Tema 5.

TEORIA PRODUCŢIEI

1. Producţia, factorii de producţie şi funcţiile de producţie

◼ Noţiunea de producţie

◼ Sistemul factorilor de producţie

◼ Combinarea factorilor de producţie

◼ Esenţa şi tipologia funcţiilor de producţie.

2. Productivitatea factorilor de producţie

◼ Indicatorii microeconomici ai producţiei

◼ Legea productivităţii marginale descrescânde şi zonele de producţie

3. Izocuantele şi substituirea factorilor de producţie

◼ Izocuantele şi particularităţile lor

◼ Rata marginală de substituţie tehnologică

4. Extinderea la scară a producţiei. Randamentul global al factorilor de producţie

1. Producţia, factorii de producţie şi funcţiile de producţie

Noţiunea de producţie

◼ Producţia, considerată ca proces, reprezintă ansamblul de operaţii sau activităţi de

utilizare şi transformare – prin intermediul forţei de muncă şi mijloacelor de muncă – a
bunurilor şi serviciilor existente în alte bunuri materiale şi servicii.

◼ Producţia, considerată ca rezultat al unui proces, desemnează totalitatea bunurilor

materiale şi serviciilor rezultate în urma desfăşurării proceselor de producţie şi care sunt
destinate consumului productiv sau neproductiv.

1
Sistemul factorilor de producţie

◼ Factorii de producţie reprezintă totalitatea elementelor (inputurilor) utilizate în procesul

de producţie şi care contribuie la obţinerea bunurilor materiale şi a serviciilor
(outputurilor) unei firme.

◼ Factorii de producţie se clasifică în două mari categorii:

1) factori tradiţionali, din categoria cărora fac parte munca, natura (pământul) şi capitalul;

2) neofactori, care se referă la abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informaţiile etc.

Factorii de producţie tradiţionali

◼ Munca reprezintă totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale) utilizate efectiv în

producţia de bunuri economice.

◼ Factorul natură, sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele naturale
care există la un moment dat şi care pot fi utilizate la producerea bunurilor materiale şi
serviciilor.

◼ Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor sau mijloacelor de productie care se folosesc în

activitatea economică pentru producerea altor bunuri materiale şi servicii destinate
vânzării. Cuprinde două componente:

- Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului, format din bunuri, care participă la mai multe
cicluri (acte) de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de utilizare. El
include atât bunurile pasive, care asigură doar cadrul de realizare a producţiei (clădiri, construcţii
etc.), cât şi bunurile active, care participă direct la producerea bunurilor (maşini, utilaje şi
instalaţii de lucru, echipamente etc.)

- Capitalul circulant este alcătuit din acele bunuri care participă la un singur ciclu de
fabricaţie, în cadrul căruia se consumă integral şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
El se constituie din: materii prime şi materiale, combustibil, energie, apă, semifabricate destinate
producţiei etc.

Neofactorii de producţie

Neofactorii desemnează o serie de factori de producţie care acţionează prin intermediul şi

împreună cu factorii „clasici” potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial performanţele.

◼ Progresul tehnico-ştiinţific se referă la activitatea de cercetare şi proiectare care conduce

la modernizarea mijloacelor de muncă, la introducerea în procesul de producţie a noilor
tehnologii.

◼ Tehnologiile noi reprezintă procedeele inovatoare de combinare şi transformare a

factorilor de producţie tradiţionali, prin aplicarea unor reguli riguros definite.

2
 ◼ Informaţiile reprezintă un factor important al activitatii economice şi al procesului de
producţie, ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la luarea deciziilor în cadrul
acestora.

◼ Abilitatea întreprinzătorului este considerată un factor distinct în sporirea eficienţei

combinării şi utilizării factorilor de producţie. Aceasta se manifestă în capacitatea
întreprinzătorului de a se adapta rapid şi eficient la condiţiile pieţei, ca urmare a
pregătirii, iscusinţei şi dibăciei lui.

Combinarea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă operaţia tehnico-economică de unire a

factorilor de producţie care se realizează în orice activitate economică.

