Oligopolul

În capitolele anterioare au fost discutate două tipuri de structuri de piață: concurența perfectă
și monopolul. Pe o piață cu concurență perfectă, dimensiunea fiecărei firme este mică în comparație
cu ansamblul pieței astfel încât nici una nu poate influența prețul de vânzare. Pe o astfel de piață,
firmele sunt primitoare de preț, prețul la care se desfășoară tranzacțiile fiin prețul pieței. Pe o piață
de monopol, o singură firmă concentrează toată oferta pentru un bun, putând stabili prețul și
cantitatea conform curbei cererii. Concurența perfectă și monopolul sunt două structuri de piață
situate la cele două extreme ale formelor de competiție. Între aceste două extreme se desfășoară
concurența reală, imperfectă, ce caracterizează cea mai mare parte a schimburilor din economie.
Structurile de piață sunt clasificate în patru mari categorii: monopol, oligopol, concurența
monopolistică și concurența perfectă. Figura 1 prezintă aceste structuri de piață. Primul criteriu de
clasificare se referă la numărul de firme. Dacă pe piața unui bun oferta este făcută de către o singură
firmă, structura de piață este cea de monopol, iar în cazul în care oferta este făcută de câteva firme,
structura de piață este cea de oligopol. Dacă oferta este făcută de un număr mare de firme, se aplică
un al doilea criteriu de clasificare: tipul de produs. În cazul în care firmele vând produse
diferențiate, structura de piață este cea de concurență monopolistică, iar în cazul în care firmele
vând un produs identic, omogen, structura de piață este cea de concurență perfectă.
În realitate, este dificil de stabilit care dintre aceste patru tipuri de concurență caracterizează
cel mai bine o anumită piață. De exemplu, în ceea ce privește numărul de firme, nu există o
demarcație clară, un număr care să le separe pe cele „câteva” de cele „multe”. De exemplu, în
România, pe piața mașinilor automate de spălat rufe sunt circa 10 firme ofertante. Piața mașinilor
de spălat este o piață oligopolistă sau o piață concurențială? Răspunsul la această întrebare este
controversat. Pe piața bancară Românească activează circa 50 de bănci sau filiale ale unor bănci,
din țară și din străinătate, dar câteva dintre acestea domină piața, celelalte deținând o mică parte a
acestei piețe. Este piața bancară românească o piață de oligopol sau o piață concurențială?
În mod similar, nu există o metodă precisă de a determina când produsele sunt diferențiate și
când sunt identice. Sunt două medicamente care au aceeași acțiune, realizate de către firme diferite,
produse diferențiate sau identice? Sunt diferite două marci de brânză telemea provenind de la două
firme diferite, rețeta de fabricație fiind aceeași? Nu toți economiștii răspunde la fel la aceste
întrebări. Când se analizează competiția de pe o anumită piața, trebuie aleasă acea structură de piață
care se potrivește cel mai bine pieței respective.

1
 Număr de firme
Multe
firme

Tipuri de produse

Produse Produse Câteva O singură

omogene diferențiate firme firmă

CONCURENTĂ CONCURENTĂ
PERFECTĂ MONOPOLISTICĂ OLIGOPOL MONOPOL

Figura 1. Structuri de piață în funcție de

numărul de firme ofertante și tipul de produs oferit

În acest capitol se analizează tipul de competiție imperfectă denumit oligopol. Esență

competiției oligopoliste constă în existența câtorva vânzători pe piața unui produs. Ca urmare,
acțiunile oricăruia dintre acești vânzători au un impact important asupra celorlalți. Firmele
oligopoliste sunt interdependente, chiar dacă fiecare în parte este independentă, autonomă.
Obiectivul acestui capitol este acela de a analiza felul în care aceste interdependențe influențează
comportamentul firmelor și problemele care apar în acest context.

Definitia oligopolului
În cadrul multor piețe, numărul de ofertanți este mai mare decât unu, astfel încât piața nu este
de monopol, dar nu e nici foarte mare, ca în cazul concurenței perfecte. În cadrul multor piețe,
numărul ofertanților este redus, astfel încât fiecare ofertant deține o parte importantă a vânzărilor
pe piața respectivă. În România, de exemplu, există trei mari firme care oferă servicii de telefonie
mobilă: Orange, Vodafone și Cosmote. Fiecare dintre aceste trei firme joacă un rol important pe
piața telefoniei mobile. Firmele ce acționează pe astfel de piețe au o putere de piață ridicată, putând
influența prețul prin decizii proprii. Puterea lor de piață nu ajunge însă la nivelul celei înregistrate
de un monopol, care poate stabili prețul și cantitatea vândută.

2
  Tipul de piață intermediară, situată între monopol şi concurenţa perfectă, caracterizat de
prezență în rândul ofertanților a câtorva firme mari, este denumit oligopol sau piaţă de
oligopol. Firmele aflate în competiție pe o astfel de piață se numesc firme oligopoliste, iar
produsele realizate de acestea se numesc produse de oligopol.

Firmele oligopoliste sunt în general, firme mari, independente, cu putere de piață ridicată. Nici
un concurent de pe piața unui produs de oligopol nu trebuie să neglijeze influența celorlalți
concurenți. Cazul particular de oligopol caracterizat de prezența pe piața unui produs a două firme
concurente este denumit duopol. Competiția dintre firmele oligopoliste poate fi mai puternică sau
mai slabă, depinzând de situațiile concrete create pe fiecare piață. Există, din aceste punct de
vedere, o diversitate mare de situații în care firmele oligopoliste se pot afla.
În anumite cazuri, firmele oligopoliste pot evita concurența dintre ele, încheind diferite acorduri
de colaborare în vederea creșterii prețurilor de vânzare și sporirii profiturilor obținute. Un acord
care cuprinde firmele oligopoliste de pe o piață determină apariția unui cartel. Un cartel care
cuprinde toate firmele din cadrul unei piețe se comportă ca un monopol, putând obține, prin
creșterea prețului și diminuarea cantității oferite, profitul de monopol.
În cadrul altor piețe, între cele câteva firme concurente se naşte o interacţiune strategică,
interacţiune care presupune că fiecare firmă urmărește deciziile celorlalte şi își adaptează propriile
decizii la deciziile acestora. Cercetarea acestui tip de comportament al firmelor oligopoliste
reprezintă cheia înţelegerii modului în care sunt determinate preţurile şi cantitățile produse şi
vândute pe astfel de pieţe.
În funcţie de numărul firmelor concurente şi de tipul de comportament strategic, au fost
dezvoltate diferite modele ale pieţei de oligopol. Rezultatele acestor modele diferă în funcţie de
ipotezele cu privire la tipul de comportamentul strategic al firmelor de oligopol. Dacă interacțiunea
dintre firme are loc o singură dată în decursul unei perioade, rezultatele vor fi diferite de cele
obținute în cazul în care interacțiunea dintre firme ale loc în mod repetat.
Spre deosebire de concurența perfectă și monopol, nu există un singur model al pieței de
oligopol. Există o varietate de modele care oferă perspective diferite asupra comportamentului
firmelor oligopoliste, în funcție de contextul în care acestea își desfășoară activitatea. Unele firme
pot evita concurența prin formarea unui cartel, prin care se angajează să reducă producția pentru a
crește prețul. Alte firme adoptă un comportament strategic, urmărind deciziile celorlalte și
adaptându-și propriile decizii la acestea. Rezultatele modelelor diferă pentru că ipotezele cu privire
la comportamentul strategic, al interacțiunii dintre firme, diferă la rândul lor.
Care sunt bazele economice care conduc la apariția și menținerea unor astfel de structuri de
piață? Pe ce principii se fundamentează stabilirea nivelului prețului? Cum își vor împărți firmele
aflate într-o astfel de competiție producția necesară satisfacerii cerințelor pieței? Ce modalități de
cooperare sau competiție pot utiliza firmele în încercarea lor de a obține profit maxim? Acestea
sunt câteva dintre întrebările la care teoria economică încerca să dea un răspuns.
Elementele prezentate până acum pun în evidență, înainte de toate, că există o diferență
cantitativă între diferitele tipuri de structuri de piață. În cazul monopolului există un singur
3
vânzător, în cazul duopolului sunt doi vânzători, în cazul oligopolului sunt câțiva vânzători, până
la concurență perfectă, când pe piață există un mare număr de vânzători. Într-adevăr, există o
diferență cantitativă și este comod de a clasifica piețele după aceste diferențe. Dar există, de
asemenea, o diferență calitativă primordială. Atunci când numărul vânzătorilor este mic, fiecare
trebuie să fie foarte atent la reacțiile potențiale ale firmelor rivale.
Firmele oligopoliste domină piața multor produse. Sunt în general firme mari, puternice, de
multe ori având ramificații internaționale. Dominația unor piețe de către câteva firme mari poate fi
rezultatul evoluției naturale a piețelor respective, când două sau mai multe firme reușesc să-și
mărească dimensiunile prin achiziții sau preluări ale unor firme mai mici. Creșterea dimensiunilor
acestor firme face posibilă reducerea costurilor unitare prin repartizarea costurilor fixe la un volum
mai mare al producției1. Avantajele de cost pot proveni și din posibilitatea de a organiza producția
pe principiul liniei de fabricație care permite creșterea productivității prin specializare. Un astfel
de mod de organizare a producției, cu toate beneficiile pe care le implică, este dependent de
mărimea pieței. Dacă o firmă nu are o piață suficient de mare pentru a desface produsele realizate
prin organizarea producției pe principiul liniei de fabricație, ea nu poate beneficia de avantajele
acesteia. Pe de altă parte, o firmă mare, cu resurse financiare importante, poate asigura finanțarea
noile proiecte sau programe de cercetare și dezvoltare a unor noi produse. Costurile de proiectare,
realizare, testare, omologare, promovare ale noilor produse pot fi importante și nu pot fi susținute
de firme mici. Cu cât vânzările firmei vor fi mai mari, cu atât va fi mai mic costul ce trebuie acoperit
la fiecare unitate vândută.
Alte avantaje ale mărimii mari decurg din posibilitățile mai mari pe care le au aceste firme de
a obține finanțare, în condiții avantajoase. Băncile acordă firmelor mari credite, uneori în condiții
preferențiale, urmărind să păstreze aceste firme în portofoliul lor de clienți, deoarece acestea
plătesc băncilor, sub formă de comisioane sau dobânzi, mari sume de bani. Pentru bănci,
dimensiunea mare a firmelor oligopoliste, volumul mare al activelor acestora, fluxurile importante
de capital pe care aceste firme le au, constituie elemente de diminuare a riscului, implicit de
diminuare a ratei dobânzii.

