Alina Vintilă

Profilul făptuitorului

Eseul are la bază lucrarea „Analiză de caz și profilul făptuitorului” din seria de
cercetări științifice a Biroului Federal de Poliție Criminalistică BKA în colaborare cu
Institutul de Criminalistică din Germania și îi are ca autori pe prof.dr. Jens Hoffmann, director
al Institutului de Criminologie din cadrul Universității din Tübingen și Cornelia Musolff,
psiholog in cadrul departamentului omoruri al Biroului Federal al Poliției Criminalistice.
Motivația alegerii acestui subiect constă în faptul că în societate se vorbește foarte
mult despre profiling sau profileri, publicul fiind fascinat de acest subiect însă prea puțin se
vorbește despre istoria profilingului și momentul în care elaborarea profilului psihologic al
făptuitorului a început să reprezinte o anumită importanță pentru investigatorii criminaliști.
În capitolul 1.1 autorii ne oferă o explicație a ceea ce înseamnă analiză de caz și
anume o încercare de interpretare și reconstituire a unei infracțiuni cu autor necunoscut, prin
emiterea de ipoteze și posibile motivații pentru comiterea faptei. Scopul unei analize de caz
este atât acela de a produce informații relevante pentru poliție și a emite prognoze despre
periculozitatea criminalului cât și acela de elabora un rezumat al trăsăturilor de caracter ale
făptuitorului care să îi definească personalitatea, astfel încât să i se poată crea un profil. Este
vorba despre o descriere amănunțită a unui făptuitor necunoscut, în cazul unei crime, care se
bazează pe interpretarea comportamentului acestuia.
Profilul făptuitorului poate da informații despre sexul făptuitorului, despre vârsta sa,
starea sa civilă, locul de domiciliu, nivelul de educație, profesie, comportamentul post factum,
posibile antecedente penale, religie, obiceiuri etc.
Acest profil nu poate să indice anchetatorilor, în mod direct un criminal, cu nume și
prenume și de multe ori, după arestarea vinovatului, se demonstrează că portretul creionat de
specialiști nu corespunde în toate punctele cu realitatea, dar prin intermediul acestui profil și
împreună cu analiza de caz, investigatorii pot vedea fapta dintr-o altă perspectivă.
Capitolul 2 al acestui studiu ne introduce în istoria acestei științe, care începe cu
doctorul italian Cesare Lambroso (1835-1909), psihiatru, legist și filosof, considerat a fi un
pionier al profilingului dar și întemeietorul criminologiei. El a fost creatorul primei școli de
criminologie introducând această disciplină în universități, pentru a fi studiată.
Lambroso susține că există o diferență biologică între criminali și necriminali iar crima
este o trăsătură caracteristică a naturii umane.
Adept al teoriei evoluționiste a lui Darwin, Lambroso emite teoria criminologiei
antropologice a „criminalului înnăscut”, prin care se afirmă că în esență criminalitatea are o
motivație genetică iar criminalul poate fi identificat prin intermediul defectelor sale fizice. El
a mai afirmat că criminalii
reprezintă revenirea la un tip de persoană primitivă sau subumană, caracterizată prin
trăsături fizice care amintesc de primate sau de oamenii timpurii.
 De-a lungul anilor, Lambroso a efectuat o serie de cercetări științifice, studiind
criminali, bolnavi psihic și oameni normali, atât în timpul vieții cât și post mortem, efectuând
măsurători antropologice
ale craniilor și ale defectelor congenitale.
Astfel el a ajuns la concluzia că „criminalul înnăscut” poate fi identificat anatomic prin
elemente precum fruntea înclinată, buze subțiri, nas acvilin, ochi mici, sticloși și injectați,
urechile de dimensiuni neobișnuite, asimetrie a feței și a craniului, lungimea excesivă a
brațelor și oricare altă deformare fizică, fiind luată în considerare. El considera că criminalii
erau mai puțin sensibili la durere, aveau vederea mai ascuțită, erau lipsiți de moralitate sau
remușcări dar erau plini de vanitate, impulsivitate, cruzime și dorință de răzbunare.
