.

Echilibrul producătorului

Pentru a înţelege comportamentul producătorului putem pleca de la o viziune simplă asupra

acestuia, în care el încearcă, prin decizii fundamentate din punct de vedere economic, să realizeze o cât
mai bună alocare a resurselor. Comportamentul său este subsidiar principiului maximizării efectelor
economice dezirabile în funcţie de condiţiile specifice pieţei pe care acţionează, ce pot diferi din punct
de vedere geografic, cultural sau politic. * Practic, agentul economic producător este acel agent economic
ce nuanţează şi diriguieşte procesele reale astfel încât la final să poată fi caracterizate de o eficienţă
economică cât mai ridicată. Deciziile unui agent economic se vor referi întotdeauna la volumul, structura
şi calitatea resurselor de care are nevoie (materiale şi umane) şi la dimensiunea şi natura tehnologiilor
pe care le consideră necesare în activitatea sa.

Din acest punct de vedere comportamentul firmei diferă foarte mult în ceea ce priveşte
orizontul de timp. În economie se face totdeauna distincţia între termen scurt şi termen lung. Aceste
noţiuni sunt relative, nu le putem determina în mod standard, distincţia se referă la timpul necesar
realizării modificărilor de natură extensivă şi structurală. Restricţiile de ordin tehnic implică un anumit
orizont de timp necesar realizării investiţiilor reale care să permită modificarea volumului şi a naturii
producţiei.

Comportamentul firmelor depinde mult de factorul timp: pentru ca o firmă să-şi extindă
capacităţile tehnice de producţie, ea trebuie să facă investiţii. De aceea, pe termen scurt producţia
creşte doar pe baza creşterii consumului de muncă, iar factorul de producţie capital este fix. Pe termen
lung, prin realizarea de investiţii, factorul de producţie capital devine variabil, astfel încât creşte numărul
combinaţiilor de factori de producţie pe care firma le poate realiza. Termenul scurt şi perioada lungă de
timp diferă mult ca mărime de la o firmă la alta şi de la o ramură economică la alta. De exemplu, pentru
o firmă care activează în sfera distribuţiei o investiţie poate dura numai două luni, pe când în sectorul
construcţiilor navale o investiţie se poate întinde pe o perioadă de câţiva ani. Pe termen scurt o firmă
poate realiza doar substituţii între factorii de producţie, îmbunătăţirea performanţelor sale poate fi
realizată doar ca urmare a artei manageriale de a combina factorii de producţie de o anumită calitate în
anumite proporţii; în schimb, pe termen lung, un decident poate opta şi pentru schimbarea volumului
factorilor de producţie alocaţi.

Înainte de a înţelege relaţia existentă între eforturile implicate de către producător şi rezultatele
obţinute va trebui să observăm care este relaţia dintre modul în care producătorul înţelege şi este
capabil să utilizeze resursele şi rezultatele pe care el le va obţine. Practic vom analiza relaţia dintre
cantitatea dintr-un factor de producţie alocată cu valori variabile şi volumul produselor realizate.

În analiza pe termen scurt este raţional să credem că doar un singur factor de producţie este variabil, de
obicei factorul muncă. Această accepţiune este rezultatul unei convenţii între economişti ce se
fundamentează pe observarea proceselor reale.

Producţia obţinută, pe termen scurt, ca urmare a modificării cantităţii de muncă, utilizată împreună cu o
cantitate fixă de capital, se numeşte producţie, produs sau productivitate.

