UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

PROGRAMUL DE MASTER: PROBAȚIUNE

CRIMINOLOGIE APLICATĂ ÎN
ASISTENȚA SOCIALĂ

Cesare Lombroso – „Omul delincvent”

Student: GHEORGHE GIULIA-MIHAELA

Anul I

București
2020
 OMUL DELINCVENT
Cesare Lombroso

„În istoria criminologiei nici nu nume nu a fost probabil atât de mult elogiat sau
contestat ca acela al lui Cesare Lombroso”.
(Marin Wolgfang)

Considerat fondatorul criminologiei antropologice și iniţiatorul pozitivismului în ştiinţele

penale, Cesare Lombroso s-a născut la Verona, în data de 6 noiembrie 1835. Este criminologul
care s-a remarcat în istorie prin susținerea ideii că trebuie să înțelegem criminalitatea ca fiind
un comportament moștenit, iar nu nu o caracteristică a naturii umane. Pe baza cercetărilor sale,
a conturat imaginea-model a infractorului, ca predestinat să comită crime, datorită unor
caracteristici fizice și psihice înnăscute Prin activitatea sa, a contribuit la dezvoltarea
antropologiei criminale, fiind deschizătorul drumului către o înțelegere a fenomenului criminal,
prin prisma raportării la criminal. (Drâmbă, 1985: 126).
Cu toate acestea, Lombroso nu s-a orientat din prima spre acest domeniu. Inițial, a ales
să studieze arheologia, literatura și lingvistica. Ulterior, s-a reprofilat, studiind la facultățile de
medicină din Padova, Viena și Paris. Astfel, a fost angajat ca medic militar, fapt ce a facilitat
afirmarea acestuia în istoria criminologiei, prin schimbarea modului de abordare a crimelor,
dintr-o perspectivă pur legală într-una științifică. În acel context, Lombroso a efectuat studii
antropometrice asupra a 3000 de militari, urmărind delimitarea unor diferențe fizice între
locuitorii din diferite regiuni italiene. În urma acestor studii, a concluzionat că există anumite
anormalități de natură anatomică, fiziologică și psihologică, importante pentru a contura
portretul infractorului tipic.
Mai târziu, a devenit profesor de medicină legală și antropologie la Universitatea din
Torino, anul de debut în cariera didactică fiind marcat și de publicarea uneia dintre cele mai
valoroase opere ale criminologiei, lucrarea „Omul delincvent” („L’Uomo delinquente”). În ceea
ce privește cea mai celebră operă a sa, însuși Lombroso susținea că are la bază idei prezentate
în teoriile predecesorilor săi: „Eu n-am făcut decât să dau un corp mai organic concluziilor

2
care pluteau în aer încă nedescoperite”. Astfel, în opera lui Lombroso se observă influențele
teoriilor darwiniste, dar și ale altor personalități ale vremii.
Concomitent cu lansarea cărții, Cesare Lombroso a inițiat și un curent antropologic.
Acesta „vedea în infracțiune un fenomen biologic, în infractor o ființă anormală, un criminal
înnăscut, ceea ce justifică, în interesul apărării sociale, măsurile represive cele mai eficace.”.
Cartea s-a dovedit a fi un real succes, fiind apreciată în întreaga lume, astfel că în state precum
Rusia, Germania, Austria, Brazilia ș.a. s-au fondat reviste lombrozianiste (Poenaru, 1994: 88).
Lombroso studiază criminalul pornind de la ideea că individul criminal este, în primul
rând, un fenomen de natură biologică asupra cauzalităţii criminalităţii. Lombroso a formulat
teza despre existenţa unui tip de criminal înnăscut, iresponsabil de faptele sale.

