Contabilitatea managerială avansată

Tema 7. Luarea deciziilor manageriale pe termen scurt (operative)

7.1. Deciziile manageriale bazate pe activitatea de producţie: planificarea sortimentului produselor
acceptarea comenzilor speciale; reducerea costului şi creşterea calităţii produselor
7.2. Deciziile de calculare a preţurilor şi influenţele majore asupra acestora
7.3. Modelul decizional pe baza cantităţii de comandă economică

7.1. Deciziile manageriale bazate pe activitatea de producţie: planificarea sortimentului produselor

acceptarea comenzilor speciale; reducerea costului şi creşterea calităţii produselor
În baza informaţiei contabilităţii manageriale se soluţionează:
1) probleme operative
 determinarea punctului critic;
 planificarea sortimentului produselor fabricate;
 refuzul sau atragere a comenzii suplimentare,
 luarea deciziilor privind formarea preţurilor.
2) probleme cu caracter de perspectivă, având o importanţă strategică de lungă durată privind:
 investiţiile capitale;
 restructurizarea afacerii;
 oportunitatea însuşirii noilor tipuri de produse.
Analiza producerii fără pierderi (punctului critic) în condiţiile fabricării
 unui produs;
 mai multor tipuri de produse;
- omogene;
- eterogene.
În vederea determinării pragului de rentabilitate, se pot utiliza trei metode:
 metoda ecuaţiei;
 metoda venitului marginal;
 metoda grafică.
Determinarea pragului de rentabilitate prin metoda ecuaţiei
Metoda ecuaţiei propune abordarea cea mai generală şi uşor de aplicat. Ea porneşte de
la faptul că orice rezultat financiar poate fi exprimat sub forma următoarei ecuaţii:

Venituri din vânzări – Costuri variabile – Costuri constante = Rezultat

În cazul pragului de rentabilitate rezultatul este, prin definiţie, zero. Dezvăluind ecuaţia precedentă şi
egalând rezultatul cu zero vom obţine:
(PVU x Q) – (CVU x Q) – CCT =0, (7.1)
unde:
PVU – preţ unitar de vânzare, CVU – costuri variabile unitare,
Q – cantitatea produselor vândute; CCT – costuri constante totale.
Exemplu 7.1: O entitate produce şi comercializează un singur produs. Se cere de determinat
numărul produselor care trebuie vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate în condiţiile în
care preţul de vânzare este de 250 lei/unitate, costurile variabile unitare – 150 lei/unitate, iar
costurile constante totale – 4 000 lei.
Pornind de la ultima ecuaţie şi notând prin x – cantitatea de produse care trebuie vândute pentru a atinge
pragul de rentabilitate, obţinem şi rezolvăm următoarea ecuaţie:
250 x – 150 x – 4 000 = 0
100 x = 4 000
x = 40 unit.
65
 Contabilitatea managerială avansată
Astfel, pragul de rentabilitate al entităţii va fi atins în cazul vânzării a 40 unităţi de produse.
Utilizând metoda ecuaţiei pot fi determinaţi şi alţi indicatori, cum ar fi: volumul producţiei care trebuie
vândută pentru obţinerea unui profit prognozat, preţul de vânzare sau mărimea costurilor variabile unitare
pentru obţinerea profitului prognozat etc.
Exemplu 7.2: Pornind de la datele exemplului precedent vom determina cantitatea de
produse care trebuie vândută pentru a obţine un profit în mărime de 6 000 lei.
Utilizând ecuaţia din exemplul precedent şi egalând-o cu mărimea profitului prognozat, obţinem şi
rezolvăm următoarea ecuaţia:
250 x – 150 x - 4 000 = 6 000
100 x =10 000
x = 100 unit.
Prin urmare, pentru a obţine un profit în mărime de 6 000 lei este necesar să se vândă 100 unităţi de
produs.
Determinarea pragului de rentabilitate prin metoda marjei de contribuţie
Metoda marjei de contribuţie este considerată o variantă modificată a metodei ecuaţiei.
Relaţia pentru calcularea pragului de rentabilitate, când prin definiţie rezultatul este egal cu zero, devine:
 în cazul în care entitatea fabrică şi vinde un singur produs, lucrare sau serviciu:
CCOT
PR = , (7.2)
MCu
unde: CCOT - costuri şi cheltuieli operaţionale constante totale;
Mcu – marja de contribuţie unitară, determinată conform relaţiei:
Mcu = Preţ de vânzare / unit. – Costuri şi cheltuieli operaţionale variabile / unit.
Exemplu 7.3: Pornind de la datele exemplului precedent, pragul de rentabilitate se va
determina în felul următor:

4000
PR = = 40 unit.
250  150
 în cazul în care entitatea produce şi vinde două sau mai multe tipuri de produse, lucrări sau servicii:
CCOC
PR = , (7.3)
MCm
unde: MCm – marja de contribuţie medie, determinată în baza relaţiei:
MCm = Marja de contribuţie totală / Volumul total de producţie
În condiţiile fabricării şi vânzării a mai multor tipuri de produse este necesară cunoaşterea structurii
pragului de rentabilitate. Pentru a obţine structura pragului de rentabilitate pe fiecare tip de produs (Pri)
pragul de rentabilitate se înmulţeşte cu ponderea volumului fiecărui tip de produs ( gi ) în totalul producţiei.
Astfel, relaţia de calcul este:
Qi
Pri = PR x gi , unde gi = , (7.4)
Q
unde: Qi – volumul producţiei (vânzărilor) fiecărui tip de produs;
Q – volumul total al producţiei (vânzărilor).
Exemplu 7.4: Se cunosc următoarele date extrase din evidenţa contabilă a unei entităţi de
producţie (tabelul 7.1)
Tabelul 7.1
Date iniţiale:
Produse
№ Indicatori Total
A B C
66
 Contabilitatea managerială avansată
1. Volumul produselor fabricate şi vândute, kg 5 000 10 000 20 000 35 000
2. Ponderea volumului fiecărui tip de produs în totalul producţiei, % 14,29 28,57 57,14 100
3. Preţul de vânzare unitar, lei/kg 8 10 14 -
4. Costuri variabile unitare, lei 10 7 10 -
5. Marja de contribuţie unitară, lei (rd.3 – rd.4) (2) 3 4 -
6. Marja de contribuţie totală, lei (rd.5 x rd.1) (10 000) 30 000 80 000 100 000
7. Costuri constante, lei - - - 80 000
În vederea determinării pragului de rentabilitate în situaţia în care entitatea produce şi comercializează
trei tipuri diferite de produse, mai întîi se determină marja de contribuţie medie:
MCm = 100 000 / 35 000 = 2,86 lei/kg.
Ulterior se calculează pragul de rentabilitate utilizînd relaţia prezentată mai sus:
80000
PR = = 27 972 kg.
2,86
În condiţiile fabricării şi vânzării celor trei tipuri de produse este suficientă o producţie de 27 972 kg
pentru ca rezultatul entităţii să fie nul. Pentru ca această informaţie să fie mai completă şi presupunînd că
structura de fabricaţie se păstrează, vom determina structura pragului de rentabilitate:
14,29
 PRA = 27 972 x = 3 997 kg;
100
28,57
 PRB = 27 972 x = 7 992 kg;
100
57,14
 PRC = 27 972 x = 15 983 kg.
100
Verificare: 3 997 + 7 992 + 15 983 =27 972 kg
Metoda marjei de contribuţie permite stabilirea pragului de rentabilitate şi în unităţi monetare. Relaţia
de calcul, în acest caz, este:
CCOC
PR ( în lei ) = , (6.5)
PMC
unde: PVM – ponderea marjei de contribuţie în totalul venitului din vânzări, determinată conform relaţiei:
MC
PVM =  100 0 0 ,
VV Z
unde: MC – marja de contribuţie ;
VVZ – venit din vânzări.
Exemplu 7.5: Vom determina pragul de rentabilitate (în unităţi monetare), în condiţiile în care:
 volumul producţiei fabricate – 500 unit.;
 preţul de vânzare unitar – 300 lei;
 costuri variabile unitare – 100 lei;
 costuri constante totale – 90 000 lei.
Etapele de determinare a pragului de rentabilitate în unităţi monetare sunt următoarele:
 se determină marja de contribuţie totală:
MC = (300 – 100) x 500 = 100 000 lei;
 se stabileşte ponderea marjei de contribuţie în totalul venitului din vânzări:
100 000
PMC = x100 0 0 = 66,67%
300 x500
 se determină pragul de rentabilitate în unităţi monetare:
9 0000
PR (în lei) = = 135 000 lei.
0,6667
Prin urmare, pentru ca rezultatul entităţii să fie nul este necesar să se obţină un venit din vânzarea
produselor în sumă de 135 000 lei.
67
 Contabilitatea managerială avansată

