările de mai sus, un fapt fundamental se poate pune în
evidență: oamenii trebuie să aleagă atunci când încearcă să-și atingă obiectivele. Oamenii trebuie
să facă alegeri pentru că trăiesc într-o lume a rarității. Aceasta înseamnă că, în timp ce dorințele
oamenilor sunt nelimitate, resursele care pot fi folosite pentru acoperirea acestora sunt limitate. În
fiecare zi oamenii trebuie să aleagă felul în care își cheltuiesc venitul limitat pe numeroasele
bunuri și servicii disponibile. În fiecare zi oamenii trebuie să aleagă cum își folosesc timpul
limitat pentru desfășurarea diferitelor activități: muncă, educație, îngrijirea sănătății, relaxare și
altele.
Resursele limitate și timpul aflat la dispoziția fiecăruia restrâng posibilitățile oamenilor de
atingere a obiectivelor. Dacă un om folosește o oră pentru a face cumpărături, acel om are la
dispoziție o oră mai puțin pentru studiu sau pentru a face sport. Timpul este o resursă limitată, iar
irosirea sa reprezintă o pierdere irecuperabilă. „Nu se poate acoperi cu aur nici un singur moment
de viață. Ce altă mare pierdere, atunci, decât timpul pierdut fără rost?”1 Firmele și guvernul
sunt în aceeași situație ca și persoanele individuale, având la dispoziție resurse limitate și timp
limitat pentru atingerea scopurilor. Managementul resurselor, la nivelul firmelor și guvernului,
este necesar deoarece raritatea resurselor este o problemă generală. Teoria economică reprezintă
studiul alegerilor consumatorilor, managerilor firmelor și guvernanților, făcute pentru a atinge
obiectivele propuse, dată fiind raritatea resurselor.
Ca rezultat al rarității resurselor și al nevoilor fără limită, societatea trebuie să facă față
problemei economice fundamentale: pentru acoperirea nevoilor nelimitate, oamenii au la
dispoziție resurse limitate. Cantitatea de bunuri care se poate produce folosind resursele limitate
este limitată. La limită, producerea unei cantități mai mari dintr-un bun se poate realiza numai
dacă se diminuează producția altui bun. Cum decid oamenii ce bunuri să producă, în ce cantități
și cu ce mijloace? Prin ce mijloace determină oamenii care sunt acțiunile ce trebuie întreprinse
pentru ca în final să se producă multitudinea de bunuri necesare acoperirii nevoilor? În acest
capitol sunt prezentate câteva principii care caracterizează comportamentul oamenilor în procesul
căutării răspunsurilor la aceste întrebări.

2.1. Comportamet rational

Economiștii presupun că oamenii sunt raționali, au un comportament rațional, în sensul
obișnuit al cuvântului. Comportamentul rațional înseamnă că, atunci când acționează pentru
atingerea scopurilor propuse, oamenii utilizează informațiile disponibile cu privire la beneficii și
costuri. Indivizii raționali cântăresc beneficiile unei acțiuni, le compară cu costurile și aleg să
desfășoare acea acțiune numai dacă beneficiile depășesc costurile. De exemplu, în Brașov, prețul
unul bilet de intrare la teatru este de 40 lei. Economiștii presupun că managerii teatrului au
calculat costurile și au stabilit acest preț astfel încât încasările din vânzarea biletelor să acopere
costurile și să asigure, eventual, un anumit profit. Poate că un preț de 50 de lei ar fi fost mai

1
Chanakya Pandita, 275 d.c., India

2
tentant pentru teatru. Economiștii presupun că managerii teatrului au luat în calcul informațiile
disponibile cu privire la cât de mult sunt dispuși spectatorii să plătească pentru a viziona un
spectacol de teatru, și au stabilit prețul de 40 de lei ținând cont de acestea. Un preț de 50 lei ar
reduce substanțial numărul de spectatori iar încasările teatrului ar fi chiar mai mici comparativ cu
cele obținute dacă prețul ar fi de 40 lei. Cu alte cuvinte, decizia de a stabili prețul la 40 lei este o
decizie bazată pe un comportament rațional: folosirea informațiilor și compararea avantajelor cu
costurile.
Atunci când se analizează comportamentul rațional al oamenilor, un lucru fundamental
trebuie reținut, și anume faptul că acțiunilor lor sunt motivate de interese. Cel mai adesea, în
activitatea economică, interesele sunt de natură financiară. De exemplu, aproape toți
întreprinzătorii, oamenii raționali, vor dori să obțină mai mulți bani decât mai puțini, deoarece
banii le conferă o gamă variată de posibilități. Acțiunile oamenilor raționali pun la dispoziția
altora alternative de acțiune, legate tot de atingerea unor interese. În economie, are loc un proces
de continuă adaptare a oamenilor raționali la acțiunile altor oameni raționali, în funcție de
modificarea avantajelor pe care interacțiunea lor o produce.
Oamenii pot să nu aibă tot timpul un comportament rațional. Există situații în care, chiar și
oamenii cei mai raționali iau decizii neraționale. Contextul în care se iau deciziile poate influența
foarte mult modul de comportament. De asemenea, există și comportamente total iraționale.
Economiștii pot face ipoteze și pot explica deciziile oamenilor raționali, pot prezice acțiunile
acestora și rezultatele care le vor obține. Ipoteza de comportament rațional este foarte folositoare
în explicarea multor alegeri pe care oamenii le fac.

Întrebări
1. Ce se înțelege prin comportament rațional?
2. Ce motivații au acțiunile oamenilor?
3. De ce firmele aleg tehnologiile cele mai eficiente?

