Introducere

În dreptul comercial, punctul de vedere aproape unanim este că forţa regulatoare cea mai
importantă într-o economie de piaţă este concurenţa. Afacerea în societatea capitalistă este condusă
în cadrul unei ţesături complexe de constrângeri legale, instituţionale şi financiare, iar motivaţia
indivizilor nu derive doar din interesul personal, ci şi din obiceiuri, pasiune pentru performanţă şi
precizie - factori care nu sunt în mod necesar congruenţi cu noţiunea tradiţională de concurenţă, ca
explicaţie pentru evenimentele care se produc în economia capitalistă. Puterea teoriei concurenţiale,
sub aspect atît de drept cît şi economic, pornind de la Adam Smith, încearcă să reunească o
multitudine de doctrine rivale şi, în acelaşi timp, şovăitoare: toate conceptele regăsindu-se într-o
anumită măsură în strânsoarea unei "mâinii invizibile". Nu doresc atât să interpretez abordările
contrare, ci să aduc în atenţie însăşi doctrina concurenţei şi oligopolul, ca elemente rezultante intr-o
economie de piaţă, spaţiul reglementării acestor două fenomene şi, bine înţeles, de a explica rolul şi
importanţa lor pentru societate în general.

CAPITOLUL I - Oligopolul in cadrul economiei concemporane

1.1 Conceptul si cauzele formării oligopolurilor
Oligopulul reprezintă situaţia unei pieţe în care numărul producătorilor este sufficient de limitat
pentru ca deciziile unuia dintre ei să aibă o influnţă asupra deciziilor altora. [1, p. 140]
Un oligopol este o ramura formata din cateva organizatii, de obicei trei sau patru, care produc cea
mai mare productie a pietei. “ O piata este in situatia de oligopol atunci cand exista un numar mic
de producatori iar actiunile unui producator au o influenta semnificativa asupra deciziei adoptate de
firmele concurente.Interactiunile intre firmele instalate pe piata se pot realize prin intermediul
cantitatilor (concurenta in cantitati) sau a preturilor(concurenta in preturi). [2,p.190]
În concurenţa pură şi perfectă, întreprinderea ştie că poate să vândă orice cantitate la preţul pieţei,
deoarece ea reprezintă o parte prea neglijabilă a pieţei totale pentru ca decizia sa privind producţia
să poată modifica echilibrul pieţei. Acesta nu mai este cazul în situaţia de oligopol. În acest caz,
într-adevăr, nici un producător nu reprezintă o cantitate neglijabilă pe piaţă. Volumul producţiei
decis de o întreprindere are o influenţă suficient de semnificativă asuprea producţiei totale a
ramurii, pentru ca ceilalţi producători să ţină cont de aceasta în propriile lor decizii. Astfel, în
momentul definirii volumului de producţie, fiecare firmă trebuie să aibă in vedere reacţia pe care
decizia ei o va produce concurenţilor. În absenţa unei înţelegeri prealabile între ei, producătorii
trebuie să facă preveziuni (anticipări) privind planurile concurenţilor lor, ei pot deasemenea să
încerce să influenţeze aceaste planuri prin informaţia, exactă sau deformată, pe care o furnizează
privind comportamntul de tip strategic, prin care se stabilesc planuri de acţiune specific realizării
diferitelor ipoteze. Variabila strategic esenţială este preţul – când întreprinderile pot în mod
suficient să-şi diferenţieze produsele lor pentru a dispune de o anumită putere de fixare a preţului - ,
fie cantitatea produsă – când produsul este omogen şi, prin urmare, preţul este unic şi impus pe
piaţă.[1,p.140-141]
Astfel, intr-o economie de piaţă, numărul de întreprinderi pe o piaţă nu depinde de bunavoinţa
întreprinzătorilor sau a puterilor publice, el depinde de raportul dintre dimensiunea pieţei de
satisfăcut şi scara de producţie minim eficace, astfel se depinstează cauzele formării
oligopolurilor :
 Economiile de scară
 Economiile de scop se referă la:
•Acoperirea costurilor de cercetare-dezvoltare;
•Acoperirea costurilor legate de lansare a produsului (marketing);
 Controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor inovaţii;
 Procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea treptată a firmelor în scopul
creşterii puterii pe piaţă şi a capacităţii de a achiziţiona factorii de producţie la costuri mai
mici
 Bariere legale la intrarea pe piaţă. [3,p.176]
Cauzele existentei oligopolurilor
Principala cauză a existenţei industriilor oligopoliste este, eficienţa producţiei de scară mare în
industriile respective. Multe ramuri ale industriei moderne au rate înalte de concentrare a producţiei
(ponderea producţiei primelor 3-5 firme) din producţia totală a ramurii, întrucît pragul de
rentabilitate şi, mai departe, costul unitar minim ce defineşte capacitatea firmei se realizeaza la o
scară mare a producţei, comparativ cu marimea pieţei produsului. Numeroase studii de econometrie
întreprinse în economia unor ţări dezvoltate confirmă faptul că, „în multe ramuri neagricole nivelul
minim al costului unitar corespunde unei ponderi importante (10, 20 sau chiar 50%) din produsul
total al ramurii respective. În aceste ramuri, concutrenţa tinde să fie de tip oligopolist, deoarece
numărul producatorilor care pot supravieţui pe piaţă este mic.