Lucrarea lombrosiană este structurată în trei părți:

- Prima parte se intitulează Embriologia crimei. În cadrul acesteia, Lombroso urmărește
actul criminal în planul vegetal și animal. Se constată că, în ceea ce privește plantele, embrionul
crimei este întâlnit la cele carnivore, iar, în privința animalelor, criminalitatea este influențată
de factori variați, cum ar fi:
 nevoia de hrană sau ambiția de dominație (în cazul corbilor, taurilor);
 gelozia și pasiunea (la feline);
 instinctul parental (la cuc) etc.
În ceea ce-l privește pe om, mânia reprezintă un sentiment primar, care trebuie controlat,
dirijat. Lombroso susține această afirmație, raportându-se la cazuri de copii cu vârste cuprinse
între două luni și șapte ani, ce manifestă accese de furie – „În primele două luni, el trădează
prin mișcările mâinilor și ale sprâncenelor adevărate accese de mânie când trebuie să fie
îmbăiat sau când i se ia un obiect. La vârsta de un an, mânia sa ajunge până la a bate
persoanele din jurul său, a sparge farfuriile și a le arunca împotriva acelora care nu-i plac.”
(Lombroso, 1992: 116). Referitor la vârsta de 7 ani, aduce vorba și despre răzbunare, aducând
drept argument cazul copilului care își zgârie doica atunci când nu-i face pe plac. Fenomenul
geloziei, este de asemenea specific copiilor, fiind explicat cu ajutorul cazului în care o fată
refuză laptele, văzându-și sora la celălalt sân al mamei și care, la patru ani, dacă vedea un alt
copil îmbrăcat ca ea, nu mai mânca; astfel, la 25 de ani a ajuns o persoană „ipocrită, cu craniul
hidrocefalic și hipersensibilitate isterică. Era fiica unui nebun moral.” (Lombroso, 1992: 119).

3
 - Cea de-a doua parte, Anatomia patologică și antropometria crimei, suprinde studiul
craniului, unde compară capacitatea craniană a indivizilor normali cu cea a criminalilor,
concluzionând că în ceea ce privește categoria din urmă, există anumite stigmate.
Pentru a desprinde aceste concluzii, a investigat 26 886 de criminali pe care i-a comparat
cu 25 447 de studenți, ostași și reprezentanți din rândul noncriminalilor din societate (Ishkanov,
C.M., 1997).
Constată că persoanele predispuse la comiterea de crime se regăsesc o serie de stigmate
fizice: capul are o formă trohocefalică, prezintă o platicefalie posterioară pronunțată, prezintă
păr pe frunte, urechi cu toartă, are nasul cârn și diform și o privire feroce. De asemenea,
subliniază că „un om sănătos simte curentul electric la 46, criminalul simte la 50 la stânga și
la 46 la dreapta, prezintă ticuri particulare cu capul și cu umărul, repetate din când în când.
Nu are nicio reacție la vederea unui pistol și la focul de armă.” (Lombroso, 1992: 137).
Prin urmare, ideea centrală a acestei părți surprinde distincția dintre tipologia criminalului
și cea a omului normal. Astfel, comportamentul criminal se transmite erediter, stigmatele
criminalității reflectându-se la urmași chiar peste mai multe generații. Inițial, a estimat tipul
criminalului înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor, însă, pe baza criticilor pe care le-a
primit a admis că numai 40% din criminali sunt înnăscuți și că numai criminalii înnăscuți
constituie un tip antropologic deosebit (Lombroso, 1992). A dezvoltat această idee, adăugând
și alte tipologii de criminali, precum pasionalul, epilepticul, ocazionalul și criminalul din
obișnuință.

- Biologia și psihologia criminalului înnăscut este partea finală a lucrării, fiind cea care
susține teoria criminalului înnăscut. Crima este privită din perspectiva provenienței organice,
fiind un fenomen biologic, ereditar. Este cea mai interesantă parte a operei, fiind un atlas
compus din 64 de planșe explicate, conținând figuri, fotografii, diagrame, portrete și explicații
relevante în studiul criminalului.
Dintre aceste planșe, amintim:
 Planșa 1 – Repartizarea geografică a criminalității și epilepsiei în Italia;
 Planșa 3 - Criminalitatea şi alcoolismul în Franţa;
 Planșa 4 – Tabela despre greutatea și statura a 400 de cadavre de oameni
normali și 134 de cadavre de criminali;
 Planșa 11 – Anomaliile creierului, extremităților și oaselor nasului;

