UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

TEORIA PRODUCĂTORULUI

După ce veţi studia aceasta unitate de învăţare veţi putea înţelege:

 Ce reprezinta firma si care este tipologia societatilor comerciale

 Ce este funcţia de producţie şi care este utilitatea ei
 Ce sunt productivităţile medii şi marginale
 Care sunt efectele posibile asupra producţiei în urma modificării simultane a factorilor de
producţie
 Care este condiţia necesară maximizării profitului unui producător
 Semnificatia costurilor, din perspectiva contabila si economica, pe termen scurt si pe termen
lung

4.1. Natura firmei

4.2. Combinarea factorilor de productie
4.2.1 Funcţia de producţie
4.2.2 Productivitatea medie şi productivitatea marginală
4.3. Izocuantele şi rata marginală de substituţie
4.4. Randamentele de scară
4.5. Echilibrul producatorului
4.5.1 Dreapta de buget
4.5.2 Alegerea optimă a producătorului
4.6. Costurile de producţie
4.6.1 Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic
4.6.2 Costurile de producţie pe termen scurt
4.6.3 Costurile de producţie pe termen lung

Teoria economică a producatorului pune în evidenţă procesul logic al deciziilor producatorului în

vederea obţinerii de avantaje maxime, pornind de la un nivel dat al resurselor disponibile. Obiectivul
urmarit cel mai frecvent este acela al maximizarii profitului. Astfel, producatorul raţional caută profitul
maxim în condiţii de constrângere (bugetul sau si preturile factorilor de productie). Volumul limitat al
resurselor impune evitarea soluţiilor costisitoare şi alegerea celor mai eficiente modalitati de combinare a
factorilor de productie corespunzatoare obiectivului urmarit. Producatorii opereaza pe piete diferite si, in
general, concurentiale, ceea ce implica o serie de alte decizii privind supravietuirea si adaptarea la un mediu
de afaceri extrem de dinamic.

4.1. Natura firmei

Firma poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la întrebările: ce, cât, cum şi
pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie atraşi în procesul de
producţie, precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe tehnologii specifice. Firmele
sunt organizaţii care planifică şi gestionează producţia. Acestea au o anumită organizare tehnologică, se
conduc şi gestionează raţional.

1
 Laureatul premiului Nobel, Ronald Coase, considera ca existenţa firmelor se datorează faptului ca ele
asigură cea mai eficientă utilizare a informaţiilor şi reducerea costurilor de tranzacţie pentru diferite
categorii de activităţi productive. Reducerea semnificativă a costurilor de tranzacţie, sub impactul revoluţiei
IT, a condus la reconsiderarea teoriei lui Coase. Astfel, conform lui Armen Alchian şi Harold Demsetz,
firmele există deoarece producţia bunurilor se desfăşoară mult mai eficient în echipe decât în mod
individual.
In conditiile unor consumatori tot mai exigenti si a diversificarii instrumentelor prin care se realizeaza
competitia, firmele sunt adesea determinate sa coopereze realizand parteneriate si valorificand
oportunitatile oferite de piata.
Firmele au dimensiuni diferite si există într-o multitudine de forme organizaţionale. Cea mai frecventa
forma de constituire este societatea comerciala. La randul lor, societăţile comerciale îmbracă următoarele
forme:
1. Societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
2. Societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la
concurenţa aportului lor;
3. Societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi;
asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor;
4. Societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii răspund
numai până la concurenţa aportului lor;
5. Societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii
răspund numai în limita părţilor sociale subscrise.

4.2. Combinarea factorilor de producţie

4.2.1 Funcţia de producţie

Orice proces de productie presupune utilizarea si combinarea factorilor de productie. Combinarea
factorilor de productie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie, operatie care are atat
un caracter tehnic cat si economic.
Volumul şi calitatea factorilor de producţie, precum şi tehnologia influenţează nivelul producţiei totale.
O tehnologie dată permite numai un ansamblu de combinaţii ale factorilor de producţie, care asigură
realizarea unui anumit volum de producţie. Tinând seama de insuficienţa resurselor şi caracterul lor
costisitor se impune a reţine numai acele combinaţii ale factorilor de producţie, tehnologic posibile, care
conduc la un volum maxim de producţie. Funcţia care descrie această relatie se numeşte funcţie de
producţie
Funcţia de producţie exprimă relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-un bun şi
cantităţile din factorii de producţie necesari pentru realizarea sa.
În general, functia de productie este o relaţie de tipul Q = f(a,b,c …), unde O reprezinta productia, iar a,
b, c .... sunt factorii de producţie utilizaţi. Cel mai adesea, funcţia de producţie se prezintă ca o relaţie intre
nivelul productiei si doi factori de tipul, munca (L) si capitalul (K):
Q = f(K,L)