O alta cauza de ordin economic se referă la costurile foarte ridicate ale intrării şi menţinerii pe
unele pieţe. Spre exemplu, sunt, probabil, foarte puţini potenţiali concurenţi dornici de a pătrunde în
industria constructoare de aeronave, din moment ce numai pentru a realiza desingul aripii noului
avion McDonell Douglas, firma respectivă a cheltuit peste un miliard de dolari SUA. În multe
ramuri ale industriei moderne, intrarea pe piaţă şi, ulterior, promovarea de noi produse sau
tehnologii pentru a se menţine competitiv pe piaţă necesită investiţii foarte mari. Aceste investiţii de
dezvoltare pot fi suportate numai de firmele mari care pot vinde un volum mare de produse,
realizând aşa-numitele „economii de scop”; din acest punct de vedere firmele mari au un avantaj net
comparativ cu cele mici.
Aceleaşi analize teoretice susţinute şi de studii empirice arată ca unele industrii sau sectoare de
activitate au rate înalte de concentrare şi sunt dominate de cateva firme „mai mari decat ar dicta
considerentele de eficienţă, deoarece firmele se afla in cautarea unei puteri de piaţă care poate fi
sporită prin dimensiune mare şi prin apelarea la bariere suplimentare de intrare” (R. Lipsey, K.
Chrystal, „Econmomia pozitiva”,p. 301). În aceste ramuri de activitate existenţa oligopolurilor este,
în principal, rezultatul politicilor promovare de firmele oligopoliste care, în dorinţa concentrarii
unei puteri de piaţă, reuşesc să practice şi să menţină bariere ridicate la intrarea pe piaţă, folosind
îndeosebi publicitatea şi diferenţierea produselor şi a mărcilor. În context sunt menţionate cazul
firmelor producatoare de ţigari sau a cunoscutelor firme PepsiCola şi Coca-Cola care cheltuiesc
anual sute de milioane de dolari pentru publicitate şi promvarea mărcilor proprii, ceea ce face ca
intrarea şi menţinerea pe piaţă sa fie extrem de costisitoare. De asemenea, proliferarea mărcilor şi
diferenţierea PRODUSELOR intr-o mare varietate şi care se adresează, practic, tuturor preferinţelor
consumatorilor, au rolul de a descuraja pe eventualii potenţiali concurenţi.
1.1.a Barierele de intrare pe piaţă
Existenţa unei situaţii oligopoliste se explică prin prezenţa barierelor de intrare, adică a
obstacolelor pe care le întâlnesc întreprinderile care doresc să intre pe o piaţă (ceea ce numim
”potenţiali intrători”). Aceste bariere la intrare sunt de naturi diferite și unele dintre ele au fost
evocate cu ocazia monopolului.
A. Bariere de natura reglemetară sau instituţională
Este de exemplu cazul când o activitate organizată sub controlul puterii publice este rezervată unui
număr mic de întreprinderi sau grupări industriale sau când este supusă unor restricţii relative
accesului la o anumită tehnologie (brevet).
B. Un al doile tip de bariere de intrare rezultă din economiile de scală.
C. Un al treilea tip de bariere de intrare îl constituie diferenţierile absolute ale costurilor de
producţie.
Pot apărea când firmele instalate au pus în practică un proces de integrare verticală care le
garantează tarife privilegiate pe lângă anumiţi furnizori sau care le permite să beneficieze de o
reţea de distribuţie mai eficace. Diferenţierile de cost pot de asemenea să rezulte dintr-un effect ”de
invăţare ”, dezvoltându-și producţia după un anumit timp, întreprinderile deja instalate au acumulat
 deja o experienţă care-i creează un dezavantaj unui potenţial ”intrător”. Diferenţierile de costuri
rezultă atunci dintr-un proces mai lung sau mai puţin lung care conferă un avantaj firmelor deja
existente pe piaţă.
D. Diferenţierea produselor poate fi ea însăși o barieră la intrare.
Este cazul când o gamă întinsă de produse trebuie să fie oferită consumatorilor pentru a putea
intra pe piaţă. A intra simultan pe mulţimea acestei game, poate să antreneze de fapt costuri
prohibitive. Existenţa chiar a unei game complete de produse la firmele instalate face dealtfel cu
atât mai dificilă sarcina intrării altor potenţiali care vor să deturneze în propriul lor profit o parte a
clientelei acestor întreprinderi. În sfârșit, diferenţierea produselor este de asemenea legată de
reputaţia mărcilor și din acest punct de vedere, capitalul de notorietate al firmelor instalate
constituie o barieră important la intrarea altora.[4,p 165-166]
1.1.b Caracteristici, forme şi strategii ale oligopolului
Piaţa de tip oligopol se caracterizează prin faptul că un număr relativ mic de firme deţin
majoritatea producţiei oferite dintr-un anumit produs sau grupă de produse.
Trăsături ale oligopolurilor:
 Oligopolul exista in ramurlei: siderurgia, chimia de baza,producerea deavioane,calculatoare etc.
 pieţele oligopoliste sunt pieţe pe care concurează un număr mic de producători: – dacă sunt doi
producători principali, situaţia de piaţă se numeşte duopol; - dacă sunt mai mult de doi producători
situaţia de piaţă se va numi oligopol;
 prin concentrarea producţiei, ele reuşesc să scadă costurile de producţie pe termen lung;
 pot oferi producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă avantajul unor profituri
mari;
 interdependenţa şi incertitudinea preţurile sunt rigide fiind fixate de marile întreprinderi;
 au dorinţa de a monopoliza piaţa plus - minus de a obţine suveranitatea pe piaţă asupra cuplului
preţ-cantitate;
 cucerirea şi împărţirea pieţei produsului;
 concurenta redusa
 pot obţine tratament preferenţial în vederea obţinerii de credite;
 număr mic de ofertanţi, ceea ce conduce la: interdependenţa dintre firme => firmele au un
comportament strategic;
 maximizarea profitului şi interdependenţa deciziilor şi a politicilor firmelor participante;
 produse diferenţiate sau omogene;
 obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi;
 diferenţirea bunurilor şi concurenţa în afara preţului (publicitate, fiabilitatea produsului etc ).