2.2. oamenii decid, fac alegeri

Modul în care se iau deciziile în economie este sintetizat în zicala „Tot omul este împărat în
casa sa”. Majoritatea deciziilor economice, într-o economie liberă, se iau asemănător cu deciziile
pe care oamenii le iau în casa lor: hotărăsc în mod liber, în intimitatea căminului lor, ce activități
desfășoară, ce bunuri consumă, ce economii realizează, ce investiții fac, cu cine se asociază etc.
În casa sa, fiecare om ia decizii, precum un împărat în împărăția sa: în mod suveran, în interesul
personal, conform preferințelor și aspirațiilor proprii.
Într-o casă locuiește, de regulă, o familie. O familie este constituită din persoane înrudite:
părinți, copii, bunici, mătuși etc. Deciziile luate de părinți în ceea ce privește cheltuirea venitului,

3
folosirea timpului, utilizarea bunurilor, privesc activitatea tuturor membrilor familiei. Unul dintre
părinți își asumă rolul de a conduce gospodăria. Conducerea gospodăriei are ca obiectiv
îmbunătățirea condițiilor de viață ale membrilor familiei. Cuvântul economie, provenit din limba
greacă, a avut inițial tocmai această semnificație: conducerea treburilor casei astfel încât să fie
asigurată bunăstarea membrilor familiei.
Conducerea este necesară deoarece resursele de care dispune gospodăria nu sunt pe măsura
nevoilor membrilor familiei. Este necesar ca cineva să decidă modul în care sunt folosite
resursele, care dintre nevoi vor fi satisfăcute, care este ordinea de prioritate. Cuvântul folosit
pentru a pune în evidență că resursele disponibile nu sunt pe măsura nevoilor este raritatea.
Raritatea înseamnă că nici o familie nu are resursele necesare pentru a-și acoperi toate nevoile și
dorințele. În acest context, conducerea gospodăriei are ca obiectiv folosirea rațională a resurselor,
astfel încât un număr cât mai mare de nevoi să poată fi acoperite. In funcție de activele
acumulate, de veniturile curente și de așteptările cu privire la veniturile viitoare, familia trebuie
să decidă cât consumă și cât economișește, cât timp alocă pentru muncă și cât timp liber își
permite să utilizeze, ce investiții face și ce bunuri cumpără etc. Orice risipă de resurse înseamnă
un nivel de trai mai scăzut.
Deciziile pe care oamenii le iau „în casa lor” trebuie să țină cont și de ce este în afara casei.
Oamenii sunt ființe sociale. Viața lor are sens în cadrul societății umane, iar valorile morale ale
societății guvernează întreaga viață a membrilor săi. În afara valorilor morale, chiar și în prezența
unor reguli de comportament, dezvoltarea activității economice este împiedicată. Noțiunile de
eficiență și echitate reflectă acest aspect al deciziei economice. O resursă este folosită eficient
atunci când, prin utilizarea sa, rezultatele obținute sunt cele mai mari. Echitatea înseamnă o
împărțire justă între membrii societății a beneficiilor obținute. Este inechitabil ca o firmă să
obțină un profit mai mare reducând cheltuielile de protecție a mediului iar consecințele poluării
să fie suportate de toți membrii societății. Nu este moral ca resursele regenerabile să fie
consumate într-un ritm mai mare decât cel care le permite regenerarea. Nu este etic ca în cadrul
societății doar unele persoane să aibă acces la resurse.
O țară este o familie mai mare. Economia unei țări este constituită din persoane care
interacționează unele cu altele, în scopul acoperirii nevoilor și îmbunătățirii condiților de viață.
Comportamentul economiei în ansamblul său, deși diferă de comportamentul unei familii, are
multe elemente comune cu aceasta. Conducerea unei economii este asigurată de un grup de
oameni, care formează Guvernul. Deciziile sunt luate de oamenii din guvern, nu de Guvern ca
instituție. Când se spune: „Guvernul a hotărât creșterea taxelor” înțelegem că anumiți membrii ai
guvernului au decis acest lucru. În realitate, numai indivizii fac alegeri. Deciziile unor colective,
precum Guvernul, trebuie disecate până se descoperă alegerile făcute de persoane individuale.
Teoria economică consideră individul ca unitate fundamentală în luarea deciziilor.
Deciziile de natură economică ale oamenilor pun accentul pe rațiune. În casa sa, omul are un
comportament rațional: înainte de a acționa, evaluează costurile și beneficiile probabile ale
acțiunilor sale. Deciziile nu au la bază capricii, intuiții sau prejudecăți, nu sunt determinate de
îndemnuri inconștiente sau impulsuri negândite. Teoria economică studiază comportamentul unor
oameni raționali. Deși în realitate oamenii pot face greșeli, pot decide sub impulsul momentului
4
sau influențați de prejudecăți, totuși teoria economică presupune că acțiunile oamenilor sunt
rezultatul calculului rațional și au la bază motive bine întemeiate. Accentul pus pe individ ca
unitate de bază în luarea deciziilor și pe comportamentul său rațional sunt elementele
fundamentale ale modului de luare a deciziilor în economie.

Întrebări
1. Ce alegere face un om atunci când se hotărăște să-și închirieze apartamentul?
2. Care este cea mai bună decizie în privința studiilor?
3. Cum pot fi influențați colegii voștrii de deciziile pe care le luați voi?

2.3. Alegerile implica sacrificii

Luarea deciziilor implică compararea costurilor și beneficiilor diferitelor alternative de
acțiune. Beneficiile, dar și costurile, trebuie cântărite cu atenție. Ele pot să nu fie aceleași pentru
toți și, ca urmare, deciziile care se iau pe baza lor pot fi diferite.
Obținerea beneficiilor implică anumite cheltuieli, anumite costuri. Unele costuri sunt
evidente, reprezentând banii cheltuiți pentru obținerea bunului sau serviciului respectiv. Altele
sunt mai greu de pus în evidență. Cât este, de exemplu, costul studiilor universitare pe care îl
suportă un student cu taxă? Un calcul elementar presupune însumarea cheltuielilor făcute de
student pentru plata taxelor, cumpărarea cursurilor, plata căminului și plata meniului servit la
cantină. Se mai pot lua în calcul costuri precum: costul transportului, costul asigurării, costul
abonamentului la Internet și toate celelalte cheltuieli pe care studentul le suportă. Totuși, suma
acestor cheltuieli nu reprezintă adevăratul cost al studiilor.
O problemă este aceea că, de obicei, se iau în calcul costuri care nu reprezintă cheltuieli
legate de frecventarea cursurilor universitare. De exemplu: costul cazării unui student. Dacă
studentul locuiește în căminul studențesc, el plătește o chirie care acoperă cheltuielile cu
încălzirea, apa caldă și apa rece, energia electrică, materialele de curățenie, salariile personalului
administrativ și altele. Această cheltuială se ia în calculul costului studiilor integral. Dacă
studentul locuiește în apartamentul părinților săi, această cheltuielă nu se ia deloc în calcul.
Cheltuiala cu cazarea în căminul studențesc nu ar trebui inclusă integral în costuri, deoarece
oricum, chiar dacă nu ar urma facultatea, studentul ar avea o cheltuială legată de cazare. Faptul că
această cheltuială o suportă părinții nu este important în acest raționament, cheltuiala cu cazarea
studentului existând oricum. În costul studiilor ar trebui inclusă acea parte a cheltuielilor care
depășește costurile pe care studentul le-ar suporta oricum, chiar dacă nu ar urma facultatea.
Același lucru se întâmplă cu cheltuielile pentru masă, pentru îmbrăcăminte și altele. Și
acestea trebuie luate în considerare la determinarea costului studiilor numai în măsura în care
exced cheltuielile care oricum ar trebui făcute. Costul cazării în căminul studențesc poate fi chiar