4. 2.2 Productivitatea medie şi productivitatea marginală

Factorii de productie, care intra intr-un proces de productie si se regasesc in functia de productie, pot fi
priviti ca ficsi sau variabili. Pornind de aici, economistii disting intre termenul lung si termenul scurt. Pe
termen scurt, exista atat factori ficsi cat si variabili. Termenul scurt corespunde intervalului de timp in care
cel puţin un factor de producţie nu se modifică, ramanand constant. In schimb, pe termen lung, toţi factorii
de producţie sunt consideraţi variabili.

2
 Daca ne situam in conditiile termenului scurt si presupunem ca singurul factor variabil este munca (L),
putem determina doi indicatori de eficienta, utili deciziilor producatorului, si anume productivitatea medie
si productivitatea marginala.

PRODUCTIVITATEA MEDIE (W) evidentiaza cantitatea de productie ce revine pe unitatea de factor de

productie variabil si se obţine ca raport între producţia totală şi factorul de producţie utilizat, in cazul de
fata munca:

W =Q/L,
unde:
W = productivitatea medie
Q = producţia totală
L = munca

PRODUCTIVITATEA MARGINALĂ (Wmg) arata sporul de productie determinat de cresterea cu o

unitate a unui factor de productie, in conditiile in care toti ceilalti factori raman constanti.

Wmg = Q/L,
unde:
Wmg = productivitatea marginală
Q = variaţia producţiei totale
L = modificarea factorului de producţie muncă

In tabelul 4.1 este prezentat un exemplu de calcul al productivităţii medii şi marginale. Procesul
de producţie se realizează prin combinarea celor doi factori de producţie, muncă şi capital (număr
echipamente). Factorul în raport cu care se va calcula productivitatea medie şi marginala este munca, iar
volumul capitalului va fi menţinut constant.

Tabelul 4.1 Determinarea productivităţii medii şi marginale

Productivitate Productivitatea
Capita Muncă Producţia a medie a marginală a
l (L) totală muncii muncii
(K0) (Q) (W ) (Wmg )
5 0 0 - -
5 1 10 10 10
5 2 25 12,5 15
5 3 50 16,6 25
5 4 90 22,5 40
5 5 120 24 30
5 6 140 23,3 20
5 7 154 22 14
5 8 152 19 -2

Graficele corespunzătoare producţiei totale şi productivităţii medii şi marginale sunt prezentate

în figura 4.1.

3
 Figura 4.1 Relaţia dintre producţia totală, productivitatea marginală şi productivitatea medie
Q (output)

0 FP variabil (input)

W, Wmg
Stadiul I Stadiul II Stadiul III

0
Wmg L

Evoluţia productivităţilor medii şi marginale ilustrează legea randamentelor neproporţionale

(descrescătoare). Conform acestei legi, atunci când unul dintre factorii de producţie creşte, ceilalţi factori
rămânând constanţi, productivitatea marginală a factorului variabil creşte până într-un punct după care
înregistrează tendinţa de reducere, antrenând şi reducerea productivităţii medii.
Se constată ca într-o primă fază că sporul factorului variabil, munca, determină creşterea mai
amplă a producţiei, după care producţia continuă să crească însă variaţiile ei sunt din ce în ce mai mici,
pentru ca apoi să stagneze si chiar sa scada. In functie de raportul dintre dinamica productiei si a factorului
variabil se pot identifica trei stadii ale evolutiei productivitatii medii si productivitatii marginale.
STADIUL I: producţia totală creşte mai rapid decât factorul variabil utilizat, ceea ce determină creşterea
productivitatii marginale si medii.
STADIUL II: producţia totală creşte, însă într-un ritm mai redus decât creşterea factorului variabil, ceea ce
determină reducerea productivitatii marginale si, ulterior, si a productivitatii medii.
STADIUL III: producţia totală scade, productivitatea medie continua sa scada iar productivitatea
marginala devine negativă.