[5,p.246-247]
 Interdependenta deciziilor luate de intreprinderi, adica orice decizie influienteaza si pecelelalte
intreprinderi. Pe piaţa oligopolistă întrprinderile încercă să evite modificare preţurilor,
deoarececoncurenţii vor face acelaşi lucru pentru a nu-şi pierde clienţii şi aria de influienţă. Astfel
întreprinderile concurrente trebuie să aleagă între a se confrunta cu rivalii , a-i domina, sau a coopera
cu ei. [2,p.192]
Principalele forme de oligopol evidenţiate în literatura economică sunt următoarele:
a) În funcţie de existenţa sau absenţa diferenţierii produselor se vorbeşte de oligopol pur şi
oligopol diferenţiat. Dacă produsele sunt identice (ciment, oţel sau aluminiu) avem de a face cu o
situaţie de oligopol pur. Interdependenţele reciproce vor fi mai mari în acest caz, pentru că orice
eventuală modificare a preţului unei firme va produce cu certitudine efecte substanţiale asupra
vânzărilor concurenţilor şi îi va determina pe aceştia să reacţioneze. Fundamentală pentru situaţiile
de oligopol pur este concurenţa prin preţ. Pe de altă parte, în condiţiile oligopolului diferenţiat
modificările de preţ vor avea în mai mică măsură un efect direct asupra celorlalţi competitori.
Imaginea se apropie de concurenţa monopolistă, dar marcată de restricţii privind numărul firmelor.
Cu cât gradul de diferenţiere este mai ridicat cu atât mai redusă va fi dependenţa reciprocă.
Situaţiile de oligopol diferenţiat caracterizează o mare parte din economie, incluzând majoritatea
produselor industriale de larg consum.
b) Din punct de vedere a situaţiei maximizării profiturilor se distinge oligopolul complet şi
oligopolul parţial. Oligopolul complet apare atunci când legăturile reciproce sunt atât de puternice
încât profiturile cumulate ale tuturor firmelor (privite ca un grup) sunt maximizate. Dacă acest lucru
nu este realizat avem un oligopol parţial. Oligopolul economic complet se întâlneşte rareori, dar
analiza sa prezintă importanţă datorită faptului că exprimă "idealul" urmărit de firmele oligopoliste.
[6,p.106] Toate aceste caracteristici stimulează apariţia numeroaselor tipuri de oligopoluri:
Criteriile după care se clasifică firmele oligopoliste sunt:
 după natura activităţii sau caracteristicile producţiei ori ale serviciilor;
 după gradul de cooperare şi a forţei de concurenţă.
După primul criteriu pot fi distinse două tipuri de oligopoluri:
 Oligopoluri care domină piaţa produselor omogene (petrol, oţel, cafea)
 Oligopoluri care domină piaţa produselor neomogene (industria auto).
După al doilea criteriu oligopolurile se împart în:
 Oligopoluri fara coordonare: (nici formală, nici tacită) la care apar trei tipuri de relaţii
concurenţiale între oligopoluri: relaţia de concurenţă agresivă în domeniul stabilirii preţurilor
(războiul preţurilor), în cel al aprovizionării etc. Ce au loc mai ales în oligopoluirle unor produse
omogene. Relaţii hiperconcurenţiale cu accent pe calitate, noutatea produsului şi reclamă mai ales în
oligopolurile cu produse şi servicii uşor diferenţiate. Relaţii concurenţiale legate (înlănţuite) în
cadrul industriilor cu multe firme.
Oligopoluri cu coordonare parţială –(fără vreun accord formal) la care apar două tipuri de relaţii
concurenţiale: Relaţii concurenţiale în cadrul cărora apare o firmă lider a cărei influenţă este
dominant, acestă dominare datorînduse mai multor cause cum sunt: dimensiunea firmei şi ponderea
în ramură în raport cu toate celelalte firme oligopoliste, încadrarea pe care o inspiră, etc; cooperarea
voluntară (fără organizaţie, accord sau fimă liberă) format între firmele oligopoliste realizată pe baza
unor immense interese commune, pe etica afacerilor şi toleranţă reciprocă. [5,p.247]
Înţelegerile directe presupun negocierea şi încheierea unor acorduri explicite între concurenţi
(formale sau oficiale - carteluri şi sindicate - sau cu caracter informal sau secret - "gentlemens
agreement"). Astfel de acorduri cresc stabilitatea oligopolului, în măsura în care altfel firmele puteau
doar să-şi bazeze propriile acţiuni preponderent pe estimarea erorilor de comportament ale
concurenţilor. Acordurile pot avea în vedere exclusiv nivelul preţurilor sau atât preţurile de vânzare
cât şi nivelul producţiei. Se poate avea în vedere regula stabilirii preţurilor funcţie de o anumită
firmă (firmă lider, iar preţul astfel convenit poartă numele de preţ director) sau acceptarea unor
metode unitare de determinarea a preţurilor care să conducă şi la o uniformizare a preţurilor. Fixarea
ofertei poate viza stabilirea unor cote fixe de producţie şi/sau vânzare pentru fiecare firmă pe o
anumită piaţă sau împărţirea pieţelor de desfacere (fiecare firmă putând beneficia de o poziţie de
monopol pe piaţa sau segmentul de piaţă ce ia revenit). O variantă a stabilirii de cote de producţie o
reprezintă sistemul cotelor fixe pentru majoritatea participanţilor şi stabilirea unei cote variabile
(tampon) pentru o anumită firmă (de regulă firma lider), situaţie în care aceasta îşi va creşte sau
restrânge producţia şi oferta funcţie de fluctuaţiile cererii de o asemenea manieră încât să menţină
preţul pieţei la un anumit nivel prestabilit.[6,p.107]
Cartelul este o înţelegere formalăde cooperare între mai multe companii, pe o piaţă oligopolistă,
prin care se convin procedurile în privinţa unor variabile cum ar fipreţul sau cantitatea produsă.