4
  Planșa 17 – Probe scrise ale unor criminali vestiți;
 Planșele 22–31 – Tipuri de criminali: asasini, hoți etc.;
 Planșele 32–33 – Portrete de criminali: germani, americani, italieni,
epileptici etc;
 Planșele 52-57 – Tatuaje la criminali;
 Planșele 60-63 – Lucrările artistice ale criminalilor, desenele criminalilor pe
vase și pereți etc. (Lombroso, 1992).
În urma observării acestor planșe, se desprinde o serie de elemente reprezentative,
anumite trăsături care diferențiază criminalul de omul normal, denumite stigmate:
- anatomice: asimetria craniului și a feței, maxilar larg, cu pomeți ridicați, frunte teșită
și îngustă, urechi voluminoase, detașate de la craniu, ochi mici și privire inexpresivă, buze și
dantură deformate etc.;
- fiziologice: prezența unui tatuaj, stângăcia, tulburările unor reflexe etc.
-psihologice: lipsa manifestărilor de milă, căință, iubire, prezența cruzimii,
cinismului etc.

Concluzionând cele surprinse de Lombroso în opera sa, putem desprinde următoarele:

- Criminalul se naște criminal. Comportamentul criminal se transmite ereditar prin
atavism, stigmatele criminalităţii comunicându-se la urmaşi chiar şi peste mai multe generaţii.
- Criminalitatea se transmite ereditar, fiind generată de anumite anormalități organice.
Aceste anomalii sau stigmate sunt de natură anatomică, fizică și psihologică. Deci, delicvenții
și infractorii beneficiază de anumite trăsături fizice ce îi diferențiază de cei care se supun legii.
- Crima este omniprezentă, existând deopotrivă în lumea plantelor și în cea animală,
fiind întâlnită chiar și la copii.

Cu toate acestea, opera lombrosiană nu trebuie înțeleasă în sensul respingerii

caracterului social al infracțiunii, deoarece, în cele din urmă, însuși Cesare Lombroso a acceptat
că infracțiunea nu este un fenomen pur biologic, întrucât elemente precum alcoolismul, educația
precară, mediul degradant în care se dezvoltă un individ, constituie factori sociali care pot
influența manifestarea unui comportament criminal. Totuși, criminologul era de părere că
factorii biologi sunt predominanți în etiologia crimei.

5
 Deși „Omul delincvent” i-a adus autorului notorietatea de care puțini criminologi s-au
bucurat, a declanșat și o serie de replici dure la adresa acestuia, din partea specialiștilor care au
considerat că aceasteia îi lipsește un fundament ştiinţific al conceptelor utilizate, remarcând
absurditatea unor teze, precum şi erorile de ordin metodologic din cercetare.
Principalul merit pe care îl are în lumea criminologiei se referă la orientarea cercetării
criminalității spre criminalul propriu-zis, folosindu-se de procedee științifice, care au la bază
cercetări, nu generalizări abstracte. Lombroso îndemna: „Studiați personalitatea criminalului–
studiați-o nu abstract, în liniștea cabinetelor, nu după teorii și cărți, ci din viața reală: în
închisori, în spitale, comisariate de poliție, în condițiile lor naturale de existență. Atunci veți
înțelege că criminalul este un tip aparte, deosebit, distinct de alți oameni” (Lombroso, cit.
Demchenko, 1912: 7).
În concluzie, putem afirma că aportul adus de Lombroso este unul important, ideile sale
reprezentând un progres pentru vremea aceea. De asemenea, lui îi atribuim meritele pentru
introducerea în cercetarea științifică a fenomelului 3C – crimă, criminal, criminalitate. De
aceea, putem afirma că lucrarea sa, „Omul delincvent” este una de căpătâi în studiul
criminologic.

6
 BIBLIOGRAFIE

1. Demchenko, G.V., (1912), „Lombroso și semnificația sa pentru știința dreptului penal”, Kiev
2. Drâmbă, O., (1985), „Istoria culturii și civilizației”, Editura Științifică și Enciclopedică,
București
3. Inshakov, C.M., (1997), „Foreign criminology”, Publishing group Infra M. Norma, Moscova
4. Lombroso, C., (1992), „Omul delincvent”, Editura Maiastra, București
5. Poenaru, I., (1994), „Pedeapsa cu moartea: pro sau contra?”, Editura Lumina Lex, București
6. Stănoiu, R.M., (1997), „Criminologie”, Editura Oscar Print, București