4.3. Izocuantele şi rata marginala de substitutie

Analiza grafică a modului de combinare a inputurilor pentru obţinerea unui volum dat de producţie
se poate realiza cu ajutorul curbelor de izoprodus sau izocuantelor.
O izocuantă reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permit obţinerea
aceluiaşi volum de producţie (figura 4.2).

4
 Figura 4.2 Curba de izoprodus sau izocuanta
K

Q1

0 L

Cu o tehnologie dată, o firma poate obţine niveluri diferite de producţie, iar fiecărui nivel
îi va corespunde o izocuantă. Într-un grafic se poate reprezenta un ansamblu de izocuante,
alcătuind harta izocuantelor (figura 4.3).

Figura 4.3 Harta izocuantelor

Cu cât sunt mai îndepărtate de origine, cu atât izocuantele relevă niveluri de producţie mai mari.
Doua izocuante nu se pot intersecta, deoarece ar însemna ca o combinaţie de factori de productie ar
conduce la două niveluri diferite de productie.

Izocuantele pot fi nu doar convexe, ci si concave sau liniare (figura 4.4). In primele doua cazuri,
substitutia factorilor de productie este imperfecta in timp ce in ultimul caz este perfecta.

Figura 4.4 Izocuante concave si liniare

5
 Dacă nu există posibilitatea substituirii factorilor de producţie, aceştia putându-se
combina doar într-o anumită proporţie, atunci izocuanta unor factori complementari se prezintă
conform figurii 4.5.

Figura 4.5 Izocuanta în cazul complementarităţii stricte

Rata marginală de substituţie (RMS) arata cantitatea suplimentara dintr-un factor de

productie necesara substituirii unei unitati din celalalt factor de productie, astfel încât volumul de
producţie să rămână constant. Daca presupunem ca munca va fi substituita de capital, atunci rata
marginala de substitutie se poate scrie astfel:

Rmgs = - K/L, Q = constant

Rata marginală de substituţie este raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi
factori de productie:

Rmgs = WmgL/WmgK

Rata marginala de substitutie reprezinta panta izocuantei. În cazul izocuantelor convexe

sau concave valoarea ratei marginale de substitutie este variabilă, si constanta atunci cand
izocuanta este reprezentată printr-o dreaptă.

4.4. Randamentele de scară

Cazul randamentelor factoriale priveşte evoluţia producţiei la modificarea unui singur factor de
producţie. Din acest motiv în exemplul prezentat în tabelul 4.1 nivelul înzestrării cu capital a fost
menţinut constant, modificându-se doar cantitatea de muncă.
Este însă posibil pentru o firmă, dar pe termen lung, variaţia simultană a tuturor factorilor de
producţie. Drept consecinţă, volumul producţiei va suferi şi el modificări. Examinam în continuare
efectul modificării proporţionale a factorilor de producţie asupra cantităţii produse de firmă. Acesta
este cazul randamentelor de scară.
Daca functia de productie este Q = f (K, L) şi presupunem creşterea factorilor L si K in aceeasi
proportie, putem obtine urmatoarele situatii:

a) f (mL, mK) > m f (L, K)

b) f (mL, mK) = m f (L, K)
c) f (mL, mK) < m f (L, K)

6
 În primul caz producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de producţie,
randamentele de scară fiind crescătoare. Aceasta este sinonim cu o creştere de eficienţă sau economii de
scară. Costurile unitare vor scădea, concomitent cu creşterea producţiei.
Următoarea situaţie este cea a randamentelor constante. Eficienţa nu suferă nici o ameliorare prin
creşterea în aceeaşi proporţie a outputului şi cantităţii factorilor de producţie.
În ultimul caz randamentele de scară sunt descrescătoare. Se produc pierderi de eficienţă, iar
economiile de scară sunt negative (dezeconomii de scară).