Întrebări
1. Cu ce forme de concurenţă se confruntă un monopol?
2. Care sunt condiţiile care-i permit unei firme să se comporte ca un monopol pur?
3. Prin ce se caracterizează monopolul imperfect?

1
R. Lipsey, K. Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, 1999, pag. 300
4
Cooperarea intre firme. Cartelul
Firmele concurente încearcă uneori să evite competiția dezvoltând diferite forme de cooperare.
O formă de cooperare care poate fi adoptată de către firmele oligopoliste este aceea de a încheia
un acord explicit pentru reducerea producției și creșterea prețurilor. Ele pot forma astfel un cartel.

 Un cartel este constituit din mai multe firme independente, care încheie un acord (fac un
aranjament, o înțelegere explicită) având scopul de a obține profituri mai mari prin
diminuarea producției și creșterea prețurilor.

Dacă acordul încheiat privește toate firmele de pe o piață, atunci acesta se comportă ca un
monopol. Comportamentul de monopolul permite maximizarea profitului total al membrilor
cartelului. Ca monopol, pentru a putea să-și păstreze puterea, cartelul va crea bariere, obstacole,
care să împiedice intrarea pe piață a unor noi firme. Aceste obstacole pot fi datorate și unor cauze
naturale.
Cartelul trebuie să determine producția totală, prețul de vânzare precum și partea din producția
totală care revine fiecărei firme membre a cartelului, denumită în mod curent cotă. Ca o organizație
colectivă, cartelul nu este primitor de preț, ci poate determina creșterea prețului prin punerea în
vânzare a unor cantități mai mici decât cele care ar fi puse în vânzare în lipsa cartelului. Pentru a
maximiza profitul total, cartelul egalează venitul marginal, derivat din funcția cererii de pe piață,
cu costul său marginal. Deoarece pe termen scurt, funcția ofertei este suma orizontală a curbelor
costurilor marginale ale firmelor, aceasta devine funcția costului marginal al cartelului. Cartelul se
comportă ca un monopolist și determină output-ul său astfel încât costul marginal să fie egal cu
venitul marginal.
În Figura 2 se prezintă modul în care un cartel acționează pentru a obține profit maxim. Se
presupune că inițial piața se afla într-un echilibru concurențial pe termen lung. Prețul de echilibru
este pc, producția totală de echilibru este Qc. Firmele prezente pe piață produc fiecare o cantitate
egală cu qc, cu un cost unitar minim.
Odată format, cartelul începe să funcționeze ca un monopol. Pentru a obține profit maxim,
cartelul reduce producția până la nivelul corespunzător egalității dintre costul marginal și venitul
marginal, Vmg = Cmg. Cantitatea totală scade de la Qc la Qk, iar preţul creşte de la pc la pk. Fiecărei
firme membre a cartelului îi revine o cotă de producție astfel încât, costul marginal pe termen scurt
al fiecărei firme să fie același și egal cu costul marginal al cartelului. În Figura 2, cota de producție
care revine fiecărei firme a fost notată cu qk, costul marginal fiind egal cu c. Fiecare membru al
cartelului va obține un profit egal cu aria hașurată.
Cartelul are succes dacă fiecare firmă produce qk unități și vinde la un preț egal cu pk. Dar
diferența dintre prețul pieței pk și costul marginal pe termen scurt c al fiecărei firme, când fiecare
produce qk unități, crează stimulentul pentru firmele din cartel de a nu respecta acordul încheiat.

5
 Cmg
Preț

Preț
CTm Cmg

pk pk
pc pc

c c E

p = f(Q)
Vmg

qk qc q* Qk Qc
Cantitate Cantitate

a. Firma b. Cartelul

Figura 2. Reducerea producției și creșterea prețului de către cartel

Când prețul este egal cu pk, pe termen scurt, fiecare firmă își maximizează profitul producând
q , cantitate care corespunde egalității dintre costul marginal și preț. Astfel, fiecare membru,
*

urmărind maximizarea propriului profit, are interesul de a produce mai mult decât cota alocată de
cartel. Aceasta este dilema fundamentală a oricărui cartel. Ceea ce este în interesul cartelului ca
organizație, nu este și în interesul fiecărui membru. Deoarece pentru o firmă membră a cartelului
costul marginal este mai mic decât prețul, orice creștere a producției îi aduce acestei firme un spor
de profit (câștigul obținut la o unitate suplimentară produsă este mai mare decât costul acestei
unități).
Un cartel trebuie să rezolve această contradicție între interesele individuale și interesul colectiv.
Cartelurile utilizează câteva metode pentru a descuraja firmele individuale să crească producția.
De exemplu, ele pot aronda firmelor diferiți clienți. Dacă clienții unei firme sunt atrași de altă firmă
din cartel, înseamnă că nu se respectă acordul de constituire a cartelului. O altă modalitate este
aceea de a încheia contracte prin care toată producția firmelor este cumpărată de către cartel,
urmând ca aceasta să fie vândută apoi clienților.

 Acordul de constituire a cartelului privește fixarea prețului, stabilirea producției totale,

împărțirea pieței între membrii cartelului, alocarea cumpărătorilor, alocarea teritoriului,
câștigarea licitațiilor, stabilirea unor agenții de vânzări comune, împărțirea profiturilor
sau combinații ale acestora.

6
 Legile antirust interzic constituirea cartelurilor și descurajează metodele explicite folosite
pentru menținerea disciplinei de către cartel. Aceste legi forțează membrii cartelurilor să utilizeze
metode tacite și mai puțin eficiente de control, reducându-se astfel șansele de succes ale acestora.
Cartelurile sunt fragile deoarece monitorizarea membrilor este costisitoare și noi firme pot intra pe
piață.

Întrebări
1. Ce scop are înființarea unui cartel?
2. Cum stabilește cartelul cotele de producție care revin fiecărei firme din cartel?
3. Ce metode de descurajare a trișării utilizează un cartel?

Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 – Legea concurenței

Comportamentul cooperant între firme poate maximiza profiturile acestora dar nu este în
interesul consumatorilor. Consumatorii vor plăti un preț mai mare iar pe piață, cantitatea de produse
va fi mai mică dacă firmele oligopoliste încheie acorduri de cooperare. În multe țări (dar nu în
toate) astfel de acorduri de cooperare între firme sunt ilegale. În România s-a elaborat un cadru
legal care interzice, în mare parte, astfel de acorduri. Prin legislația elaborată, se urmărește
stimularea concurenței, în beneficiul consumatorilor.
Un pas decisiv în reglementarea domeniului concurenței l-a reprezentat adoptarea legii
nr.21/1996, Legea concurenței, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1997. A fost înființat Consiliul
concurenței, al cărui scop este protejarea și stimularea concurenței în vederea promovării
intereselor consumatorilor. Consiliului concurenței urmărește crearea și menținerea unui mediu
competitiv precum și monitorizarea piețelor și supravegherea modului în care firmele concurente
acționează pe aceste piețe.
Politica în domeniul concurenței, reglementată de Legea concurenței, este compatibilă cu
modul de tratare și reglementare a problemelor concurenței la nivel european. Conform acestei
legi, sunt considerate practici anticoncurențiale și sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite
între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de
agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea,
împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special
cele care urmăresc:
- fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a
tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;
- limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori investiţiilor;

7
- împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al
volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;
- aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
- condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând
prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte;
- participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs
de oferte;
- eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a
libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu
cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

Prin Legea concurenței se urmărește ca preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor

să fie determinate în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele
practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice,
stabilite prin lege, se stabilesc şi se ajustează cu avizul unor instituții ale statului.