**
Preţul anumitor resurse sau accesul la altele poate diferi foarte mult în plan mondial; a desfăşura o activitate în domeniul
gastronomiei într-un anumit spaţiu geografic poate fi considerat un exotism netolerabil în altul; realizarea anumitor articole de
îmbrăcăminte specifice culturii occidentale poate crea probleme serioase în unele părţi ale lumii etc.
Producţia obţinută pe unitate de factor de producţie utilizat se numeşte productivitate medie. Ea se
determină prin raportarea producţiei la cantitatea de factor de producţie consumată. Pentru cei doi
factori de producţie, muncă şi capital, productivităţile medii se vor calcula astfel:

WML = Q/L şi WMK = Q/K

În toată această discuţie vom ignora faptul că o anumită cantitate de muncă răspunde cu rezultate mai
bune în procesul de producţie dacă este considerată ca fiind dată o anumită cantitate de capital şi nu
alta. Cu alte cuvinte, productivitatea unui factor de producţie analizat separat depinde de volumul
alocărilor din ceilalţi factori de producţie.

Atunci când sporim alocările de factor de producţie muncă, rezultatul imediat aşteptat este reprezentat
de creşterea producţiei, însă în ce ritm se vor înregistra rezultatele? Răspunsul va fi dat de relaţia dintre
diversele forme ale productivităţii.

Modificarea producţiei determinată de modificarea cu o unitate a unui factor de producţie poartă

numele de productivitate marginală. Ea se determină ca un raport între modificarea absolută a
producţiei şi modificarea absolută a factorului de producţie, astfel:

WmgL = Q/L şi WmgK = Q/K

Întregul proces de producţie poate fi privit din punct de vedere matematic ca fiind expresia unei funcţii
cu variabile multiple.

Prima formalizare a funcţiei de producţie apare la marginalişti. Leon Walras este cel care scrie funcţia de
producţie Q = φ(T,P,K,...), în care T reprezintă serviciul factorului pământ, P serviciile persoanelor şi K
serviciile capitalului. Pornind de aici vom generaliza şi vom scrie funcţia de producţie ca: Q = f(I1, I2,
I3,...), în care prin I vom nota categoriile de input (factori de producţie) ce stau la baza output-ului
(producţiei) Q. Această funcţie de producţie arată producţia maximă ce poate fi obţinută cu input-urile
menţionate, dată fiind tehnologia de producţie. Să ne amintim că pe termen scurt există factori de
producţie variabili şi factori ficşi, pe când pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili.

Pentru variaţii infinit de mici ale factorilor de producţie, se poate considera că productivitatea marginală
este derivata funcţiei de producţie în raport cu factorul de producţie considerat. Pentru factorul muncă
vom scrie:

WmgL = dQ/dL

De exemplu, dacă funcţia de producţie îmbracă forma particulară Cobb-Douglas (Q = AK L), în care A
este o constantă, iar  şi  sunt coeficienţii de elasticitate ai producţiei în raport cu fiecare dintre factorii
de producţie analizaţi, particularizând vom avea:

Q = 6K1,5L2

Productivitatea marginală în raport cu factorul muncă se va scrie:

WmgL = dQ/dL, adică:

WmgL = 6K1,5 2L
Această formă de exprimare a productivităţii marginale ne va fi foarte utilă în continuare, deoarece vom
lucra numai în ipoteza că funcţia de producţie este continuă şi derivabilă. Ansamblul combinaţiilor de
factori de producţie pentru care firma obţine aceeaşi producţie se numeşte curba de izoproducţie sau
izocuantă. Reprezentarea grafică generală a unei izocuante (pentru substituirea imperfectă a factorilor
de producţie) este:

Graficul 6.1. Curba de izoproducţie (izocuanta)

Deoarece pe o izocuantă producţia este constantă, putem scrie că:

dQ = 0,

de unde rezultă că:

dQ = Q’kdK + Q’LdL = 0,

adică:

Q’kdK = – Q’LdL  Q’L/ Q’K = –dK/dL

Dar Q’L este productivitatea marginală a muncii, iar Q’ K este productivitatea marginală a capitalului,
astfel că vom putea scrie:

WmgL/WmgK = – dK/dL

Raportul – dK/dL este panta izocuantei şi poartă numele de rata tehnică marginală de substituţie, prin
care vom înţelege preţul relativ la care un producător este dispus să înlocuiască un factor de producţie
cu altul astfel încât producţia să nu se modifice. Puteţi observa că rata tehnică marginală de substituţie,
numită şi rată marginală de substituţie, se determină ca un raport între cantitatea la care se renunţă
dintr-un factor de producţie şi cantitatea câştigată din celălalt factor, astfel:

RMS = – dK/dL

Cum substituirea factorilor de producţie este de regulă imperfectă, este logic să presupunem că rata
marginală de substituţie este în general descrescătoare, ceea ce echivalează cu afirmaţia că dificultatea
substituirii creşte o dată cu substituirea. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că putem substitui la infinit, să
spunem, munca prin factorul capital, adică la un moment dat firma ar putea funcţiona doar cu capital.
Practic, rata marginală de substituţie arată arbitrajul pe care trebuie să-l facă managerul între om şi
maşină. De exemplu, dacă o firmă renunţă la o maşină de încărcat marfă (de la 7 la 6 maşini), acest lucru
va determina angajarea a 10 lucrători suplimentari (de la 13 la 23), RMS ar fi 1/10 = 0,1. La acelaşi preţ al
unei maşini şi unui lucrător, este evident că firma nu trebuie să renunţe la maşină, ci dimpotrivă, să-şi
mărească numărul de maşini de încărcat. Iată de ce în ţările cu forţă de muncă scumpă producţia este
intensivă în capital, în schimb în ţările unde forţa de muncă este ieftină, este intensivă în muncă.

Graficul 6.2. Rata tehnică marginală de substituţie

Facem precizarea că, aşa cum există forme particulare ale curbelor de indiferenţă, există şi forme
particulare ale curbelor de izoproducţie. Cele mai importante dintre acestea sunt substituibilitatea
perfectă şi complementaritatea strictă.

În cazul substituibilităţii perfecte, cantitatea dintr-un factor de producţie necesară pentru a substitui
reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să nu se modifice, rămâne constantă
pentru orice combinaţie a factorilor de producţie. Cu alte cuvinte, rata marginală de substituţie este
constantă de-a lungul curbei de izoproducţie. Substituibilitatea perfectă se reprezintă ca în graficul 6.3.:

Graficul 6.4. Complementaritate

Graficul 6.3. Substituibilitate perfectă strictă
Cazurile reale de substituibilitate perfectă sunt foarte rare; un exemplu ar putea să-l constituie
substituţia între motorină şi benzină pentru o firmă ale cărei instalaţii pot funcţiona la aceiaşi parametri
indiferent de combustibilii folosiţi.

Complementaritatea strictă (graficul 6.4.) apare atunci când cei doi factori de producţie care stau la baza
producţiei nu se pot folosi decât în proporţii constante. De exemplu, pentru o sută de savarine se
utilizează doar combinaţia 5kg pesmet şi 4kg frişcă, în timp ce pentru cincizeci de savarine vom utiliza
2,5kg pesmet şi 2kg frişcă.

Substituibilitatea perfectă şi complementaritatea strictă sunt mai degrabă modele teoretice, în

practică dominând substituibilitatea imperfectă. Un producător îşi poate imagina diferite combinaţii de
factori de producţie corespunzătoare unor niveluri date de producţie, dar atunci când decide ce, cât şi
cum să producă apare problema resurselor financiare de care dispune.

Ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pe care consumatorul le poate realiza cu aceeaşi

cheltuială formează izocostul producţiei. Dacă vom nota cu PK preţul factorului de producţie capital, cu
PL preţul factorului de producţie muncă şi cu CT resursele financiare pe care producătorul doreşte şi
poate să le cheltuiască pe cei doi factori de producţie, dreapta izocostului se va scrie:

CT = K PK + L PL

în care K şi L sunt cantităţile consumate din factorii de producţie. Ecuaţia poate fi scrisă şi sub forma:

K = (– PL/ PK)L + CT/ PK

Această formă ne permite să observăm că panta izocostului este:

Panta izocostului = – PL/ PK

Când L = 0  K = CT/ PK, iar când K = 0 L = CT/ PL

Dreapta izocostului se va reprezenta ca în graficul 6.5.