În această teorie, denumită atavism criminal, Lambroso susține că acest comportament
criminal este inevitabil, infractorul nefiind capabil să decidă pentru sau împotriva unei
infracțiuni, fiind condus exclusiv de instincte. Dacă în primele lucrări, Lambroso susținea că
toți infractorii, fără excepție, aparțin acestei categorii, spre sfârșitul vieții, sub influența școlii
franceze și a câtorva dintre studenții săi, el relativizează propria teorie și reduce inițial la
40% , ulterior la 33% din totalul infractorilor că fiind „criminali înnăscuți” și adaugă boala
psihică, mediul social și oportunitatea ca motivație, pentru un comportament criminal.
Teoria antropologică ridică problema vinovăției din dreptul penal. Poate fi considerat
responsabil pentru fapta sa cineva care este victimă a naturii sale, ale cărui gene îl conduc
către o activitate infracțională și care din punctul de vedere al lui Lambroso prezintă o
degenerare fizică și psihică înnăscută?
Răspunzând afirmativ la această întrebare, Lambroso a pledat pentru întemnițarea
permanentă atât a criminalilor înnăscuți cât și a infractorilor obișnuiți, în închisori pentru
irecuperabili iar pentru acte deosebit de crude sau periculoase pentru stat, să fie executați.
Teoria „criminalului înnăscut” nu a putut fi demonstrată în nici un fel, fiind în cele din
urmă infirmată. În epoca modernă, cercetarea profilului făptuitorului nu conține nici un
concept biologic ci se bazează pe factori psihici și socio-economici. La acestea se adaugă și
informații despre victimă, cum ar fi: statusul social, comportamentul, îmbrăcămintea, situația
familială, modul de viață, originea, obișnuințe etc.
Primul profil al făptuitorului cunoscut în istoria criminalisticii germane, este cel al
criminalului în serie, denumit „Vampirul din Düsseldorf” , datorită ferocității sale și a
obiceiului de a bea sângele victimelor, care în cursul anului 1929 acesta a comis o serie de
crime și atacuri împotriva mai multor femei, bărbați și copii din zona orașului Düsseldorf. În
anul 1930 anchetatorul criminalist W.Garcy publică în ziarul poliției primul portret psihologic
al unui posibil făptuitor. El presupune că făptuitorul ar fi un tip deosebit de inteligent,
singuratic, angajat într-o poziție de conducere, care deține un vehicul motorizat și își
pregătește bine faptele. După arestarea lui Peter Kürtel s-a demonstrat că profilul făcut de
Garcy era departe de adevăr.
Una dintre cele mai interesante și neobișnuite analize din istoria profilingului este cea
realizată de doctorul psihiatru Walter Langer. Acesta, la cererea serviciului secret al armatei
americane, a realizat în 1943 profilul psihologic al lui Adolf Hitler. Pentru a realiza acest
studiu, Langer a ascultat discursurile lui Hitler și audiat o serie de persoane care au avut
contact personal cu dictatorul. Acest portret psihologic al lui Adolf Hitler, reprezintă și astăzi
o lectură fascinantă, una dintre cele mai interesante afirmații a lui Langer fiind aceea că în caz
de înfrângere a Germaniei, Hitler se va sinucide, ceea ce s-a și întâmplat.
Primul profiler în adevăratul sens al cuvântului este considerat a fi psihiatrul american
James Brussel care în anii 50 a fost solicitat de poliția din New York pentru a elabora un
profil al făptuitorului în cazul lui „Mad Bomber”, un individ care de multă vreme teroriza
populația din New York prin plasare și detonare de bombe în locuri publice.