Consecinţa încheierii de carteluri este o micşorare a concurenţei şi o intensificare a cooperării pentru
îndeplinirea anumitor obiective, cum ar fi: maximizarea profitului sau împiedicarea intrării pe piaţă
a unor firme noi. Analiza economic a cartelurilor s-a concentrate asupra condiţiilor care pot induce
instabilitatea acestor organizaţii. O atenţie considerabilă a fost acordată problemei încălcării
acordurilor încheiate între membrii cartelului.
Oligopoluri complet coordonate prin înţelegeri scrise sau secrete între firmele oligopoliste la nivel
naţional sau internaţional cu sau fără acordul guvernelor (sau chiar subcoordonări
interguvernamentale). Asemenea înţelegeri (oficiale sau secrete) iau forma unor carteluri şi sindicate
prin care se convine asupra unor cote de producţie şi de vînzare, asupra împărţirii unor pieţe de
desfacere, asupra nivelului minim al preţului de desfacere în funcţie de care se reglează volumul
desfacerilor şi cotele de producţie. Firmele participante îşi păstrează individualitatea.
Oligopoluri fără coordonare aici intră firmele care dispută piaţa fără nici un fel de înţelegere
prealabilă, strategie, tactică economică sau comercială.[ 5,p.247-248]
Oligopolurile reprezintă forme tipice de concentrare a producţiei şi a capitalurilor. Explicaţia
apariţiei şi dezvoltării lor este în principal legată de puterea economică, în special în legătură cu
piaţa, ce însoţeşte creşterea dimensiunii unei firme în ritmuri superioare creşterii ramurii şi de
existenţa şi manifestarea economiilor de scară. Oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare
a pieţei, datorită faptului că o creştere a volumului producţiei peste o anumită limită nu mai asigură
o scădere a costurilor şi deseori nici măcar menţinerea acestora la nivelele anterioare şi, ca urmare,
firma oligopolistă nu este stimulată pentru a încerca obţinerea poziţiei de monopol. Astfel de cazuri
sunt în general denumite oligopoluri naturale.[6,p.107]
În cazul oligopolului asimetric fiecare firmă încearcă pe cont propriu independent de celălalt săşi
maximizeze profitul. Cu alte cuvinte firma reglează fie volumul producţiei, fie nivelul preţului.
În cazul oligopolului asimetric echilibrul poate fi realizat prin aplicarea a două tipuri de strategii:
1. Strategia cantitaţii- cind fiecare firmă cunoscînd volumul producţiei firmelor concurente şi
presupunînd că acesta nu se modifică îşi stabileşte propria cantitate de produse. Acesta îi va
maximize profitul urmând ca preţul să fie determinat de piaţă.
2. Strategia preţului- firma cunoaşte preţurile practicate de concurenţi şi presupunind că aceştia nu
şi le modifică va stabili preţul care-i maximizează profitul urmînd ca volumul producţiei să fie
determinat de piaţă.[7,p.164-165]
Să ne imginăm , pentru a simplifica lucrurile, că piaţa nu cuprinde decât doi producători, A şi B. În
table (Anexa3) descrie profiturile realizate de A (cifrele îngroşate) şi de B, în funcţie de moduc cum
A şi B decid o producţie mare sau mică.
Există deci patru soluţii posibile:
Soluţia 1. Agresiunea reciprocă: A şi B decid o producţie mare, ei obţin un profit egal cu 5.
Soluţia 2. Cartelul sau înţelegere secretă: A şi B se înţeleg să reducă producţia lor in mod simultan şi
să crească preţul, profitul lor este egal cu 7.
Soluţia 3. Atac reuşit al lui A:A are o producţie mare şi B nu procedează la fel. A realizează un
profit maxim (10) luând de la B părţi importante de piaţă şi profiturile lui B sunt suprimate. Pe piaţă,
creştera producţiei face să scadă preţul, în timp ce B îşi vede de-a dreptul topindu-se profiturile sale.
Soluţia 4. Atac reuşit al lui B˸ situaţie simetrică precedentei˸ B realizează un profit maxim egal cu
10 şi profiturile lui A sunt suprimate. [1,p.143-144]
1.1.c Modele ale pieţei în condiţii de oligopoly
Există o varietate de modele ale oligopolului, dar câteva dintre ele mai commune sunt:
Firma dominantă;
 Modelul Cournot-Nash (cea mai simplă formă) competoţia are ca obiect cantitatea de
produse de companii din oligopol.
 Caracteristicile acestui model sunt:
* sunt cel puţin două firme care produc/vând produse/servicii nediferenţiate;
* numărul de firme este stabil;
* firnele nu cooperează;
* firmele concurează prin cantitate, aceasta este stabilită simultan;
* cantitatea produsă de o firmă afectează preţul de vânzare a restului de firme;
 Modelul Bertrand, o extensie a modelului Cournot.