4.5. Echilibrul producatorului

4.5.1 Dreapta de buget

În decizia sa de producţie, firma nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci şi de cele
financiare. Presupunem că firma dispune de un buget limitat (B), iar preţurile de achiziţie ale factorilor
muncă şi capital sunt PL şi respectiv PK.
Constrângerea bugetară este dată de ecuaţia:

B = PL L + PK K.

Din expresia de mai sus se poate deduce cantitatea de capital în funcţie de celelalte variabile:

Aceasta este ecuaţia dreaptei de buget sau a izocostului. Ea evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile
de factori de producţie, pe care firma poate să-i achiziţioneze cheltuind integral bugetul (figura 4.6).

Fig. 4.6 Dreapta bugetului producătorului

B/PK

0 L
B/PL

Dreapta de buget are panta negativa si este egala cu raportul preturilor factorilor de productie (- PL/PK).

4. 5.2 Alegerea optimă a producătorului

Alegerea unei metode în cadrul analizei producţiei înseamnă alegerea celei mai bune combinări a
factorilor de producţie pentru producerea unui bun, ţinând seama de constrângeri.
Fiind dată funcţia de producţie Q = f (L,K), alegerea celei mai bune combinaţii a factorilor presupune
căutarea cantităţilor K* şi L* care să fie utilizate pentru a produce o cantitate dintr-un bun Q 0 cu costuri (C)
cât mai mici; sau determinarea combinaţiei optime pentru a produce cea mai
mare cantitate dintr-un bun, dat fiind nivelul costurilor (C0):

Min C = PL L + PK L pentru Q0 = f (L, K)

sau

7
Max Q = f (L, K) pentru C0 = PL L + PK K
Aceste două expresii, minimizarea costului sub constrângerea bugetară sau maximizarea cantităţii sub
constrângerea costului, sunt similare obiectivului de maximizare a profitului.
În figurile 4.7 si 4.8 sunt trasate cele doua situatii, fapt ce permite obtinerea conditiei de optim:

WmgL/PL = WmgK/ PK sau WmgL/WmgK = PL/PK

Figura 4. 7 Minimizarea costului pentru un nivel dat de producţie

Figura 4.8 Maximizarea producţiei pentru un cost dat

8
4.6. Costul de producţie

4.6.1 Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic

Orice producător este interesat în cunoaşterea nivelului costului de producţie. Măsurarea
costurilor nu se dovedeşte simplă, ea putandu-se realiza în sens contabil sau în sens economic.
Criteriul avut în vedere îl reprezintă sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea
economică. Distingem astfel costurile explicite şi costuri implicite. Determinarea contabilă reţine
doar costurile explicite, în timp ce cea economică şi pe cele implicite.
Costurile explicite reprezintă plăţile efectuate de producător pentru achiziţionarea sau
închirierea factorilor de producţie proveniţi din exteriorul firmei.
Factorii de producţie atraşi din interiorul întreprinderii sunt şi ei evaluaţi, în sens
economic, în termenii costului de oportunitate. Acestea sunt costurile implicite. Astfel de
costuri privesc munca proprietarului, clădirile proprii sau capitalul bănesc adus în afacere de
întreprinzător.
Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru înţelegerea
conceptului de profit. În general, profitul reprezintă excedentul încasărilor asupra costurilor.
Dacă se raţionează în termeni contabili, profitul contabil va fi diferenţa dintre încasările totale şi
costurile explicite. În sens economic, profitul economic se obţine scăzând şi costurile implicite
(figura 4.9).

Figura 4.9 Costul de producţie şi profitul

4.6.2 Costurile de producţie pe termen scurt

Pe termen scurt costurile pot fi fixe, variabile, medii şi marginale.

Costurile fixe (CF) se refera la cheltuieli care sunt independente de volumul producţiei. Ele
exista chiar dacă întreprinderea nu produce nimic. În costurile fixe sunt cuprinse amortizarea
echipamentelor de producţie şi clădirilor, dobânzile plătite la credite, asigurările, rentele, salariile
managerilor, cheltuielile generale ale întreprinderii, impozitul pe teren şi alte taxe care nu depind
de cantitatea produsă etc. Grafic, costurile fixe sunt reprezentate de o dreaptă paralelă axei
producţiei (figura 4.10).

