TEORIA PRODUCATORULUI

1. Combinarea factorilor de producţie; conţinutul şi caracteristicile

combinǎrii

Activitatea de producţie poate fi privitǎ, în ultimǎ instanţǎ, ca un ansamblu de

operaţii de utilizare şi/sau transformare a factorilor de producţie în vederea atingerii
funcţiei-obiectiv a producǎtorului: maximizarea profitului în condiţiile minimizǎrii
eforturilor.

Combinarea factorilor de producţie reprezintǎ un mod specific de unire a factorilor

de producţie, privit atât sub aspect cantitativ cât şi din perspectiva structural-
calitativǎ.

Combinarea Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplǎ, ea fiind influenţatã

în mod semnificativ de caracterul relativ limitat al resurselor productive. Criteriul
factorilor de
esenţial de apreciere a raţionalitǎţii şi eficienţei combinǎrii este insǎşi natura
producţie activitǎţii economice. Ca urmare, se adoptǎ acea combinare care asigurǎ eficienţa
economicǎ maxim posibilǎ în condiţiile date. Întreprinzǎtorul, prin abilitatea sa, va
combina factorii de producţie în aşa fel încât sǎ se poatǎ adapta la exigenţele pieţei
şi sǎ obţinǎ un profit maxim.

Combinarea factorilor de producţie este expresia a douǎ laturi, proprii oricǎrei

activitǎţi: una tehnicǎ şi alta economicǎ.

Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specificǎ

fiecǎrui proces de producţie; obţinerea fiecǎrui bun economic presupune unirea
resurselor de muncǎ (de o anumitǎ structurǎ şi calificare), cu elemente de capital
tehnic specifice domeniului respectiv. Din punct de vedere economic, combinarea
factorilor de producţie înseamnǎ, în condiţiile economiei de schimb, concretizarea ei
în obiectivele minimizǎrii costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizǎrii
profitului.

Combinarea este posibilǎ ca urmare a proprietǎţilor de divizibilitate şi adaptabilitate

ale factorilor de producţie.

Divizibilitatea unui factor de producţie reflectǎ posibilitatea acestuia de a se împǎrţi

Divizibilitatea în unitǎţi simple, omogene, fǎrǎ a fi afectatǎ calitatea factorului respectiv.

De exemplu, factorul muncǎ se poate divide în unitǎţi omogene de timp de muncǎ,

în numǎr de salariaţi de o anumitǎ calificare; factorul pǎmânt se poate divide în
unitǎţi de suprafaţã. Pentru alţi factori de producţie (o centralǎ electricǎ, de pildǎ)
este imposibilǎ sau foarte dificilǎ divizibilitatea.
Adaptabilitatea
Adaptabilitatea reprezintǎ capacitatea de asociere a unei unitǎţi dintr-un factor de
producţie cu mai multe unitǎţi din alt factor de producţie.

Pe o suprafaţã de teren, de exemplu, este posibil sǎ lucreze un numǎr mai mare sau
mai mic de lucrǎtori agricoli; un muncitor poate lucra la o maşinǎ sau la mai multe
maşini etc.
 Dacǎ factorii de producţie se caracterizeazǎ, concomitent, prin divizibilitate şi
adaptabilitate, au loc douǎ procese organic legate între ele: complementaritatea şi
Complementaritatea substituibilitatea.

Complementaritatea reprezintǎ procesul prin care se stabilesc raporturile

cantitative ale factorilor de producţie care participǎ la producerea unui anumit bun
economic.

Astfel, la o producţie datǎ, o anumitǎ cantitate dintr-un factor de producţie se

asociazǎ doar cu o cantitate determinatǎ din ceilalţi factori de producţie. De
exemplu, cazul şurubului şi al piuliţei: nu poate fi înlocuitǎ lipsa de şuruburi sporind
numǎrul de piuliţe.
Substituibilitatea
În procesul combinǎrii, factorii de producţie se pot substitui reciproc fǎrǎ a afecta
volumul producţiei.

Substituibilitatea este definitǎ ca posibilitatea de a înlocui o cantitate datǎ dintr-un

factor de producţie printr-o cantitate datǎ dintr-un alt factor de producţie, în
condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Substituirea este fenomenul propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul
muncǎ şi factorul capital, între factorul natural şi capital sau între diferitele
elemente componente ale factorilor de producţie (înlocuirea materiilor prime
naturale cu cele sintetice).