Comportamentul strategic al firmelor oligopoliste

Un cartel format din firme primitoare de preț obține un profit total maxim dacă reduce producția
și crește prețul la nivelul prețului de monopol. Nu întotdeauna firmele oligopoliste formează un
cartel. Pe piață se regăsesc deseori situații în care numărul de firme este relativ mic iar cota de piață
a principalelor firme este mare, dat firmele sunt independente. Aceste firme pot să-și mărească
profiturile prin creșterea prețurilor la nivelul prețului de monopol, având mai puține dificultăți de
cooperare decât un cartel format dintr-un mare număr de firme concurente.
În România, domenii precum producția de ciment, distribuția de gaze, telefonia fixă și mobilă,
producția de autovehicule etc. sunt caracterizate de rapoarte mari de concentrare (partea din
vânzări care revine celor mai reprezentative firme de pe o piață) de peste 80%. În cadrul acestor
piețe, firmele dominante dețin cote importante de piață.
Trăsătura esențială a piețelor cu câteva firme o reprezintă interdependența dintre acestea. Când
firmele iau deciziile cu privire la preț sau volumul producției, rezultatul acestor decizii depinde de
deciziile corespondente ale firmelor rivale. Nici o firmă oligopolistă nu reprezintă o insulă izolată
în cadrul pieței. Concurența dintre firme este activă, dominată de rivalitate.
Firmele oligopoliste țin cont de deciziile celorlate firme și deciziile fiecăreia influențează
deciziile celorlalte. Acest tip de comportament este denumit comportament strategic Pe piața cu
concurență perfectă, firmele nu au un comportament strategic. Aceasta înseamnă că iau decizii

8
bazate exclusiv pe propriile curbe de cost și de cerere, fără a lua în considerare reacțiile celorlalți
competitori. Monopoliștii nu au un comportament strategic deoarece nu au competitori.

 Comportamentul strategic al firmelor oligopoliste reflectă preocuparea acestora de a

urmări acțiunile firmelor concurente, puține la număr, și de a-și adapta deciziile la deciziile
luate de celelalte firme.

Comportamentul strategic al firmelor oligopoliste este ilustrat de un exemplu cunoscut,

denumit dilema prizonierului. Se presupune că, doi indivizi, suspecți de comiterea unui act de
violență, sunt arestați și sunt interogați separat. Poliția nu are probe materiale despre comiterea
actului de violență iar pedepsele care se vor aplica pentru cei doi indivizi depind de mărturisirile
acestora. Dacă nici unul nu recunoaște că el af fi comis actul de violență, fiecare va fi pedepsit cu
o pedeapsă de 4 ani de închisoare. La interogatoriu, fiecăruia i se transmite că, dacă minte, în timp
ce celălalt spune adevărul, va primi o pedeapsă și pentru mărturie mincinoasă și va fi condamnat
la 6 ani de închisoare, în timp ce cel care a spus adevărul va primi o reducere a pedepsei, fiind
condamnat la 3 ani de închisoare. Dacă amândoi spun adevărul, pedeapsa pentru fiecare va fi de 5
ani de închisoare.
Situațiile posibile sunt prezentate în Figura 3. Prima cifră a sentințelor se referă la prizonierul
1, ce-a de-a doua se referă la prizonierul 2. De exemplu, dacă prizonierul 1 mărtisește iar
prizonierul 2 nu mărturisește, prizonierul 1 va primi o pedeapsă de 3 ani, iar prizonierul 2 va primi
o pedeapsă de 6 ani.

Prizonierul 2

Nu mărturisește Mărturisește
Nu mărturisește

4,4 6,3
Prizonierul 1

Mărturisește

3,6 5,5

Figura 3. Matricea pedepselor

9
 Prețul, p Cantitatea cerut, q Venitul total, VT = p·q
(u.m.) (unități) (u.m.)
1 160 160
2 105 210
3 75 225
4 60 240
5 50 250
6 40 240

Tabelul 1. Specificația cererii globale

Raționamentul prizonierului 1 este următorul: dacă colegul meu spune adevărul, cel mai bine
ar fi să spun și eu adevărul, deoarece astfel voi primi o pedeapsă mai mică, adică 5 ani în loc de 6.
Dacă colegul meu minte, cel mai bine ar fi ca eu să spun adevărul, deoarece astfel voi primi o
pedeapsă mai mică, adică 3 ani în loc de 4. Acest raționament îl face și prizonierul 2. Rezultatul
este acela că ambii prizonieri vor spune adevărul, pedeapsa fiind de 5 ani de închisoare pentru
fiecare. Dacă ar fi putut comunica, ar fi ales să mintă, putând astfel primi o pedeapsă mai mică, de
4 ani de închisoare.
Firmele oligopoliste se confruntă cu acceași dilemă ca și prizonierii: să coopereze unele cu
altele sau să nu coopereze? Cooperarea poate fi avantajoasă pentru firmele oligopoliste, dar fiecare
va putea obține un profit mai mare dacă nu respectă înțelegerea, în timp ce celelalte o respectă.
Pentru a pune în evidență dilema fundamentală a oligopoliștilor, se consideră o piață pe care se
concurează două firme ce realizează același produs. Firmele trebuie să decidă dacă cooperează sau
nu. În Tabelul 1 este prezentată specificația cererii globale la nivelul pieței produsului de oligopol
și profitul obținut (egal cu venitul, considerând, pentru simplificare, costurile egale cu zero).
Profitul total este maxim la un preț egal cu 5 u.m. și o producţie egală cu 50 unități, ridicându-se
la valoarea de 250 u.m. Presupunând că cele două firme cooperează și decid împărțirea egală a
producției, fiecare va produce câte 25 unităţi şi va obţine un profit de 125 u.m. În cazul unei astfel
de cooperări, cele două firme împart în mod egal profitul maxim care se poate obţine.
Este profitul de 125 u.m. mulțumitor pentru ambele firme? În Tabelul 2 sunt prezentate
veniturile firmei 1 pentru diferite volume ale producției, considerând că cea de-a doua firmă
produce 25 de unități de produs. Tabelul 2 arată profitul primei firme pentru diferite prețuri și
cantităţi, considerând producția celeilalte firme ca fiind de 25 unități. Dacă firma 2 va respecta
înţelegerea de cooperare şi va produce 25 unităţi, firma 1 va obţine cel mai mare profit, de 160
u.m., dacă va creşte producţia de la 25 de unități la 80 unități. Firma 1 este interesată să nu respecte
înţelegerea şi să producă 80 unităţi în loc de 25 unităţi. În acest caz, prețul va scădea de la 5 u.m.
la 2 u.m.

10
 Prețul, p Cantitatea cerut, q Venitul total, VT = p·q
(u.m.) (unități) (u.m.)
1 125 125
2 80 160
3 50 150
4 35 145
5 25 125
6 20 120

Tabelul 2. Venitul firmei 1, când firma 2 produce 25 unități de produs

Este posibil ca modul în care se alocă producția între firme să asigure un profit maxim pentru
fiecare dintre acestea. Când înţelegerea este în interesul tuturor părților, denumirea folosită este cea
de acord de interese.

 Un acord de interese există când fiecare firmă obţine profitul maxim, dată fiind producția
celorlalte firme.

Se poate repeta analiza din punctul de vedere al firmei 2. Dacă firma 1 va produce 25 unităţi,
atunci profitul firmei 2 va creşte la 160 u.m. dacă aceasta va produce 80 unităţi. Dacă ambele firme
vor produce câte 80 unităţi, preţul va scădea la 1 u.m. (linia întâi din Tabelul 1) şi profitul fiecărei
firme va fi 80 u.m., cu 36% mai mic decât profitul obţinut în cazul cooperării.
Matricea profiturilor este un mod uzual de a prezenta datele unei astfel de probleme. În Figura
4, prima cifră din fiecare cadran reprezintă profitul obținut de firma 1 iar a doua cifră reprezintă
profitul obținut de firma 2. Profiturile obținute de fiecare firmă depind de deciziile firmei rivale.
Fiecare firmă poate decide să coopereze producând 25 unităţi, sau să nu respecte înţelegerea de
cooperare, producând 80 unităţi. Dacă firmele cooperează și împart piața, profitul fiecărei firme
vafi egal cu 125 u.m. Dacă firma 1 nu respectă acordul de cooperare, în timp ce firma 2 îl respectă,
prețul va scădea la 2 u.m., firma 1 va obține un profit de 160 u.m. în timp ce firma 2 obține un
profit de 50 u.m. Firma 2 poate constata că, dacă firma 1 nu respectă înţelegerea, cel mai bun
răspuns al său este acela de a nu respecta nici ea înţelegerea, producând 80 unităţi şi crescând
profitul cu 110 u.m., de la 50 u.m. la 160 u.m. Astfel cel mai bun răspuns al firmei 2 este să producă
80 unităţi. Acelaşi argument se aplică şi în cazul firmei 2. Ambele vor ajunge să producă câte 80
unităţi, prețul va scădea la 1 u.m. iar profitul fiecărei firme va fi egal cu 80 u.m.
Dacă firmele cooperează, ambele firme vor avea un profit mai mare decât cel obținut dacă nu
cooperează. Din punctul de vedere al fiecărei firme, există stimulentul de a nu respecta acordul de
cooperare. Realizând o producţie mai mare decât cea prevăzută în acordul de cooperare, fiecare
firmă va obţine un profit mai mare, dacă firma parteneră va respecta acordul de cooperare.