Graficul 6.5. Izocostul producţiei

Graficul 6.6. Deplasarea izo-
costului în funcţie de resursele
firmei
 Atunci când cresc resursele de care dispune producătorul, dar preţurile factorilor de producţie
nu se modifică, panta izocostului nu se modifică, dar izocostul se deplasează către dreapta; când
resursele producătorului scad, dreapta izocostului se deplasează către stânga, aşa cum reiese din
graficul 6.6.

Când se modifică preţul factorilor de producţie, izocostul devine mai abrupt sau mai plat, în
funcţie de raportul dintre preţurile celor doi factori. Dacă se modifică preţul unui singur factor de
producţie, izocostul se deplasează către dreapta când preţul scade şi către stânga când preţul creşte:

Graficul 6.7. Deplasarea izocostului în funcţie de preţul factorului muncă

Avem acum toate cunoştinţele necesare pentru a discuta despre optimul producătorului. Producătorul,
la fel ca şi consumatorul, va încerca să producă maximum posibil cu resursele de care dispune, ceea ce
înseamnă că producţia este optimă în punctul de tangenţă al dreptei izocostului la curba de izoproducţie
(graficul 6.8.).

În punctul M, punct de tangenţă, curba de izoproducţie şi izocuanta au aceeaşi pantă, ceea ce înseamnă
că putem scrie următoarea relaţie:

RMS = WmgL/WmgK = – dK/dL = PL/ PK

Remarcaţi asemănarea cu comportamentul consumatorului: maximizarea producţiei şi minimizarea

consumurilor pe unitate de produs necesită egalizarea raportului dintre productivităţile marginale şi
preţul factorilor de producţie la fel cum la consumator exista egalitatea dintre utilităţile marginale şi
preţul bunurilor de consum. Cu alte cuvinte, producătorul urmăreşte să-şi maximizeze producţia
obţinută sub constrângerea resurselor cheltuite.
Graficul 6.8. Optimul producătorului

În condiţiile în care cresc resursele financiare al firmei, aceasta poate produce mai mult, astfel că
optimul producătorului se deplasează către dreapta. Reciproca este şi ea adevărată, după cum observaţi
din următorul grafic:

Graficul 6.9. Modificarea optimului producătorului în funcţie de cost

Dacă se unesc punctele succesive de optim pe termen lung obţinem calea de expansiune a
firmei. Atunci când o firmă îşi modifică dimensiunea, ea realizează de fapt o modificare a scării
producţiei: va reuşi să îşi stabilească optimul pe izocuante cu o amplitudine mai înaltă.

Expansiunea poate fi realizată în condiţiile unor randamente de scară crescătoare, descrescătoare sau
constante. Randamentele de scară sunt crescătoare când producţia creşte mai repede decât consumul
de factori de producţie, constante când ritmul de creştere a producţiei este egal cu cel al factorilor de
producţie consumaţi şi descrescătoare când producţia creşte mai încet decât creşte consumul de factori
de producţie.

Modificarea taliei firmei se poate realiza prin intermediul unui proces de producţie în care vom
asista la substituţii între cei doi factori – muncă şi capital – sau modificarea poate să nu implice acest
fenomen. În primul caz calea expansiunii va fi o linie dreaptă, în cel de al doilea calea expansiunii va fi
definită ca un set de segmente reunite. Modalitatea de extindere depinde atât de talia firmei de la care
se pleacă, cât şi de industria la care ne referim. Cel mai adesea vom întâlni extinderi ale taliei firmei
însoţite de substituţie între factori.

Modificarea taliei firmei reprezintă un fenomen cu o determinare obiectivă. Principalele motive

care cer declanşarea unui asemenea fenomen sunt legate de uzura morală a tehnologiilor realizată prin
trecerea timpului sau prin schimbări în comportamentul concurenţei.