2. Calculul economic al producǎtorului

Pe bazǎ de calcule economice, se alege alternativa de combinare de la care se aşteaptǎ cea

mai mare eficienţǎ în condiţiile date. Astfel, dacǎ un agent economic va avea în vedere
eficientizarea tehnicǎ şi economicǎ a producţiei prin substituirea muncii cu capital, atunci
opţiunea sa pentru o anumitǎ alternativǎ de substituire se va baza pe mai multe maşini şi
mai puţini lucrǎtori. Pentru aprecierea alegerii fǎcute se vor folosi indicatori de tipul: nivelul
productivitǎţii marginale a muncii şi a capitalului, rata marginalǎ de substituire (a muncii cu
capitalul sau a capitalului cu munca) şi elasticitatea substituirii.

Elasticitatea substituirii exprimǎ mǎsura în care poate fi menţinutǎ producţia când un factor
este înlocuit cu altul. Elasticitatea substituirii este pozitivǎ pentru toate combinaţiile normale
ale factorilor de producţie şi variazǎ de la zero la infinit, în funcţie de uşurinţa cu care unul din
Elasticitatea
factori poate fi înlocuit cu altul, producţia rǎmânând constantǎ.
substituirii
Elasticitatea substituirii se mǎsoarǎ cu ajutorul coeficientului elasticitǎţii substituirii unui
factor A cu un factor B. Acesta aratǎ cu câte procente trebuie sǎ creascǎ valoarea raportului
dintre nivelul factorului A şi cel al factorului B atunci când raportul dintre productivitatea
marginalǎ a factorului B şi cea a factorului A creşte cu un procent, astfel încât producţia sǎ
rǎmânǎ constantǎ. Vom avea astfel o relaţie de tipul:

XA W mB

K es =
Δ
( ) ( )
XB
÷
Δ
W mA
XA W mB
XB W mA .

Aceastǎ relaţie permite definirea coeficientului elasticitǎţii substituirii factorilor şi ca raport

dintre variaţia relativǎ a raportului cantitǎţilor utilizate din factorii A şi B, pe de o parte şi
variaţia relativǎ a raportului productivitǎţii marginale ale celor doi factori, pe de alta.

Productivitatea marginalǎ a fiecǎrui factor de producţie este sporul de producţie care se

obţine prin utilizarea unei unitǎţi suplimentare din factorul de producţie respectiv, cantitatea
folositǎ din celǎlalt factor rǎmânând neschimbatǎ.

Din punct de vedere matematic, productivitatea marginalǎ a unui factor de producţie este
chiar derivata parţialã (de ordinul I) a funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat.

Astfel, dacǎ Q=f ( L , K ) , atunci:

ΔQ ∂ f ΔQ ∂ f
WmL= = =f L WmK= = =f K
ΔL ∂ L şi ΔK ∂ K

Ele sunt pozitive şi descrescǎtoare.

Funcţia de producţie

Managerii unei firme sunt confruntaţi permanent cu alegerea unor variante optime de
combinare a factorilor de producţie care sǎ le asigure un anumit nivel al producţiei şi sǎ le
permitǎ maximizarea profitului.

Una dintre cele mai utilizate modalitǎţi de analizǎ este cea a funcţiilor de producţie care, în
linii generale, descriu relaţia dintre producţia scontatǎ a se obţine dintr-un bun şi cantitǎţile
din diferiţii factori de producţie necesare pentru obţinerea acestuia. În microeconomia
modernǎ se pune un accent deosebit pe asigurarea compatibilitǎţii între analiza
comportamentului consumatorului, pe de o parte, şi cea a producǎtorului, pe de altǎ parte.
Studiile de marketing şi, în special cele vizând abordǎrile din perspectiva marketingului-mix
(Borden) capǎtǎ astfel o nouǎ şi importantǎ semnificaţie în strategiile specifice întreprinderii
moderne. Funcţia de producţie poate fi astfel redatǎ prin relaţii de tipul:
 Q=f(a,b,c,…),

unde prin a,b,c, ……… au fost desemnaţi diferiţii factori de producţie.

În general, în analiza microeconomicǎ se au în vedere, de cele mai multe ori, funcţii de

producţie dependente doar de factorii de producţie: muncǎ (L) şi capital (K). Funcţia de
producţie va fi, în aceste condiţii, de tipul: Q=f(L,K).

Suprafaţa de producţie şi curbele de isoproducţie

Modelul general de analizǎ a comportamentului producǎtorului presupune, analog modelului

descris la analiza comportamentului consumatorului, recurgerea la metoda graficǎ prin
utilizarea curbelor de isoproducţie.

