TEMA 5A.

TEORIA PRODUCĂTORULUI

5.1. Factorii de producție și combinarea lor

5.1.1. Factorii de producţie
5.1.2 Combinarea factorilor de producție. Funcția de producție
5.1.3. Randamente factoriale și randamente de scară
5.2. Izocuantele şi rata marginală de substituţie
5.3. Dreapta bugetului producătorului
5.4. Echilibrul producătorului
5.5. Analiză comparativă – teoria producătorului vs. teoria consumatorului
TEMA 5B. COSTURILE DE PRODUCȚIE
5.7. Costurile de producție
5.7.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic
5.7.2. Costurile de producție pe termen scurt
5.7.3. Costurile de producție pe termen lung

TEORIA PRODUCĂTORULUI
5.1. Factorii de producție și combinarea lor

5.1.1. Factorii de producție

Factorii de producție reprezintă resursele atrase în procesul de producție. Aceștia pot fi clasificați
în
-factori de producție tradiționali (munca, natura și capitalul)
-neofactori (cunoștințele, creativitatea, abilitatea întreprinzătorului, informațiile, progresul științific
și tehnologic).
Munca reprezintă acțiunea conștiență, specific umană îndreptată spre un anumit scop, în cadrul
căreia sunt puse în valoare aptitudinile, experiența și cunoștințele umane, consumul de energie fizică și
intelectuală.
Munca este un factor activ și determinant al producției, care antrenează și ceilalți factori de
producție.
Natura (pământul, resursele de apă, resursele minerale) constituie suportul pentru întreaga activitate
umană.
Munca și natura sunt factori de producție primari, sau originari, pentru că ei reprezintă punctul de
plecare al activității economice.
Capitalul (capitalul tehnic) este un factor de producție derivat, care rezultă din interacțiunea
factorilor muncă și natură și reprezintă totalitatea bunurilor utilizate în producerea altor bunuri și servicii
destinate pieței. Capitalul se împarte în:
- capital fix, care cuprinde acele bunuri care participă la mai multe cicluri de producție, se
consumă treptat și se înlocuiesc la intervale mai mari de timp (ex. mașini, utilaje, clădiri). Din punct de
vedere contabil, corespunzător uzurii și deprecierii capitalului fix, firmele constituie amortizarea, cu scopul
recuperării valorii capitalului, pe durata funcționării. Uzura capitalului fix, adică pierderea treptată a
proprietăților tehnice de exploatare a acestuia poate fi fizică ( generată de acțiunea factorilor naturali) și
morală (generată de progresul tehnic)
- capital circulant, care cuprinde acele bunuri care se consumă sau se transformă integral
într-un ciclu de producție, inlocuindu-se la fiecare nou ciclu de fabricație (ex. materii prime, materiale,
combustibil).
Neofactorii (noii factori de producție) capată o importanță din ce în ce mai mare la nivelul firmei,
deoarece aceștia se apreciază pe măsura utilizării lor, fiind elementul central al economiei bazate pe
cunoaștere.

1
 5.1.2. Combinarea factorilor de producție. Funcția de producție

Combinarea factorilor de producție reprezintă un mod specific de corelare/unire a factorilor de

producție, atât sub aspect cantitativ, dar și calitativ. Această operație are atât un caracter tehnic cât și
economic.
Funcția de producție arată relația dintre producția obținută și factorii de producție
utilizați/necesari pentru realizarea sa.
În general funcția de producție este de forma: Q = f(a,b,c,…n), unde a,b,c…n reprezintă factorii de
producție utilizați în procesul de producție.
Pentru simplificare, în abordarea teoriei comportamentului producătorului se folosește o funcție de
producție de tipul: Q = f(L, K), unde L reprezintă factorul muncă, iar K- factorul capital.
Factorii de producție care intra într-un proces de producție și se regăsesc în funcția de producție, pot
fi priviți ca ficși sau variabili. Pornind de aici, economiștii disting între termenul lung și termenul scurt. Pe
termen scurt, există atât factori ficși cât și factori variabili. Termenul scurt corespunde intervalului de timp
în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, ramânând constant. În schimb, pe termen lung, toţi
factorii de producţie sunt consideraţi variabili.
Dacă ne situăm în condițiile termenului scurt și presupunem că singurul factor variabil este munca
(L), putem determina doi indicatori de eficiență, utili deciziilor producătorului, și anume productivitatea
medie (W) și productivitatea marginală (Wmg).