5
mai mic decât cel de acasă. În acest caz, cazarea în căminul studențesc nu reprezintă un cost al
studiilor, ci dimpotrivă, îi aduce studentului un beneficiu.
O altă problemă este accea că se ignoră unele cheltuieli care ar trebui luate în calcul. De
exemplu, nu se ia în calcul costul celei mai importante resurse de care dispun studenții: timpul.
Timpul alocat de un student pentru a asista la cursuri, a participa la lucrările de laborator, pentru a
studia la bibliotecă sau pentru a scrie referatele cerute, nu mai poate fi folosit pentru a lucra și a
câștiga astfel un salariu. Salariul pierdut prin alocarea timpului pentru studiu reprezintă un cost ce
trebuie luat în considerare atunci când se calculează costul studiilor. Pentru cei mai mulți
studenți, salariul necâștigat reprezintă cel mai important cost al studiilor lor. Altfel spus, trebuie
inclus în costul studiilor și salariul necâștigat.
Se ajunge astfel la concluzia că adevăratul cost al unui bun sau serviciu este dat de sacrificiul
facut pentru obținerea sa. Acest sacrificiu este denumit de economiști cost de oportunitate. Costul
de oportunitate al obținerii unui bun (în cazul nostru educația superioară) reprezintă ceea ce se
pierde, sacrificiul făcut, pentru a obține acel bun. Când se ia o decizie, cum ar fi continuarea
studiilor universitare, trebuie avut în vedere costul de oportunitate asociat acțiunii implicate de
această decizie. Costul de oportunitate este asociat unei actiuni, nu este asociat unor bunuri sau
servicii.
Costul de oportunitate nu este același pentru toți. Un fotbalist talentat, de vârsta universitară,
poate câștiga mulți bani jucând fotbal într-o echipă din prima ligă. Pentru el, costurile frecventării
cursurilor universitare sunt foarte mari, fiind reprezentate de salariul de fotbalist la care ar trebui
să renunțe. Acest salariu necâștigat este inclus de sportiv în costurile studiilor universitare, iar
acestea pot depăși cu mult beneficiile. Nu este surprinzător că fotbaliștii, comparând beneficiile
studiilor universitare cu costurile, decid deseori să renunțe la continuarea studiilor.
La polul opus, un tânăr care a terminat liceul și nu are un loc de muncă, poate constata că
beneficiile continuării studiilor la universitate sunt mai mari decât costurile. Beneficiul constă în
șansele crescute de a găsi un loc de muncă mai bine plătit. El nu poate include în costurile
frecventării cursurilor universitare câștigul din muncă, la care trebuie să renunțe, deoarece nu are
un astfel de câștig. El nu pierde nicio șansă. Costul de oportunitate mai este denumit „costul
șansei pierdute”, tocmai pentru că implică o acțiune la care oamenii trebuie să renunțe pentru a
putea face o altă acțiune. Conceptul costului șansei pierdute susține că adevărata valoare a unui
bun reflectă valoarea resurselor în următoarea – cea mai bună utilizare a lor sau valoarea șanselor
pierdute prin folosirea resurselor în producția bunului respectiv.

Întrebări
1. De ce este necesară conducerea gospodăriei?
2. Ce sacrificiu implică orice decizie?
3. Care este adevărata valoare a unui bun?

6
2.4. Oamenii iau decizii “la margine”
Unele decizii din economie sunt de genul „totul sau nimic” adică decizii de a face sau nu un
anumit lucru. Un întreprinzător decide între a deschide sau nu o nouă ceainărie. O companie
aviatică analizează oportunitatea deschiderii unei noi linii aeriene de transport persoane pe ruta
București – Atena. Un tânăr decide dacă să urmeze facultatea sau să-și caute un loc de muncă. O
firmă decide să renunțe la producția de vopsele și să înceapă producția de vitamine. Deciziile de
acest gen sunt necesare, chiar dacă uneori sunt riscante și, probabil, puțin avantajoase.
Multe decizii din economie sunt însă de genul „puțin câte puțin”, adică decizii de a face mai
mult sau mai puțin din ceva. Un întreprinzător decide dacă își mărește sau micșorează producția
de încălțăminte. Un student decide dacă alocă mai mult timp sau mai puțin pentru studiul la
bibliotecă. O firmă decide dacă produce mai multe sau mai puține flori. Acest tip de decizie pune
în evidență modul de gândire „la margine”. „La margine” înseamnă „la limită”. Decizia privește
deci limita stabilită, însemnând mici ajustări în jurul acesteia. Puțin câte puțin înseamnă
modificări treptate ale limitei, care în timp pot reprezenta transformări semnificative. Economiștii
utililează termenul de schimbări marginale pentru a descrie aceste modificări mici, treptate, ale
limitei atinse sau planificate.
Schimbările marginale implică schimbări ale beneficiilor și costurilor. Beneficiul marginal al
unei ore suplimentare petrecute de o persoană în față televizorului constă în plusul de satisfacție
pe care acea persoană îl obține în acest mod. Beneficiul marginal obținut de o firmă prin creșterea
producției cu o unitate îl reprezintă sporul de încasări obținut prin vânzarea unității respective.
Costul marginal este sporul de cheltuieli determinat de creșterea producției cu o unitate. Costul
marginal al unei ore petrecute în plus în fața televizorului este reprezentat de pierderea suferită
prin neutilizarea acelei ore pentru studiu, muncă sau activități culturale. În economie, firmele
compară beneficiile marginale cu costurile marginale. Se analizează dacă beneficiul marginal al
creșterii producției cu o unitate depășește costul marginal implicat de producția acelei unități
suplimentare. Analiza care implică compararea beneficiilor marginale cu costurile marginale este
denumită analiza marginală.
Pentru a exemplica analiza marginală, se va considera cazul transportului de persoane pe ruta
Brașov – Sibiu, transport efectuat de către o firmă privată. Să presupunem că microbuzul firmei
care realizează transportul are 20 de locuri. Costul total al transportului este de 1000 lei,
incluzând cheltuielile cu motorina, uzura microbuzului, salariul șoferului, salariile personalului
administrativ, costul materialelor auxiliare și taxele ce trebuie plătite pentru a desfășura o astfel
de activitate. Un calcul simplu arată că, pentru a obține profit, prețul unui bilet de călătorie
trebuie să fie mai mare de 1000 / 20 = 50 lei. Nici o persoană care nu poate plăti 50 lei nu va
putea beneficia de acest serviciu. Dacă sunt persoane care sunt dispuse să plătească mai puțin de
50 lei, de exemplu 30 lei, acestea nu pot fi transportate deoarece, în acest caz, firma va înregistra
piederi.
Acest raționament este corect atât timp cât există suficienți călători care sunt dispuși să
plătească 50 lei pentru a fi transportați de la Brașov la Sibiu. În cazul în care rămân locuri libere