11
 Firma 2

Respectă acordul Nu respectă acordul

Respectă acordul
125,125 50,160

Firma 1

Nr respectă acordul

160,50 80,80

Figura 4. Matricea profiturilor

Mărind producţia, ambele firme contribuie la diminuarea părţii de profit pe care o obţin, faţă
de profitul care l-ar fi putut obţine dacă ar fi cooperat.

 Concluzia esenţială a acestui exemplu este aceea că ceea ce este raţional din punct de
vedere al comportamentului individual, nu este întotdeauna raţional din punct de vedere al
comportamentului colectiv.

Cu cât numărul firmelor oligopoliste este mai mare, cu atât tendința de a nu respecta acordul
de cooperare este mai puternică. Dacă, de exemplu, pe o piață activează două firme iar acestea
încheie un acord de cooperare și formează un cartel, acesta se comportă ca un monopol. În Figura
5 este prezentat echilibrul pe o piață de monopol considerând, pentru simplificarea raționamentului,
costul egal cu zero. Producția care maximizează profitul monopolului este Qm (venitul marginal =
costul marginal = zero, deoarece costurile sunt ignorate) iar prețul de monopol este pm. Atunci când
fiecare firmă respectă înţelegerea, fiecare produce jumătate din producţia monopolului, respectiv
Qm/2. Dacă producția cartelului creşte la Qm +∆Q unităţi, profitul total va scădea. Aria 3 reprezintă
creşterea deprofit datorată creşterii producţiei la de la Qm la Qm + ΔQ . Suma dintre aria 1 şi aria 2
reprezintă pierderea de profit, deoarece Qm + ΔQ unităţi se vând la un preţ mai mic, p*. Deoarece
cartelul obţine profit maxim producând Qm unităţi, aria 3 este mai mică decât suma ariilor 1 şi 2.

12
 Preț
pm

1 2
p*

Vmg 3 p = f(Q)

Qm/2 Qm Qm + ΔQ Cantitate

Figura 5. Matricea profiturilor

Aceasta este cauza pentru care cartelul produce numai Qm unităţi. Dacă firmele respectă
acordul de cooperare, pot să împartă profitul maxim care se poate obține, respectiv profitul de
monopol. De ce apare stimulentul de a produce mai mult pentru oligopoliștii care împart piaţa la
preţul de monopol? Dacă firmele cooperează și împart piața, fiecare va produce Qm/2 unităţi și va
obține un profit egal cu pm · Qm/2. Dacă una dintre firme menține această producție, dar cealaltă
creşte producţia cu ∆Q unităţi, prețul pe piață va scădea de la pm la p*.
Firma care nu respectă acordul și crește producția va obține un spor de profit. Sporul de profit
al acestei firme este însoțit de o diminuare a profitului la nivelul cartelului, egală cu suma dintre
ariile 1 și 2. Deci, în timp de sporul de venit se adaugă numai la firma care nu respectă înțelegerea,
pierderile sunt suportate de ambele firme cu mențiunea că, la firma care nu respectă înțelegerea,
sporul de venit compensează pierderea.
Dacă sunt mai multe firme, pierderea se va împărți la fiecare, dar sporul de profit îl va obține
doar una singură. Dacă sunt n firme pe piață, pierderea de venit a fiecărei firme va de doar 1/n din
pierderea totală, în timp ce sporul de venit va fi același. Cu cât numărul de firme dintr-o industrie
este mai mare, cu atât tentația de a trișa este mai puternică. Aceasta explică de ce soluţia cooperării
devine din ce în ce mai dificil de realizat pe măsură ce creşte numărul de firme. Câştigul din
nerespectarea acordului de cooperare creşte odată cu creşterea numărului de firme care semnează
acordul.
Deoarece nerespectarea unui astfel acord este profitabilă, firmele oligopoliste trebuie să
găsească căi de a preveni astfel de tendinţe sau de a convinge partenerii că soluţia cooperării este
cea mai bună pentru toţi. Adesea, poate fi costisitor să se prevină încercările de trădare, şi astfel se
poate ajunge la soluţia necooperativă.

13
 Deşi cooperarea este dificil de atins, vânzătorii au o înclinaţie de a face înţelegeri, acorduri,
pentru a evita neajunsurile concurenţei. Aceste înțelegeri pot fi publice sau secrete. Cooperarea
bazată pe astfel de acorduri este o cooperare explicită, în sensul că au existat contacte explicite
între firme pentru întocmirea și parafarea unor astfel de acorduri. Cartelul este o expresie a
cooperării explicite între firme independente. Cel mai cunoscut cartel care încurajează în mod
explicit, deschis, comportamentul cooperant între oligopoliști este organizația Țărilor Exportatoare
de Petrol (OPEC).
Între firmele oligopoliste se poate realiza și o cooperare tacită, atunci când nu se încheie nici
un acord, nu se semnează nici un document. În acest caz, firmele recunosc influența pe care fiecare
o are asupra celeilalte, acționând ca și cum între ele ar exista un acord, dar fără ca acesta să existe
în mod efectiv.

Întrebări
1. Care sunt caracteristicile comportamentului startegic?
2. În ce constă dilema prizonierului?
3. Cum este influențat un cartel de numărul de firme membre ale cartelului?

Teoria jocurilor si oligopolul

Piețele cu puțini ofertanți se caracterizează printr-o interdependență pronunțată între aceștia.
Strategia adoptată de către o firmă depinde într-o măsură importantă, de strategiile firmelor rivale.
Aceste mod de comportament strategic poate fi modelat cu ajutorul teoriei jocurilor. În acest
paragraf de vor analiza, la nivel introductiv, câteva aspecte ale aplicării teoriei jocurilor în studiul
comportamentului firmelor oligopoliste.
În accepţiunea curentă, un joc reprezintă o activitate la care participă un anumit număr de
indivizi, în scopul obţinerii unei satisfacţii morale, al destinderii şi relaxării, sau pentru a obţine un
anumit câştig material. În regulamentul jocului sunt descrise acţiunile ce pot fi întreprinse de
jucători, ordinea în care jucătorii pot acţiona, câştigurile (sau sanţiunile) care le pot obţine. Pentru
ca jocul să se poată desfăşura, jucătorii trebuie să cunoască regulile de joc şi să le respecte. În
general, orice joc presupune următoarele trei elemente: (1) un număr de jucători, (2) o mulţime de
acţiuni din care jucătorii pot alege şi (3) o listă de câştiguri.
Un exemplu clasic de joc este şahul. Un joc de şah este jucat de doi jucători. Alegerile celor
doi jucători se traduc în acest caz prin mutările care le fac. Rezultatul unei mutări este repezentat
de câştigul material obţinut (o piesă a jucătorului advers) sau de câştigul poziţional. Jocul se încheie
când unul dintre jucători dă mat. În cazul acestui joc, un jucător câştigă jar celălalt pierde.
Câştigarea jocului poate însemna un beneficiu material (în cazul câştigării unui concurs dotat cu
14
premii), sau un beneficiu moral (satisfacţia de a obţine victoria). Există şi posibilitatea ca jocul să
se încheie nedecis, adică nici unul dintre jucători nu câştigă sau nu pierde (remiza).
Obiectivul teoriei jocurilor este studiul tuturor situaţilor care prezintă caracteristici
asemănătoare jocului de şah, adică situaţii în care indivizii, respectând anumite reguli prestabilite,
aleg dintre o mulţime de alternative pe acelea care speră să le aducă cele mai mari câştiguri.
Domeniile de aplicare ale teoriei jocurilor sunt foarte diverse, acoperind în principiu, ansamblul
activităţilor umane. De aceea, economiştii, sociologii, politicienii şi mulţi alţii fac apel la concepte
ale teoriei jocurilor, în contexte foarte diferite. Toate jocurile au însă un element comun: locul
atribuit raţionalităţii. Aceasta reprezintă esenţa teoriei jocurilor. Conform părintelui acestei științe,
von Neumann de Morgenstern (1944), obiectivul estenţial al acestei teorii este acela de a preciza
care sunt comportamentele raţionale şi de a determina principalele caracteristici ale interacţiunilor
cu gradul cel mai mare de generalitate posibil.
Când regulile de joc stipulează că jucătorii intervin unul după altul, într-o ordine precisă, şi că
numărul de acţiuni dintre care trebuie să aleagă este finit, reprezentarea cea mai bună a jocului este
aceea a trasării unui „arbore”, denumit arborele lui Kuhn (Figura 6). Vârful arborelui este
reprezentat printr-un mic cerc, corespunzător „mutării” iniţiale. Se consideră că mutarea iniţială
este făcută de către jucătorul A. Traseele posibile care pleacă de la acest vârf, ramurile arborelui,
corespund acţiunilor posibile ale lui A (a1, a2 şi a3). Aceste ramuri conduc la nodurile arborelui,
reprezentate prin puncte. În aceste puncte intevine al doilea jucător, B. Acesta face o alegere dintre
acţiunile sale posibile, b1 şi b2. Din aceste noduri pleacă noi ramuri ale arborelui care conduc la noi
noduri. La noile noduri intervine al treilea jucător. Dacă numărul de mutări este finit, arborele se
termină printr-o mulţime de cifre care dau câştigurile fiecărui jucător pentru acţiunile alese. O astfel
de reprezentare, denumită reprezentarea în formă extensivă, poate fi utilizată şi în cazul în care
regulili de joc stipulează că anumiţi jucători intervin de mai multe ori. În exemplul considerat,
secvenţa A-B-A poate fi obţinută înlocuind pe C cu A.
Atunci când unui jucător îi vine rândul să efectueze „o mutare”, el trebuie să aleagă o acţiune
dintr-un ansamblu de acţiuni posibile (de exemplu, să avanseze un pion). Ansamblul acţiunilor
posibile poate fi finit sau infinit, numărabil sau nenumărabil, dar trebuie să fie cunoscut de către
toţi jucătorii. Într-un joc secvenţial, alegerea fiecărui jucător trebuie să ţină cont, printre altele, de
alegerile făcute anterior de către ceilalţi jucători. Altfel spus, toate alegerile sunt condiţionate de
alegerile celorlalţi. Orice jucător trebuie să examineze diversele situaţii posibile şi să stabilească
planul acţiunilor pe care le va face, ţinând cont de acţiunile posibile ale celorlalţi jucători. Acest
plan de acţiuni se numeşte strategie. Caracterul condiţional al strategiilor face ca numărul lor să
crească exponenţial cu numărul de mutări pe care le comportă un joc. Acest lucru se observă pe
graficul din arborele lui Kuhn, în care se poate constata cu uşurinţă multiplicarea ramurilor pe
măsură ce se adaugă noi noduri.
Când teoria jocurilor este aplicată unui oligopol, jucătorii sunt firmele, jocul este jucat pe piaţă,
stategiile sunt decizii asupra preţului şi producţiei, iar câştigurile sunt profiturile.