Acesta este un model de competiţie ce descrie interacţiuni în firme ce vând produse la anumite
preţuri şi clienţii lord oar aleg cantităţile. Firma dominant – reprezintă pieţele în care o singură firm
ă controlează marea parte din acestea. Acest model reprezintă practice un monopol şi o denaturare a
concurenţei perfecte deoarece firma dominant este cea care stabileşte preţurile. Firma stabilşte preţul
urmînd regula de maximizarea preţului (costuri marginale=venituri totale). Firmele mici existente pe
piaţă vor stabili preşul ţinînd cont de costurile marginale.
Ipotezele pentru acest model:
* sunt cel puţin două firme care produc/vând produse/servicii nediferenţiate;
* firnele nu cooperează;
* firmele concurează prin stabilirea preţurilor simultan;
* clienţii cumpără numai de al firma cu preţul cel mai mic. Dacă firmele pun acelaşi preţ clienţii vor
alege aleator, nu în funcţie de alte preferinţe.
 Ştiind că firmele trebuie să vândă produsul cu un preţ mai mare decît costul marginal, există
posibilitatea ca firmele să încheie o înţelegere secretă pentru a stabili preţurile. Preţurile vor ajunge
în urma concurenţei la cele pentru piaţa cu concurenţă perfectă. Criticile aduse acestui model se
referă în principal la faptul că nu ţine cont de comportamentul consumatorilor, ei pot creşte sau
scădea preţul prin simplul fapt de căutare a alternativelor. Modelul nu ţine cont de startegii
eterogene. [5,p.250]
1.2 Relaţii concurenţiale de oligopol
Totuşi, în mod obişnuit, oligopolul presupune mai degrabă o coordonare spontană decât acorduri
directe. Fiecare firmă ia în considerare pur şi simplu răspunsul aşteptat din partea concurenţilor vis-
a-vis de propriile acţiuni şi îşi stabileşte propriile politici comerciale în funcţie de, şi în concordanţă
cu, acesta. Atâta timp cât fiecare firmă urmează această cale, preţurile şi nivelul producţiei vor fi
stabilite la nivele acceptabile pentru toţi.
În aceste cazuri pot apare două tipuri de relaţii concurenţiale:
- existenţa şi acceptarea unei firme lider a cărei influenţă este dominantă (determinată de
dimensiunea şi ponderea sa în cadrul unei pieţe/ramuri în raport cu celelalte, încrederea pe care o
inspiră etc.),
- cooperare voluntară (fără cadrul organizaţional, acorduri sau firmă lider) determinată de interese
comune, etica afacerilor şi toleranţă reciprocă. [6,p107]
Astfel apar trei tipuride relaţii concurenţiale:
a. relaţii de confruntare agresivă ce se bazează pe războiul economic în care se folosesc ca arme
preţurile de achiziţie a factorilor de producţie, cantitatea produsă şi publicitatea.
b. relaţii hiperconcurenţiale ce sunt specifice firmelor care produc bunuri uşor diferenţiate şi se
manifestă prin calitate şi forţă inovatoare.
c. relatii înlănţuite - specifice ramurilor cu mai multe firme care intră în raporturi economice
încrucişate determinate de raporturile între ele, în special datorită specializărilor relativ restrânse din
cadrul ramurii.[5,p.250]
1.2.a Dilema fundamentală a oligopolului
Comportamentul oligopolului este, în mod necesar, un comportament strategic. În deciderea
strategiilor, oligopoliştii se confruntă cu dilema fundamentală: competiţie sau cooperare. Firmele
acţionând într-o industrie oligpolistă vor obţine mai multe profituri ca grup dacă cooperează; orice
firmă individuală poate însă realiza mai multe profituri pentru sine dacă dezertează, în timp ce altele
cooperează.
 Într-o industrie perfect competitivă există însă, atât de multe firme care nu pot atinge soluţia
cooperantă, decât dacă este format un corp central de guvernare, de către ele însele, sau de către
guvern, pentru a impune comportamentul necesar tuturor firmelor. Dimpotrivă, puţinele firme ale
unei industrii oligopoliste vor recunoaşte ele însele posibilitatea cooperării pentru a evita pierderea
de profituri care va rezulta din comportamentul rival.
Problema oligopolistului este foarte diferită de celelalte tipuri de întreprinzători. Pe pieţele cu
libera concurenţă nici un participant nu poate să influenţeze rezultatele altei companii pentru că nu
are suficientă forţă de a modifica preţurile. În cazul monopolului nu exista concurenţi care pot fi
deranjaţi.
Dar la oligopol, concurenţii pot deranja mult. Orice oligopolist poate influenţa beneficiile
celorlalţi concurenţi. Eforturile de a-şi îmbunătăţi propriile rezultate provoaca inexorabil
deteriorarea rezultatelor celorlalţi.
Una din problemele majore cu care se confruntă firmele în conditii de oligopol este cea a preţului
de vânzare. Deşi practicarea unei politici agresive a preţului nu este recomandabilă, fiecare firmă
trebuie să urmarească în permanenţă reacţia celorlalţi producători la modificarile ce le operează
asupra acestui parametru.
Atunci când pe piaţă acţionează numai câteva firme de dimensiuni apreciabile, la orice modificare
a preţului de către una din ele nu se poate şti cu certitudine cât din cererea general (din clientela
totală) va ramâne de partea ei şi care parte va fi acaparată de concurenţi. Totul va depinde de
comportamentul lor.