7
în microbuz, afirmațiile de mai sus sunt greșite. Să presupunem că microbuzul este pe cale de a
pleca, dar sunt ocupate doar 15 locuri. La scara microbuzului, un student spune că dorește să
meargă la Sibiu dar nu poate plăti decât 30 lei. Întrebarea care se pune este următoarea: firma va
pierde sau va câștiga dacă va accepta să transporte acest pasager? Pentru a răspunde la această
întrebare vom compara costul marginal cu beneficiul marginal. Cât costă în plus transportul
acestui călător? Aproape nimic. Probabil că se înregistrează o creștere nesemnificativă a
consumului de carburant, dar celelalte costuri precum salariul șoferului, taxele de drum,
amortizarea autoturismului și altele, nu se modifică cu nimic. Cât se câștigă în plus? Evident, cei
30 lei pe care călătorul este dispus să-i plătească. Firma obține un câștig egal cu diferența dintre
venitul suplimentar obținut și costul suplimentar înregistrat, adică aproape 30 lei. Analizând cele
două alternative, respectiv acceptarea călătorului care nu poate plăti 50 lei și efectuarea
transportului cu locurile neocupate, acceptându-i doar pe cei care pot plăti prețul de 50 lei, se
constată că acceptarea acestui călător este avantajoasă pentru firmă. Firmă va obține un câștig de
fiecare dată când suma încasată suplimetar va fi mai mare decât costul suplimetar înregistrat. Cu
alte cuvinte, cât timp venitul marginal este mai mare decât costul marginal, firma obține un câștig
suplimentar. Aceasta nu înseamnă implicit că firma va obține profit. În exemplul prezentat,
aceasta poate însemna că pierderea este mai mică acceptând călătorul care este dispus să
plătească 30 lei față de situația în care cele cinci locuri ar fi rămas libere.
Firma va trebui să conceapă o politică de preț care să nu se bazeze exclusiv pe costul mediu.
Politica de preț trebuie concepută astfel încât firma să obțină cât mai mult din suma pe care
călătorii pot și sunt dispuși să o plătească. Dacă în mod constant nu sunt ocupate un anumit
număr de locuri, firma poate acorda un discount elevilor sau studenților. Pot fi stimulate, prin
reducerea prețului, vânzările de bilete pe Internet, achizițiile cu mult timp înainte de efectuarea
transportului, pasagerii fideli etc.
Extrapolând gândirea „marginalistă” la nivel macroeconomic, economiștii consideră deseori
că schimbările structurii economice sau cele care privesc anumite domenii (educația, sănătatea
etc.) trebuie să se desfășoare în conformitate cu principiile analizei marginale. Schimbările
treptate, modificările mici ale limitelor, continuate pe o perioadă lungă de timp, pot contribui la
succesul reformelor, în avantajul societății în ansamblul său. La fiecare schimbare, trebuie
evaluate costurile suplimetare și beneficiile suplimentare, iar strategia schimbării trebuie
modificată în funcție de raportul dintre acestea. Eșecurile înregistrate în aceste domenii sunt
legate în general de dorința unor conducători de a realiza schimbări semnificative într-un timp
scurt. Modul de gândire marginalist sugerează răbdare, prudență și perseverență în orice act de
decizie.

Întrebări
1. La ce se referă expresia „schimbări marginale”?
2. În ce constă analiza marginală?
3. Ce sugerează analiza marginală?

8
2.5. Stimulentele modifica comportamentul oamenilor
Acțiunile oamenilor sunt motivate de interese, incluzând motivații economice, politice,
religioase, invidie, compasiune și multe altele. Economiștii consideră că, acționând conform
acestor interese, oamenii au un comportament rațional: compară costurile cu beneficiile. Costurile
și beneficiile pot însemna: mai mulți bani, mai multă putere, mai multă satisfacție, mai puțină
durere etc. Deoarece oamenii iau decizii prin compararea costurilor cu beneficiile,
comportamentul lor se schimbă atunci când costurile și beneficiile se schimbă. Schimbările care
pot interveni în nivelul costurilor sau beneficiilor constituie stimulente de schimbare a acțiunilor
oamenilor. Altfel spus, oamenii răspund la stimulente.
Când prețul benzinei crește, de exemplu, oamenii decid să circule mai mult cu mijloacele de
transport local, deoarece este mai ieftin. În același timp, managerii firmelor de transport local
decid să angajaze mai mulți șoferi și să crească numărul de autobuze care circulă pe diferite
trasee, cererea pentru serviciile de transport local crescând. Producătorii de autobuze vor
înregistra o creșterea a numărului de comenzi. Ei vor decide creșterea producției și vor angaja,
probabil, mai mulți lucrători. În același timp, producătorii de autoturisme vor angaja mai mulți
cercetători pentru a dezvolta motoare care consumă mai puțin combustibil. Cererea de ingineri de
înaltă calificare va crește. Va crește cererea pentru autoturismele mici și eficiente.
Raționamentul poate continua în acest fel, putându-se constata multiplele schimbări care au
loc atunci când se schimbă contextul economic. După cum se poate observa, înțelegerea efectelor
schimbării prețului asupra comportamentului agenților economic este crucială pentru a înțelege
modul în care funcționează economia. Schimbarea prețului unui bun poate determina o serie
întreagă de modificări de comportament economic. Rolul stimulentelor în influențarea
comportamentului uman este semnificativ.
Stimulentele trebuie luate în considerare întotdeauna atunci când se concep politicile
economice, pentru că multe politici schimbă costurile și beneficiile populației și astfel,
influențează comportamentele oamenilor. O taxă pe benzină, de exemplu, influențează populația
să cumpere autoturisme mai mici, mai eficiente. Încurajează populația, de asemenea, să
folosească mai mult transportul în comun sau bicicleta. În același timp, taxa pe benzină mărește
costul firmelor de transport și se reflectă în prețul multor produse. O taxă pe tutun diminuează
consumul acestui „bun”, determinând reducerea cheltuielilor cu tratarea multiplelor afecțiuni la
care se expun fumătorii.
Când factorii de decizie nu iau în calcul toate efectele stimulentelor, consecințele vor fi
diferite de așteptările lor. În România, de exemplu, s-au adoptat noi reguli în ceea ce privește
asigurarea locuințelor. Legea 260/2008 stabilește obligativitatea încheierii unei asigurări a
locuințelor împotriva dezastrelor naturale: cutremure, alunecări de teren, inundații, incendii etc.
Efectele acestei legi sunt imediate: în cazul afectării locuinței datorită unor astfel de evenimente,
proprietarul va despăgubit cu o sumă de bani cu care, eventual, va putea repara locuința. Sunt
obligați să încheie asigurări toți proprietarii de locuințe, indiferent dacă acestea sunt amplasate în
zone cu risc seismic, risc de alunecări de teren, risc de inundații sau de incendii. Pe de altă parte,