5.1.3. Randamente factoriale și randamente de scară

A. Cazul randamentelor factoriale priveşte evoluţia producţiei la modificarea unui singur factor
de producţie. Aceste randamente sunt proprii termenului scurt.

Productivitatea medie (W) evidențiază cantitatea de producție ce revine pe unitatea de factor de

producție variabil și se obţine ca raport între producţia totală şi factorul de producţie utilizat, în cazul de față
munca:

unde:
W = productivitatea medie
Q = producţia totală
L = munca
Productivitatea marginală (Wmg) arată sporul de producție determinat de creșterea cu o unitate a
unui factor de producție, în condițiile în care toți ceilalți factori ramân constanți.

unde:
Wmg = productivitatea marginală
Q = variaţia producţiei totale
L = modificarea factorului de producţie muncă

Reprezentarea grafică a relației dintre producţia totală şi productivităţile medii şi marginale sunt
prezentate în figura 5.1.

2
 Figura 5.1. Relaţia dintre producţia totală, productivitatea marginală şi productivitatea medie
(în cazul unui singur input variabil)

Q
Q
(output)

Wmg  W W creşte
Wmg  W  W scade
Wmg = W  W max

0 Factor variabil
(input)

Stadiul I Stadiul II Stadiul III

W, Wmg

0 Wmg Factor variabil

(input)

Evoluţia productivităţilor medii şi marginale ilustrează legea productivității marginale

descrescătoare/randamentelor marginale descrescătoare. Conform acestei legi, atunci când unul dintre
factorii de producţie creşte, ceilalţi factori rămânând constanţi, productivitatea marginală a factorului
variabil creşte până într-un punct, după care înregistrează tendinţa de reducere, antrenând şi reducerea
productivităţii medii.
Se constată într-o primă fază că sporul factorului variabil, munca, determină creşterea mai amplă a
producţiei, după care producţia continuă să crească însă variaţiile ei sunt din ce în ce mai mici, pentru ca apoi
să stagneze și chiar să scadă. În funcție de raportul dintre dinamica producției și a factorului variabil se pot
identifica trei stadii ale evoluției productivității medii și productivității marginale.
STADIUL I: producţia totală creşte mai rapid decât factorul variabil utilizat, ceea ce determină
creşterea productivitatii marginale și a productivității medii.
STADIUL II: producţia totală creşte, însă într-un ritm mai redus decât creşterea factorului variabil,
ceea ce determină reducerea productivității marginale și, ulterior, și a productivității medii.
STADIUL III: producţia totală scade, productivitatea medie continuă să scadă, iar productivitatea
marginală devine negativă.
Atunci când productivitatea medie intersectează productivitatea marginală, productivitatea medie
este maximă.

3
 B. La nivelul firmei, pe termen lung, este însă posibil să existe variația simultană a tuturor factorilor
de producţie. Drept consecinţă, volumul producţiei va suferi şi el modificări. Efectul modificării
tuturor factorilor de producţie asupra cantităţii produse de firmă poartă numele de
randamente de scară (de dimensiune).

