Deoarece economia naţională este un sistem complex, diferitele ei componente de

echilibru: creşterea economică, ocupare-şomaj, inflaţie şi raporturile economico-financiare

externe sunt corelate între ele şi se intercondiţionează reciproc. Conexiunile, însă, sunt
complexe şi contradictorii, ceea ce nu permite stabilirea unor măsuri care să le rezolve
simultan şi sigur. Se poate observa, însă, existenţa unei relaţii între cele patru componente şi
evoluţia cererii agregate, pe termen lung, căci pe termen scurt, până la doi ani, ele au o stare
independentă. Pe termen lung, toate patru depind de evoluţia cererii agregate, care variază în
funcţie de fazele ciclului economic.
În faza de expansiune a activităţii economice (faza a doua), cererea agregată creşte
rapid şi în consecinţă diferenţa dintre producţia efectivă şi cea potenţială se reduce. Două
dintre obiectivele politicii macroeconomice înregistrează rezultate bune: producţia creşte
rapid, iar şomajul se reduce. În schimb, celelalte două se înrăutăţesc, deoarece, pe de o parte,
inflaţia creşte prin cerere, iar pe de altă parte, datorită creşterii preţurilor, produsele indigene
devin mai puţin competitive pe piaţa mondială (se reduce exportul), iar produsele străine apar
mai ieftine pe piaţa internă (creşte importul), ceea ce atrage după sine un deficit în contul
curent al balanţei de plăţi.
Drept rezultat se deteriorează şi nivelul de echilibru al cursului de schimb al
monedei naţionale (creşte) ceea ce scumpeşte importurile şi în acest fel se întreţine inflaţia.
Când se ajunge în punctul de vârf al creşterii economice (3), în ciuda efectelor pozitive pe
care le înregistrează producţia şi şomajul, inflaţia şi dezechilibrul balanţei de plăţi devin
probleme acute.
Când se depăşeşte punctul de vârf al creşterii economiei şi se trece la faza de recesiune (4),
lucrurile se petrec exact invers faţă de tendinţele descrise în faza (2). Scăderea cererii
agregate atrage după sine o mişcare negativă a activităţii economice, însoţită de reducerea
locurilor de muncă şi deci de creşterea şomajului. În acelaşi timp, ritmurile inflaţiei se
domolesc, iar situaţia balanţei de plăţi se îmbunătăţeşte.
 Figura1.8.Relatia inflaţie-şomaj
În asemenea împrejurări, autorităţile implicate în politica economică se află în faţa
unei mari dileme. Dacă se adoptă politica creşterii economice, prin încurajarea cererii
agregate, se rezolvă primele două probleme, cu efectul principal reducerea şomajului, dar
apar pericole din partea presiunilor exercitate de inflaţie şi de deficitul balanţei de plăţi. Dacă
se adoptă o politică de deflaţie, respectiv de reducere a cererii agregate, se reduce inflaţia şi
se îmbunătăţesc rezultatele în raporturile economico - financiare externe, dar în schimb
producţia efectivă se reduce şi creşte şomajul.