9
pentru unele locuințe se impune efectuarea unor lucrări de consolidare, riscul lor de prăbușire
fiind foarte mare în cazul unui cutremur puternic. Multe clădiri au fost afectate la cutremurul din
1997, fiind etichetate cu bulină rosie care înseamnă că, în urma unei expertize tehnice, clădirea a
fost încadrată într-o anumită clasă de risc seismic. Unele clădiri, neexpertizate încă tehnic,
prezintă același risc seismic, chiar dacă nu au fost încadrate într-o astfele de categorie. Încheierea
asigurării îi poate determina pe proprietari să amâne efectuarea lucrărilor de consolidare.
Autoritățile vor amâna, de asemenea, efectuarea unor lucrări de prevenire a inundațiilor sau a
alunecărilor de teren. Banii disponibili vor fi alocați altor lucrări, de exemplu refacerii unor
drumuri sau îmbunătățirea alimentării cu apă a localităților. Plata unor daune pentru cei care-și
pierd locuințele în caz de dezastru natural, obiectiv urmărit de lege, va fi însoțită de reducerea
cheltuielilor proprietarilor pentru protejarea și consolidarea locuințelor, efect neprevăzut.
Oamenii răspund la stimulente economice chiar și atunci când iau cele mai personale decizii,
cum ar fi decizia de a avea copii. În România dar și în alte țări europene, numărul de nașteri a
scăzut în așa măsură încât a fost depășit de numărul de decese. Ca urmare, populația totală a
început să scadă. În România, în anul 2002, numărul de naşteri la mia de locuitori a fost de 9,7 în
timp ce numărul de decese a fost de 12,4. În 2002, sporul natural al populaţiei a fost negativ, de -
2,7 la mia de locuitori. Pentru a stimula creșterea natalității, au fost luate unele măsuri de creștere
a indemnizațiilor pentru mame pentru perioada de îngrijire a copilului, de creștere a alocațiilor
pentru copii, subvenționarea tinerilor pentru procurarea primei lociunțe etc. Ca urmare, rata
natalității a crescut ușor, ajungând în anul 2009 la nivelul de 10,4.
De multe ori, anunțarea stimulentelor poate schimba comportamentul curent al indivizilor. De
ce anunță conducerea clubului de fotbal Steaua București premiile pe care le pot obține jucătorii
lor dacă vor câștiga următorul meci sau întreg campionatul? Pentru că speră că aceste stimulente
să-i facă pe jucători să se pregătească mai bine, să fie mai ambițioși, mai determinați. Oamenii
răspund la stimulente, modificându-și comportamentul astfel încât să poată beneficia de aceste
stimulente.
În analiza stimulentelor și a efectelor lor, analiza preferințelor indivizilor reprezintă cheia de
boltă a viziunii economiștilor asupra economiei, deoarece preferințele furnizează motivația
tuturor activităților economice. În orice situație, un individ face acele alegeri care îi aduc lui
însăși cel mai ridicat nivel de satisfacție sau utilitate. Această teorie a luării deciziilor, denumită
teoria interesului propriu, reprezintă esența analizei economice. În acest sens, trebuie analizate
schimbările în preferințele indivizilor determinate de sistemul de stimulente, pentru a înțelege
efectele acestora asupra comportamentului diferiților indivizi1.

Întrebări
1. Cum răspund oamenii la creșterea preţului benzinei?
2. Ce efecte are introducerea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule?
3. La ce se referă teoria interesului propriu?

1
Eaton B. Curtis., Eaton F. Diane, Douglas W. Allen, „Microeconomics”, Prentice Hall, Toronto, 2002

10
2.6. Schimbul aduce castiguri atat vanzatorilor cat si
cumparatorilor

Schimbul este actul de vânzare cumpărare. Uneori schimbul se desfășoară în mod direct, sub
formă de troc: marfă contra marfă. De cele mai multe ori schimbul se desfășoară indirect, prin
intermediul banilor: vânzătorul vinde marfa în schimbul unei sume de bani, iar cumpărătorul
obține bunurile plătind prețul acestora în bani. Schimbul poate aduce beneficii atât vânzătorilor
cât și cumpărătorilor, putând contribui atât la creșterea producției cât și la creșterea consumului.
Schimbul le permite oamenilor să se specializeze în producerea unor bunuri sau prestarea
unor servicii. Specializarea le permite oamenilor să obțină o producție mai mare în timpul dedicat
muncii (să obțină o productivitate mai mare). Pregătirea specifică, experiența, talentul,
cunoașterea tehnologiilor, spiritul inventiv etc. fac ca prin specializare munca să devină mai
productivă. Folosirea lucrătorilor specializați în producția unui bun pentru a produce alt bun,
pentru care ei nu au nici cunoștințele, nici experiența necesară, reprezintă, de fiecare dată, o
pierdere. Dacă, de exemplu, un informatician cu experiență este pus să facă cercetări în domeniul
medical, pierderea înregistrată de acesta prin renunțarea la activitatea de informatician va fi mult
mai mare decât câștigul obținut în munca de cercetare medicală, la care el nu se pricepe.
Schimbul permite oamenilor să-și satisfacă trebuințele la un nivel mai ridicat comparativ cu
cel care se poate obține încercând să producă toate bunurile necesare. Când un membru al unei
familii caută un loc de muncă, el concurează cu membrii altor familii care sunt, de asemenea, în
căutarea unui loc de muncă. Familiile concurează unele cu altele când merg la cumpărături,
deoarece fiecare familie dorește să cumpere cele mai bune bunuri la cele mai mici prețuri. Astfel,
într-un anumit sens, fiecare familie este în competiție cu toate celelalte familii. Cu toată acestea,
o familie nu o va duce mai bine dacă se izolează de celelalte familii. Dacă face acest lucru,
familia va avea nevoie să-și producă bunurile alimentare, să-și facă hainele, să-și construiască
singură casa etc. În mod clar, familia câștigă mai mult din abilitatea de a face schimburi cu alte
familii. Făcând schimb, oamenii pot cumpăra o varietate mai mare de bunuri și servicii la un cost
mai mic comparativ cu cel determinat de producerea acelor bunuri de către ei însăși. Ca urmare,
oferta de bunuri crește, determinând efecte economice și sociale benefice.
Schimbul le aduce oamenilor libertate: libertatea de a cumpăra ceea ce vor, de la cine doresc,
dar și libertatea de a vinde bunurile pe care le posedă. Schimbul duce la eficientizarea folosirii
resurselor. Pentru a obține un grad mai ridicat de statisfacere a trebuințelor, oamenii se vor
strădui să folosească cât mai eficient resursele de care dispun astfel încât, prin intermediul
schimbului, să obțină cât mai multe bunuri. Oamenii vor putea să decidă în mod liber asupra
căilor de urmat pentru a fi competitivi pe piață, pentru a face față concurenței. Resursele
economisite prin creșterea eficienței vor putea fi folosite pentru producerea altor bunuri.
Piețele sunt fundamentale pentru desfășurarea schimbului. Pentru ca tranzacțiile din cadrul
piețelor să se desfășoare eficient, este importantă respectarea drepturilor de proprietate.
Proprietatea poate fi de două feluri: proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile: terenuri,
clădiri, active financiare sau monetare, mijloace de transport, animale, bunuri personale etc., și