In cazul celor doi factori de producţie luaţi în considerare, putem reprezenta într-un spaţiu
tridimensional, suprafaţa de producţie din care deducem apoi curbele de isoproducţie sau
isocuantele, pe care le vom defini înainte de a le preciza formele şi caracteristicile.

Funcţia Q = f(L,K) poate fi reprezentatǎ prin graficul din fig. 10.1. în care se aratǎ cǎ producţia
Q, mǎsuratǎ pe ordonata 0Q este funcţie crescǎtoare de cantitatea utilizatǎ din fiecare dintre
factorii care sunt reprezentaţi pe celelelte douǎ axe (0L şi 0K). In acest spaţiu tridimensional
apare, deci, un volum, o suprafaţǎ care seamǎnǎ cu o colinǎ. Putem, în mod firesc, sǎ ne
urcǎm pe colinǎ (pornind de la originea 0) urmând diferite direcţii pe cele douǎ axe ale
consumului de factori, ceea ce înseamnǎ cǎ producţia poate fi mǎritǎ dacǎ spotrşte cantitatea
utilizatǎ a unuia sau altuia din cei doi factori, sau dacǎ sporeşte simultan cantitatea ambilor
factori.

Pentru a preciza forma suprafeţei de producţie în spaţiu, vom reprezenta intersecţia

suprafeţei prin trei plane paralele cu planul bazei (K0L), dar situate la înǎlţimi, la niveluri de
producţie diferite, Q1, Q2, Q3. De aici rezultǎ trei curbe, Q 1, Q2, Q3, care deseneazǎ contururile
suprafeţei la cele trei niveluri de producţie considerate.

Q
Q = f(L, K)

Q3

K Q2

Q1
0 Q1 Q2 Q3

L
 Fig. 1. Suprafaţa de producţie a unui bun, funcţie de cantitǎţile utilizate din facotrii de
producţie muncǎ (L) şi capital (K)

Prin proiecţie pe plan orizontal (K0L), se obţin elipse concentrice Q 1, Q2, Q3, fiecare
reprezentând niveluri diferite de producţie, care descresc dinspre centru spre exterior (Q 1<
Q2< Q3). Transpuse în spaţiu bidimensional, cele trei elipse concentrice din planul K0L
urmeazǎ desenul din graficul 10.2.

Curbele Q1, Q2, Q3, sunt curbe de isoproducţie, sau isocuante sau curbe de producţie egale
(“iso” în limba greacǎ înseamnǎ “egal”).

Curba de isoproducţie (isocuantǎ), reprezintǎ totalitatea combinaţiilor factorilor de producţie

care permit obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei.

De exemplu, producţia de pe isocuanta Q1 poate fi realizatǎ fie prin combinarea de factori

reprezentatǎ în A (mulţi K, puţini L) fie prin combinaţia de factori reprezentatǎ în E (puţini K,
mulţi L).

A M
8
N
6 B P Q3
C Q2
4
D
2 E
Q1

0
1 2 3 4 5 L

Fig. 2. Curbele de isoproducţie (isocuante)

In mod evident, este posibilǎ o infinitate de combinaţii, din moment ce curba este continuǎ
(aceasta provine din ipoteza divizibilitǎţii perfecte a factorilor de producţie).

Caracteristicile curbelor de isoproducţie (isocuantele)

Existǎ o infinitate de isocuante, o familie de isocuante, fiecare curbǎ corespunzând unui nivel
dat al producţiei. Nivelul producţiei este cu atât mai ridicat cu cât ne “urcǎm” pe “colinǎ”.
(fig. 10.1.), sau cu cât ne îndreptǎm cǎtre “nord-estul” graficului din fig. 2., unde Q 3> Q2> Q1.

Trebuie remarcat cǎ este imposibil ca douǎ isocuante sǎ se întretaie. Din moment ce fiecare
dintre ele reprezintǎ ansamblul combinaţiilor care permit obţinerea aceluiaşi nivel de
producţie, este exclus ca o combinaţie datǎ sǎ permitǎ obţinerea simultanǎ a douǎ niveluri de
producţie diferite.

O altǎ caracteristicǎ poate fi pusǎ în evidenţǎ pornind de la cele precedente: o isocuantǎ

oarecare nu este în mod necesar descrescǎtoare, dar numai partea descrescǎtoare a curbei
prezintǎ interes din punct de vedere economic.