Profilul psihologic elaborat de Brussel prezicea că infractorul ar fi un individ cu vârsta
între 40 și 50 de ani, născut în străinătate și cu descendență est-europeană, burlac, ce locuiește
cu o rudă de sex feminin, un bărbat îngrijit, bărbierit, atletic, cu o constituție atletică, bolnav
psihic, căruia îi plac costumele.
După arestarea întâmplătoare a lui Metesky, s-a demonstrat că profilul psihologic făcut
de Brussel, era de o acuratețe surprinzătoare. Ulterior s-a descoperit inclusiv faptul că
Metesky era schizofrenic, fiind închis într-o instituție psihiatrică.
Din perioada anilor 60 și începutul anilor 70 există doar rapoarte sporadice ale unor
profileri din SUA și Marea Britanie, în general apelându-se la psihiatrii, în cazuri izolate,
datorită experienței pe care aceștia o aveau.
În SUA regresul simțitor al profilingului din anii 60 se datorează în mare parte
eșecului în realizarea profilului psihologic din cazul așa-numitului „Ștrangulator din Boston”,
care între anii1962 și 1963 a ucis 13 femei. La cererea poliției a fost alcătuit, din mai mulți
specialiști din diferite domenii ale științelor sociale un așa-numit „comitet de profiling”.
Aceștia au fost însărcinați cu elaborarea portretului psihologic al unui făptuitor necunoscut,
deosebit de violent. Descrierea făptuitorului ca fiind un singuratic excentric sau un duo
criminal, s-a dovedit ulterior, după identificarea și arestarea lui Albert de Salvo ca autor al
crimelor, a fi total inexactă. Acest eșec a generat în SUA o atitudine de scepticism cu privire
la profiling, care a durat o lungă perioadă de timp.
Prima încercare de a dezvolta într-un cadru sistematic și instituționalizat metodele
pentru elaborarea profilului făptuitorului a aparținut poliției federale americane FBI .Începând
cu anii 70, in cadrul Academiei FBI de la Quantico, sub conducerea lui Howard Teten și Pete
Mullany, care recunosc potențialul profilului psihologic al făptuitorului, i-a naștere unitatea de
științe comportamentale, Behaviouren Science Unity sau BSU. Ulterior, cu ajutorul doctorului
Brussel, aceștia vor înființa departamentul pentru cercetare comportamentală din cadrul FBI.
Inițial a fost creată o bază informală de profiluri ale făptuitorului iar primul profil al
făptuitorului oficial, documentat pe larg din cadrul FBI, a fost elaborat în 1974, în cazul
criminalului în serie David Meierhofer.
La mijlocul anilor 70 și începutul anilor 80, membrii fondatori s-au pensionat iar
departamentul de studii comportamentale a fost preluat de ofițeri tineri ai FBI precum John
Douglas, Robert Ressler și Roy Hasselwood.
Sub conducerea lor au fost dezvoltate primele modele psihologice și tipologii ale
făptuitorului, au fost demarate de asemenea studii empirice asupra criminalilor în serie.
În 1979 Ressler și Douglas au început legendarul proiect de interviuri a criminalilor în
serie condamnați, cu scopul de a afla cât mai multe informații despre personalitatea acestor
făptași. Început inițial de doi agenți FBI ca un proiect informal, acesta evoluează rapid
devenind programul oficial de cercetare a departamentului de studii comportamentale al FBI.
 Între 1979 și 1983 au fost intervievați 36 de criminali, dintre care 29 cu crime multiple
comise. În cadrul acestor interviuri, criminalii și-au detaliat comportamentul, anchetatorii
fiind interesați în primul rând de motivație, la care s-au adăugat expertizele și evaluarea
fiecărui dosar în parte.
Al doilea proiect major al acestui departament a constat în interogarea a 41 de violatori
în serie condamnați. Condiția pentru a fi inclus în acest eșantion era ca făptuitorul să aibă cel
puțin 10 victime.