11
proprietate asupra creațiilor minții: invenții, programe software, filme, opere muzicale, opere
literare, simboluri, nume, design utilizate în activitățile comerciale și altele. Dacă o persoană se
specializează în domeniul artistic, și produce un film care este copiat și comercializat fără voia sa,
beneficiul obținut de acea persoană din schimbul acestei creații pe alte bunuri va fi mult
diminuat. Deținătorii proprietății trebuie să fie protejați, prin reglementări legale corespunzătoare,
împotriva furtului, plagiatului sau folosirii neautorizate a bunurilor care fac obiectul proprietății
pe care o dețin.
Țările, ca și familiile, beneficiază de abilitatea de a face comerț unele cu altele. Comerțul
permite țărilor să se specializeze în ceea ce pot face mai bine și să se bucure de o mare varietate
de bunuri și servicii1. Economiile țărilor în curs de dezvoltare care practică comerțul liber tind să-
și mărească rata de creștere economică, având acces mai ușor la tehnologia și prosperitatea țărilor
bogate. Datele disponibile arată că există o strânsă legătură între o mai mare libertate a
comerțului și creșterea economică. Pe de altă parte, țările care au practicat comerțul liber se
confruntă cu o rată mai redusă a sărăciei, comparativ cu țările cu economii închise.

Întrebări
1. Cum pot obține avantaje din schimb atât vânzătorii cât și cumpărătorii?
2. Ce avantaje aduce specializarea?
3. De ce practicarea comerțului liber reduce sărăcia?

2.7. Oamenii se adapteaza la actiunile celorlalti

Agenții economici se confruntă cu câteva întrebări la care trebuie să dea în permanență un
răspuns: ce bunuri și servicii să producă și în ce cantități? Cu ce mijloace vor fi produse bunurile
și serviciile? Cine va beneficia de bunurile și serviciile produse? Sunt bunurile și serviciile
produse, și cantitățile în care acestea sunt produse, cele care sunt necesare? Sunt folosite eficient
resursele?
Există două căi principale de a da răspuns la aceste întrebări: economia planificată, în care
guvernul stabilește modul în care resursele vor fi alocate și economia de piață, în care alocarea
resurselor se face prin intermediul pieței, depinzând nu deciziile guvernului ci de deciziile
firmelor și gospodăriilor populației.
Economia planificată a fost modul de organizare a activității economice în România, între
anii 1948 și 1989. În această perioadă, organizarea activității economice s-a bazat pe premisa
fundamentală că planificarea centrală, aflată sub controlul guvernului, reprezintă cel mai bun

1
Mankiw N. Gregori, Kneebone D. Ronald, McKenzie J. Kenneth, Rowe Nicholas, „Principles of Microeconomics”,
Nelson, Thomson, Toronto, 2002

