Cursul 4

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

1. Orientarea biologică

În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este denumită)
sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza
crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-
infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al
individului.
1.1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist
Pe numele său adevărat Ezechia Marco Lombroso, Lombroso este considerat drept
creatorul criminologiei pozitiviste, antropologice. Premisele apariţiei operei
lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în general. Ca surse directe de inspiraţie
se citează de obicei: "Tratatul de fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul 1640,
unde se subliniază existenţa unor raporturi între caracterul individului şi fizionomia
acestuia; studiile de frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall şi cele de psihiatrie al lui
Morel.
Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie relativ numeroasă
de evrei, a studiat medicina la universităţile din Pavia, Padua, Viena devenind
specialist în psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca medic militar, cu ocazia căreia a
efectuat şi numeroase studii antropometrice. După 5 ani i se încredinţează catedra de
psihiatrie la Universitatea din Padova devenind în acelaşi timp şi director al unui azil de
alienaţi.
În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din Torino,
publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente " ("Omul criminal ").
Pe lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a mai publicat numeroase alte studii
şi lucrări importante, cum ar fi: "Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o
contribuţie substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea
criminologiei ca ştiinţă.
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi " dându-i un
corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă nedescoperite". Atât J.Pinatel
cât şi H.Mannheim subliniază în ''Comparative Criminology" că originea teoriei lui
Lambroso se găseşte atât în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de
1
frenologie ale medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului
degenerescenţei speciei a lui Charles Morel.
La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei adâncituri accentuate
(foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, trăsătură ce se regăsea la
unele cranii primitive. Această descoperire a dat naştere ipotezei atavismului, adică
oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic.
„La vederea craniului, am înţeles dintr-o dată problema naturii criminalului – o
fiinţă atavică care reproduce în sinea sa instinctele feroce ale umanităţii primitive şi
ale animalelor inferioare”, scrie Lambroso în cartea sa „Omul delicvent”, publicată în
1876.
Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele trăsături craniene ce
se regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate ale omului criminal:
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor,
aspecte redate în opera " L'antropologie criminelle et ces recentes progres"'. O altă
constatare interesantă, făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este aceea de
lipsă a durerii ( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist incluzând
degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică, constituţională şi
psihologică.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură
atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat de discipolul lui
Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice înclinaţii criminogene care nu pot
fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în
mod necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de
criminalul înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă. Studiile de
psihiatrie efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între criminalul înnăscut şi
criminalul alienat, apărând astfel o categorie intermediară aceea de nebunul moral.
Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o
anormalitate biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
Cesare Lomboroso afirma: “Criminalii sunt insensibili la dureri fizice şi de aceea
sunt lipsiţi şi de compasiune faţă de alţii. Moartea le este indiferentă, iar distrugerea
unei vieţi este lipsită de importanţă în ochii lor. Faţă de străini, în mod aparent,
manifestă compasiune, sunt flexibili şi liniştiţi. Alcoolul este mai puţin gustat de ei decât
jocurile de noroc sau plăcerile senzuale. Sunt mândri de isprăvile lor, în care dau
dovadă de mai puţină inteligenţă decât de forţă fizică şi curaj. Ceea ce apare la ei ca
mare abilitate nu este altceva decât efectul unui îndelungat exerciţiu. La toate acestea se
poate adăuga că cei mai mulţi criminali au putere de judecată şi de anticipare redusă,
2
voinţa lor este slabă, iar viaţa afectivă este centrată pe efecte foarte puternice (mânie,
sete de răzbunare, invidie, ură), care le domină conduita. Trăirile simpatetice sunt o
raritate, iar dacă apar, atunci vor avea o semnificaţie practică minoră”.
În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la dezvoltarea gândirii
criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi implicit a celei de răspundere
morală, ca temei al represiunii.

1.2. Teoriile eredităţii

Folosind concluziile lui Francis Golton şi ale lui Karl Pearson care au măsurat gradul
de asemănare sau de corelare determinat de ereditare, Charles Buckman Goring (1870-
1919) face analiza elementului criminal ajungând la concluzia că crima este moştenită în
acelaşi mod în care sunt moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate. Astfel Goring a
introdus o nouă ipoteză care înlocuieşte temporar ipoteza atavismului evoluţionist.
Prin cercetările sale Goring a concluzionat că nu condiţiile de mediu sunt cele care
favorizează criminalitatea, ci moştenirea, care astfel, pe cale ereditară, devenea o crimă. În
consecinta, oamenilor care întruneau anumite caracteristici specifice criminalilor, Goring
le propunea interzicerea reproducerii.
Acestă teorie a atras asupra sa numeroase critici datorită importanţei exagerate
acordate evaluării factorilor ereditari. Cu toate astea nu trebuie subestimată importanţa
muncii lui Goring deoarece el a fost primul care a sesizat că crima ar putea fi rezultatul
conexiunii între factorii de mediu şi ereditate, viziune susţinută şi azi de mulţi criminologi.
De fapt Goring a susţinut că nu a refuzat influenţa mediului în cauzarea crimei, dar că în
studiile sale nu a găsit nici o probă care să dovedească aceasta.
Alte cercetări care au la bază examinarea rolului eredităţii în etiologia actului
infracţional sunt următoarele:
- studiile de arbore genealogic efectuate de Richard Dugdale, Eastbrook,
Davenport şi Henry Goddard în SUA prin care au încercat să demonstreze că faptele
infractionale sunt mai numeroase în familiile cu antecedente penale în privinţa eredităţii.
- studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici, efectuate de psihanalistul german
Johanes Lange şi redate în opera intitulată "Crima ca destin" prin care s-a încercat
demonstrarea predispoziţiei eredităţii în comiterea infracţiunilor.
- cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E.Hooton prin care acesta
încerca să demonstreze că trăsăturile exterioare şi comportamentul individului sunt
corelate.Aceste cercetări însă nu au reuşit să dovedească implicarea inferiorităţii
biologice în etiologia infracţionalităţii, fapt ce a atras asupra sa numeroase critici.
În biocriminologia modernă, geneticienii au argumentat ca posibilitatea de a te purta
violent sau agresiv se poate moşteni, sau altfel spus, că în timp ce criminalii nu sunt
născuţi infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a comite crime o poţi avea încă
de la naştere.
3
 1.3. Teoriile biotipurilor criminale
Varianta modernă a antropologiei criminale a dat naştere curentului biotipurilor
criminale.
Pornind de la conformaţia fizică a individului, criminologul german Ernst
Kretschmer (1888-1964) în lucrarea "Physique and character", a analizat relaţiile
existente între diferite tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi a caracterului rezultând 3
tipuri specifice:
a.astenic specific individului rece, nesociabil - trăsăturile specifice fiind:
umerii înguşti şi musculatura subdezvoltată. Acest tip este predispus infracţiunilor
contra proprietăţii.
b. atletic specific individului stabil din punct de vedere psihologic dar care uneori
poate deveni expolziv - trăsăturile specifice ale acestuia fiind o musculatură putenică,
robust. Acest tip este predispus infracţiunilor contra persoanei.
c. picnic specific individului sociabil, prietenos - trăsăturile specifice fiind: scund şi
rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este predispus fraudelor, escrocheriilor.