Determinarea pragului de rentabilitate prin metoda grafică

Metoda grafică este preferată atunci când este suficientă o imagine generală de ansamblu.
Conform acestei metode, pragul de rentabilitate corespunde punctului de intersecţie dintre dreapta
costurilor şi cheltuielilor operaţionale totale şi dreapta veniturilor din vânzări.
Pentru a explica modul de construire a graficului pragului de rentabilitate vom analiza etapele de
prezentare a acestuia în baza datelor unui exemplu.
Exemplu 7.6: O entitate produce şi comercializează un singur tip de produs. Se cunosc
următoarele date: preţul de vânzare – 1 leu/unit., costurile variabile – 0,50 lei/unit., costurile
constante totale – 1 000 lei/ lună.
Pentru construirea graficului pragului de rentabilitate pentru un volum al producţiei (vânzărilor) de
3000 unit. Se parcurg următoarele etape de lucru:
 se desenează un grafic (fig. 6.1.), astfel încât pe axa orizontală (OX) să se reprezinte volumul fizic al
producţiei (vânzărilor), iar pe axa verticală (OY) – costurile/cheltuielile operaţionale precum şi
veniturile totale. Totodată, se alege şi scara.
Costuri totale y
(venituri totale), lei
4000

3500
VVZ
D
3000

ZONA
CCOT
PROFITURILOR
2500
C
PR
2000 CCOV

1500 A

CCOC
B ZONA PR
1000 PIERDERILOR

IS
500

Volumul producţiei (vânzărilor), unit.