12
mod de organizare a activității economice. Guvernul întocmea planuri în care se stabilea ce să se
producă, în ce cantități, cu ce mijloace și cine să beneficieze de bunurile produse. Guvernul aloca
resursele productive, stabilea programul de producție și destinația bunurilor produse. Guvernul
angaja directorii întreprinderilor. Obiectivele acestor directori erau să urmeze ordinele guvernului
mai degrabă de a satisface nevoile cumpărătorilor, în condiții de eficiență.
Constituţia din aprilie 1948 a creat condiţiile necesare funcționării economiei planificate în
România. Articolul 6 al Constituției din 1948 spunea că „Bogățiile de orice natură ale subsolului,
zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate,
rutiere, pe apa și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radio-ul aparțin Statului, ca bunuri
comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalitățile de trecere în proprietatea Statului, a
bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei
Constitutii, se aflau în mâini particulare”. Într-o economie planificată, resursele și mijloacele de
producție aparțin statului.
Teoria din spatele planificării centrale a fost că numai guvernul poate organiza activitatea
economică în așa fel încât să promoveze bunăstarea economică pentru țară, în ansamblul său.
Planificarea tuturor activităților și gestionarea centralizată a tuturor deciziilor s-a dovedit o
sarcină deosebit de dificilă, chiar imposibilă. Informația care ar fi trebuit gestionată de
planificatorul central ar fi fost imensă. În final, s-a putut constata că o astfel de organizare a
activității economice nu a fost capabilă să-și atingă obiectivul, adică să asigure bunăstarea
populației. Majoritatea țărilor cu economie planificată au renunțat la acest mod de organizare a
activității economice. Revoluția din anul 1989 a marcat trecerea României la economia de piață,
ca modalitate de organizare a activității economice. Ca și România, celelalte țări europene care au
avut odată economie planificată, au abandonat acest sistem și încearcă să-și dezvolte economia de
piață.
Economia de piață se regăsește în toate țările cu un venit pe locuitor ridicat. Într-o economie
de piață, deciziile planificatorului central sunt înlocuite cu deciziile milioanelor de firme și
gospodării. Firmele decid pe cine să angajeze și ce să facă. Membrii gospodăriilor decid la ce
firme să se angajeze și ce bunuri să cumpere cu venitul obținut. Firmele gospodăriile și Guvernul
interacționează în spațiul pieței, unde prețurile și interesul propriu le ghidează deciziile. Deoarece
într-o economie de piață frmele se află în concurență pentru a oferi produse de calitate ridicată la
un preț scăzut, ele sunt presate de a utiliza metodele de producție cele mai eficiente. Resursele
sunt folosite eficient, iar costurile de producție sunt cele mai mici posibile.
La prima vedere, succesul economiei de opiață este greu de evidențiat. Pare că, într-o
economie de piață, nimeni nu are grijă de bunăstarea economică a societății în ansamblul său.
Piețele libere cuprind mulți vânzători și cumpărători a numeroase bunuri și servicii, și fiecare
dintre acestia sunt interesați în primul rând de propria bunăstare. Cu toate acestea, deși deciziile
descentralizate sunt luate în interesul propriu al decidenților, economiile de piață au furnizat un
remarcabil succes în organizarea activității economice, ceea ce a dus la bunăstarea societății în
ansamblul său.
În cartea publicată în anul 1776 „O incursiune în Natura și și Cauzele Averii Națiunilor”,
economistul scoțian Adam Smith a făcut una dintre cele mai faimoase observații din toată știința
13
economică: gospodăriile și firmele interacționează în cadru pieței ca și cum ar fi ghidate de o
mână invizibilă, care le conduce către rezultatele dorite. Dacă mâna invizibilă este lăsată să
acționeze, societatea va atinge cel mai înalt nivel de satisfacere a trebuințelor, date fiind resursele
existente. Într-o economie în care „mâna invizibilă” funcționează, nu toți oamenii se bucură de
bunăstare. Vor exista încă oameni nevoiași sau oameni care trebuie ajutați, dar rezultatele
obținute de o astfel de economie sunt, pe ansamblu, cele mai bune posibile și oricum, mai bune
decât cele obținute într-o economia planificată.
Mâna invizibilă este, de fapt, un proces de continuă adaptare reciprocă a agenților economici
la schimbările pe care interacțiunea dintre ei le produce. Ei reacționează, de asemenea, la
schimbarea sistemului de stimulente care determină schimbarea avantajelor nete pe care le pot
obține. Planificatorul din economia centralizată, cel care avea „grijă” de societate în ansamblul
său, este înlocuit cu milioane de mici planificatori, dar care au grijă doar de ei. Bunăstarea socială
rezultă ca o sumă a bunăstării tuturor indivizilor societății. Mâna invizibilă sugerează că, în loc de
un dirijor al tuturor partiturilor interpretate de milioanele de agenți economici, este mai bine ca
fiecare în parte să-și dirijeze propria partitură, căci astfel muzica socială va fi cea mai frumoasă.
Un instrument cu care mâna invizibilă direcționează activitatea economică este prețul. Prețul
reflectă atât valoarea unui bun pentru societate cât și costul societății pentru realizarea acelui bun.
Deoarece gospodăriile și firmele țin cont de prețuri atunci când decid ce să cumpere sau ce să
vândă, ele iau în calcul, fără să stie, beneficiile și costurile sociale ale acțiunilor lor. Ca rezultat,
prețurile ghidează aceste decizii individuale pentru a atinge obiective care, în multe cazuri,
maximizează bunăstarea societății în ansamblul său. Orice intervenție asupra prețului, în sensul
influențării sale sau a stabilirii unor limite de fluctuație, împiedică abilitatea mâinii invizibile de a
coordona activitatea economică.

Întrebări
1. Cine coordonează activitățile productive într-o economie de piață?
2. Cine coordonează activitățile productive într-o economie de comandă?
3. Ce rol are prețul în coordonarea activităților economice?

2.8. Oamenii sunt atenti la eficienta si echitate

Mâna invizibilă conduce piețele spre o funcționare eficientă. Eficiența este un concept
complex, fiind necesar a fi luate în considerare a cel puțin două forme ale sale: eficiență
productivă și eficiență alocativă. Eficiența productivă face referire la nivelul tehnic al producției,
la tehnologia folosită, la felul în care este organizată munca de producere a unui bun. O activitate
este eficiență productiv atunci când bunurile și serviciile sunt produse cu un consum minim de