Se remarcǎ mai întâi cǎ aceastǎ curbǎ este în mod necesar descrescǎtoare dacǎ presupunem
cǎ productivitǎţile marginale ale celor doi factori sunt strict pozitive. Intr-adevǎr, dacǎ f ’L > 0
şi f ’K > 0 Þ ¶K/¶L<0, pentru cǎ, ¶K/¶L = -f ’L/f ’K. In cazul în care, dincolo de un anumit prag
de utilizare, productivitǎţile marginale se anuleazǎ, isocuantele devin crescǎtoare (fig. 10.2.),
dincolo de punctele A şi E.

Isocuanta descrie o buclǎ, o elipsǎ, etc., a cǎrei formǎ exactǎ nu are importanţǎ, din moment
ce doar linia continuǎ dintre A şi E prezintǎ interes din punct de vedere economic. Intr-
adevǎr, combinaţia productivǎ de tip M nu va fi niciodatǎ utilizatǎ de producǎtorul care
cautǎ sǎ dea o întrebuinţare cât mai raţionalǎ factorilor de producţie de care dispune; se
poate realiza acelaşi nivel al producţiei utilizând combinaţia C în care consumul din factorul
capital este considerabil mai redus (M = 8K + 3L; C = 4K + 3L). Situaţia va fi la fel şi pentru
punctele N, P situate dupǎ punctele de întoarcere ale curbei Q 1 (punctele A şi E): combinaţiile
N şi P reprezintǎ o risipǎ de factori, întrucât este întotdeauna posibil sǎ se realizeze acelaşi
volum de producţie, utilizând o cantitate mai micǎ din cel puţin unul dintre factori. Acestea
sunt, deci, combinaţii mai costisitoare şi iraţionale în planul gestionǎrii resurselor de cǎtre
producǎtor. Aici ne situǎm însǎ într-o perspectivǎ normativǎ, respectiv cǎutǎm reguli de
gestionare care sǎ indice producǎtorului raţional modul în care trebuie sǎ se comporte.
Datoritǎ acestui fapt, vom lua în consideraţie doar porţiunile descrescǎtoare ale isocuantelor
pe tot traseul lor (fig. 3.)

Q3
Q2
Q1

O L
Fig. 3. Isocuantele, pe traseul (porţiunea) lor descrescǎtor

Rata marginalǎ de substituţie între factori; definiţie şi valoare

Analiza limitei pânǎ la care substituţia factorilor este eficientǎ se face cu ajutorul indicatorului
rata marginalǎ de substituţie. Conţinutul acestui indicator este perfect similar cu cel folosit în
analiza comportamentului consumatorului, numai cǎ datele problemei se schimbǎ în sensul
cǎ este vorba de substituţia factorilor de producţie şi nu a bunurilor, iar condiţia pusǎ are în
vedere menţinerea constantǎ a producţiei, şi nu a utilitǎţii agregate.

Rata marginalǎ a substituţiei între doi factori K şi L, notatǎ pe scurt Rms,

mǎsuarǎ cantitatea dintr-un factor K necesar pentru a compensa pierderea de
producţie deretminatǎ de diminuarea cu o unitate în utilizarea celuilalt factor
L. Altfel spus, rata marginalǎ de substituţie între K şi L desemneazǎ numǎrul
de unitǎţi din K care trebuie substituite unei unitǎţi din L, astfel încât producţia
sǎ rǎmânǎ constantǎ.

Rata marginalǎ de substituţie poate fi exprimatǎ pornind de la panta isocuantei

corespunzǎtoare nivelului de producţie considerat (Q1 de exemplu); fie A şi B
douǎ puncte situate pe aceeaşi curbǎ (fig. 4.);

ΔK K B−K A
|| |=| ||
ΔL LB−L A ;

ΔK ∂ K
| |→| |=Rms
pentru DL ®0,Þ: ΔL ∂ L .

KB B

Q3

K Q2
L A
KA Q1

O LB LA L

Fig. 4. Rata marginalǎ de substituţie între K şi L

DK şi DL reprezintǎ diferenţele între dotǎrile cu factori care caracterizeazǎ

fiecare din aceste combinaţii productive. Dacǎ combinaţia productivǎ iniţialǎ
este cea care corespunde punctului A şi dacǎ producǎtorul este nevoit sǎ
diminueze cu o cantitate infinit de micǎ DL, volumul folosit din factorul L, se
observǎ cǎ va trebui sǎ utilizeze o cantitate suplimentarǎ DK, din celǎlalt
factor, pentru a rǎmâne la acelaşi nivel de producţie. Atunci când DL tinde spre
0, raportul DK/DL trebuie sǎ se încline cǎtre acest punct al curbei de
isoproducţie.