0 500 1000 1500 2000 2500 3000 3500 4000

x

Fig. 7.1. Graficul pragului de rentabilitate

 se trasează dreapta costurilor şi cheltuielilor operaţionale variabile (CCOV). Pentru aceasta de pe axa
OX se alege un volum al producţiei arbitrar în vederea stabilirii unghiului dreptei ce urmează a fi trasată.
De exemplu, se alege volumul producţiei de 3 000 unităţi. Astfel, mărimea costurilor şi cheltuielilor
operaţionale variabile corespunzătoare volumului producţiei ales (3 000 unit.) este de 1 500 lei (3 000 x
0,5). Ca urmare, obţinem punctul A cu coordonatele (3000 unit.; 1 500 lei). Prin unirea originii cu
punctul A obţinem dreapta OA – dreapta costurilor şi cheltuielilor operaţionale variabile.
68
 Contabilitatea managerială avansată
 se trasează dreapta costurilor şi cheltuielilor operaţionale constante (CCOC). Pentru aceasta pe axa OY
se marchează punctul (în exemplu, punctul B) corespunzător mărimii costurilor şi cheltuielilor
operaţionale constante (în exemplu 1 000 lei). Ulterior, din punctul B se trasează o dreaptă paralelă cu
axa (OX), obţinându-se, astfel (CCOT), dreapta costurilor şi cheltuielilor operaţionale constante.
 se trasează dreapta costurilor şi cheltuielilor operaţionale totale. Mărimea costurilor şi cheltuielilor
operaţionale totale se determină în baza relaţiei:
CCOV/unit. X Volumul producţiei ales + CCOC.
În exemplu, mărimea costurilor şi cheltuielilor operaţionale totale aferente volumului de producţie
ales (3000 unit.) constituie 2500 lei (0,5 x 3000 + 1000).
Ulterior, se marchează un punct corespunzător mărimii costurilor şi cheltuielilor operaţionale
constante aferente volumului de producţie ales. În exemplu, se marchează punctul C cu coordonatele
(3000 unit; 2500 lei). Prin unirea punctelor B şi C, obţinem dreapta BC – dreapta costurilor şi
cheltuielilor operaţionale totale.
 se trasează dreapta veniturilor totale din vânzări (Vvz). Pentru aceasta se marchează un punct (în
exemplu, pct. D) corespunzător mărimii veniturilor din vânzări aferentă volumului vânzărilor ales.
Mărimea veniturilor din vânzări se determină în baza relaţiei:
Preţ de vânzare/unit. X Volumul vânzărilor ales
În exemplu, mărimea veniturilor din vânzări aferentă volumului vânzărilor ales (3 000 unit.) este de
3 000 lei (1 x 3 000). Astfel, obţinem punctul D cu coordonatele (3 000 unit.; 3000 lei), iar prin
unirea originii (pct. O) cu punctul D vă rezulta dreapta OD – dreapta veniturilor din vânzări.
Pragul de rentabilitate se află la intersecţia dreptelor BC (dreapta costurilor şi cheltuielilor
operaţionale totale) şi OD (dreapta veniturilor din vânzări), căruia îi corespunde un nivel al producţiei de
2 000 unit. Şi un nivel al venitului din vânzări de 2 000 lei.
Pragul de rentabilitate se aplică în managementul entităţii deoarece serveşte pentru:
- stabilirea nivelului normal de activitate sub care entitatea nu trebuie să coboare;
- calculul rezultatelor previzionate în funcţie de diferite ipoteze de variaţie a veniturilor din vânzări;
- stabilirea veniturilor din vânzări necesare obţinerii unui anumit rezultat financiar;
- calculul veniturilor din vânzări necesare pentru a menţine un anumit profit în caz de creştere a
anumitor costuri constante.
Dacă informaţiile oferite de pragul de rentabilitate sunt ireproşabile din punct de vedere matematic,
atunci interpretarea contabilă şi financiară a rezultatelor obţinute trebuie să ţină seama de fragilitatea
ipotezelor pe care se bazează acest model.
Astfel, pragul de rentabilitate ca metodă operativă de conducere, trebuie abordat în toată complexitatea sa.
În realitate, costurile constante nu rămân stabile pentru toate nivelurile de activitate. În asemenea cazuri,
deoarece dinamica costurilor variabile corespunde regulii proporţionalităţii, se modifică costurile totale, şi,
în consecinţă, apare un nou prag de rentabilitate.
Economia concurenţială oferă situaţii diverse. Astfel în cazul scăderii cererii de piaţă ce nu a fost
prevăzută, preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor de către clienţi. Drept
urmare, stocurile cresc. În consecinţă, consumurile relativ constante sporesc substanţial. În aceste condiţii,
profitul înregistrează o scădere semnificativă, iar pragul de rentabilitate se deplasează spre dreapta pe axa
abscisei. Scenariul se derulează invers în cazul în care cererea de produse creşte pe piaţă.
Prin urmare, pragul de rentabilitate nu este un concept static, nu există un prag de rentabilitate absolut, ci
un prag de rentabilitate cu un anumit orizont de calcul.
Cu toate limitele ei, procedura pragului de rentabilitate este utilă în analiza financiară atunci când este
aplicată, plecând de la aceleaşi criterii de la un an la altul, în cadrul aceleiaşi entităţi.
Intervalul de siguranţă (Is) exprimă mărimea absolută cu care poate să scadă volumul
vânzărilor pentru a atinge pragul de rentabilitate.
El poate fi calculat prin două modalităţi:
Is = Q vz – Q vR, (6.6)
unde: Q vz – volumul vânzărilor din perioada respectivă;
Q vR- volumul vânzărilor aferent pragului de rentabilitate.