Figura 4.10 Costul fix

9
Costurile variabile (CV) sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se în acelaşi timp
şi sens cu acesta. În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, materialele
şi combustibilul, energia necesară funcţionării echipamentelor, salariile plătite muncitorilor etc.
Grafic, costurile variabile sunt reprezentate in figura 4.11.

Figura 4.11 Costul variabil

Costul total (CT) se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o
perioadă dată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, motiv pentru care
costurile totale, ca şi cele variabile, sunt dependente de nivelul producţiei.

CT = C F + C V

Grafic această curbă o reproduce pe cea a costurilor variabile, fiind însă deplasată în sus
cu o mărime egală cu cea a costului fix (figura 4.12).

Figura 4.12 Costul total

Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

CFM = CF / Q

Curba costului fix mediu este descrescătoare în raport cu producţia (figura 4.13).

10
 Figura 4.13 Costul fix mediu

Costul variabil mediu (CVM) este costul variabil pe unitatea de bun economic produsă:

CVM = CV / Q

Grafic, costul variabil mediu este reprezentat in figura 4.14.

Figura 4.14 Costul variabil mediu

Costul total mediu (CTM) reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este suma
costului fix mediu şi a celui variabil mediu:

CTM = CT / Q
CTM = CFM + CVM

Curba sa are o evoluţie asemănătoare celei a costului variabil mediu, cu deosebirea că

este deplasată mai sus şi la dreapta faţă de aceasta din urmă, datorită costului fix mediu (figura
4.15).

11
 Figura 4.15 Costul total mediu

Costul marginal (Cm) reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare. Se

calculează prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia producţiei:

Cm = CT / Q Cm = CV / Q

Curba costului marginal va intersecta în punctul de minim atât curba costului variabil
mediu cât şi pe cea a costului mediu (figura 4.16). Cât timp noile unităţi de producţie vor costa
mai puţin decât media, producţia lor va determina reducerea costului mediu (dar şi a costului
variabil mediu). Şi invers, atunci când costul marginal depăşeşte costul mediu.

Figura 4.16 Costul marginal şi costul mediu

Figura 4.16 Costul marginal şi costul mediu

4.6.3 Costurile de producţie pe termen lung

A. Costul mediu pe termen lung

Pe termen lung distincţia între inputurile fixe şi variabile dispare, toţi factorii devenind
variabili. Producţia unei firme poate spori nu numai prin creşterea cantităţii de muncă sau de
capital circulant, ci şi pe seama construirii unor noi unităţi de producţie sau sporirii volumului
echipamentelor. Toate costurile vor fi în consecinţă variabile.

12
 Randamentele de scară pot fi crescătoare, descrescătoare sau constante. În prima situaţie
randamentul utilizării factorilor creşte şi concomitent costul mediu pe termen lung (CTMTL) se
reduce (figura 4.17a). Aceasta este situaţia economiilor de scară, avută în vedere de
întreprinzători atunci când extind scara producţiei.
Dincolo de un anumit nivel de producţie, dezeconomiile de scară devin predominante, iar
costul mediu pe termen lung va creşte în consecinţă (figura 4.17c). Între randamentele de scară
crescătoare şi cele descrescătoare poate exista o zonă în care modificarea scării producţiei nu
afectează costul mediu. Randamentele de scară sunt în acest caz constante (figura 4.17b).

Figura 4.17 Situaţii alternative pentru costul mediu pe termen lung

Costul mediu pe termen lung este, ca şi cel pe termen scurt, o curbă în U, datorită
efectului randamentelor de scară (figura 4.18).

Figura 4.18 Costul mediu pe termen lung

B. Relaţia între costul mediu pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung
Considerăm cazul unui producător care dispune de un echipament de producţie şi este
confruntat cu un cost mediu pe termen scurt dat (CTMTS1). Anticipând o creştere a cererii
pieţei, întreprinzătorul decide să se extindă, achiziţionând un echipament nou. În mod normal,

13
această investiţie se însoţeşte de economii de scară într-o primă fază. Fiecare echipament în plus
va conduce la costuri medii pe termen scurt inferioare.
Cum fiecare curbă a costului mediu pe termen scurt corespunde unui număr dat de
echipamente, extinderea treptată va conduce la o succesiune de curbe ale costului mediu (figura
4.19).