Pentru determinarea tipului de randament de scară se pornește de la proprietatea de omogenitate a

unei funcții. O funcție este omogenă de gradul t, dacă f (ma,mb,mc...) = m t f(a,b,c...), unde m este constantă
pozitivă, iar t este un număr real pozitiv.
Dacă t > 1 randamentele de scară sunt crescătoare
t = 1 randamentele de scară sunt constante
t < 1  randamentele de scară sunt descrescătoare
Altfel spus, dacă funcția de producție este de tipul Q = f (K, L) şi presupunem creşterea factorilor L
și K în aceeași proporție, putem obține următoarele situații:
a) f (mL, mK) > mt f (L, K)
b) f (mL, mK) = mt f (L, K)
c) f (mL, mK) < mt f (L, K)
În primul caz producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de producţie,
randamentele de scară fiind crescătoare. Aceasta este sinonim cu o creştere de eficienţă sau economii de
scară. Costurile unitare vor scădea, concomitent cu creşterea producţiei.
Următoarea situaţie este cea a randamentelor constante. Eficienţa nu suferă nici o ameliorare prin
creşterea în aceeaşi proporţie a outputului şi a cantităţii factorilor de producţie.
În ultimul caz randamentele de scară sunt descrescătoare. Se produc pierderi de eficienţă, iar
economiile de scară sunt negative (dezeconomii de scară). Dezeconomiile de scară corespund situației în care
o serie de cheltuieli cresc pe termen lung într-o proporție mai mare decât nivelul optim al producției (decât
cheltuielile suplimentare antrenate de creșterea capacității de producție).
Exemplu: Să se determine tipul de randamente de scară care apar în cazul unei funcții de producție
de tipul: Q = f(L, K) = 2L2K
Rezolvare: Se pornește de la relația: f (mL, mK) = mt f(L,K)
2 (mL)2 mK = mt 2L2K
2 m3LK = 2 mt L2K
Cum t= 3 > 1  randamente de scară crescătoare.

5.2. Izocuantele şi rata marginală de substituție

Analiza grafică a modului de combinare a inputurilor pentru obţinerea unui volum dat de producţie
se poate realiza cu ajutorul curbelor de isoprodus/izoprodus, numite și izocuante.
O izocuantă (isocuantă) reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permit
obţinerea aceluiaşi volum de producţie (figura nr. 5.2).

Figura nr. 5.2. Curba de izoprodus sau izocuanta

K

Q1

4
 Cu o tehnologie dată, o firmă poate obţine niveluri diferite de producţie, iar fiecărui nivel îi va
corespunde o izocuantă. Într-un grafic se poate reprezenta un ansamblu de izocuante, alcătuind harta
izocuantelor (figura nr.5.3).
Figura nr. 5.3. Harta izocuantelor
K

Q3

Q2
Q1

0 L

Proprietățile izocuantelor:
• cu cât sunt mai îndepărtate de origine, cu atât izocuantele relevă niveluri de producţie mai
mari,
• două izocuante nu se pot intersecta, deoarece ar însemna ca o combinaţie de factori de
producție să conducă la două niveluri diferite de producție, în același timp,
• izocuantele pot fi nu doar convexe, ci și concave sau liniare, în funcție de substituția
factorilor de producție,
• panta izocuantei este rata marginală de substituție a factorilor de producție (RMS),
• semnificaţia economică a noţiunii de rată marginală de substituţie este de prag până la care
se justifică să se facă substituţia între cei doi factori de producție.

Rata marginală de substituţie tehnică (RMST) arată cantitatea suplimentară dintr-un factor de
producție necesară substituirii unei unități din celalalt factor de producție, astfel încât volumul de producţie
să rămână constant.
Dacă presupunem că munca va fi substituită de capital, atunci rata marginală de substituție se poate
scrie astfel:
, Q constant

Rata marginală de substituţie este raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori
de productie:

Această relație rezultă din faptul că, producția (Q) fiind constantă, atunci sporul de productivitate
obținut prin creșterea unui factor de producție trebuie să fie egal cu pierderea de productivitate determinată
de renunțarea la celălalt factor de producție.
Astfel Q = constant  K·WmgK = - L·WmgL - K/L = WmgL/WmgK