15
 C
b1
B
C
a1 b2
b1
B C
A
a2 C
b2
b1
a3 B C

b2 C

Figura 6. Arborelel lui Kuhn

 Teoria jocurilor este un studiu cu privire la interacţiunile strategice între un număr mic de
jucători, care pot fi reprezentaţi de firme, stucturi ale acestora, angajatori sau angajaţi. În
contextul teoriei economice, un joc tratează interdependenţele existente între agenţii
economici, determinate de concurenţa de pe piaţă.

Teoria jocurilor este utilă în identificarea alternativele posibile ale firmelor de oligopol, iar în
anumite cazuri, permite determinarea strategiei pe care o firma o va adopta.
Alegerile raţionale, care vizează obţinerea unui câştig, depind într-o manieră decisivă, pe lângă
de regulile de joc, şi de informaţia de care dispun jucătorii. Informaţia joacă un rol esenţial în
clasificarea tipurilor de jocuri cu aplicabilitate în studiul unor activități economice. Din punct de
vedere al informaţiei de care dispun jucătorii, jocurile pot fi cu informaţie completă şi cu informaţie
incompletă. Se spune că informaţia este completă dacă fiecare jucător cunoaşte: ansamblul
posibilităţilor sale de acţiune, ansamblul alegerilor celorlalţi jucători, toată gama de mutări posibile
şi câştigurile asociate lor, precum şi motivele celorlalţi jucători. Dacă una sau mai multe dintre
aceste informaţii nu este cunoscută de fiecare jucător, jocul este cu înformaţie incompletă.
În cazul unui joc cu doi jucători (două firme), când numărul de alternative pe care fiecare
jucător le are la dispoziție este limitat, reprezentarea cea mai bună este forma matricială. Aceasta
constă în prezentarea tabloului cifrelor ce dau câştigurile jucătorilor pentru fiecare acţiune posibilă,
liniile şi coloanele corespunzând diferitelor strategii. Vom analiza, în exemplul următor, strategiile
pe care două firme le pot adopta atunci când matricea câștigurilor (profiturilor) este cea din Figura
7.

16
 Firma B

b1 b2

a1 100,100 50,110

Firma A
a2 110,50 55,55

Figura 7. Matricea câștigurilor unui joc în care ambii jucători au o strategie dominantă

Firma A are la dispoziție strategiile a1 și a2, iar firma B are la dispoziție strategiile b1 și b2.
Căștigurile sunt prezentate sub forma unor perechi de cifre, prima cifră reprezentând câștigul firmei
A, cea de-a doua cifră reprezentând câștigul firmei B.
Firma B nu are niciodată interesul de a alege b1, deoarece b2 îi aduce întotdeauna un câştig
superior, oricare ar fi alegerea lui A. Se spune că strategia b2 domină b1. Cu alte cuvinte, b2 este o
strategie dominantă printre strategiile firmei B.

 O strategie dominantă este cea mai bună strategie pentru o firmă, indiferent de strategia
adoptată de alte firme.

Firma A are, de asemenea, o strategie dominantă deoarece a2 domină a1. Astfel, soluția acestui
joc este aceea că firmele vor alege strategiile a2, respectiv b2, iar câștigul fiecăreia va fi 55. Odată
realizată această soluție, nici una dintre cele două firme nu dorește să-și schimbe strategia. Dacă
firma A alege a1, în timp ce firma B rămâne cu b2, câștigul firmei A se va diminua la 50. Dacă firma
B alege b1 în timp ce firma A rămâne cu a2, câștigul firmei B se va diminua la 50. O situație de acest
gen reprezintă un echilibru Nash.

 Un echilibru Nash este o situație în care jucătorii interacționează unii cu alții, fiecare
alegând cea mai bună strategie, dată fiind strategia aleasă de ceilalți. Echilibrul Nash este
un echilibru necooperant, care odată ce a fost atins, se automenține.

17
 Firma B

b1 b2

a1 100,50 60,20

Firma A
a2 10,30 20,60

Figura 8. Matricea câștigurilor unui joc în care un singur jucător are o strategie dominantă

Soluția reprezentată de echilibrul Nash în exemplul de mai sus nu aduce firmelor câștigul
maxim de 100, care s-ar fi putut obține dacă acestea ar fi ales a1, respectiv b1. Această soluție s-ar
putea obține prin cooperarea între cele două firme. Soluția (a1, b1) nu constituie însă un echilibru
stabil. În orice moment firma B este tentată să schimbe strategia în b2, obținând un câștig de 110 în
loc de 100, dacă firma A păstrează strategia a1. La fel, firma A tinde spre strategia a2, obținând un
câștig de 110 în loc de 100, dacă firma B păstrează strategia b1.

 Soluția cooperării este mai avantajoasă pentru firme, fiecare obținând un profit mai mare
decât cel obținut în cazul în care nu cooperează, dar este instabilă. Firmele vor dori în
permanență să trișeze deoarece, considerând că celelalte firme nu trișează, vor putea
obține profituri mai mari.

În anumite cazuri doar o firmă are o strategie dominantă. Fie jocul a cărui matrice a câștigurilor
prezentată în Figura 8. Firma A are o strategie dominantă. Indiferent de alegerea firmei B, firma A
obține un câștig mai mare alegând strategia a1. Firma B nu are o strategie dominantă. Cea mai bună
strategie a firmei B depinde de strategia aleasă de firma A. Dacă firma A alege strategia a1, cea mai
bună strategie pentru firma B este b1, iar dacă firma A alege strategia a2, cea mai bună strategie
pentru firma B este b2. Dacă o firmă nu are o strategie dominantă, va trebui să observe dacă firma
rivală are o astfel de strategie. Strategia aleasă va rezulta din presupunerea că firma rivală va alege
strategia dominantă. Soluția (a1, b1) este un echilibru Nash.
În unele cazuri nu există nici un echilibru Nash. Se consideră jocul a cărui matrice a câștigurilor
este prezentată în Figura 9.