◼ Perioada scurtă – este intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu
se modifică, este constant. Factorii care nu pot fi modificaţi în această perioadă, cum ar
fi, de exemplu, clădirile, echipamentul, instalaţiile, tehnologiile etc., au un caracter fix,
oferta lor în perioadă scurtă este perfect inelastică, deoarece volumul acestora nu poate fi
modificat rapid într-o perioadă scurtă de timp.

Sporirea producţiei pe un interval de timp scurt poate fi obţinută prin mărirea timpului de
lucru, a cantităţii de materii prime, materiale, combustibil, energie electrică, precum şi a unor
categorii de personal – totalitatea acestor resurse alcătuiesc factorul variabil de producţie.

În general, factori ficşi sunt consideraţi elementele capitalului fix şi pământul, în timp ce
capitalul circulant şi munca sunt factori variabili.

◼ Perioada lungă – este intervalul de timp în care toţi factorii de producţie sunt
variabili, creşterea producţiei putându-se realiza pe cale extensivă şi/sau pe cale
intensivă.

Calea extensivă de creştere a producţiei presupune creşterea volumului factorilor de

producţie utilizaţi, iar calea intensivă presupune creşterea randamentului (productivităţii)
utilizării factorilor de producţie.

Esenţa funcţiilor de producţie

◼ Funcţia de producţie relevă cantitatea maximă de bunuri care poate fi produsă cu un

volum dat de factori, într-o perioadă de timp, în condiţiile tehnologiei disponibile şi a
dotărilor existente.

◼ Expresia generală a funcţiei de producţie este:

Q = f(a, b, c …)

unde Q – producţia sau outputul;

f – funcţia de producţie;

a, b, c… – factorii de producţie utilizaţi sau inputul (cum ar fi capital, muncă, materii prime,
teren, tehnologie sau management).

3
 ◼ Funcţia de producţie se prezintă, de regulă, ca o relaţie de doi factori de tipul:

Q = f (L, K)

unde L – cantitatea utilizată a factorului muncă;

K – cantitatea utilizată a factorului capital.

2. Productivitatea factorilor de producţie

Indicatorii microeconomici ai producţiei:

◼ produsul total (global) al unui factor de producţie (TP) reprezintă cantitatea totală de
producţie obţinută ca rezultat al utilizării acelui factor, în condiţiile în care valorile
tuturor celorlalţi factori de producţie sunt menţinute constante.

◼ produsul mediu al unui factor de producţie (AP) reflectă câte unităţi de producţie
revin la o unitate de factor utilizat.

APL = Q / L,

unde APL – produsul mediu al muncii; Q – produsul total; L – cantitatea utilizată a factorului
muncă.

◼ produsul marginal al unui factor de producţie (MP) reprezintă sporul de producţie

obţinut ca rezultat al creşterii cu o unitate a factorului respectiv, ceilalţi factori de
producţie rămânând constanţi.

MPL = ∆Q /∆L = ∂Q / ∂L,

unde MPL – produsul marginal al muncii; ∆Q – modificarea produsului total; ∆L –

modificarea factorului muncă; ∂Q / ∂L – derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu
factorul muncă.

Corelaţiile dintre produsul total, mediu şi marginal al muncii

Munca (L), Capitalul (K), Produsul Produsul Produsul

(numărul (unităţi) total (TP) mediu al marginal al
de muncii muncii
muncitori) (AP =Q/L) (MPL=∆Q/∆L)
0 10 0 - -
1 10 1 1 1
2 10 5 2,5 4
3 10 12 4 7
4 10 20 5 8
5 10 27 5,4 7
6 10 32 5,3 5
7 10 35 5 3
8 10 36 4,5 1
9 10 36 4 0
10 10 35 3,5 -1
4
 3. Izocuantele şi substituirea factorilor de producţie

◼ Funcţia de producţie poate fi ilustrată şi sub forma unui tabel sau a unui grafic.

Capital (K) 0 1 2 3 4
Munca (L)

Producţia
0 0 0 0 0 0
1 0 10 18 22 25
2 0 18 25 38 42
3 0 22 38 60 66
4 0 25 42 66 75

5
 K

4 C

3 F

2 A D G
Q3 = 38
1 B E Q2 = 25
Q1 = 18

0 1 2 3 4 L

Figura 3. Izocuantele în cazul factorilor de producţie substituibili

Izocuantele şi harta izocuantelor

·A

O L

◼ Harta izocuantelor reflectă toate combinaţiile posibile de factori care au ca rezultat

obţinerea diferitor niveluri ale producţiei (Q1,Q2,Q3,Q4).