5.3. Dreapta bugetului producătorului

În decizia sa de producţie, firma nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci şi de cele

financiare (bugetul disponibil, prețurile factorilor de producție).
Presupunem că firma dispune de un buget limitat (B), iar preţurile de achiziţie ale factorilor de
producție muncă şi capital sunt PL şi respectiv PK.
Constrângerea bugetară arată ansamblul combinațiilor posibile dintre cei doi factori de producție,
pe care producătorul îi poate achiziționa în limita bugetului disponibil.
Ansamblul combinațiilor posibile este dat de relația: L·PL + K·PK ≤ B

5
 Linia izocostului reprezintă ansamblul combinațiilor dintre cei doi factori de producție (L, K) pe care
producătorul poate și este dispus să-i achiziționeze, ținând cont de prețurile acestora de pe piață, folosindu-și
integral bugetul disponibil (B) Figura 5.4.
Linia izocostului este dată de ecuaţia:

sau

(unde CT = costurile pe care le poate realiza firma)

Pentru a determina panta liniei izocostului este necesar să scriem această ecuație sub forma: K =
f(L), deducându-se astfel cantitatea de capital, în funcție de celelate variabile:

Panta se calculează ca derivata de ordinul întâi a acestei funcții.

Panta liniei izocostului este:

Figura nr. 5.4. Dreapta bugetului producătorului (Linia izocostului)

B/PK B/PK Combinații

imposibile
pe termen
scurt

Combinații
posibile

B/PL
B/PL L
Pe termen lung, linia izocostului se poate deplasa spre stânga sau spre dreapta atunci când se
modifică bugetul disponibil sau prețurile factorilor de producție.
a) Cazul creșterii prețului factorului de producție muncă (PL) caeteris paribus (ceilalți factori
rămân constanți)
Creșterea prețului factorului de producție muncă, în condițiile menținerii constante a bugetului
disponibil și a prețului capitalului va atrage scăderea cantității de factor muncă achiziționat de producător,
ceea ce se manifestă prin deplasarea spre stânga a liniei izocostului.
Panta liniei izocostului se modifică de la - PL1/PK 1 la - PL1/PK0, deci nu rămâne constantă, ca urmare a
modificării PL. Rezultă că linia izocostului nu va fi paralelă cu cea inițială. Aceasta se va deplasa la stânga,
neparalel cu cea inițială (Figura 5.5.)

Figura 5.5. Deplasarea liniei izocostului când crește prețul factorului muncă

K1= K0

L
L1 L0
6
 b) Cazul creșterii bugetului disponibil (B) caeteris paribus (ceilalți factori rămân constanți)
Creșterea bugetului disponibil al producătorului, în condițiile menținerii constante a prețurilor
factorilor de producție va atrage creșterea cantității achiziționate din cei doi factori de producție, care se
manifestă prin deplasarea liniei izocostului spre dreapta.
Panta liniei izocostului - PL1/PK1 și -PL0/PK0, rămâne constantă, deoarece prețurile celor doi factori de
producție nu se modifică, deci linia izocostului va fi paralelă cu cea inițială. Aceasta se va deplasa la dreapta,
paralel cu cea inițială (Figura 5.6.).

Figura 5.6. Deplasarea liniei izocostului când crește bugetul disponibil

K1

K0

L0 L1 L

5.4. Echilibrul producătorului

Alegerea unei metode optime în cadrul analizei producţiei înseamnă alegerea celei mai bune
combinări a factorilor de producţie pentru producerea unui bun, ţinând seama de constrângeri.
Fiind dată funcţia de producţie Q = f (L,K), alegerea celei mai bune combinaări a factorilor de
producție presupune căutarea cantităţilor K şi L care să fie utilizate pentru a produce o cantitate dintr-un bun
Q0 cu costuri (CT) cât mai mici; sau determinarea combinaţiei optime pentru a produce cea mai mare
cantitate dintr-un bun, dat fiind nivelul costurilor (CT0).

pentru Q0 = f (L, K)
sau

pentru CT0 = PL L + PK K

Aceste două expresii, minimizarea costului sub constrângerea bugetară sau maximizarea cantităţii
sub constrângerea costului, sunt similare obiectivului de maximizare a profitului.
Astfel, din punct de vedere analitic, condiția de echilibru a producătorului presupune îndeplinirea
simultană a următoarelor relații:

sau

și

Din punct de vedere grafic ambele situații (minimizarea costului pentru un nivel dat de producție și
maximizarea producției pentru un cost dat) presupun respectarea condiției: izocuanta să fie tangentă la linia
izocostului.