Rata marginalǎ de substituţie pentru L şi K (notatǎ RmsL/K), este definitǎ

pornind de la valoarea pantei isocuantei; valoarea sa este, prin definiţie, opusul
valorii acestei pante.

Luând în consideraţie cei doi factori tradiţionali ai analizei comportamentului producǎtorului

– munca (L) şi capitalul (K) – atunci Rms între cei doi factori se poate scrie astfel:

ΔK K 1 −K 0
Rms=− =
ΔL L1 −L0 .

Ea reprezintǎ prin definiţie valoarea pantei izocuantei în punctul respectiv şi, deci, poate fi
∂K
Rms=−
exprimatǎ, pentru intervale foarte mici, (DL → 0) prin relaţia ∂L (adicǎ
prin raportul dintre derivatele parţiale ale funcţiei de producţie în raport cu K şi, respectiv, L).

Rata marginalǎ de substituţie a factorilor de producţie într-un punct al isocuantei este egalǎ
cu raportul invers al productivitãţilor marginale ale celor doi factori de producţie. Dacǎ
pornim de la funcţia Q=f(L,K) şi îi aplicǎm regulile de derivare, punând condiţia de menţinere
constantǎ a producţiei pe isocuantǎ (DQ=0), rezultǎ:

f LdL+f KdK =0 /: f K ⇒:
f L f K f L
dL+ dK = dL+dK ;
f K f K f K
f L dK dQ
=− =Rms , in care : f L= =WmL,
f K dL dL
dQ
f K= =WmK
dK .
3. Opţiunile producǎtorului; echilibrul (optimul) acestuia

Analiza funcţiilor de producţie, a productivitǎţilor marginale ale factorilor de

producţie, a curbelor de isoproducţie, a ratei marginale de substituţie între
factori, etc., deja ne dǎ o informaţie tehnicǎ valoroasǎ asupra diferitelor
volume de producţie posibile pentru diverse combinaţii eficiente ale
factorilor de producţie. Pe baza acestor informaţii tehnice, au fost deja
eliminate procese şi metode de producţie ineficiente de tipul M, N, P, din
fig. 2.. Aceste informaţii sunt, bineînţeles necesare producǎtorului care
trebuie sǎ hotǎrascǎ nivelul (volumul) producţiei sale şi în acelaşi timp,
Alegerea metoda de producţie utilizatǎ. Pentru a lua aceastǎ hotǎrâre, el trebuie sǎ mai
producǎtorului cunoscǎ în plus:
raţional
a) cantitatea totalǎ a resurselor, respectiv volumul bugetului T;

b) preţurile PL şi PK ale factorilor.

T, PL şi PK exprimate în unitǎţi monetare sunt, deci, date exogene pentru

agentul economic considerat, în momentul în care ia decizia. Desigur,
acţiunile sale anterioare au putut avea un rol în determinarea totalului T al
resurselor de care dispune astǎzi; T depinde într-adevǎr de profiturile
anterioare. Dar, în momentul în care se ia hotǎrârea astǎzi, T este o mǎrime
datǎ, certǎ. In ce priveşte preţurile factorilor, acestea scapǎ integral
controlului producǎtorului, care se va mulţumi sǎ le suporte.

Posibilitǎţile de alegere ale producǎtorului se vor manifesta pornind de la

compararea hǎrţii isocuantelor cu dreapta bugetului sau dreapta isocostului.

Alegerea producǎtorului în condiţii de constrângere bugetarǎ

Constrângerea
bugetarǎ Alegerea variantei optime de producţie necesitǎ ataşarea analizei cantitative
(în expresie fizicǎ) şi a analizei specifice restricţiilor financiare, legate de
preţurile factorilor de producţie şi de bugetul disponibila al producǎtorului.

Producǎtorul va utiliza cantitǎţile L şi K din cei doi factori de producţie; L şi

K fiind necunoscute, costul total al producţiei va fi în mod necesar egal cu
suma ponderatǎ de cǎtre preţurile (presupuse cunoscute) ale celor doi factori,
respectiv PL şi PK, adicǎ LPL şi KPK.