18
 Firma B

b1 b2

a1 100,50 50,100

Firma A 100,50
a2 50,100

Figura 9. Un joc fără echilibru Nash

Se verifică imediat că acest joc nu prezintă echilibru Nash: oricare ar fi perechea de strategii,
unul dintre jucători obține un câștig mai mare dacă își modifică alegerea. Există, de asemenea jocuri
cu mai mult de un echilibru Nash. Jocul a cărui matrice este prezentată în Figura 10 prezintă două
echilibre Nash.
Cele două echilibre Nash sunt asociate vectorilor de câștig (50,100) și (100,50). Pentru a
depăși nedeterminarea asociată mai multor echilibre, se poate recurge la introducerea unor noi
criterii, care înseamnă de fapt modificarea jocului.
Ideea de bază a echilibrului Nash este accea că fiecare jucător caută să-şi maximizeze câştigul
său, fără să țină cont de ceea ce decid ceilalți. Dacă există un echilibru evident pentru fiecare
jucător, care „sare în ochi” la toată lumea, atunci acel echilibru este în mod necesar un echilibru
Nash. Dacă aceasta nu se întâmplă și cel puțin un jucător este interesat să-şi modifice alegerea sa,
vâzând alegerea celorlalți, atunci nu este sigur că soluția jocului este un echilibru Nash.

Întrebări
1. Ce este o strategie dominantă?
2. Ce este echilibrul Nash?
3. Cum se clasifică jocurile din punctul de vedere al informației disponibile?

19
 Firma B
b1 b2

a1 50,100 40,40

Firma A a2 30,20 100,50

Figura 10. Un joc cu două echilibre Nash

.
Duopolul
Duopolul este cel mai simplu tip de oligopol, având doar doi membrii. Oligopolurile cu trei sau
mai mulți membrii fac față acelorași probleme ca și oligopolul cu doi membrii. Această secțiune
prezintă două modele bine cunoscute ale duopolului: duopolul Cournot și duopolul Bertrand.
Fiecare pornește de la premiza că pentru firmele oligopoliste, comportamentul cooperativ este prea
costisitor. Comportamentul necooperant este cel care ar trebui să caracterizeze oligopolul, în
beneficiul cumpărătorilor. În cadrul fiecărui model din acest capitol se analizează nivelul prețului
și al cantității. Predicțiile acestor teorii cu privire la relația dintre preț și numărul de firme sunt
analizate în raport cu comportamentele reale observate.

Modelul Cournot

Primul model de duopol prezentat, modelul Cournot, este cel analizat inițial de către
economistul francez Auguste Cournot (1801 – 1877). Cournot a realizat prima prezentare
formalizată a duopolului. În perioada vieții lui Cournot, doar două firme din Franța vindeau apă
minerală. Cournot a fost preocupat de modul în care aceste firme stabileau cantitatea de apă
îmbuteliată. În dezvoltarea modelului său, Cournot a argumentat că fiecare firmă alege să
îmbutelieze cantitatea de apă care să-i maximizeze profitul, considerând cantitatea de apă
îmbuteliată de firma concurentă ca fiind dată.
Plecând de la celebrul său exemplu despre sursele de apă minerală, Cournot a examinat
matematic, formalizat, câteva teorii ale oligopolului. Cu toată rigoarea lor matematică, aceste
20
soluții ale lui Cournot nu au o aplicabilitate directă în cercetarea realității economice actuale.
Studiul lor se poate dovedi important în cunoașterea modalităților de abordare tradiționale ale
studiului comportamentului oligopolului.
Ipotezele modelului Cournot prezentat în această secțiune sunt:
- produsul este omogen, ambele firme ale duopolului producând același produs.
- firmele au același cost marginal constant, c , egal cu costul unitar.
- firmele sunt independente, chiar dacă ele interacționează pe piață (soluția cooperării nu este
lută în considerare).
Nici una dintre cele două firme, A și B, nu domină piața, adică nici una dintre cele două firme
nu joacă rolul de lider. Pentru fiecare firmă, producția celeilalte este dată. Chiar dacă firma A, de
exemplu, modifică nivelul producției, aceasta consideră că firma B va păstra constant nivelul
producției sale. Cele două firme decid, independent dar simultan, ce cantitate să producă. Dacă
producţia firmei A este qA, iar producţia firmei B este qB, atunci funcția cererii, care descrie relația
dintre preț și cantitatea cerută, este dată de relaţia:
p = a – b(qA + qB).

(se consideră că funcția cererii este descrisă de o relație liniară între preț și cantitate). Funcția de
profit a firmei A este:
ΠA = VenitA – CostA = p·qA – c·qA = (a – bqA – bqB)qA – c·qA = a·qA – b·qA2 – b·qB·qA – c·qA

Funcția de profit a firmei B este:

ΠB = VenitB – CostB = p·qB – c·qB = (a – b·qA – b·qB)qB – c·qB = a·qB – b·qA·qB – b·qB2 – c·qB

Profitul total al firmei A depinde atât de numărul unităţi pe care le produce, cât şi de numărul
de unităţi produse de firma B. La fel, profitul total al firmei B depinde atât de numărul unităţi pe
care le produce, cât şi de numărul de unităţi produse de firma A. Astfel, cantitatea de produs care
maximizează profitul firmei A depinde și de cantitatea produsă de firma B. Acelaşi lucru este
adevărat şi pentru cantitatea care maximizează profitul firmei B.
Notăm qA* cantitatea constantă pe care firma B consideră că o va realiza firma A și qB*
cantitatea constantă pe care firma A consideră că o va realiza firma B. Funcția cererii firmei A este:
pA = a – b(qA + qB* ) = (a – b·qB*) – b·qA,
iar funcția cererii firmei B este:

pB = a – b(qA* + qB) =(a – b·qA*) – b·qB.

21
 qB
Qc = (a - c)/b

φA

Qm = (a - c) / 2b qA

Figura 11. Funcția de reacție a firmei A

Aceste două funcții sunt denumite funcții reziduale ale cererii deoarece reprezintă cererea care
se adresează unei firme după ce se scade partea din cererea totală satisfăcută de către firma rivală.
Condițiile de maximizare a profitului permit determinarea funcțiilor de reacție ale celor două firme.
Funcția de reacție a firmei A se obține din condiția de maximizare a profitului acesteia:
ΠA = max → a – 2·b·qA – b·qB* – c = 0 → φA(qA): qA = (a – c – b·qB* )/2·b
Funcția de reacție a firmei B se obține din condiția de maximizare a profitului acesteia:
ΠB = max → a – 2·b·qB – b·qA* – c = 0 → φB(qB): qB = (a – c – b·qA* )/2·b

În funcția de reacție a firmei A, coeficientul lui qB este negativ. Aceasta înseamnă că, cu cât este
mai mare cantitatea produsă de firma B, cu atât este mai mică cantitatea produsă de firma A. Același
lucru este valabil și pentru funcția de reacție a firmei B. În Figura 11 este prezentată reacția sau cel
mai bun răspuns al firmei A.
Cantitatea produsă de firma A este reprezentată pe axa orizontală, iar cantitatea produsă de
firma B este reprezentată pe axa verticală. Ordonata la origine este Qc = (a – c)/b. Pe o piață
competitivă, producția de echilibru se determinată punând condiția ca prețul să fie egal cu costul
marginal:
p = a – bQc = c.
Se obține Qc = (a – c)/b, adică exact valoarea ordonatei la origine a funcției de reacție. Aceasta
înseamnă că firma A nu va produce nimic dacă firma B deja produce această cantitate, deoarece
profitul obținut ar fi egal cu zero.