În urma acestor studii, departamentul a proiectat un sistem care clasifică criminalii și
violatorii în serie pe categorii, în funcție de tipologia fiecărui criminal, cu scopul creării unui
profil psihologic.
Astfel s-a ajuns la distincția deja clasică, între criminalul organizat și cel dezorganizat,
adică între cel care își plănuiește crima și cel care acționează spontan.
Apariția in mass-media a rapoartelor spectaculoase despre criminalii in serie,
determină obținerea de sprijin financiar, de la cel mai înalt nivel politic, a acestui departament
din cadrul FBI. Astfel a fost înființat Centrul Național de studiu al violenței și crimei, localizat
de asemenea în cadrul Academiei FBI de la Quantico.
Scopul acestui nou departament era acela de a identifica și urmări penal ucigașii in
serie, dispunând de mai mult personal, noi agenți FBI fiind recrutați in acest scop. În cadrul
acestui departament a fost creat programul ViCAP, ce reprezintă o bază de date ce vine in
sprijinul poliției în căutarea și identificarea criminalilor în serie. Dosarele din această bază de
date conțin informații despre crime rezolvate și nerezolvate, oameni dispăruți și cadavre
inexplicabile. Inițial în acest studiu nu au fost implicați experți din domeniul științelor sociale,
abia la sfârșitul anilor 80 încep să se aplice asupra bazei de date, metodele statistice.
Programul conceput de FBI este preluat și de Poliția Regală Canadiană, sub numele de
ViCLAS Violent Crime Linkage Analysis System. Poliția canadiană îmbunătățește acest
sistem prin crearea unui software special care îl transformă în unul dintre cele mai eficiente
instrumente de căutare în cazurile de crime în serie. Studierea comportamentului făptuitorului
rămâne punctul central al analizei dar la aceasta se mai adaugă urmele de la locul crimei,
declarațiile victimelor și ale martorilor. În comparație cu sistemul american, ViCLAS este mai
ușor de utilizat, fiind și mai eficient.
Începând cu anul 1994 sistemul este disponibil și pe plan internațional și va fi
implementat și în Europa, devenind instrumentul standard de identificare a crimelor în serie în
țări ca Austria, Belgia și Germania.
De altfel, tehnicile de profilare au fost folosite deja în Germania și Elveția, unde, la
mijlocul anilor 80, s-a elaborat profilul făptuitorului în mai multe cazuri, folosindu-se metoda
FBI.
Poliția din Germania a apelat pentru prima oară la ajutorul departamentului de studii
comportamentale al FBI în anul 1984, în cazul unei crime sexuale bizare, a unei femei de 47
de ani din Baden Württemberg, rămasă cu autor necunoscut. Dosarul cazului precum și
fotografii au fost trimise în SUA, ulterior departamentul de profileri americani au elaborat un
profil al făptuitorului, pe care l-au trimis poliției germane. Profilul conținea date probabile cu
privire la vârsta, personalitatea, locul de domiciliu și antecedente penale ale făptuitorului.
După mai mulți ani, când făptașul a fost identificat pe baza unei amprente digitale, s-a
dovedit că profilul livrat de FBI corespunde în foarte puține puncte, ceea ce a determinat
scepticismul german cu privire la metoda americană. Primele două state europene care au
decis să importe metoda FBI au fost Austria și Olanda, care la începutul anilor 90 și-a trimis
specialiștii de mai multe ori în SUA, pentru a fi instruiți și au înființat propriile departamente
de profilare, implementând sistemul american, adaptat la un context cultural european. În
scopul creării propriei echipe de profileri, Suedia și-a trimis și ea specialiștii în SUA, pentru a
fi instruiți direct de FBI.
Cu toate că poliția germană împărtășea un real scepticism față de metoda de profiling a
FBI-lui, la mijlocul anilor 90 a trimis o echipă de specialiști la Viena, pentru a fi instruiți.