69
 Contabilitatea managerială avansată
În fig. 6.1 intervalul de siguranţă indicat pe grafic este dat de diferenţa dintre volumul producţiei din luna
respectivă (3 000 unit.) şi pragul de rentabilitate (2 000 unit.)
Is = 3 000 – 2 000 = 1 000 (unit.)
Prin urmare, volumul vânzărilor poate să scadă cu până la 1 000 unit., pentru ca entitatea să nu se situeze
în zona pierderilor.
I. Is = V vz – V vzR, (6.7)
unde: V vz – veniturile totale din vânzări obţinute în perioada respectivă;
V vzR – veniturile totale din vânzări aferente pragului de rentabilitate.
Utilizând datele din exemplul de mai sus, intervalul de siguranţă va fi determinat în felul următor:
Is = (3 000 x 1) – (2 000 x 1) = 1 000 (lei)

Refuzul sau atragerea comenzii suplimentare

În contabilitatea managerială sunt utilizaţi doi termeni:
 hotarul de jos pe termen lung al preţului – caracterizează ce preţ minimal se poate stabili ca să
acoperim toate costurile întreprinderii privind fabricarea şi vânzarea producţiei. Acest hotar
corespunde costului complet al producţiei.
 hotarul de jos pe termen scurt al preţului – este acel preţ care permite de a acoperi numai
costurile și cheltuielile variabile. Acest hotar corespunde costului calculat după sistema “direct –
costing”.

7.2. Deciziile de calculare a preţurilor şi influenţele majore asupra acestora

Fixarea preţurilor la produse sau servicii este una din cele mai principale şi dificile decizii
manageriale. Utilizarea diferitor metode permit fixarea preţului, reieşind din diferite circumstanţe. Unele din
acestea metode permit fixarea preţului minimal necesar pentru a primi profit. Pentru luarea deciziei finale
privind formarea preţului managerul trebuie să precaute toate preţurile propuse calculate. Cu cât mai multă
informaţie posedă managerul cu atât mai justificată şi raţională va fi decizia.
Metodele de stabilire a preţurilor pot fi grupate astfel:
1) metode bazate pe cost;
2) metode bazate pe valoarea percepută sau preţul pieţii.

Metodele bazate pe cost presupun adăugarea la costul de producţie a unei părţi a

profitului (adaosului), astfel încât prin însumarea celor două elemente se determină preţul de
vânzare.
Formula generală a preţului în acest caz este următoarea:
Preţ = Costuri (cheltuieli) + Adaos, unde
Adaosul = Procentul adaosului x Costuri (cheltuieli).
Metodele de stabilire a preţurilor bazate pe cost includ:
1. metoda costurilor variabile;
2. metoda costurilor totale sau a costului de producţie;
3. metoda costurilor şi cheltuielilor operaţionale variabile;
4. metoda costurilor şi cheltuielilor operaţionale totale.
De exemplu: Metoda costurilor totale sau a costului de producţie presupune determinarea preţului de
vânzare prin adăugarea la costul total de producţie a adaosului. În cazul acestei metode se aplică următoarele
relaţii de calcul:
 calcularea procentului adaosului:
% adaosului = (Profitul bugetat + Cheltuieli operaţionale totale) / Costuri totale de producţie
 stabilirea preţului de vânzare:

Preţul de vânzare = Total costuri unitare + (Procentul adaosului x Total costuri unitare)
70
 Contabilitatea managerială avansată
Metodele bazate pe valoarea percepută sau preţul pieţii reprezintă metodele prin care
entitatea de la început determină preţul de vânzare a produsului nou în baza cercetărilor de
marketing, iar apoi prin scăderea din preţ a mărimii profitului previzibil se stabileşte suma
maximă a costurilor (cheltuielilor) admise la o unitate de produs.
În cazul în care costurile (cheltuielile) planificate calculate prin metoda tradiţională depăşesc costurile
(cheltuielile) maximal admise, ţinând cont de conjunctura pieţei, este necesar ca managerii entităţii să caute
căile de micşorare a acestora. Esenţa abordării valorii percepute de formare a preţurilor este prezentată în
figura 7.2:

Stabilirea preţului de vânzare (PV)

(400 lei)

Determinarea profitului previzibil (PP)

(100 lei)

Calcularea costului admisibil (CA)

(300 lei (400 -100) lei

Determinarea costului estimativ (prin

metoda tradiţională (CE) (350)

CE  CA Compararea CE>CA
costului estimativ
cu costul

Fixarea costului estimativ Reducerea costului

drept cost admisibil estimativ (50 lei) (350-300)
Fig. 7.2. Formarea preţurilor de vânzare prin metodele bazate pe valoarea percepută

Trebuie de menţionat, că în ultimii ani se acordă o atenţie tot mai mare formării preţurilor după modul de
abordare a valorii percepute a produsului.