Dacă, de pilda, una dintre firme mareşte preţul de vânzare, ne este deloc sigur că celelalte
întreprinderi îi vor urma exemplul. Nu o fac pentru că, în felul acesta, pot să atragă o parte din
clientelă de partea lor şi să îşi mărească vânzarile. Dacă, dimpotrivă, va proceda la scaderea
preţului, mai devreme sau mai târziu şi celelalte firme vor fi nevoite să adopte aceeaşi decizie,
pentru că, altfel, îşi vor pierde cumpărătorii.. În cazul cartelului ( oligopol cooperant ), pe baza
estimarii cererii totale, se realizează intelegerea formală între firme cu privire la preţ şi la impărţirea
pieţelor. Acordurile dintre membrii cartelului sunt destul de fragile, pericolul prăbuşirii lor venind
din două direcţii:
1) tentaţia de a concura este, deseori atât de puternică, încât, mai devreme sau mai târziu, unul sau
altul dintre parteneri nu va mai acţiona corespunzator înţelegerilor convenite cu privire la preţ sau la
cantitatea produsă; din momentul în care interesul individual incepe să prevaleze asupra celui
comun, dorinţa firmelor de a-şi spori producţia va conduce la reducerea preţului şi la dezmembrarea
cartelului care se va transforma în monopol;
2) pentru a beneficia de unele avantaje create de cartel, concurenţii din afara acestuia vor dori să se
asocieze, subrezînd astfel coeziunea dintre partenerii iniţiali. În situaţia oligopolului necooperant,
ficare firmă încearcă, pe cont propriu, indepedent de celelalte, să-şi maximizeze profitul, urmând ca
echilibrul pieţei să se realizeze fie dinspre cantităţile de bunuri create, fie dinspre preţuri. Deci,
firma reglează fie volumul producţiei, fie preţul, mişcarea celuilalt element fiind lăsată la latitudinea
pieţei.
Oligopolul necooperant sau asimetric este efectul manifestarii unui comportament de dominare a
unor firme de către altele. Acest comportament nu trebuie absolutizat, firmele oligopoliste fiind
interdependente chiar şi în ceea ce priveşte formarea preţurilor. Dacă veniturile unei firme
oligopoliste cresc prin sporirea volumului vânzărilor ca urmare a reducerii preţului, este de aşteptat
ca şi concurenţii să procedeze la fel, recâştigându-şi astfel clienţii. Dacă acţiunile se repeta, apare
un adevarat „razboi al preturilor”, ajungându-se astfel la punctul zero al profitului, dar restabilindu-
şi echilibrul.[6,p.110]
1.3 Stabilirea preţului şi razboiul preţurilor pe piaţa oligopolistă
Stabilirea preţului pe piaţa cu concurenţă de tip oligopol Faptul că în cazul oligopolului, fiecare
întreprindere vinde o parte importantă a produselor pe piaţă, permite ca acestea să influenţeze preţul
produsului. De exemplu, dacă una din marile companii producătoare de oţel îşi reduce producţia,
volumul de oţel existent pe piaţă va deveni insuficient, importurile neacoperind necesarul.
Consecinţa va fi creşterea preţului. Cu alte cuvinte, pe o piaţă oligopolistă, curba cererii cu care se
confruntă fiecare firmă este descendentă.
Posibilitatea fiecărei firme de a influenţa preţul produsului este însă limitată din cauza existenţei
produselor substituibile. De aceea, fiecare firmă trebui să-și vândă produsele la un preţ care se
aliniază la preţul concurenţilor, în special dacă produsele fabricate de aceasta intră în categoria celor
omogene.
De aceea, toate organizaţiile de pe piaţa oligopolistă își schimbă preţurile aproximativ în același
timp, în special în cazul produselor omogene. Numai la produsele de lux, cum ar fi anumite modele
speciale de automobile pot apărea diferenţe de preţ. Totodata, într -o ramură oligopolistă, resursele
și tehnologia folosite sunt folosite aproximativ aceleași. În consecinţă, dacă preţul resurselor se
modifică, curbele costului marginal și a costului unitar se vor deplasa aproxiamtiv in aceeași
măsură.
Uneori cererea scade și este recomandabilă reducerea preţului pentru a putea vinde produsele,
situaţie preferabilă în cazul existenţei unor stocuri mari, care nu se pot lichida
Stabilirea preţului de oligopol este reprezentată în exemplul de mai jos.
 Elasticitatea curbei cererii depinde și de natura produselor. Va fi mai mare pentru produsele
neomogene - autoturisme și mai mică pentru cele omogene -oţel, petrol etc.Fiecare oligopol dispune
de un grup de economiști și finanţiști care cercetează piaţa, pentru a evalua costurile şi cererea, în
vederea stabilirii nivelului preţului, în special în cazul produselor și întreprinderilor noi. Dacă
produsul exista deja pe piaţă, organizaţia trebuie să se alinieze la preţul deja practicat. Preţul trebuie
însă stabilit și în funcţe de costul unitar.
Odată preţul stabilit și decizia referitoare la nivelul producţiei luată, organizaţia va primi
informaţii de pe piaţă, precum și din analiza costului și a profitului. Dacă produsele nu se vând și
stocurile cresc, rezultă că preţul este supraestimat. Atunci când o întreprindere dorește să pătrundă
pe piaţă, pentru a-şi caștiga clienţii, trebuie să le ofere, pentru aceiași bani, mai mult decât
concurenţii lor. Dacă vânzările cresc, ea poate să-și ridice puţin preţul, în special dacă producţia nu
poate face faţă cererii.
