Tema 11.

COMPORTAMENTUL FIRMELOR PE PIAŢA OLIGOPOLISTĂ

1. Caracteristica pieţei oligopoliste

2. Realizarea echilibrului pe piaţa oligopolistă în condiţii de comportament concurenţial

3. Realizarea echilibrului pe piaţa oligopolistă în condiţii de comportament cooperant.

1. Caracteristica pieţei oligopoliste

◼ Oligopolul este o formă a concurenţei imperfecte în care există un număr limitat de

producători, care deţin o parte relativ importantă din piaţa unui produs, unde sunt
dificultăţi legate de intrarea în ramură şi care reuşesc să influenţeze formarea preţului în
scopul maximizării profitului.

◼ Cuvântul oligopol derivă de la termenul grecesc “oligos” (puţin) şi “poleo” (a vinde),

având, în acest caz, sensul de “câţiva vânzători pentru un anumit produs”.

◼ Numărul producătorilor (vânzătorilor) este suficient de mic, iar puterea economică a

fiecăruia dintre ei este destul de mare pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă să
aibă un impact semnificativ asupra condiţiilor de vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului
respectiv.

Caracteristici specifice pieţei oligopoliste:

◼ Numărul restrâns al firmelor ce domină piaţa unui bun, deci gradul înalt de
concentrare economică în ramură sau domeniul dominat. De regulă, trei sau patru
dintre producători deţin mai mult de jumătate din piaţă.
◼ Produsul oferit de cele câteva firme poate fi omogen, ca în cazul petrolului sau oţelului,
sau diferenţiat, în cazul când mărfurile lor oligopoliştilor posedă unele caracteristici care
le disting vizibil unele de altele, precum avioanele, autoturismele, ţigaretele, berea sau
calculatoarele.
◼ Întrucât stabilirea preţurilor constituie un principiu fundamental pentru firmele
oligopoliste, acestea nu folosesc politica dumpingului, a reducerii unilaterale a
preţului în confruntarea cu concurenţii. Ele recurg la alte căi pentru a câştiga poziţii
mai bune în zonele de interes, cum ar fi: înnoirea şi diversificarea produselor, design-ul,
acordurile privind împărţirea pieţelor, reclama etc.
◼ Dificultăţile legate de intrarea în ramura dominată de oligopol.

Pătrunderea pe o piaţă ologipolistă este, dacă nu imposibilă, cel puţin dificilă.

Ologopolul se protejează prin bariere similare monopolului. Avantajele tehnologice

combinate cu o producţie de scară mare asigură firmelor oligopoliste costuri unitare reduse şi o
puternică flexibilitate a preţului în funcţie de circumstanţe.

Bariere de pătrundere pe piaţă:

◼ actele de natură reglementară sau instituţională;

◼ existenţa economiilor de scară, ceea ce impune mărimea eficientă a întreprinderii destul

de mare;

1
 ◼ diferenţierea absolută a costurilor (integrare verticală, reţea eficientă de aprovizionare, de
distribuţie etc.);

◼ diferenţierea pe produs şi a strategiilor de firmă (gama produselor, nişe etc.).

◼ Interdependenţa acţiunilor diferitor producători.

Întrucât fiecare firmă deţine o parte semnificativă a ofertei totale, acţiunile sale au o influenţă
majoră asupra celorlalte. Dacă în cazul concurenţei perfecte deciziile oricărui producător nu
influenţează situaţia celorlalţi (la monopol această problemă este irelevantă), aici o firmă poate
practica, în funcţie de circumstanţe şi aspiraţii, un preţ diferit de cel al pieţei. Însă prin aceasta
afectează oferta şi preţul pe piaţă şi implicit profitul celorlalte firme concurente. Acestea la
rândul său pot declanşa acţiuni de adaptare şi uneori de represiune al concurenţilor, motiv pentru
care un producător individual trebuie să analizeze consecinţele propriilor decizii şi prin prisma
efectului asupra celorlalţi producători. De aceea, reacţia concurenţilor constituie un element
determinant în deciziile oricărei firme. Ca urmare, firmele oligopoliste îşi manifestă
disponibilitatea spre fuziuni, spre acorduri privind preţurile practicate, cotele de piaţă etc.

Comportamentul firmelor este variat, totuşi el poate fi clasificat în 2 mari categorii:

◼ comportament concurenţial – fiecare vânzător acţionează separat şi ia decizii total

independent;

◼ Comportament cooperant, care presupune concentrarea activităţilor şi acorduri între

firme.

Realizarea echilibrului pe piaţa oligopolistă în condiţii de comportament concurenţial

◼ Comportamentul de confruntare se caracterizează prin faptul că firmele oligopoliste sunt

angajate într-o concurenţă permanentă, atât prin jocul preţurilor, câr şi prin schimbări de
caracteristici al produselor. Astfel fiecare firmă încearcă să-şi maximizeze profitul pe
cont propriu, creându-se un echilibru specific de piaţă. În multe cazuri, firmele mari
urmăresc să-şi maximizeze profiturile, dar deseori nu urmăresc aceasta, ci maximizarea
cifrei de afaceri (puterea de negociere a unei firme depinde de cifra sa de afaceri şi de
ritmul de expansiune a acesteia.

Modalităţile prin care se duce lupta de concurenţă sunt extrem de variate, spre exemplu:

◼ politica vânzărilor (de creştere a volumului acestora);

◼ politica de diferenţiere a produselor;

◼ prime acordate vânzătorilor;

◼ demonstraţii privind calităţile produselor;

◼ politica de influenţare a cererii prin informare detailată asupra produsului, calităţii şi

avantajelor utilizării lor, convingerea consumatorilor în mod direct;

◼ condiţii avantajoase de vânzare pe credit pe termen lung etc.