7.3. Modelul decizional pe baza cantităţii de comandă economică

Prima decizie în gestiunea bunurilor de vânzare vizează cantitatea ce trebuie comandată dintr-un
anumit produs. Cantitatea de comandă economică (CCE-EOQ) este un model decizional care calculează
cantitatea optimă destinată stocului ce trebuie comandată, conform unui set de ipoteze.
Stocurile reprezintă un set de elemente pe care o entitate le deţine pentru a le utiliza ulterior de către
aceasta. Dimensionarea economică a stocurilor reprezintă o acţiune de mare importanţă pentru
îmbunătăţirea situaţiei economice a unităţilor economice. Din aceste motive, pe plan general, se manifestă o
permanentă preocupare, concepîndu-se noi sisteme şi modele mai eficiente şi de utilitate practică în
gestiunea stocurilor.
Deşi au o structură generală comună, procesele reale de stocare sunt destul de variate, ca urmare, în
calculele de optimizare a nivelului de formare a stocurilor nu se poate folosi un model unic. Iar alegerea
71
 Contabilitatea managerială avansată
corectă a modelului se face în dependenţă de natura şi caracteristicile de aprovizionare-depozitare-consum
ale stocurilor din cadrul unităţii economice.
Pentru determinarea mărimii stocurilor se pot folosi metode şi modele diferite în funcţie de scopul
urmărit şi de elementele care sa iau în calcul. Iar una din ele este şi modelul Cantitatea de comandă
economică (CCE- Economic Order Quantity EOQ). Esenţa acestui sistem de control porneşte de la
întrebarea: de ce cantitate de stocuri are nevoie întreprinderea la etapa aprovizionării? Un model decizional
care calculează cantitatea optimă a unei comenzi iar în cazul în care aceasta este destinată stocării drept
obiect de control serveşte nivelul minim al stocurilor, conform unui set de ipoteze. Cea mai simplă versiune
a unui model EOQ presupune că nu există decât costuri de comandă şi de stocare şi presupune, de asemenea
că:
1) Aceeaşi cantitate este comandată de fiecare dată.
2) Cererea, costurile de comandă şi costurile de stocare sunt cunoscute cu certitudine. Timpul de
execuţie a comenzii de achiziţie – timpul între plasarea unei comenzi şi livrarea produselor – este, de
asemenea, cunoscut cu certitudine.
3) Costurile de achiziţie pe unitate nu sunt afectate de cantitatea comandată. Pe baza acestei
ipoteze, costurile de achiziţie sunt irelevante în vederea determinării EOQ, deoarece costurile de achiziţie ale
tuturor unităţilor obţinute vor fi aceleaşi, indiferent de dimensiunile comenzii.
4) Nu se înregistrează o epuizare a stocului. La baza acestei ipoteze stă faptul că managerii
menţin un stoc adecvat pentru a preveni costurile legate de epuizarea stocului, care sunt foarte mari.
5) În luarea deciziilor privind dimensiunile unei comenzi de achiziţie, managerii iau în
consideraţie costurile calităţii doar în măsura în care aceste costuri afectează costurile de comandă sau de
stocare.
6) Produsele pot fi analizate individual. Ori există doar un singur produs sau există condiţii care
să asigure separabilitate de produse.
Date fiind aceste ipoteze, analiza EOQ ignoră costurile de achiziţie, costurile legate de epuizarea
stocurilor şi costurile calităţii. Deci EOQ reprezintă cantitatea de comandă care minimizează costurile
relevante de comandă şi de stocare (adică acele costuri de comandă şi de stocare afectate de cantitatea de
comandă destinată stocului).
Costuri relevante totale = Costuri de comandă relevante + Costuri de stocare relevante
(CRT) = (C) + (S)
Costurile de comandă anuale relevante (C) = Numărul de comenzi de achiziţii pe an * Costul
de comandă relevant pe comandă de achiziţie.