6
Particularităţi ale izocuantelor:

◼ Fiecărei izocuante îi corespunde un nivel dat al producţiei. Trecerea de la o izocuantă mai

joasă la una mai înaltă (de la o producţie mai mică la una mai mare) este posibilă prin
mărirea masei factorilor.

◼ Izocuantele au o pantă negativă, reducerea cantităţii unui factor implică creşterea

cantităţii utilizate din celălalt factor. Astfel, în scopul menţinerii aceluiaşi nivel al
producţiei, cei doi factori se pot substitui în proporţii inegale.

◼ Izocuantele sunt, faţă de originea graficului, convexe, formă motivată de acţiunea legii
productivităţii marginale descrescânde.

◼ Ele nu se pot intersecta.

◼ Cu cât izocuanta este situată mai departe de originea sistemului de axe rectangulare, cu
atât ea reflectă un volum al producţiei mai mare, altfel spus, Q4 > Q3 > Q2 > Q1.

◼ Izocuantele sunt cuantificabile şi deci se supun unei analize economice concrete.

Rata marginală de substituţie tehnologică

◼ Rata marginală de substituţie tehnologică (MRTS) a doi factori exprimă cantitatea

dintr-un factor la care un producător trebuie să renunţe în favoarea unei unităţi din
celălalt factor, astfel încât producţia să rămână neschimbată.

◼ MRTS a capitalului prin muncă se determină din relaţia:

K
MRTS LK = − (Q = const),
L

unde ΔK – modificarea factorului capital;

ΔL – modificarea factorului muncă.

◼ La deplasarea pe izocuantă de sus în jos, MRTSLK se reduce, fiecare unitate suplimentară

a factorului muncă înlocuieşte o cantitate din ce în ce mai mică a factorului capital.
Reducerea MRTSLK confirmă faptul că eficienţa utilizării oricărui factor de producţie
este limitată. Pe măsura substituirii capitalului prin muncă, productivitatea muncii scade,
astfel se întâmplă şi cu aportul capitalului, când se substituie prin muncă.

◼ Prin urmare, MRSTLK depinde de produsul marginal al muncii (MPL) şi cel al capitalului
(MPK).

(MPL)/(MPK) = –(∆K/∆L) = MRTSLK.

7
 4. Extinderea la scară a producţiei. Randamentul global al factorilor de producţie

Randamentele la scară indică variaţia producţiei ca urmare a variaţiei echiproporţionale

a tuturor factorilor de producţie utilizaţi.

Tipuri de randamente la scară:

◼ randamentele la scară sunt constante – atunci când variaţia producţiei este proporţională
cu variaţia masei celor doi factori, (de exemplu, dublând consumul din fiecare factor,
producţia se va dubla);

◼ randamentele la scară sunt crescătoare – atunci când producţia sporeşte mai repede
decât cresc valorile factorilor L şi K;

◼ randamentele la scară sunt descrescătoare –atunci când producţia sporeşte mai încet
decât cresc valorile factorilor L şi K.

Exemplu:

Presupunem că o firmă produce 20 de biciclete, cheltuind 100 ore de muncă manuală şi 100 ore
de funcţionare a utilajului.

◼ Cazul 1. Dacă firma măreşte de 2 ori consumul de L şi K şi în rezultat va produce 80 de

biciclete, în acest caz firma va înregistra randament crescător (efect pozitiv la scară a
producţiei). Volumul de producţie a crescut într-o proporţie mai mare (de 4 ori) decât
resursele utilizate (de 2 ori).

◼ Cazul 2. Dacă firma măreşte de 2 ori consumul de L şi K şi în rezultat va produce 40 de

biciclete, firma va înregistra randament constant (efect constant). Volumul de producţie a
crescut în aceeaşi proporţie (de 2 ori) cu creşterea resursele utilizate.

◼ Cazul 1. Dacă firma măreşte de 2 ori consumul de L şi K şi în rezultat va produce 30 de

biciclete, în acest caz firma va înregistra randament descrescător (efect negativ). Volumul
de producţie a crescut într-o proporţie mai mică (de 1,5 ori) decât resursele utilizate.