7
 Punctul în care izocuanta este tangentă la dreapta bugetului (izocostului) semnifică combinarea
factorilor de producție care asigură costul cel mai mic pentru un volum dat al producției sau maximizarea
producției pentru un cost dat (Figura 5.7.)

Figura 5.7. Echilibrul producătorului

B/PK

Echilibrul producătorului

0
B/PL L

Exemplu: Fie un producător cu funcţia de producţie:

Q=f(L,K)=L4K5.
Bugetul de care dispune producătorul este 1800. PL=40 şi PK=100. Câte unităţi de
producţie din L şi K alege producătorul în condiţii de echilibru?
Răspuns: Se pleacă de la condiția de echilibru a producătorului și se rezolva sistemul matematic
care conține următoarele două ecuații:

Obs.
WmgL = derivata de ordinul I a funcției producției în raport cu L = 4L4K5
WmgK = derivata de ordinul I a funcției producției în raport cu K = 5 L4K4
R: L = 20, K = 10

5.5. Analiză comparativă – teoria producătorului vs. teoria consumatorului

Teoria consumatorului Teoria producătorului

➢ consumatorul acționează rațional ➢ producătorul acționează rațional

➢ obiectivul principal: maximizarea ➢ obiectivul principal: maximizarea

utilității profitului
➢ bunuri și servicii (x, y) – outputuri ➢ factori de producție (L, K) - inputuri
➢
➢ preferințele sunt reprezentate prin ➢ tehnologiile de producție sunt
funcția UT (x,y) reprezentate de funcția Q(L,K)
➢ curba de indiferență (ce vor ➢ izocuanta (ce vor producătorii?)
consumatorii?)
➢ linia bugetului (ce pot ➢ linia isocostului (ce pot
consumatorii?) producătorii?)
➢ V = xPx +yPy ➢ CT (B) = L·PL + K·PK
➢ Echilibru consumator: (ce fac ➢ Echilibru producător: (ce fac
consumatorii?) producătorii?)
Umgx/Px=Umgy/Py WmgL/PL=WmgK/PK
V = xPx + yPy CT= L·PL + K·PK

8
 COSTURILE DE PRODUCȚIE
5.7. Costul de producție

Costul de producție constă în totalitatea cheltuielilor efectuate de o întreprindere pentru producerea

și desfacerea bunurilor și serviciilor.

5.7.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic

În funcție de sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică, distingem costuri

explicite şi costuri implicite.
Costurile explicite reprezintă plăţile efectuate de producător pentru achiziţionarea sau închirierea
factorilor de producţie proveniţi din exteriorul firmei.
Factorii de producţie atraşi din interiorul întreprinderii sunt şi ei evaluaţi, în sens economic, în
termenii costului de oportunitate. Acestea sunt costurile implicite. Astfel de costuri privesc munca
proprietarului, clădirile proprii sau capitalul bănesc adus în afacere de întreprinzător.
Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru înţelegerea conceptului
de profit. În general, profitul reprezintă excedentul încasărilor asupra costurilor. Dacă se raţionează în
termeni contabili, profitul contabil va fi diferenţa dintre încasările totale şi costurile explicite. În sens
economic, profitul economic se obţine scăzând din încasările totale atât costurile explicite, cât şi costurile
implicite.
Încasări totale (Venituri totale, Cifra de afaceri)
Cost contabil (explicit) CTi Profit contabil Prctb
Cost contabil (explicit) CTe Cost economic (implicit) Profit economic Pre