22
 qB
φA

E
(a-c)/3b
φB

(a -c)/3b qA

Figura 12. Echilibrul Cournot

Intersecția cu axa orizontală se realizează pentru o producție egală cu Qm = (a – c)/2b, care este
producția de monopol, cantitatea produsă de firma B fiind egală cu zero. Condiția de echilibru a
monopolului, venitul marginal egal cu costul marginal, este îndeplinită. Așa cum se poate vedea
din aceste două cazuri extreme, funcția de reacție permite determinarea celui mai bun răspuns al
firmei A. Același lucru este valabil și pentru firma B.
Pentru a determina cantitățile pe care cele două firme le vor produce astfel încât fiecare firmă
să obțină un profit maxim, se reprezintă pe același grafic funcțiile de reacție ale celor două firme.
Figura 12. prezintă curbele de reacție care corespund funcțiilor de reacție ale celor două firme.
Fiecare funcție de reacție indică cantitatea care maximizează profitul unei firme, considerând ca
fiind dată producția celeilalte firme. Se ajunge la un punct de echilibru, punct determinat de
intersecția curbelor de reacție ale celor două firme.
Înainte de a determina cantitățile care corespund acestui punct de intersecție ale curbelor de
reacție, se va observa că acest punct este un echilibru Nash. Un echilibru Nash, numit astfel după
faimosul matematician John Nash, este un echilibru necooperant, care se autoadministrează. Odată
ce un astfel de punct a fost atins, nici una din cele două firme nu intenționează schimbarea
cantităților produse deoarece orice schimbare ar situa firmele într-o situație mai puțin favorabilă.
Echilibrul Nash presupune că fiecare firmă își maximizează profitul, dat fiind cantitatea produsă
de firma rivală. Fiecare firmă trebuie să satisfacă această soluție simultan.
Pentru ca una dintre firme să obțină profit maxim, dată fiind cantitatea produsă de cealaltă
firmă, ea trebuie să se situeze pe curba sa de reacție. Numai pe această curbă perechile de cantități
satisfac această cerință. Singurul punct care se află simultan pe cele două curbe de reacție este
punctul lor de intersecție. Acest punct corespunde unei producții de (a – c)/3b pentru fiecare firmă.
Aceasta înseamnă că, dacă firma B produce o cantitate egală cu (a – c)/3b, cel mai bun răspuns al
23
firmei A este să producă aceeași cantitatea, adică (a – c)/3b, astfel obținând pro- fitul maxim. Nici
un alt punct de pe curbele de reacție ale celor două firme nu satisface condiția de maximizare
simultană a profiturilor acestora.
În concluzie, fiecare firmă va produce (a – c)/3b iar echilibrul atins va fi un echilibru Nash.
Producția totală a celor două firme va fi 2(a – c)/3b = 4/3(a – c)/2b. Așa cum am arătat, producția
de monopol este de (a – c)/2b iar producția competitivă este de (a – c)/b. Astfel, cele două firme
produc cu o treime mai mult decât monopolul și două treimi din cantitatea produsă în condiții
concurențiale.
În Figura 12 sunt prezentate funcțiile de reacție ale celor două firme și punctul de echilibru.
Deoarece cantitatea produsă de cele două firme este mai mare decât output-ul de monopol, prețul
este mai mic în modelul Cournot decât prețul de monopol. Prețul are următoarea expresie:
p = a – b[2(a – c)/3b] = a/3 + 2c/3
Deoarece prețul este mai mic în cazul a două firme decât dacă ar exista o singură firmă pe piață,
profitul combinat al celor două firme este mai mic decât profitul de monopol.
Modelul Cournot prezintă o soluție posibilă la problema duopolului. Cu toate acestea, acest
model se bazează pe ipoteze puțin realiste. Ipoteza conform căreia fiecare firmă consideră producția
celeilalte ca fiind dată este o ipoteză oarecum naivă. Rezultatul pentru modelul Cournot cu doi
competitori poate fi extins la n competitori. Această extensie indică felul în care o creștere a
numărului de firme rivale afectează prețul și cantitatea. Dacă prețul scade când numărul de
competitori crește de la 1 la 2, cât de mult va scădea dacă numărul de competitori devine 10 sau
100?
Pentru a răspunde la această întrebare presupunem că există n competitori Cournot identici pe
o piață pe care fiecare presupune că producția firmelor rivale este constantă când își stabilește
nivelul producției. Cantitatea totală cerută egalează cantitatea totală oferită de cei n competitori: Q
= q1 + q2 + .... + qn. Funcția de profit a competitorului i este:

π(qi) = (a – b·Q)·qi – c·qi = (a – b·q1 – b·q2 – ... – b·qi – ... – b·qn)qi – c·qi

Cantitatea care maximizează profitul firmei i depinde de numărul de firme rivale de pe piață,
n, după relația:
1 ac
qi =
n 1 b

Aceasta înseamnă că fiecare competitor produce 1/(n + 1) din output-ul competitiv (a –

c)/b. Cu cât este mai mare numărul de competitori, cu atât cantitatea produsă de fiecare descrește.
De exemplu, dacă n = 1, avem o situație de monopol și qi = (a – c)/2b. Dacă numărul de competitori
1
este n = 3, qi = (a – c)/b, adică un sfert din output-ul competitiv. Motivul pentru care acest
4
rezultat apare este acela că curba cererii reziduale se deplasează spre stânga pe măsură ce numărul
24
de competitori crește. Producția care maximizează profitul fiecărei firme descrește pe măsură ce
numărul de firme rivale crește.
Cu toate că fiecare competitor Cournot produce mai puțin, cantitatea totală oferită crește iar
prețul scade. Cantitatea totală va fi:
n ac
Q = n·qi =
n 1 b
iar prețul:
a nc
p = a – b·Q =  .
n 1 n 1

Pe măsură ce numărul de competitori crește, prețul crește cu o rată descrescătoare. Primul

termen, a/(n+1) devine neglijabil când n crește, iar al doilea termen se apropie de c deoarece
n/(n+1) tinde către 1 când n tinde către infinit.

Modelul Bertrand

Structura modelului Bertrand (denumit astfel după numele matematicianului francez Joseph
Louis François Bertrand, 1822 - 1900) este fundamental diferită de cea a modelului Cournot.
Bertrand a considerat analiza lui Cournot ca fiind nerealistă deoarece fiecare firmă determină
cantitatea optimă plecând de la presupunerea că cealaltă firmă își va menține cantitatea constantă.
Bertrand a considerat că fiecare firmă ar putea să considere că cealaltă firmă va menține prețul
constant, și pe această bază a determinat prețul care ar trebui practicat.
Care este funcția cererii primei firme dacă consideră prețul firmei rivale ca fiind dat? Prima
firmă va anticipa că dacă va practica un preț mai mare decât firma rivală, p1 > p2, toată lumea va
cumpăra de la firma rivală. Dacă prețul primei firme este mai mic decât cel al firmei rivale, p1 <
p2, toată lumea va cumpăra de la ea. Dacă prețul practicat este egal cu al firmei rivale, p1 = p2,
firmele vor împărți piața. Pentru comoditate, vom considera că piața este împărțită în mod egal.
Funcția cererii primei firme este următoarea:

q1 = 0 dacă p1 > p2
q1 = (a/b – p1/b)/2 dacă p1 = p2
q1 = a/b – p1/b dacă p1 < p2

Figura 13. arată funcția cererii pentru firma A, când prețul firmei B este pB. Prima parte a curbei
discontinue a cererii este formată din segmentul AB. Deoarece pA > pB, cantitatea cerută este egală
cu zero. Cele două firme împart piața când pA = pB.

25
 Preț A
A

B C D
pB

c p1 = f(q)

Cantitate

Figura 13. Funcția cererii uneia dintre firme, în cazul duopolului Bertrand

Cel de-al doilea segment al curbei cererii pentru firma A este segmentul CD, jumătate din
segmentul BD. De-a lungul acestui segment, cererea este perfect elastică. Partea cererii
reprezentată de segmentul BC se adresează firmei B. Al treilea segment, DE, arată că firma A
satisface întreaga cerere deoarece pA < pB. O mică scădere a prețului va determina atragerea întregii
cereri de pe piață de către această firmă.
Fiecare duopolist percepe curba cererii ca și cum prețul practicat de firma rivală ar fi dat. Pentru
a determina perechea de prețuri care determină echilibrul, adică care maximizează profitul fiecărei
firme, se presupune că pB este mai mare decât costul marginal, c. Firma A1 nu va obține profit
maxim dacă va practica un preț mai mare decât pB (mai precis, nu va obține profit deoarece nu va
vinde nimic). Dacă pA = pB, firmele împart piața, fiecare obținând profit deoarece prețurile sunt mai
mari decât costul marginal. Echilibrul care se realizează în acest caz nu este stabil (nu este un
echilibru Nash) deoarece firma A este tentată în permanență să reducă puțin prețul pentru a prelua
întreaga cerere de pe piață și a obține astfel un profit mai mare. Firmele vor încerca în mod repetat
să reducă prețul. Acest lucru va continua atât timp cât firmele vor obține profit, adică atât timp cât
prețul se va menține deasupra costului marginal. Scăderea prețurilor încetează când pA = pB = c,
situație care corespunde unui echilibru Nash în prețuri. În concluzie, modelul Bertrand prezice că
rivalitatea dintre firme va conduce la un proces de reducere a prețurilor până la nivelul în care
profiturile vor dispărea. Implicațiile sunt complet diferite de cele ale modelului Cournot, în cadrul
căruia fiecare duopolist se confruntă cu o cerere reziduală cu o pantă negativă.
Ipoteza lui Bertrand că fiecare duopolist consideră prețul firmei rivale ca fiind dat este
restrictivă. Realitatea arată că astfel de războaie ale prețurilor, ca cele prefigurare de Bertrand, sunt
foarte rare. Competiția se duce mai degrabă în afara prețurilor. Pentru atragerea consumatorilor de
la firmele concurente, multe firme nu reduc prețul ci cheltuiesc sume importante pentru promovarea

26
produselor și pentru reclamă. Multe firme se angajează într-o diversitate de alte forme de
concurență, diferită de cea practicată prin intermediul prețului, cum ar fi oferirea unor perioade mai
mari de garanție, asigurarea promptă a serviciilor de întreținere și reparare, oferirea unor standarde
de calitate ridicate etc. Această diversitate de forme de concurență a dus la dezvoltarea multor altor
modele ale duopolului, bazate pe ipoteze diferite, care încearcă să depășească limitele modelelor
analizate mai sus. Amintim aici modelul Edgeworth, modelul Bowley, modelul Stackelberg și
altele.
Modelul Cournot prezice că prețul descrește către costul marginal când numărul de firme rivale
devine din ce în ce mai mare. Cu alte cuvinte, dacă numărul de competitori crește, prețul atinge
prețul competitiv (egal cu costul marginal). Modelul Cournot estimează corect prețul și cantitatea
de monopol, când numărul de firme este egal cu 1, și soluția competitivă când numărul de firme
devine mare.
Modelul Cournot și Bertrand fac predicții diferite cu privire la evoluția prețului pe măsură ce
crește numărul de competitori. Cum s-a arătat în capitolul anterior, în modelul Cournot prețul
descrește cu o rată descrescătoare pe măsură ce numărul de competitori crește. În modelul Bertrand,
prețul scade la nivelul costului marginal când există doi sau mai mulți competitori. Dacă în modelul
Cournot, prețul are o scădere asimptotică către costul marginal, rata de scădere fiind din ce în ce
mai mică, în modelul Bertrand scăderea prețului este abruptă, atingându-se deja prețul competitiv
când numărul de firme devine egal cu 2.