Dacǎ producǎtorul dispune de un total al resurselor de T u.m. şi problema sa

este de a repartiza aceste resurse date între cumpǎrarea celor doi factori,
avem în mod necesar: T = LP L + KPK sau
T P
KP K =T −LP L ⇒ K = −L L ,
PK PK a cǎrei pantǎ este datǎ de derivata
sa de ordinul I în raport cu L:
 ∂K T ∂ L PL ∂K PL
∂L
=∂ −
PK ∂ L PK ( )
, sau
∂L
=−
PK
,
adicǎ panta (negativǎ) liniei
de isocost este definitǎ de structura preţurilor prin raportul dintre preţurile
celor doi factori.

Punctele de intersecţie ale liniei bugetului cu axele, sunt uşor de definit:

T
⇒ L=
pentru K = 0 PL ;

T
⇒K=
pentru L = 0 PK (fig. 11.1).

Prin construcţie, orice punct al dreptei reprezintǎ o cheltuialǎ egalǎ, dar cu o

repartizare diferitǎ între L şi K.
Dreapta bugetului
Dreapta bugetului sau linia de isocost (T), reprezintǎ ansamblul
combinaţiilor de muncǎ (L) şi capital (K) posibile, pe care producǎtorul
poate sǎ le obţinǎ, la un cost total dat şi la un preţ dat al factorilor de
producţie.

Domeniul de opţiune al producǎtorului dat, în condiţii de constrângere

bugetarǎ, este deci reprezentat de triunghiul A0B.

K
T P
K= −L L
T A PK PK
K
PK

B
O L
T
L
PL

Fig. 5. Dreapta bugetului sau linia de isocost

4. Maximizarea producţiei la un cost dat

Opţiunea producǎtorului, în cast caz, este sǎ producǎ cât mai mult posibil la
un cost de producţie determinat. Gestionarea este optimǎ atunci când
producǎtorul nu mai poate sǎ-şi mǎreascǎ producţia ţinând seama de
restricţiile care îi sunt impuse (nivelul resurselor disponibile şi preţurile
factorilor de producţie).

Optimul producǎtorului: soluţia graficǎ

Pentru simplificare, se presupune cǎ întreprinzǎtorul nu utilizeazǎ decât doi

factori de producţie, munca (L) şi capitalul (K).

Compararea dreptei bugetului cu graficul isocuantelor permite definirea

optimului producǎtorului pornind de la tangenta dintre drepata isocostului şi
una dintre isocuante (fig. .6.).

K
Optimul
producǎtorului
A
.P. P
1

2
Q4

KM .M Q3
.S 2 Q2

.S 1
Q1

O LM B L

Fig. 6. Maximizarea producţiei pentru un cost dat

Domeniul opţiunilor posibile este reprezentat prin triunghiul A0B, inclusiv

frontiera AB. Pornind, de exemplu, din vârful A, este clar cǎ se poate realiza
nivelul de producţie Q1 (deoarece linia de isocost AB intersecteazǎ isocuanta
Q1 în punctul P1), dar şi nivelul de producţie mai ridicat Q 2, atingând
maximum de producţie în punctul M, punct de tangenţǎ între isocuanta Q 3 şi
dreapta bugetului AB. Acesta este un maxim deoarece, pe de o parte,
isocunatele de tip Q4 nu sunt accesibile la nivelul bugetului disponibil AB şi,
pe de altǎ parte, orice deplasare pe AB dincolo de M s-ar concretiza într-o
scǎdere a nivelului de producţie deoarece (Q 1< Q2<Q3). Acest maxim existǎ
în mod necesar, deoarece existǎ, prin ipotezǎ, o infinitate continuǎ de
isocuante descrescǎtoare şi convexe la origine; drepata bugetului are o pantǎ
negativǎ, şi este deci întotdeauna tangentǎ uneia dintre isocuante într-un
punct M.

Poziţia acestui punct M în plan, permite sǎ se caracterizeze atât nivelul

maxim al producţiei pe care producǎtorul îl poate atinge (ex. Q3), cât şi
combinaţia de factori utilizaţi (coordonatele LM şi KM ). Existǎ deci o
determinare simultanǎ a volumului de producţie şi a combinaţiei de factori
utilizaţi.