Figura 4.19 Succesiunea costurilor medii pe termen scurt

Figura 4.19 Succesiunea costurilor medii pe termen scurt

Există întotdeauna un nivel dat al echipamentelor perminţând obţinerea unei producţii în

condiţii de eficienţă. Practic, este posibil a produce acelaşi output cu un număr mai mare sau mai
mic de echipamente, însă această decizie are implicaţii asupra costurilor. De exemplu, o
producţie Q1 este realizată la cel mai mic cost utilizând doar un echipament. Utilizarea a două
echipamente pentru aceeaşi producţie ar creşte costul mediu. Achiziţionarea celui de al doilea
echipament se justifică doar dacă se doreşte realizarea unei producţii superioare, de exemplu
Q2.
Din această succesiune de curbe ale costului mediu pe termen scurt se poate construi
curba costului mediu pe termen lung (CTMTL). Această curbă, denumită şi "curba
înfăşurătoare", se observă în figura 4.20, este tangentă curbelor costului mediu pe termen scurt.

Figura 4.20 Costul mediu pe termen lung

14
 Termeni cheie
Firma Funcţia de producţie Producţia productivitatea medie Productivitatea marginală Izocuanta
Rata marginală de substituţie Randament de scară Randament factorial Echilibrul producătorului
Dreapta de buget/Izocostul Costul de producţie Cost explicit Cost implicit Profit economic Cost
fix Cost variabil Cost total Cost mediu Cost marginal Cost mediu pe termen scurt Cost mediu pe
termen lung

 Întrebări de verificare
1. Ce reprezintă firma şi care este tipologia societăţilor comerciale?
2. Ce reprezintă funcţia de producţie şi care este utilitatea ei?
3. Prezentaţi relaţia dintre productivitatea medie şi productivitatea marginală.
4. Ce este izocuanta? Două izocuante se pot intersecta?
5. Ce reprezintă şi cum se calculează rata marginală de substituţie?
6. Ce sunt randamentele de scară? Dar randamentele factoriale?
7. Ce înseamnă echilibrul producătorului?
8. Prezentaţi diferenţa dintre costurile explicite şi cele implicie.
9. Cum se calculează profitul economic? Dar profitul contabil?
10. Prezentaţi costurile de producţie pe termen scurt.
11. Prezentaţi costurile de producţie pe termen lung.

 Teste grilă
1. Dacă productivitatea marginală este mai mare decât productivitatea medie, atunci:
a) productivitatea medie scade;
b) productivitatea medie creşte;
c) productivitatea medie este maximă;
d) productivitatea medie creşte pânî la un punct, după care scade.

2. Izocuanta reprezintă:
a) curba unei combinaţii posibile a 2 factori de producţie având acelaşi cost total;
b) curba care arată corelaţia dintre cererea pentru muncă, capital şi producţie;
c) curba care reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile dintre 2 sau mai mulţi factori de
producţie, care pot fi folosiţi pentru obţinerea aceluiaşi volum de producţie;
d) curba care evidenţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri care asigură acelaşi nivel de
utilitate.

3. Izocostul reprezintă:
a) ecuaţia dreptei bugetului consumatorului,
b) ecuaţia dreptei bugetului producătorului,
c) ecuaţia dreptei care evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de facttori de
producţie pe care firma poate să-i achiziţioneze cheltuind integral venitul;
d) ecuaţia dreptei care evidenţiază ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care
conduc la acelaşi nivel de producţie;
e) b şi c.

4. Productivitatea medie a 6 muncitori este 15 unităţi. Dacă productivitatea marginală

corespunzătoare celui de-al 7 lea muncitor este 18 unităţi, se poate trage concluzia că:
a) productivitatea marginală creşte;
b) productivitatea marginală scade;
c) productivitatea medie creşte;
d) productivitatea medie scade;
e) productivitatea marginală este maximă.

15
5. În cazul randamentelor de scară crescătoare:
a) producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de producţie;
b) producţia va creşte într-o proporţie inferioară creşterii factorilor de producţie;
c) are loc o creştere în aceeaşi proporţie a outputului şi a cantităţii factorilor de producţie.