14
resurse, adică cu cel mai mic cost posibil. Eficiența alocativă apare atunci când rezultatele
producției sunt în concordanță cu preferințele consumatorilor. Oricât de mici ar fi costurile
producției unui bun sau serviciu, dacă acest bun sau serviciu nu este cerut pe piață, activitatea
prin care bunul este produs este catalogată ca fiind neeficientă.
Firmele urmăresc să desfășoare o activitate cât mai eficientă deoarece în acest mod pot realiza
câștiguri cât mai mari. Ele se află în competiție în ceea ce privește gradul de eficiență, nivelul
beneficiilor depinzând de nivelul eficienței. Eficiența productivă le poate aduce un avantaj de
cost, în timp ce eficiența alocativă le poate aduce un avantaj de preț. Cu cât costul producerii
bunului este mai mic și cu cât prețul obținut în cadrul schimbului este mai mare, cu atât profitul
obținut de firme este mai mare.
Un rol important în promovarea eficienței le revine piețelor. Piețele tind să eficientizeze
activitatea economică pentru că promovează competiția și facilitează schimburile voluntare,
confirmând preferințelor consumatorilor. Competiția stimulează firmele să adopte tehnicile de
producție cele mai eficiente productiv. Nivelul tehnic al producției a crescut în permanență ca
urmare a eforturilor firmelor de a folosi cât mai eficient resursele de care dispun. Pentru ca
eficiența să fie deplină, este important ca bunurile produse să-și găsească cumpărători. Schimbul
voluntar confirmă îndeplinirea trebuințelor și deci, confirmă eficiența productivă și alocativă.
Eficiența productivă se atinge atunci când concurența dintre firme în cadrul pieței le determină să
producă bunuri la cel mai mic cost. Eficiența alocativă se atinge atunci când competiția dintre
firme și schimbul voluntar are ca rezultat producerea acelei combinații de bunuri dorite de
consumatori, care corespund cel mai mult preferințelor lor.
Piețele nu garantează eficiența economică în toate situațiile. Chiar și în condițiile funcționării
libere a piețelor, unele activități pot fi ineficiente. Sursele ineficienței pot fi diferite. De exemplu,
la începutul unei activități sau la introducerea în fabricație a unui nou produs, se poate întâmpla
ca activitatea să nu fie eficientă. Este necesar uneori un timp pentru a descoperi metodele de
producție care implică cele mai mici costuri. Introducerea în fabricație a unui produs nou implică
multe riscuri, dar poate aduce și beneficii importante. Ineficiența curentă se poate transforma în
eficiență viitoare.
Cele mai cunoscute cazuri de ineficiență se referă la poluarea mediului natural pe care o
implică producția anumitor bunuri. Când evaluează eficiența, firmele nu adăugă la costurile lor de
fabricație cheltuielile pentru înlăturarea poluării, pentru refacerea mediului sau pentru tratarea
efectelor acesteia. Aceste costuri sunt suportate, de regulă, de societate în ansamblul său, dar sunt
costuri legate de producția anumitor bunuri. Dacă costurile combaterii poluarii se iau în calcul,
unele activități de producție se dovedesc a fi ineficiente.
Economiștii utilizează termenul de eșec al piețelor pentru a referi situațiile în care piețele nu
funcționează eficient, adică bunurile nu sunt produse la cel mai mic cost. În acest caz, guvernul
intervine pentru a crește eficiența, pentru că fără intervenția sa firmele pot ignora unele costuri,
cum ar fi cele legate de poluarea mediului.
O posibilă cauză a eșecului piețelor o reprezintă externalitățile. O externalitate este impactul
acțiunii unei firme asupra bunăstării unor persoane sau altor firme, care pot fi sau nu în legătură
directă cu aceasta. Externalitățile pot fi negative sau pozitive. Exemplul clasic de externalitate
15
negativă este poluarea. Fumul de la rafinăria Petrobrazi Ploiești, apa plină cu detergenți vărsată în
pârâul Bârsa de către Maternitatea Brașov, gazele de eșapament ale autoturismelor și multe altele,
sunt exemple de poluare. Exemplul clasic de externalitate pozitivă îl reprezintă crearea de
cunoștințe. O importantă descoperire științifică făcută de un cercetător, poate produce efecte
pozitive asupra unor oameni care nu au contribuit cu nimic la obținerea acesteaia.
O altă posibilă cauză a eșecului pieței o constituie puterea de piață. Puterea de piață se referă
la abilitatea unei singure firme (sau a unui mic grup de firme) de a putea stabili sau influența
prețul pe piața unui produs. De exemplu, regia APA Brașov are putere de piață maximă, deoarece
deține o poziție de monopol față de clienții săi și poate stabili unilateral prețul apei. Pentru a
diminua puterea de piață de care dispune, autoritățile publice locale intervin stabilind un
mecanism de coordonare a activității acestei firme.
Echitatea se referă la distribuția corectă a beneficiilor economice. Pentru multe persoane
echitatea înseamnă o distribuție mai uniformă a beneficiilor economice decât rezultă din
urmărirea exclusivă a eficienței. De exemplu, anumite persoane susțin suprataxarea averilor mari
și a veniturilor ridicate, pentru a obține fonduri necesare derulării programelor de ajutorare a
celor săraci. Acestor persoane li se pare echitabil a se preleva, sub formă de taxe sau impozite, o
parte mai mare din veniturile celor bogați, pentru a fi folosite în folosul celor săraci. Asigurarea
unui anumit echilibru între venituri probabil este necesară, în scopul creșterii solidarității sociale
și a creșterii economice. Țările în care există decalaje mari între cei bogați și săraci sunt, în
general, țări slab dezvoltate, cu rate reduse de creștere economică.
Deși guvernul poate crește echitatea prin reducerea veniturilor celor bogați și creșterea
veniturilor celor săraci, eficiența poate fi afectată. Dacă taxele ce se aplică sumelor economisite
vor crește, oamenii vor fi mai puțin înclinați să economisească. Se vor reduce investițiile, a căror
sursă de finanțare o constituie chiar economiile. Dacă vor fi suprataxate veniturile mari, oamenii
vor fi mai puțin interesați de a deschide noi afaceri sau de a extinde afacerile existente.
Rezultatul va fi o reducere a cantității de bunuri și servicii care se vor produce.

Întrebări
1. Ce se înțelege prin eficiență economică?
2. Cum pot fi corectate cazurile de eșec al piețelor?
3. La ce se referă noțiunea de echitate?

16
2.9.Aplicatii
Aplicația 1

Cum conduce mâna invizibilă economia către o activitate eficientă?

Răspuns

Oamenii, coordonați parcă de o mână invizibilă, se adaptează la acțiunile celorlalți astfel

încât, pe ansamblu, rezultatele care se pot obține sunt cele mai bune. Un rol important în acest
proces îi revine pieței. Cu cât o piață este mai competitivă, cu cât numărul de competitori din
cadrul pieței este mai mare, cu atât este stimulată mai mult creșterea eficienței. Pe o piață cu
concurență puternică, orice risipă de resurse este sancționată prin eliminarea celor ineficienți de
pe piața respectivă. Treptat, pe piață rămân doar cei mai eficienți. Această luptă continuă cu
concurența, de adaptare la schimbări, care pare dirijată de o mână invizibilă, este de fapt o luptă
permanentă pentru creșterea eficienței.

Aplicația 2

Evaluați modul în care se modifică comportamentul locuitorilor unui oraș ca urmare a

deciziei autorităților locale de a impune o taxă pe coșul centralelor de apartament.

Răspuns

Dacă taxa este suficient de mare, numărul centralelor de apartament instalate în orașul
respectiv se va diminua semnificativ. Oamenii vor căuta modalități alternative pentru încălzirea
apartamentelor, respectiv montarea unor centrale de scară/bloc sau conectarea la sistemul
centralizat de încălzire. Va crește cererea pentru aceste bunuri. Cererea pentru centralele de
apartament va scădea. Firmele care produc centralele de apartament vor trebui să-și diminueze
producția. Numărul locurilor de muncă la aceste firme va scădea. Va crește cererea pentru
repartitoare, respectiv dispozitive care să măsoare cantitatea de agent termic consumată de către
fiecare familie. Cei care comercializează și instalează aceste dispozitive vor înregistra o creștere a
cererii pentru serviciile oferite. Se vor naște multe discuții cu privire la modalitatea de împărțire a
cheltuielilor și de suportare a pierderilor din sistemul de termoficare. Firmele furnizoare ale
agentului termic vor avea mai puține stimulente de a economisi combustibilul, de a căuta noi
metode de creștere a eficienței activității lor. Cetățenii vor avea la dispoziție mai puține mijloace
de economisire a combustibilului, de reducere a costurilor cu încălzirea apartamentelor etc.

17