Realizarea echilibrului pe piaţa oligopolistă în condiţii de comportament cooperant

2
 ◼ Comportamentul de cooperare generează diverse tipuri de pieţe oligopoliste, dintre
care cele mai cunoscute sunt: cartelul, trustul, concernul şi conglomeratul, existând o
politică economică corelată.

◼ Cooperarea – desemnează o colaborare contractuală stabilită pe termen mediu sau lung

între entități care îşi păstrează independenţa juridică dar renunţă parţial la independenţa
economică (decizională).

Obiective urmărite de cooperare:

◼ maximizarea profitului pe termen lung;

◼ aplicarea mecanismului economiei de scară;

◼ consolidarea poziţiei pe piaţă în raport cu concurenţii, furnizorii, clienţii şi finanţatorii;

◼ diminuarea riscului;

◼ creşterea capacităţii de influenţă asupra autorităţilor publice.

Cooperarea se poate finaliza în acorduri explicite sau implicite (tacite, referitor doar la
preţuri).

◼ Cartel – asociaţie de agenţi economici autonomi ce funcţionează pe aceeaşi piaţă şi care

convin de comun acord asupra aspectelor legate de nivelul producţiei, segmgmentele de
piaţă pe care îşi desfăşoară activitatea, preţurile exercitate, decizând să-şi consolideze o
poziţie dominată pe piaţă.

◼ Concernul - este o întreprindere mare și foarte mare, care rezultă prin unirea mai multor
firme (companii) mai mici din diferite ramuri sub o conducere unică, formând astfel o
„persoană juridică”, societatile membre pastrandu-si independent juridica, dar renunță
complet la independența economică. Acestea au posibilitatea de a menține statutul
de monopol asupra anumitor produse, putând astfel dicta prețurile de vânzare pe piața de
desfacere.

◼ Trustul – se manifestă ca o concentrare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere.

◼ Holding – firmă care posedă acţiuni şi deţine controlul altor firme, asigurând
managementul grupului astfel constituit.

◼ Concernul - este o întreprindere mare și foarte mare, care rezultă prin unirea mai multor
firme (companii) mai mici din diferite ramuri sub o conducere unică, formând astfel o
„persoană juridică”, societatile membre pastrandu-si independent juridica, dar renunță
complet la independența economică. Acestea au posibilitatea de a menține statutul
de monopol asupra anumitor produse, putând astfel dicta prețurile de vânzare pe piața de
desfacere.

◼ Franciza (în engleză franchising) reprezintă o formă de cooperare verticală, contractuală,

între o întreprindere, francizorul, pe de o parte, și una sau mai multe întreprinderi,
francizaţii, pe de altă parte, prin care primul, contra unei taxe de intrare în franciza (drept
de intare) și a unei taxe anuale raportată la cifra de afaceri (redevența), acordă celui de-al
doilea dreptul de comercializare a bunurilor și serviciilor folosind marca, numele,
magazinele puternic personalizate, know-how-ul francizorului.

3
Tipuri de francize:

a) Franciza de produs și marcă de comerț - are obiect un produs sau o marcă comercială,
pe care francizorul vrea să o distribuie într-o anumită zonă geografică prin distribuitori
exclusivi; se întâlnește la dealer-ii de mașini și în cazul benzinăriilor.

b) Franciza pe afacere - se caracterizează prin existența unei relații de afaceri neîntrerupte

între francizor și beneficiarul francizei, relație care nu include numai produsul, serviciul
și marca, ci întregul concept al afacerii. Printre companiile care au apelat la acest contract
de franciză se numără Holiday și McDonald’s.

Principalele avantaje ale francizei :

◼ oferă dreptul de a folosi o marcă bine cunoscută pe piață; apartenenţa la un lanţ de

francize garantează întreprinzătorului recunoaşterea extrem de rapidă, pe baza
prestigiului de care se bucură francizorul;

◼ poate prevedea programe de pregătire în care francizaţii sunt instruiți cum să-și conducă
afacerea, programe care permit intrarea în afacere a celor lipsiți de experiență;

◼ investiţia iniţială mai redusă ar putea spori posibilitatea de obţinere mai rapidă a
profitului;

◼ oferă o serie de avantaje care rezultă din reclama francizorului;

◼ oferă sprijin financiar și o serie de avantaje privind activitatea de management și

marketing pentru francizat;

◼ oferă asistenţă tehnică şi managerială, întrucât câştigul francizorului depinde de succesul

activităţii desfăşurate de francizat, sprijinindu-l pe acesta în toate fazele stabilirii noii
activităţi, începând cu sugestii privind alegerea locului de desfăşurare a activităţii şi până
la instruirea în management.

Franciza are, totuşi, câteva dezavantaje importante:

◼ pierderea independenței de către francizat; franciza presupune respectarea strictă a

„manualului de funcţionare” al afacerii, ceea ce poate dovedi o îngrădire majoră pentru
întreprinzătorul creativ şi dornic să inoveze;

◼ dificultăţi la vânzarea francizei; atunci când, din diferite motive, francizatul decide să nu
mai continue activitatea luată sub franciză, el o poate vinde numai cu acordul
proprietarului francizei care trebuie să accepte în prealabil cumpărătorul;

◼ numite costuri datorate contractului de franciză:

➢ un cost inițial care constă în plata privilegiului de a funcționa sub numele

francizorului, la care se poate adăuga costul dotărilor tehnice;

➢ un cost anual, care apare dintr-o taxă anuală, a carui mărime este cuprinsă între 1 și 15%
din profit.