Costurile de stocare anuale relevante (S) = stocul mediu în unităţi * costurile de stocare anuale
relevante ale unei unităţi.
Formula pentru modelul CCE este următoarea:

CCE (EOQ) = ;
unde:
Ce - cererea în unităţi pentru o perioadă specifică (în unităţi pe an);
C - costul pe comandă (lot), fără a include costurile de instalare sau de depozitare (în lei pe
comandă);
S - costuri de stocare relevante ale unei unităţi din stoc pe perioada de timp considerată (un an).
De menţionat că, în baza indicatorului CCE poate fi calculată şi mărimea altor elemente, ca de
exemplu:
I – intervalul de reaprovizionări (livrări);
Y – frecvenţa de reaprovizionări;
P – punctul de reaprovizionare;
N - necesarul, altul decât CCE.
În continuare se prezintă formulele de calcul:
Y= ;

72
 Contabilitatea managerială avansată

I= .
Punctul de reaprovizionare = Numărul de unităţi vândute pe unitate de timp * Timpul de
executarea a comenzii de achiziţie.
Aprovizionarea în cantităţi mari decît cele economice estimate din aplicarea modelului EOQ –
acţiune care poate fi avută în vedere la proiectarea strategiei în aprovizionare-stocare-desfacere, prezintă
după caz, avantaje şi dezavantaje:
Avantaje:
 cumpărarea la un preţ mai mic pe unitate de produs;
 reducerea costului total legat de comandarea sau lansarea comenzilor;
 diminuarea costului de transport.
Dezavantaje:
 creşterea stocului maxim de produse depozitabile, ceea ce înseamnă spaţii de depozitare
suplimentare, respectiv mărirea cheltuielilor de stocare, conservare şi depozitare;
 sporirea procentului deprecierilor şi degradărilor calitative a produselor stocate.
Deci, în concluzie se poate de afirmat că modelul prezentat are în vederea desfăşurării proceselor de
stocare în condiţii de certitudine sau incertitudine. Mutaţiile frecvente în sturctura şi dimensiunea cererilor
pentru consum exprimă faptul că ceea ce, la un moment dat, pare certitudine, în următorul poate deveni
incertitudine. Aceasta ca urmare a caracterului profund dinamic al proceselor de consum şi, prin corelaţie, a
celor de aprovizionare.
Exemplul 7.7. Entitatea „Progres” este un centru de închiriere a casetelor video care, de asemenea,
vinde casete video neânregistrate. „Progres” cumpără aceste casete de la entitatea „Alfa” cu 28 lei pe
pachet, „Alfa” suportă cheltuielile de transport. Nu este necesară o verificare a produselor, întrucât
„Alfa” are reputaţia de a livra produse de calitate. Cererea anuală plasată de „Progres” este de 26 000 de
pachete, livrările constituind 500 de pachete pe săptămână. „Progres” stabileşte o rată anuală a
rentabilităţii de 15%. Timpul de execuţie a comenzii de achiziţie este de două săptămâni. Costurile
relevante de comandă sunt de 400 lei pe comandă de achiziţie.
Costurile relevante anuale de stocare pe pachet:
Rata impusă a rentabilităţii 0,15 x 28 lei 4,2 lei
Asigurarea relevantă, manipularea
materialelor, distrugeri etc. pe an 5,04 lei
Total 9,24 lei
Determinaţi:
1. Cantitatea de comandă economică (CCE) a pachetelor de casete video?
2. Numărul de livrări (aprovizionări) în fiecare perioadă.
3. Costurile de comandă anuale relevante.
4. Costurile de stocare anuale relevante.
5. Costurile relevante anuale totale.
6. Punctul de reaprovizionare.
Formula indică faptul că CCE creşte o dată cu cererea şi costurile de comandă şi scade o dată cu
costurile de stocare.
În cazul „Progres”:
Soluţie:

EOQ =

73