În perioadele caracterizate prin inflaţie, preţul produsul ui trebu să crească și pentru a acoperi
costul unitar, care crește din cauza scumpirii materiilor prime și a forţei de muncă. Fiecare
organizaţie trebuie să acorde o atenţie deosebită concurenţilor. Dacă organizaţia este mică sau nouă
în afaceri, își stabilește un model, al carui preţ trebuie să-l urmărească. În cadrul unei astfel de
practici, cel puţin una dintre organizaţiile de pe piaţa ologopolistă trebuie să aibă responsabilitatea
stabilirii preţului prin adăugarea profitului la costul unitar. Astfel de firme model se numesc firme
dominante. Cum însă curba cererii este descendentă, puterea lor este limitată și profitul va fi
dependent de cost. De aceea, dacă organizaţia respectivă devine la unmoment dat ineficientă, își
pierde poziţia dominantă deoarece alte organizaţii se vor decide să vândă mai ieftin, reușind totuși
să acopere costurile și să obţină profituri normale. Pe de altă parte, întreprinderile se confruntă cu
concurenţa străină, precum și cu firme care funcţionează pealte pieţe. Pătrunderea acestora pe piaţă
este stimulată dacă aici se pot obţine profituri supranormale. Se știe că, pe plan internaţional, multe
corporaţii își desfășoară simultan activitatea în mai multe ramuri.[8,p.238]
Razboiul preţurilor constă dintr-un şir de reduceri alternative şi continue ale acestora de către
firmele rivale. Se poate ajunge astfel chiar la dispariţia profiturilor economice, singurele profituri
realizate fiind cele normale. În alte situatii, efectele unui astfel de război pot fi însa dezastruoase
pentru firme.
Diferenţierea produselor reprezintă o alta consecinţă a rivalităţii oligopoliste şi o alternativă la
concurenţa prin preţuri. Ea se dezvolta cu atat mai mult cu cât limitarea concurenţei prin preţuri este
mai accentuată şi respectată cu mai multă stricteţe. Preţul va fi în această situaţie doar un argument,
nu însa cel forte.
 Atunci când însă firmele işi dau seama că profiturile lor depind de acţiunea lor conjugată, iar
confruntarea este defavorabilă fiecăreia, ele apar dispuse la cooperare. În consecinţă, producatorii
vor stabili împreună preţul şi out-putul individual şi total, împart piaţa şi iau şi alte decizii de afaceri
împreună.
Cooperarea se poate finaliza in acorduri explicite sau implicite.
a) Cazul firmei dominante
Această situaţie reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele pieţe oligopoliste există o firmă
cap de serie care serveşte drept ghid în materie de preţ. Aceasta reprezintă firma barometru sau
leader. Ea manifestă o abilitate sporită în alegerea momentului propice pentru a introduce schimbări
în preţ. În acest fel, ea işi asumă responsabilitatea stabilirii preţului prin adăugarea la costul mediu a
unei sume reprezentând profitul. Celelalte firme manifestă încredere în judecăţile firmei leader
privind situaţia pieţei şi vor adopta acelaşi preţ de vânzare.
Pe de alta parte, această atitudine, de acceptare şi preluare a preţului unei firme dominante, apare
justificată atunci când celelalte firme sunt de dimensiuni mici. A încerca să vinzi la preţ inferior
reprezintă o tentativa extrem de riscanta. Pe termen scurt, vânzarile pot creşte, însă pe termen lung
se poate declansa un razboi al preţurilor care poate scoate din afaceri firma mai mica. Firma aflată în
poziţie dominantă poate fi sau nu cea mai importantă din domeniul respectiv.
Uneori, nu cifra de afaceri prezintă importanţa ci costurile unitare de producţie; alteori, nici
acestea nu sunt suficiente. Un exemplu de situaţie oligopolistă de acest tip îl constituie sectorul
bancar unde o bancă principală adoptă o anumită rată a dobânzii considerată de referinţă pentru
celelalte bănci. Banca principală se comportă precum o firmă barometru. Decizia sa de modificare a
ratei dobanzii este considerată oportună şi însuşită de celelalte banci.
Situaţia descrisa mai sus este însă instabilă pentru că nu se bazează pe situaţia de echilibru a firmei
ci pe: - consensul general al firmelor care acceptă situaţia unei firme barometru, şi pe acceptarea de
către aceeaşi firmă a riscului pierderii vânzărilor, dacă vreodată decizia sa se dovedeşte greşită. De
aceea rolul de firma leader poate fi îndeplinit alternativ de una sau alta dintre firme, iar uneori de
câteva în mod simultan.
b) Cazul înţelegerii secrete
În anumite circumstanţe, câteva firme mari se angajează într-o întelegere tacită, reţinânduse de la
competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preş, avantajos pentru fiecare. Ca şi
în cazul anterior, firmele, stăpâne pe propria producţie, şi-o vor ajusta astfel încat să obţină un
profit maxim. În plus, fiecare dispune de o zona de piaţă garantată şi inviolabilă, stabilită pe baza
unor criterii diverse, precum cele geografice. În acest fel, acordul, atât timp cât este respectat, se
dovedeşte eficient producatorilor participanţi. Ruptura sa genereaza masuri represive soldate cu
pierderi mai mari sau mai mici, cu excluderea unora de pe piaţă, menţinerea altora sau chiar cu o
revizuire a vechiului acord. [9] Firmele oligopoliste nu sunt, de regulă, nici receptoare de preţ
(price takers) ca şi în concurenţa perfectă, dar nici cele care stabilesc unilateral preţul (price
makers) ca şi în condiţii de monopol. Ele sunt firme care caută preţul convenabil tuturor (price
seekers), pentru că, pe de o parte, există mai multe firme şi nici una nu este de regulă suficient de
puternică pentru a impune preţul său celorlalte, iar pe de altă parte, orice decizie unilaterală de
fixare a preţului de ofertă impune luarea în considerare a posibilelor reacţii ale concurenţilor.