Din aceastǎ situaţie de optim al producǎtorului numitǎ şi situaţie de echilibru

(cǎci producǎtorul nu este nevoit sǎ caute altǎ soluţie), se poate formula şi
urmǎtoarea regulǎ de gestionare: în situaţie de echilibru (de optim), raportul
productivitǎţilor marginale este egal cu raportul preţurilor factorilor. Este
cunoscut deja cǎ rata marginalǎ de substituire definitǎ prin opusul pantei
isocuantei, este egalǎ cu raportul inverselor productivitǎţilor marginale ale
factorilor consideraţi:
'
∂K f L
Rms=− = '
∂L fK
. In orice punct al unei isocuante şi, în special în
'
∂K fL
=− '
∂L f K . Dar, punctul M este
punctul M, se obţine în consecinţǎ:
situat şi pe dreapta bugetului a cǎrei pantǎ este datǎ de raportul dintre
∂K PL f 'L P L
=− =
preţuri: ∂ L PK . De aici rezultǎ regula enunţatǎ anterior: f 'K P K ;

Din aceastǎ regulǎ se poate deduce enunţul alternativ urmǎtor: în situaţia de

optim, existǎ egalitate între productivitǎţile marginale împǎrţite la preţuri.
f 'L f 'K
=
Din egalitatea anterioarǎ rezultǎ într-adevǎr: P L PK .

Optimul producǎtorului : soluţia analiticǎ

Acelaşi rezultat poate fi obţinut folosind metode pur analitice.

Producǎtorul trebuie sǎ maximizeze nivelul producţiei, Q=f(L, K), ţinând

seama de restricţiile sale bugetare, adicǎ: Q= f(L,K)  maxim, în condiţiile:
T P
K= −L L
T=LP + KP sau PK PK .
L K
 De aici rezultǎ: K = K(L) şi Q = F[L, K(L)].

Folosind regula de revenire a unei funcţii compuse, obţinem:

∂Q ' ∂K ∂K P
=f L+f ' K =− L
∂L ∂L şi ∂L PK , luând în considerare şi restricţiile
bugetare.

Pentru ca producǎtorul sǎ realizeze cel mai ridicat nivel al producţiei în

condiţiile bugetului dat T, este necesar ca derivata de ordinul I a funcţiei de
producţie sǎ fie egalǎ cu 0, adicǎ:
' '
f L∂ L+f K ∂ K=0 /: ∂ L si ⇒:
' ∂L ' ∂K ' ' ∂K
f L +f K =f L+f K =0.
∂L ∂L ∂L

PL

Inlocuind pe
∂K
∂L cu raportul dintre preţuri
( )
−
PK
,
şi rezultǎ:
'
f L f K
'
PL f ' L PL ∂K
'
+ '
f K f K PK
−
( ) =0
;
⇒: '
f K PK
= =−
∂L , relaţie ce
caracterizeazǎ situaţia de optim sau de echilibru a producǎtorului, stabilitǎ
grafic în punctul M: în condiţii de echilibru, raportul productivitǎţilor
marginale este egal cu raportul preţurilor şi cu rata marginalǎ de substituire.
Sau: în condiţii de echilibru, existǎ egalitate între productivitǎţile marginale
împǎrţite la preţul factorilor.

5. Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ

In acest caz vom studia comportamentul producǎtorului pornind de la o altǎ

opţiune a acestuia, respectiv producǎtorul cautǎ sǎ minimizeze costul pentru
un nivel de producţie dat.

Optimul producǎtorului: soluţia graficǎ

Producǎtorul cautǎ, conform ipotezei, sǎ minimizeze costul de producţie C =

T = LPL +KPK pentru un nivel de producţie, Q = Q0 determinat. Funcţia de
producţie este Q = f (L, K), iar preţurile factorilor P L şi PK sunt date. Trebuie
deci ca producǎtorul sǎ aleagǎ cantitǎţile L şi K care sǎ îi permitǎ sǎ producǎ
Q0 la un cost minim.
 In figura 6 a fost reprezentatǎ isocuanta corespunzǎtoare nivelului de
producţie Q = Q0 şi trei drepte ale isocosturilor C1 , C2, C3 care au aceeaşi
pantǎ (de moment ce PL şi PK nu se modificǎ), dar corespund unor costuri de
producţie diferite C3 >C2> C1.

În general, existǎ într-adevǎr pentru un C oarecare ecuaţia:

C P
K= −L L
PK PK .

Notaţia a fost modificatǎ pentru a trage atenţia asupra ipotezei avansate în

acest caz, conform cǎreia C este variabilǎ (dar C = T) şi nu au fost
reprezentate decât trei drepte ale isocostului, deşi existǎ o infinitate.

