Determinarea elasticității cererii și ofertei pentru diferite

mărfuri si importanța informațiilor obținute pentru

deciziile agenților economici

Cererea și oferta este un model economic din teoria economică dezvoltat

de Antoine Augustin Cournot, publicat în 1838. În 1868 Alfred Marshall a
încercat să utilizeze acest model pentru a explica economiile competitive și a
face predicții asupra prețului și a cantității de bunuri produse.
Cererea reprezintă nevoile de bunuri si servicii care se satisfac prin
intermediul pietei, adică prin vânzare-cumpărare. Cererea are drept suport
puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă , în același timp,
cantitatea de bunuri si servicii cerute, la un moment dar, la prețurile existente,
considerând date veniturile și preferințele cumpărătorilor. Cererea poate fi:

 individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun

economic sau la altul;
 totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul
respectiv;
 agregată sau globală care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor
cumpărătorilor și la toate bunurile și serviciile existente; aceasta se
exprimă în forma bănească, fiind astfel posibile măsurarea și
compararea.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent
economic este dispus să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp.
Oferta ca și cererea se referă la un preț anume, și poate fi privită ca ofertă a unui
bun, a unei industrii, a unei firme și ca ofertă totală de piață. Desigur, în funcție
de nivelul cererii, cantitatea care se vinde efectiv poate să difere de cantitatea
oferită.
Există anumite bunuri a căror cerere este foarte sensibilă la preț, mici
variatii in prețturile lor provoaca mari variații in cantitățile cerute. Se spune
despre ele că au o cerere elastică. Bunurile care, contrar, sunt puțin sensibile la
preț sunt cele care au o cerere inelastică sau rigidă. In cadrul acestora se pot
produce mari variații ale prețutilor, fără ca consumatorii sa varieze cantitatea
cerută. Cazul intermediar se numeste elasticitate unitară.
Elasticitatea cererii se măsoara calculând procentajul în care variaza
cantitatea ceruta dintr-un bun în momentul în care prețul variaza cu un procent.
(1%). Dacă rezultatul operației este mai mare decat unu, cererea acelui bun este
elastică. Dacă rezultatul este intre zero si unu, cererea este inelastică.
Influențarea cererii unui bun depinde de mai mulți factori:
 Tipul de necesități satsifăcute de bun: Daca bunul este de primă
necesitate, cererea este inelastică, se achiziționează oricare ar fi prețul. În
schimb, dacă bunul este de lux, cererea va fi elastică. Acum că prețul va
crește puțin, mulți consumatori ar putea să se lipsească de el.
  Existența bunurilor substitutive: Dacă există bunuri substitutive, cererea
lor va fi foarte elastică. De exemplu, o mică creștere a prețului uleiului de
măsline poate provoca ca un mare număr de persoane să se decida să
foloseasca uleiul de floarea soarelui.
  Importanța bunului in termeni de cost: Dacă cheltuiala pentru acel
bun presupune un procent foarte mic din venitul indivizilor, cererea lor va
fi inelastică. De exemplu, creionul. Variațiile în prețul său influențeaza
foarte putin deciziile consumatorilor ce doresc să-l achiziționeze.
 Trecerea timpului. Pentru aproape toate bunurile, cu cât mai lunga este
perioada considerată, cu atât mai mare va fi elasticitatea cererii. Se poate
ca în momentul creșterii prețului benzinei, consumul său să nu varieze
mult, dar cu trecerea timpului va putea fi substituit în unele domenii de
carbon, în altele de alcool, într-o forma în care diminuarea cererii este
notabila numai la trecerea timpului.
  Prețul: in cele din urmă, trebuie să ținem cont că elasticitatea cererii nu
este aceeași de-a lungul intregii curbe. Este posibilă ca pentru prețuri
mari, cererea să fie mai puțin elastică ca atunci cand preturile sunt mai
reduse sau invers, depinzand de produsul despre care este vorba.

În realitatea economică, riscul şi incertitudinea se întâlnesc combinate în

diverse proporţii, într-o multitudine de ipostaze. Agenţii economici sunt
interesaţi îndeosebi nu de potenţialitatea riscului ci mai ales de mărimea
acestuia. Această mărime se măsoară cu ajutorul probabilităţilor. Probabilitatea
şi riscul în economie sunt însă concepte diferite. Probabilitatea arată în ce
măsură este posibilă producerea unui anume eveniment în condiţii bine
determinate, pentru fiecare eveniment existând o probabilitate de apariţie.
Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuţii de probabilităţi. Atât
probabilitatea cât şi riscul pot fi interpretate atât obiectiv, cât şi subiectiv.
Probabilitatea subiectivă şi aprecierea subiectivă a riscului poartă
amprenta personalităţii fiecărui individ participant la economie. Ea reflectă
mentalităţile, obiceiurile şi măsura în care acestea se fundamentează pe intuiţie,
sau, dimpotrivă, pe observaţii minuţioase.
Riscul obiectiv este inerent oricărei acţiuni caracterizată prin variaţia
rezultatelor probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ. Riscul
subiectiv constituie o estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ, de
informaţia sa, de temperamentul său.