[6,p.106]
1.3.a Oligopolul cu diferenţierea produsului : curba cererii îndoită
După cum am evidenţiat cu ocazia studierii concurenţei monopoliste, atunci când întreprinderea
are un produs diferenţiat, nu se impune preţ unic al pieţei şi ea are posibilitatea de a acţiona asupra
preţuluui. Dar în situaşie de oligopol, ea trebuie să ţină cont de reacţia altor întreprinderi. Se poate
presupune că întreprinderile concurente vor reacţiona mai repede şi mai puternic dacă firma îşi
scade preţul, decât dacă ea îl creşte, într-adevăr, scăzând preţul, ea ameninţă în mod directcotele lor
de piaţă, în timp ce ridicându-l ea îşi asumă riscul de a-şi reduce propria sa parte de piaţă. Prin
urmare, firma trebuie să se aştepte să vadă cererea produsului său diminuânde-se rapid când ea îşi
creşte preţul, deoarece întreprinderile concurente o urmează puţin sau încet pe această cale, îmn
schimb, ea se aşteaptă să vadă cererea sa progresând lent dacă îşi scade preţul, deoarece
întreprinderile concurente îşi vor diminua rapid preţul lor, pentru a-şi păstra clientele. Analiza
respăctivă nu constituie o veritabilă teorie a oligopolului, în măsura în care ea nu explică cu nimic
cine determină preţul de echilibru. Dar ea are meritul de a arăta că, odată fixat, acest preţ de
echilibru va fi stabil pe termin scurt şi mediu. Acest rezultat teoretic este de altfel conform
mjorităţii observaţiilor empirice privind politicile de preţ ale marilor întreprinderi. Un monopol sau
o întreprindere în concurenţă monopolistă care ar fi confruntaţi cu o curbă a cererii şi deci cu un
venit marginal în mod continuu descrescător, ar fi şa rîndul lor stimulaaţi să-şi repercuteze mai
rapid variaţiile costurilor asupra preţurilor lor.[1,p.141-142]
1.3.b Oligopolul fără diferenţierea produsului
Dacă produsul este perfect omogen (identic în ochii cumpărătorilor) nu se pot menţine mai multe
preţuri diferite pe piaţă, căci totalitatea cererii se adresează instatnaneu firmei care practică preţul
cel mai scăzut, preţul care echilibrează oferta cu cererea este deci un preţ unic, care se impune
tuturor firmelor oligopolului. Dacă o întreprindere ar practica un preţ inferiror, chiar în măsură
nesimnificativă, ea ar fi imediat şi în totalitate urmată de toţi ceilalţi producători şi partea sa de
piaţă ar ramâne neschimbată˸ ea nu ar ajunge decât să-şi reduca profiturile (şi acelea ale întregii
ramuri). În schimb, fiecare firmă controlează cantitatea produsă şi deci acesta din urmă constituie
variabila strategic. În situaţie de concurenţă perfectă, dacă întreprindrea decide să-şi sporească în
mod sensibil producţia, aceasta nu are nici un efect asupra producţiei altor firme, şi deci nici un
effort notabil asupra ofertei tatale a pieţei şi a preţului de echilibru. În schimb. În oligopol,
întreprinderile concurente, temându-se să-şi piardă părţi de piaţă, pot să reacţioneze crescându-şi de
asemenea producţia, în acest caz, oferta tatală pe piaţă sporeşte puternic şi face să scadă preţul de
echilibru şi profiturile. Dacă celelalte întreprinderi nu reacţionează, preţul pieţei nu scade, sau
scade puţin, firma îşi creşte partea sa de piaţă şi profiturile sale. Startegia adoptază de către firmă
depinde deci de anticipările pe care ea le face asupra reacţiilor firmelor concurente, este vorba
oarecum de un pariu al cărui analiză face obiectul "teorie jocurilor" (ramură a matematicii aplicate
care vizează să formalizeze comportamentele strategige ale jucătorilor interdependenţi). Se poate
ilustra tipul de analiză a oligopolului la care conduce teoria jocurilor printr-un exemplu foarte
simplu, direct inspirit dintr-unul propus de W. Tuker şi cunoscut sub numele de "dilema
prizonierului".[1,p.142-143]
Concluzii: Pornind de la carenţele noţiunii clasice, teoria economică contemporană încearcă să
confere noţiunii de concurenţă ca o accepţiune mai modernă, care să permită luarea în considerare
a condiţiilor complexe şi diverse de desfăşurare a acesteia şi de formare a preţurilor. Tocmai din
această perspectivă, obsevăm că mecanismele pieţei libere nu mai sunt auto-reglatoare, că acest
model trebuie înlocuit cu un model al unei concurenţe “imperfecte”. O asemenea concurenţă este
una multiformă sub aspectul situaţiilor concrete atât din punctul de vedere al structurilor de piaţă,
cât şi din cel al instrumentelor utilizate, ceea ce înseamnă şi existenţa unor mecanisme diferite de
stabilire a echilibrelor pe piaţă. Prin mecanismele sale de desfăşurare, concurenţa conservă starea
de competiţie între întreprinzători, limitând posibilităţile unor acţiuni discreţionare din partea
acestora. Deseori în această categorie se includ ramurile şi pieţele dominate de câteva firme de
dimensiuni mari fără a exclude posibilitatea existenţei şi acţiunii unui număr mai mare sau mai
redus de mici producători. Cele care stabilesc preţul sunt marile firme, acesta fiind pentru celelalte
un dat exterior, ele neputând să-l influenţeze în nici un fel, iar din acest punct de vedere
comportamentul lor este similar celor ce acţionează pe o piaţă cu concurenţă perfectă. Marea
varietate a situaţiilor posibile de oligopol face dificilă determinarea preţului şi producţiei ca model
general, iar în măsura în care o astfel de analiză generală este realizabilă ea poate oferi prea puţin
în raport cu cazurile concrete.