Strategii (anti)concurențiale

Pe piață, relațiile dintre agenții economici sunt extrem de numeroase și de diverse,

dar la baza lor sunt propriile interese, pe care nu si le-ar putea realiza altfel. Nimeni n-ar
putea vinde dacă n-ar avea cumpărători cărora să le convină calitatea, condițiile de livrare
și de plată propuse de vânzător și nimeni n-ar putea cumpăra dacă n-ar exista vânzători
care sa ofere mărfuri la prețuri și calitate convenabile. Nevoia de a-și satisface interesele
personale îi determină pe agenții economici să se „caute” reciproc, să colaboreze, să-și
cunoască și să-și realizeze obiectivele. Faptul că interesele fiecăruia sunt specifice, dar nu
pot fi realizate decât prin intermediul relațiilor cu ceilalți, face din aceste relații baza
mecanismului concurențial: fiecare este în competiție cu ceilalți pentru a-și realiza
interesele, dar trebuie să și coopereze, pentru că depind unii de alții.
Acest tip de relații între agenții care acționează pe piață pentru a-și realiza
propriile interese, astfel încât libertatea niciunuia dintre ei să nu fie știrbită, poartă
denumirea de concurență.
Între agenţii economici producători se desfăşoară o permanentă luptă de
concurenţă, luptă în care fiecare caută să obţină o poziţie din ce în ce mai bună faţă de
rivalii săi, prin promovarea unor strategii comerciale denumite „strategii concurenţiale”.
Prin aceste strategii se urmăreşte obţinerea unui loc din ce în ce mai bun pe piaţă, precum
şi acapararea unui număr cât mai mare de cumpărători.
Se cunosc trei tipuri principale de strategii: strategia efortului concentrat, strategia
elitei, strategia costurilor.
Strategia efortului concentrat- exprimă efortul pe care il face un producător de a
obține supremația vânzării unui produs, asupra unei categorii de cumpărători sau asupra
unei anumite regiuni de desfacere a mărfii.
Strategia elitei- exprimă efortul pe care îl face un producător de a aduce în
exclusivitate pe piață un produs de excepție, care, prin calitatea sa să elimine orice alt
concurent. Aceasta strategie este cunoscută și sub denumirea de “strategia Mercedes”
evocând exemplul firmei de automobile Deimler-Benz care s-a impus autoritar pe piața
autoturismelor prin crearea unui produs de calitate excepțională.
Strategia costurilor- exprimă efortul pe care îl face un producător de a obține
supremația pe piață prin practicarea unor prețuri mici, datorate unor costuri mici. Această
strategie se mai numește și “strategia japoneza” deoarece succesul comercial pe care
firmele japoneze l-au avut pe piața mondială s-a datorat, într-o primă etapă, prețurilor
mici.
Aceste strategii pot fi utilizate independent una de alta, sau combinate de către
firmă, în lupta sa concurenţială. În România, art. 5 al Legii nr. 21/1996, completată cu
acte normative precum hotăririle guvermanentale din 1998, conţine un „inventar” al
practicilor anticoncurenţiale supuse regimului de interdicţie şi unor sancţiuni:
a. Fixarea concentrată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau
cumpărare, a terifelor, rebaturilor, adaosurilor şi a oricăror condiţii comerciale
inechitabile.
b. Limitarea sau controlul producţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor
c. Împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul
teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii sau altor criterii
 d. Aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, privocând – în acest fel – unora dintre ei un dezavantaj în poziţia
concurenţială
e. Condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor
clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legătură cu aceste contracte.