5.7.2. Costurile de producţie pe termen scurt

Pe termen scurt costurile pot fi fixe și variabile. Pe termen lung toate costurile devin variabile.
Costurile fixe (CF) se refera la cheltuieli care sunt independente de volumul producţiei. Ele exista
chiar dacă întreprinderea nu produce nimic. În costurile fixe sunt cuprinse amortizarea echipamentelor de
producţie şi clădirilor, dobânzile plătite la credite, asigurările, rentele, salariile managerilor și ale
personalului administrativ (salarii indirecte), cheltuielile generale ale întreprinderii, impozitul pe teren şi alte
taxe care nu depind de cantitatea produsă etc.
Grafic, costurile fixe sunt reprezentate de o dreaptă paralelă axei producţiei, pentru că ele sunt
constante pe termen scurt (figura 5.8.).

Figura 5.8. Costul fix

Costurile variabile (CV) sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se în acelaşi timp şi
sens cu acesta. În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, materialele şi
combustibilul, energia necesară funcţionării echipamentelor, salariile plătite muncitorilor (salariile directe)
etc. (Figura 5.9)

9
 Figura 5.9. Costul variabil

Costul total (CT) se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o perioadă dată.
El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, motiv pentru care costurile totale, ca şi cele
variabile, sunt dependente de nivelul producţiei.

Grafic această curbă o reproduce pe cea a costurilor variabile, fiind însă deplasată în sus cu o mărime
egală cu cea a costului fix (Figura 5.10).

Figura 5.10. Costul total

Costurile medii (unitare)

Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

Curba costului fix mediu este descrescătoare în raport cu producţia (figura 5.11.).

Figura 5.11. Costul fix mediu

Costul variabil mediu (CVM) este costul variabil pe unitatea de bun economic produsă (Figura
5.12)

10
 Figura 5.12. Costul variabil mediu
CV
CV

0 Q

Costul total mediu (CTM) reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este suma costului fix
mediu şi a celui variabil mediu.

Curba sa are o evoluţie asemănătoare celei a costului variabil mediu, cu deosebirea că este deplasată
mai sus şi la dreapta faţă de aceasta din urmă, diferența dintre costul variabil mediu și costul total mediu
fiind costului fix mediu (Figura 5.13).

Figura 5.13. Costul total mediu

CVM
CTM CTM CVM

0 Q

Costul marginal (Cmg) reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare. Se calculează prin
raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia producţiei:

11
 Curba costului marginal va intersecta în punctul de minim atât curba costului variabil mediu cât şi pe
cea a costului mediu. Cât timp noile unităţi de producţie vor costa mai puţin decât media, producţia lor va
determina reducerea costului mediu (dar şi a costului variabil mediu). Şi invers, atunci când costul marginal
depăşeşte costul mediu (Figura 5.14.).

Figura 5.14. Costul marginal şi costul mediu

CVM Cmg
CTM CTM
Cmg

CVM

0
Q

Pe grafic observăm următoarele relații:

Cmg < CVM (respectiv CTM) CVM (CTM) scade
Cmg = CVM (CTM) CVM, CTM sunt minime
Cmg > CVM (CTM) CVM (CTM) creste

Relația dintre costuri și productivități

La un preț dat al factorilor de producție costul total mediu (CTM) și costul marginal (Cmg) se află
într-un raport invers față de productivitate. Astfel, costul total mediu scade atunci când productivitatea medie
crește și invers, iar costul marginal se reduce atunci când productivitatea marginală crește și invers (Figura
5.15).

Figura 5.15. Relația dintre costuri și productivități

12
 W   CTM 
Wmg   Cmg 
W=max CTM min
Wmg=maxCmg min

Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al producției care corespunde egalității dintre venituri și
cheltuieli, adică situației în care profitul este 0 (Figura 5.16).

Pr = 0  VT = CT  P·Q = CTM·Q

Figura 5.16. Prag de rentabilitate

VT
VT, CT

CT
CT>VT
pierdere
VT>CT
Profit

Q
Q*
Q* = producția care corespunde pragului de rentabilitate, adică nivelului la care profitul este 0. (Pr =
0  VT =CT)

13