O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul displastic
particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip este predispus
infracţiunilor sexuale.
O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul W.Sheldon bazată pe
dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv corelarea trăsăturilor personalităţii în
funcţie de dezvoltarea corporală.

1.4. Teoria biopsihologică şi inadaptarea socială

Fondatorul teoriei inadaptării sociale, criminologul suedez Olof Kinberg susţinea în

lucrarea sa "Basic problems of criminology" ca pentru a descoperi cauzele
fenomenului infracţional este necesar a se studia personalitatea individului. Astfel
trăsăturile specifice din punct de vedere biopsihologic sunt cele ereditare normale sau cele
ereditare patologice.
Plecând de la aceste trăsături, teoria lui Kinberg se împarte în două variante:
a. varianta constituţională - în care factorii fundamentali ai constituţiei
biopsihologice sunt: capacitatea intelectuală, stabilitatea şi soliditatea
structurii psihologice.
Potrivit teoriei lui Kinberg, inadaptarea reprezintă incapacitatea individului de a
reacţiona armonios la stimulii mediului căruia îi aparţine. Astfel prin depistarea
trăsăturilor de natură constituţională s-ar permite recunoaşterea predispoziţiilor
individului de a comite fapte antisociale
4
 b. varianta patologică -în care include boliile psihice, tulburanţe grave de inteligenţă
datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale sau a infecţiilor
etc.

1.5. Teoria constituţiei delicvente

Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât elemente
ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii, în special în prima parte
a ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai multor elemente ce determină tendinţe
criminologice dar care nu duc neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează
iniţierea comiterii unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care excitaţiile
exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl deosebeşte de alţi semeni
de-ai lui pentru care declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a
stimulului, ci poate de unul mult mai putenic.
Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de inadaptare socială.

1.6. Biocriminologia modernă

În viziunea criminologiei moderne oamenii sunt produsele unei interacţiuni dintre

factorii externi şi cei genetici.
Unul dintre acesti factorii externi ar putea fi factorul biochimic. Aceşti factori
biochimici sunt acele alergii care ar putea să apară în urma consumului unui anumit tip de
mâncare, a unui regim alimentar sau în cazurile de hipoglicemie şi hormonii.
Mai precis s-au stabilit anumite componente alimentare ce determină reacţii alergice
puternice care determină la rândul lor reacţii de iritare, hiperactivitate agitaţie şi în general
un comportament ieşit din comun. Câteva dintre aceste alimente sunt: feniletilamina din
ciocolata, tiramina din cascaval si vin, aspartamul folosit ca indulcitor artificial sau xantina
din cafea.
Chiar şi anumite regimuri alimentare pot determina un comportament agresiv. De
exemplu specialiştii afirmă că consumul unor cereale cu conţinut redus de tryptophan (un
aminoacid des folosit în industria alimentară) este asociat cu creşterea semnificativă a
agresivităţii respectiv a comportamentelor criminale.
Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ sunt factorii
neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale creierului, anormalităţi ale
circumvolunţiunilor şi alte mici disfuncţionalităţi.

5
 1.7. Teoria complementului cromozomial xxy

Studiul privind anomalia cromozomilor a făcut obiectul multor dispute ştiinţifice

moderne. Potrivit acestei teorii infractorii posedă un cromozom Y suplimentar.
Un om normal este înregistrat cu formula 46XY la bărbaţi şi 46XX la femei, dar
anumite studii au pretins că indivizii posesori ai formulei 46XYY ar fi predispuşi
comiterii faptelor penale, motiv pentru care cromozomul suplimentar Y a fost denumit
"cromozomul crimei".
Acestă anormalitate a fost denumită sindromul Klinefelter, după numele celui care l-a
descoperit.
Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin formula 46XYY
este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al non-infractorilor.
În concluzie datele statistice oferite de anumite cercetări nu sunt suficiente pentru a
admite că diferenţele biologice se întâlnesc la majoritatea criminalilor, iar acolo unde
sunt găsite, legăturile cauzale cu comportamentul criminal sunt încă slabe.