Rolul cercetării - dezvoltării

Asher Tishler și Irene Milstein au studiat rolul cercetării științifice în desfășurarea concurenței
de pe o piață oligopolistă2. Autorii găsesc că, atunci când pe piața unui produs competiția este
intensă, firmele de oligopol se pot angaja nu numai într-un război al prețurilor, așa cum
concluzionează modelul Betrand, ci și într-un război al cercetării-dezvoltării (R&D). Acest lucru
se poate întâmpla când produsele sunt puternic substituibile.
Tisler și Milstein găsesc că, cu cât competiția de pe piață este mai accentuată, cu atât cheltuielile
de cercetare-dezvoltare scad. Rezultatul așteptat al industriei scade întotdeauna când
competitivitatea crește. Această concluzie nu se aplică unei piețe de monopol, în cadrul căreia firma
de monopol internalizează tensiunile create de efectul de substituție dintre două produse ale sale și
optează pentru cheltuieli mai mici pentru R&D concomitent cu micșorarea producției (pentru
maximizarea profitului).
Puterea firmei (măsurată ca diferență dintre prețul de rezervare și costul marginal) este
principalul determinant al succesului și supraviețuirii pe piață. O firmă slabă va fi caracterizată de
cheltuieli pentru R&D mici și profituri mici comparativ cu o firmă puternică.

2
Asher Tishler, Irene Milstein, ”R&D war and the effects of innovation on the success and survivability of firms in
oligopoly markets”, Internațional Journal of Industrial Organization 27 (2009), pp. 519-531
27
 Dacă R&D reprezintă un important determinant al puterii firmei, compararea eficienței unor
structuri de piață trebuie să ia în considerare acest lucru. Eficiența politicii de piață a firmei va
depinde atât de cunoștiințele teoretice despre piață cât și de estimarea cât mai bună a valorilor
parametrilor relevanți care determină echilibrul pieței (parametrii cererii, producției, funcțiilor de
cost ale R&D și posibil a altor parametrii). Se va putea aprecia când un monopol este preferabil
duopolului (în particular, când costul R&D nu este atât de mare și competiția este intensă). Dacă
se optează pentru creșterea numărului de competitori, se va ține cont că, cel puțin într-o primă fază,
noii veniți trebuie să beneficieze de un tratament protector. Firmele noi, care în mod uzual sunt
mici comparativ cu monopol (oligopol) existent, trebuie să beneficieze de anumite facilități pentru
a putea supraviețui pe piață. Eșecul instituirii unor astfel de reglementări, pe o piață de monopol
sau cu foarte puține firme, este probabil că va descuraja intrarea și va obliga noii veniți să
părăsească piața.

Întrebări
1. În ce condiții funcționează un duopol Cournot?
2. Ce este o curbă de reacție a unei firme și cum se poate aceasta determina?
3. Care sunt principalele diferențe între modelele Cournot și Bertrand?

Aplicatii
Aplicația 1

Se presupune că, mai multe firme concurențiale, fiecare având curbe de cost diferite, decid să
formeze un cartel. Scopul constituirii cartelului îl constituie obținerea profitului de monopol.
Pentru aceasta, cartelul trebuie să reducă producția și să crească prețul. Fiecărei firme membre a
carteluilui i se va aloca o cotă de producție, astfel încât producția totală a cartelului să fie egală cu
producția de monopol.
a. Acordul de înființare a cartelului prevede ca fiecare firmă membră să-și reducă producția cu
10%. Va obține cartelul în acest fel un profit maxim?
b. Cum trebuie determinată cota care revine fiecărei firme astfel încât profitul total al cartelului
să fie maxim?
c. Ce firme vor fi dezavantajate dacă se aplică regula de reducere cu 10% a producției fiecărui
membru al cartelului?

28
Răspuns

a. Pentru a obține profitul de monopol, cartelul trebuie să reducă producția totală și să crească
prețul. Dar reducerea producției fiecărei firme membre a cartelului cu 10% nu minimizează
costul cartelului și nu maximizează profitul. Funcțiile de cost ale firmelor membre fiind
diferite, reducerea cu 10% a costului tuturor păstrează diferențele de cost între acestea. Firmele
care produc la minimul costului total mediu pe termen lung vor înregistra o creștere a
costurilor, ceea ce nu va duce la maximizarea profitului total al cartelului.
b. Cota care revine fiecărei firme se determină astfel încât costul marginal să fie același pentru
toate firmele și egal cu venitul marginal al cartelului. Dacă una dintre firme are un cost
marginal mai mic decât celelalte firme membre ale cartelului, profitul cartelului va putea crește
relocând o parte a producției către această firmă și diminuând producția celorlalte. Se va
continua în acest fel până când costul marginal va fi același pentru fiecare firmă membră a
cartelului.
c. Este posibil ca, prin scăderea cu 10% a producției și prin creșterea prețului, unele firme să nu
înregistreze o creștere a profitului ci, dimpotrivă, să constate scăderea acestuia. Pentru a
determina firmele să formeze cartelul ese necesară o politică de compensare între firmele
membre. Nici o firmă dezavantajată nu va accepta să fie membră a cartelului. Chiar și în
condițiile în care, prin scăderea producției și creșterea prețului toate firmele vor fi avantajate,
tot va exista tentația de a trișa, deoarece creșterea producției unei firme, în timp ce celelalte
acceptă scăderea acesteia, aduce firmei respective un spor de profit.

Aplicația 2

Primăria Brașov planifică o discuție cu cele două mari firme de salubritate din municipiu,
respectiv Comprest S.A. și Urban S.A., în vederea încheierii unui contract cu una dintre ele, în
sumă de circa 1 milion de euro pe an, pentru ridicarea gunoiului menajer. Durata contractului este
de trei ani. Menționați câteva elemente pe care Primăria Brașov trebuie să le aibă în vedere astfel
încât costurile de achiziție a serviciilor de salubritate, pe durata celor trei ani, să fie cele mai mici.

Răspuns

Primăria Brașov trebuie să prevină o conspirație între cele două firme astfel încât prețul
contractului să fie cât mai mic. Câteva elemente pot fi luate în considerare:
a. Primăria poate stabili un tarif maxim și anunță că nici o ofertă mai mare decât acest preț nu va
fi acceptată. Tariful maxim poate fi fundamentat pornind de la tarifele practicate în trecut, de
cele practicate în alte orașe sau pornind de la o evaluare a costurilor acestor servicii.
29
b. Contractul trebuie atribuit pe toată perioada de trei ani unei singure firme. Dacă contractul se
acordă anual, este posibil ca competitorii să se înțeleagă între ei astfel încât într-un an să câștige
unul, iar în anul următor să câștige celălalt, menținând prețul ridicat. Prin oferirea unui
contract pe trei ani, Primăria stimulează firmele să ofere un preț scăzut pentru a câștiga întreg
contractul.
c. Contractul va trebui să cuprindă o descriere detaliată și cât mai precisă a activităților ce vor
trebui desfășurate astfel încât să fie posibilă verificarea modului de îndeplinire și eventual,
stabilirea unor penalități de neîndeplinire. Plata prețului de 1 milion de euro anual să fie făcută
stric în legătură cu activitatea depusă.
d. Primăria Brașov poate solicita o fundamentare a tarifului oferit de către cele două firme.
Elementele fundamentale ale costurilor, cum sunt cheltuielile cu combustibilul, cheltuielile
salariale, cheltuielile materiale etc., trebuie puse în evidență. Eventualele solicitări de creștere
a tarifului sunt justificate, de regulă, prin creșterea prețului motorinei, creșterea salariului
minim pe economie, creșterea taxelor și impozitelor etc.
e. Primăria trebuie să aibă un contact permanent cu firma care obține contractul, pentru a
descuraja încercările de fraudă. Primăria nu trebuie să aibă o atitudine pasivă, ci trebuie să aibă
în permanență capacitatea de a preveni eventualele conspirații între ofertanți sau îndeplinirea
necorespunzătoare a contractului. Prevederi contractuale de genul: orice modificare de tarif va
fi aprobată de Primărie, orice schimbare a cantităților va fi comunicată Primăriei și supusă
aprobării, Raportul anual de îndeplinire a contractului va fi supus dezbaterii Consiliului local
etc. sunt de natură să asigure îndeplinirea cu succes a contractului de către firma câștigătoare.

30