Dorinţa firmelor de a produce mai mult este una dintre principalele cauze ce implică atingerea
unei alte scări a producţiei. În cazul unei asemenea decizii se ajunge rapid în situaţia în care nu va mai
exista suficient factor de producţie fix care să permită o alocare optimă a celor doi, muncă şi capital, în
condiţiile tehnologiilor existente. Astfel, chiar dacă se reuşeşte să se crească producţia, consumul de
factori va creşte foarte mult.

Graficul 6.10. Trecerea firmei la o altă curbă a costurilor medii pe termen scurt

Dacă dorim să schimbăm dimensiunea producţiei (de la Q 1 la Q2), pe termen scurt este posibil să
trecem de la punctul B la punctul C, ceea ce este similar cu o creştere a consumurilor de factori. Dacă
orizontul de timp ne permite, putem obţine aceeaşi producţie Q 2 schimbând talia firmei şi trecând în
punctul D. De asemenea, este de observat imposibilitatea realizării producţiei Q 1 în condiţiile celei de-a
doua tehnologii, deoarece asta ar fi similar cu plasarea în punctul A, adică am avea un consum de factori
mult prea mare.

Schimbările relative ale preţurilor factorilor de producţie vor determina înlocuirea parţială a factorului
de producţie mai costisitor cu factorul relativ mai ieftin. De exemplu, în cazul în care cresc salariile pe
ansamblul economiei, factorul de producţie muncă devine mai scump în raport cu capitalul, iar
producătorul va încerca să substituie o parte din muncă prin capital. Optimul producătorului se va
deplasa atunci ca în graficul următor.
Graficul 6.11. Modificarea optimului producătorului în funcţie de preţ

Din graficul 6.11. puteţi observa că o creştere a preţului factorului de producţie muncă conduce
la o modificare a ratei marginale de substituţie între cei doi factori. Dacă producătorul doreşte şi poate
să menţină aceeaşi producţie, el va consuma o cantitate mai mică de factor muncă L * şi va înlocui
diferenţa până la L0 cu capital, determinând o creştere a consumului de capital cu (K * – K0). Optimul
producătorului se deplasează de la M0 la M*, căruia îi corespunde o cantitate mai mare de capital
consumată în raport cu munca, dar şi o cheltuială mai mare. Dacă veniturile producătorului sunt
insuficiente, optimul său se va deplasa către stânga, într-un punct M, căruia îi corespunde o producţie
mai mică, deoarece ne situăm pe o izocuantă inferioară lui Q.

Iată de ce tendinţa de creştere pe termen lung a salariilor (datorată de cele mai multe ori
creşterii productivităţii muncii, dar şi presiunilor salariaţilor) reduc, în sensul costului de oportunitate,
cheltuielile relative cu investiţiile şi cercetarea ştiinţifică, stimulând aceste activităţi.

În subcapitolul următor vom aplica aceeaşi metodă de minimizare a cheltuielilor pe unitate de

produs de până acum, dar de această dată vom considera că modificarea producţiei depinde de un
singur factor de producţie: factorul muncă.

6.2. Productivitatea. Legea randamentelor marginale neproporţionale

Prin productivitate în sens general înţelegem eficienţa utilizării factorilor de producţie,

determinată ca un raport între producţia obţinută şi factorii de producţie consumaţi. Din subcapitolul
precedent cunoaşteţi deja două forme ale productivităţii: productivitatea medie şi productivitatea
marginală şi modul în care acestea se pot determina. Un exemplu simplu ne va ajuta să înţelegem mai
bine cum se determină productivitatea şi ce relaţie există între producţia totală, productivitatea medie şi
productivitatea marginală pe termen scurt. Să considerăm că o firmă de tricotaje dispune de 5 maşini de
tricotat şi că poate angaja muncitori în funcţie de cât de mult doreşte să producă. În funcţie de numărul
muncitorilor angajaţi, producţia totală, productivitatea medie şi cea marginală se prezintă astfel:

Tabelul 6.1. Relaţia dintre producţia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginală

Capital (K) Muncă (L) Producţie (Q) Productivitate Productivitate

lunară medie a
 (bucăţi) muncii marginală a muncii

5 1 1.000 1.000 1.000

5 2 2.400 1.200 1.400

5 3 3.600 1.200 1.200

5 4 4.200 1.050 600

5 5 4.200 840 0
5 6 3.900 650 – 300

5 7 3.500 500 – 400

Reprezentând grafic acest tabel, vizualizăm mai uşor relaţia dintre productivitatea totală,
productivitatea medie şi cea marginală:

Graficul 6.12. Relaţia productivitate totală, productivitate medie şi productivitate marginală

Atât din tabel, cât şi din grafic, puteţi observa următoarele:

– când productivitatea marginală este mai mare decât productivitatea medie, productivitatea medie
creşte;

– când productivitatea marginală este egală cu productivitatea medie, productivitatea medie este
maximă;

– când productivitatea marginală este mai mică decât cea medie, productivitatea medie scade;

– când productivitatea marginală este pozitivă, producţia totală creşte;

– când productivitatea marginală este zero, producţia este maximă;

– când productivitatea marginală este negativă, producţia totală scade; de aceea nici un producător nu
va opta pentru o productivitate marginală negativă.

Relaţia dintre productivitatea medie şi cea marginală formează conţinutul unei legi economice celebre:
legea randamentelor marginale neproporţionale. Legea randamentelor marginale neproporţionale
exprimă faptul că pe măsură ce se asociază unităţi succesive dintr-un factor de producţie variabil la o
cantitate dată de factor de producţie fix, productivitatea marginală începe la un moment dat, inevitabil,
să scadă. În exemplul anterior, pe măsură ce creştea numărul de muncitori ce reveneau la cele cinci
maşini de tricotat, la un moment dat, de la L = 2 muncitori, productivitatea marginală scădea.

Legea randamentelor marginale descrescătoare este validată de numeroase studii empirice, dar în
acelaşi timp este şi logică. Imaginaţi-vă, de exemplu, că o firmă ar dispune de un hectar de teren şi de un
număr infinit de muncitori. Dacă această lege nu ar acţiona, înseamnă că s-ar putea produce infinit pe
acel hectar, ceea ce este evident absurd. Tocmai această lege explică de ce ţările cu populaţie
numeroasă, dar cu suprafaţa arabilă redusă suferă de o lipsă acută de alimente.

În graficul anterior se pot observa trei zone: prima este cea în care productivitatea medie creşte, cea de-
a doua, în care productivitatea medie şi cea marginală scad, dar productivitatea marginală este pozitivă
şi cea de-a treia, în care productivitatea marginală este negativă. Raţional, producătorii nu se vor opri cu
producţia în prima zonă deoarece ar însemna că nu îşi exploatează la maximum potenţialul de creştere a
productivităţii. De ce? Să presupunem în exemplul din tabelul 6.1. că fiecare salariat ocazionează firmei
o cheltuială de 900 u.m. şi că firma îşi vinde produsele cu 1 u.m./buc. Pentru primul salariat, firma
câştigă net 100 u.m., pentru cel de-al doilea 300 u.m., pentru cel de-al treilea 300 u.m.; dar ea câştigă şi
cu cel de-al patrulea 150 u.m. şi pierde abia atunci când angajează cinci muncitori (840 – 900 = – 60
u.m.). În consecinţă, firma va angaja patru muncitori mergând pe principiul eficienţei economice
maxime. Rezultă că întotdeauna o firmă va produce în zona descrescătoare şi pozitivă a productivităţii
medii a factorului de producţie variabil. Veţi înţelege mai bine legea randamentelor marginale
descrescătoare parcurgând subcapitolul următor dedicat analizei costurilor firmei.