Sistemul implementat de Germania este diferit de cel american în sensul că cei care se ocupă
de acest domeniu nu se numesc profileri, termenul fiind vehement negat iar munca lor nu se
numește profiling ci analiză operativă de caz: Operative Fallanalyse sau OFA. Echipa OFA
face parte dintr-un departament specializat al poliției criminalistice germane iar activitatea lor
este doar un ajutor dat anchetei penal și nicidecum nu o înlocuiește. În organizarea unei
echipe de analiști, poliția criminalistică apelează și la specialiști din alte discipline, în funcție
de caz: biologi, psihologi, medici legiști, etc. O echipă operative de analiză operativă poate fi
formată din: un criminalist cu experiență îndelungată în infracțiuni specifice, un criminalist
specializat în gândire analitică, un criminalist specializat în studiul probelor, ofițerul
criminalist care se ocupă de cazul respectiv și îi cunoaște toate detaliile, și un psiholog.
Echipa de analiști preia cazuri dificile, ajunse în impas, multe dintre fapte fiind petrecute cu
mulți ani în urmă, încercând să înțeleagă de ce fapta s-a întâmplat în acel fel și nu în altul. Ei
încercă în primul rând să reconstituie infracțiunea, elaborarea unui profil al făptuitorului
rămâne într-un plan secundar. La începutul unei analize operative de caz sunt discutate toate
detaliile, în scopul de a obține informații noi, principiul de bază fiind: descoperirea de
similitudini cu alte infracțiuni.
În Marea Britanie profilingul a avut o evoluție de sine stătătoare care a luat având la
mijlocul anilor 80, când experți din domeniul științelor sociale, plecând de la statistici
complexe, au creat tipologii de criminali în scopul întocmirii profilului făptuitorului.
În anul 1986, anchetatorii criminaliști londonezi, apelează la ajutorul profesorului de
psihologie David Canter, în cazul mai multor crime și violuri comise în Londra.
Profilul făptuitorului elaborat de un expert în științe sociale s-a dovedit a fi foarte util
în depistarea unui criminal violent astfel încât începe o colaborare a poliției cu echipa de
cercetători a lui Canter. Aceștia încep să dezvolte metode și tehnici de profilare, prin studii
efectuate asupra violatorilor în serie condamnați. Această colaborare dintre poliție și
universitate a dat naștere unei noi discipline, care poartă denumirea de psihologie
investigativă și care acum este predată în mai multe universități din Marea Britanie.
Lecturarea capitolului 2 al acestui studiu oferă o imagine de ansamblu asupra evoluției
în timp a profilingului, care a fost destul de lentă în comparație cu alte științe.
Începând cu Lambroso și sfârșind cu experiența germană cu privire la profiling, putem
concluziona că dezvoltarea lentă a profilingului este determinată de mai mulți factori cum ar
fi teoriile eronate sau controversate. La acest punct putem adăuga și teoriile lui Sigmund
Freud, întemeietorul psihanalizei și teoriilor lui Kretschmers, cărora autorii le dedică aparte
câte un capitol. Alt motiv ar fi faptul că profilingul implică mai multe științe sociale iar
evoluția sa a urmat evoluției acestor științe, care au fost inițial ele însele controversate și
destul de greu acceptate.
 Eșecurile sau inexactitatea în unele cazuri de elaborare al profilului făptuitorului au
fost însă principala cauză care a înfrânat evoluția profilingului.
Acestea au generat scepticism în rândul anchetatorilor, scepticism care există și astăzi
în cadrul poliției, în acest sens pot da ca exemplu cazul Germaniei unde membrii echipei
operative se simt stânjeniți atunci când uneori, mass-media îi numește profileri.
Cu toate acestea, este recunoscut pe plan internațional, rolul incontestabil pe care îl are
colaborarea dintre experții științelor sociale, ai medicinei și ai poliției, în identificarea și
tragerea la răspundere penală a infractorilor periculoși.