6. O întreprindere produce un bun folosind factorii de producţie muncă (L) şi capital (K).
Producţia obţinută evoluează după o funcţie de tipul F (L,K) = 4 L K 2. În acest caz, uilizarea
factorilor de producţie se realizează cu randamente de scară:
a) Crescătoare
b) Descrescătoare
c) Constante
d) Nedeterminate.

7. Volumul producţiei unei firme cu 125 de salariaţi este de 2500 produse. Câţi salariaţi trebuie
să mai angajeze această firmă pentru a-şi dubla producţia, în condiţiile creşterii
productivităţii medii a muncii cu 25%:
a) 200
b) 125
c) 100
d) 50
e) 75.

8. La momentul t0, productivitatea medie a muncii într-o firmă a fost de 1000 de

produse/salariat. În momentul t1 producţia a sporit de 3 ori fgaţă de t0, iar numărul de
salariaţi a crescut cu 100%. Productivitatea marginală a muncii este:
a) 1000 produse
b) 2000
c) 3000
d) 4000
e) 1500.

9. Un producător are următoarea funcţie de producţie: Q = f(L, K) = L4 K5. Costurile totale pe

care le poate face acest producător sunt de 72 u.m, iar preţurile celor 2 factori de producţie
sunt: PL = 2 u.m, PK = 3 u.m. Câte unităţi din factorul de producţie muncă şi capital alege
producătorul în condiţii de echilibru?
a) 4 L şi 7 K
b) 13 L şi 17 K
c) 10 L şi 9 K
d) 4L şi 15 K
e) nicio variantă.

10. Costul variabil la momentul t0 este 16 mil. u.m, iar Q0 = 8000 buc. În condiţiile creşterii
producţiei (Q) cu 10%, costul marginal este de 2 ori mai mare decât CVM0. Să se determine
indicele costului variabil (Icv).
a) 100%
b)120%
c) 320%
d)20%
e) nicio variantă.

16
11. Dacă productivitatea marginală creşte, atunci costul marginal:
a) creşte
b) scade
c) este minim
d) este maxim
e) nu se poate preciza.

12. Dacă funcţia costului total este dată de relaţia: CT = 150 + 2Q + 4Q2 , unde Q este producţia,
să se determine costul fix mediu pentru o producţie de 10 bucăţi.
a) 570
b) 150
c) 170
d) 17
e) 15.

13. În cazul în care costurile variabile totale scad într-o mai mică măsură decât producţia, costul
total mediu:
a) creşte; b) scade; c) rămâne constant; d) este nul; e)este minim.

14. Costul total al producţiei este dat de relaţia CT = 10 + 2Q, unde CT reprezintă costul total, iar
Q producţia. Care din afirmaţiile următoare este adevărată?
a) costul total este constant; b) costul marginal este crescător; c) costul marginal este egal cu
costul total mediu; d) costul marginal este inferior costului total mediu; e) costul marginal este
superior costului total mediu.

15. Dacă costul marginal (Cmg) este mai mare decât costul total mediu (CTM), atunci:
a) CTM creşte, b) CTM scade, c)CTM este minim, d)Cmg este minim, e)Cmg scade.

Răspunsuri:
Grila nr. Varianta corectă
1 B
2 C
3 E
4 C
5 A
6 A
7 E
8 B
9 E
10 B
11 B
12 E
13 A
14 D
15 A

17
 BIBLIOGRAFIE :

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie” Ediţia a opta,

Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 61-78
2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ”Economie-Aplicaţii” Ediţia a
şasea, Editura Economică, Bucureşti, 2009, pag. 49-84
3. R.Lipsey-K.Chrystal „Principiile economiei”, Editura conomică, Bucureşti, 2002, pag.
156-187
4. J.E. Stiglitz, C. E. Walsh, ” Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 136-
170
5. Cătălin Huidumac, Angela Rogojanu, „Introducere în studiul economiei de piaţă”,
Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag. 83-116
6. N. Gregory Mankiw, „Principles of Economics” Third Edition, Thomson South Western,
USA, 2004, pag. 267-288

18