Optimul .
S

producǎtorului
.
M

.
R
Q0

L
0 C1 C2 C3

Fig. 7. Minimizarea costului pentru o producţie determinatǎ

Nivelul costului reprezentat de C1 este exclus, întrucât nu se poate produce

Q0 cu ajutorul unei combinaţii oarecare de factori disponibili pornind de la
aceastǎ cheltuialǎ C1. Am putea realiza combinaţia Q0 cu combinaţii de
factori cum sunt R şi S, ambele corespunzând unui cost C3, dar, deplasându-
ne din R sau S spre M, constatǎm astfel cǎ producǎtorul poate obţine aceeaşi
producţie la un cost mai scǎzut. Optimul producǎtorului este atins deci, în
punctul M, în care isocuanta Q0 este tangentǎ la una din dreptele isocostului
(C2). Se poate demonstra astfel cǎ în punctul de optim, raportul
productivitǎţilor marginale este egal cu raportul preţurilor factorilor, rezultat
care va fi confirmat şi prin utilizarea metodei analitice.

Optimul producǎtorului: soluţia analiticǎ

Producǎtorul urmǎreşte sǎ minimizeze costul de producţie pentru un nivel al

 producţiei dat.

Este vorba, într-adevǎr, de a minimiza C = C(L,K) = LPL + KPK, L şi K fiind

legate prin relaţia implicitǎ ce decurge din Q = Q0 = f (L,K). In acest fel, C =
C[L, K(L)] şi, folosind regula de derivare a unei funcţii compuse:

∂C ∂K ∂K P
=P L + P K si =− L
∂L ∂L ∂L PK .

Utilizând teorema de derivare a funcţiilor implicite, în vecinǎtatea unui

∂K f'L
= '
punct (L,K), ∂ L f K , minimizarea costului în raport cu L se scrie
∂C ∂K f'L
=0 '
∂L , de unde, prin substituţia lui ∂ L prin f K : PL + PK
f'L f'L PL
( )
− '
f K =0 şi f ' K = P K , relaţie ce caracterizeazǎ situaţia de optim a
producǎtorului, materializatǎ în punctul M de pe grafic.

6. Maximizarea profitului

Atunci când producǎtorul are posibilitatea de a alege în acelaşi timp nivelul

producţiei şi cel al resurselor de care dispune, maximizarea profitului obţinut
poate fi analizatǎ direct. Preţul produsului final (pv) şi preţurile factorilor de
producţie (PL şi PK) sunt date.

Profitul producǎtorului (P) este diferenţa dintre venitul total sau cifra de
afaceri (Q  pv) şi nivelul costurilor ( C).

Fie P = Q  pv – C, unde: Q = f (L,K) şi C = LPL + KPK.

Deci P = pv  f (L,K) – (LPL + KPK).

Profitul, funcţie de L şi de K este maximizat în raport cu aceste douǎ

variabile.

Dacǎ derivatele parţiale în raport cu L şi K sunt egale cu zero, condiţie

necesarǎ a maximizǎrii, rezultǎ:

∂P '
= pv⋅f L−P L=0 , '
∂L şi ⇒: P L= pv⋅f L
 ∂P
= pv⋅f ' K−P K =0 , '
∂K şi PK = pv⋅f K
' '
Ori f L şi f K sunt productivitǎţile marginale în expresie fizicǎ ale
fiecǎruia dintre factori, respectiv derivatele parţiale ale funcţiei de producţie;
pv⋅f ' L şi pv⋅f ' K reprezintǎ în aceastǎ situaţie productivitǎţile
marginale în expresie valoricǎ pentru fircare din cei doi factori.

Astfel, pentru ca producǎtorul sǎ-şi maximizeze profitul, trebuie ca

productivitatea marginalǎ în expresie valoricǎ a fiecǎrui factor sǎ fie egalǎ
cu preţul sǎu.

Acest aspect poate fi înţeles în mod intuitiv: întreprinzǎtorul este interest în

creşterea cantitǎţii folosite dintr-un factor determinat ( L de exemplu), atâta
timp cât câştigul suplimentar care decurge din introducerea în producţie a
'
unei unitǎţi suplimentare din acest factor ( fie pv⋅f L ), este superior
preţului acestui factor, respectiv costului de utilizare a unei unitǎţi
suplimentare din acest factor.

Putem remarca de asemenea urmǎtorul aspect: condiţiile necesare pentru

maximizarea profitului reprezinta un caz particular al condiţiilor de
maximizare a producţiei sub constrângere bugetarǎ, enunţatǎ anterior.

Intr-adevǎr:

PL f 'L f 'L f 'K

=
PL = pv⋅f ' L şi PK = pv⋅f ' K  P K = f 'K sau PL PK .