CURS 6- CRIMINOLOGIE

27 martie 2019

1. TEORIA PSIHOMORALĂ – teorie elaborată de un criminolog belgian Etienne De Greeff.

Esența acestei teorii constă în faptul că structurile afective ale individului sunt determinate de
două grupuri fundamentale de instincte: de apărare și de simpatie. În cursul copilăriei, aceste
instincte se pot altera determinând un sentiment de injustiție, o stare de inhibiție sau
indiferență afectivă. În opinia acestui criminolog, personalitatea unui infractor se structurează
de-a lungul unui proces lent de degradare morală denumit PROCES CRIMINOGEN și care îl
conduce pe individ la trecerea la actul infracțional.
Acest proces criminogen cunoaște 3 etape:

1. Faza asentimentului temperat în decursul căreia un individ normale suferă o degradare

progresivă a personalității sale ca urmare a acumulării unor frustrări repetate. Astfel, acest
individ se convinge de o nedreptate a mediului social în care trăiește și nu mai identifică nicio
rațiune care să-l determine să respecte codul moral al comunității în care trăiește.

2. Etapa asentimentului formulat în care individul acceptă comiterea crimei, caută justificări și
încearcă să identifice un mediu mai tolerant.

3. Criza în decursul căreia individul acceptă ideea eliminării victimei(generic vorbind) și așteaptă
ocazia favorabilă pentru trecerea la actul infracțional. –STARE PSIHICĂ PERICULOASĂ

Această teorie se bazează pe un EU al individului care consimte și tolerează ideea crimei.

Elementul de diferențiere între infractor și non-infractor constă în faptul că infractorul trece
mai ușor la comiterea actului, prin urmare, diferența este una de GRAD și trăsătura psihică
fundamentală care permite și încurajează trecerea la fenomenul infracțional este indiferența
afectivă a individului.
2. TEORIA PERSONALITĂȚII CRIMINALE elaborata de Jean Pinatel (francez) și care este
axată pe conceptul de personalitate criminală în cadrul căruia se sintetizează elementele
pricipale ale teoriilor anterioare, în special viziunea dinamică asupra entităților personalității,
abordarea diferențiată a mecanismelor și proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta
psiho-morală. Jean Pinatel respinge teza existenței unei diferențe de natură umană dintre
infractor și non-infractor și preia teza lui De Greeff, dezvoltând-o și explicând existența atât a
unei diferențe de grad între infractor și non-infractor, cât și a unei diferențe între categoriile de
infractori, care s-ar întinde de la criminalul ocazional la recidivistul înrăit.

Sintetizând trăsăturile personalității criminale, autorul acestei teorii se oprește la egocentrism,

labilitate psihică, agresivitate și indiferență afectivă; trăsături care, insă, izolate, nu sunt
neapărat specifice infractorilor, ci doar reunirea lor conferă personalității unui individ un
caracter infracțional. Prin urmare, acestă teorie are ca nucleu central acest summum de
trăsături, dar care apare ca o rezultantă și nu ca un destin necesar. Se apreciază de fapt că
infracțiunea este o faptă în natura umană, infractorii sunt indivizi normali, iar ceea ce îi
deosebește este acea trecere la act ca urmare a diferenței de grad, diferența dintre indivizi
fiind, de fapt, una cantitativă prin raportare la numărul de trăsături comune negative și nu una
calitativă.

S-a apreciat că eroarea principală a orientării psihologice constă în centrarea considerării

infractorului ca fiind posesorul unui tip aparte de personalitate diferențiată în funcție de teorie,
fie ca natură, fie ca grad de personalitate a non-infractorului. Principala critică din această
perspectivă este că se reduce problematica cauzalității doar la factorii de ordin psihologic,
eliminându-se relațiile și determinările sociale din lanțul cauzal al comiterii unei infracțiuni.
Contribuiția seminificativă adusă de această abordare a fost considerată ca fiind dezvoltarea
explorării universului psihic al infractorului prin accentuarea și identificarea factorilor care țin
de motivația actului infracțional la nivelul psihologic al infractorului și care au o legătură
nemijlocită și cu dinamica producerii actului infracțional. Poate cel mai important merit pe care
îl are această orientare psihologică este fundamentarea personalității criminale ca bază a
formulării diagnosticului și prognosticului criminologic influențând în mod decisiv cercetarea
procedurilor de resocializare.

3. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ : Indiferent de teorie, adepții acestei perspective au

accentuat sau chiar au conferit caracter exhaustiv cauzelor de ordin exogen acordând o
deosebită importanță determinărilor de ordin social și absolutizând procesul de socializare al
omului ca având influență decisivă în comiterea actului infracțional.

CRONOLOGIE

1. ȘCOALA CARTOGRAFICĂ(GEOGRAFICĂ) , principalii promotori fiind belgianul Adolphe

Quetelet și un fracez Guerry, ambii activând de la începutul până la jumătatea secolului XIX și
care au realizat o analiză statistică a criminalității încercând să creioneze și anumite legități ale
dinamicii acesteia prin raportare la regiuni din Franța într-o anumită perioadă de timp.

Astfel, ca urmare a acestei analize statistice, s-a constat că au predominat infracțiunile contra
persoanei în timpul sezonului cald, în regiunile din sudul Franței, iar infracțiunile contra
proprietății, în regiunile din nord, în timpul sezonului rece. (analiză realizată pe parcursul a 4
ani, astfel elaborându-se ceea ce se numește ˝legea termică a criminalității˝).

Ulterior, un alt autor de specialitate, francezul Gbriel Tarde , a evidențiat faptul că deosebirile
care apar în structura și volumul criminalității din cele două regiuni sunt de fapt rezultatul
dezvoltării social-economice diferite dintre cele două regiuni și nu consecința diferențelor de
ordin climatic. Tot în cadrul acestei școli cartografice, s-au exploatat foarte mult metodele
statistice și matematice pentru a analiza influența anumitor factori sociali și individuali în
apariția crimei.
Factori cu importanță deosebită:

a) Vârsta -> s-a apreciat că ar avea cea mai mare influență în comiterea crimei; criminalitatea
aflându-se într-o relație direct proporțională cu dezvoltarea forței fizice a individului. Astfel s-a
constatat că faptele săvârșite cu violență contra persoanei se săvârșau în tinerețe, iar cele
contra proprietății, odată cu înnaintarea în vârstă.
b) Sexul -> s-a apreciat că bărbații au venit mai des în conflict cu legea, iar femeile, dacă au
facut-o, au preferat infracțiunile contra proprietății.

c) Anotimpul -> vara comițându-se un număr mai mare de infracțiuni contra persoanei, iar
iarna predominând cele contra proprietății.

d) Climatul -> climatul sudic sau mediteraneean stimula săvârșirea infracțiunilor contra
persoanei, iar cel nordic delictele contra proprietății.

e) Profesia -> împărțea persoanele prin raportare la gradul de instruire, astfel încât, persoanele
cu un grad mai mare de educație preferau manifestări ilicite caracteristice escrocheriei sau
fraudei, cu mai puțin efort fizic și de mai mare rafinament și pregătire intelectuală.

f) Statutul social sau patrimonial -> în analiza sa, a dus la concluzia că omul nu săvârșește
infracțiuni din cauza stării de sărăcie, ci ca o consecință a trecerii rapide de la o stare de confort
relativ, la una de mizerie.

g) Alcoolismul -> s-a constatat că influențează săvârșirea infracțiunilor cu violență procentuală

în analiza Școlii cartografice, de 70%.

TEORIA LUI EMILE DURKHEIM, care a trăit și a activat la sfârșitul secolului XIX, începutul
secolului XX, și care este ,în primul rând, unul dintre fondatorii sociologiei ca știință și din
această perspectivă a influențat gândirea criminologică modernă. Principala trăsătură a teoriei
lui Durkheim este opinia potrivit căreia criminalitatea este un fenomen social normal care se
manifestă inevitabil în toate societățile datorită eterogenității condiției umane, și atunci,
infracționalitatea nu este determinată de cauze excepționale, ci, în primul rând, de structura
socio-culturală căreia îi aparține individul. Pe de altă parte, criminalitatea trebuie înțeleasă și
analizată în strânsă legătură cu o cultură determinată în timp și spațiu. Durkheim spunea că
˝crima constituie un factor de sănătate publică pentru că face diferența între bine și rău și mai
ales pentru că atrage atenția asupra stării sociale precare a unei națiuni. ˝ Prin raportare la
această sinteză a teoriei lui Durkheim, acesta a elaborat conceptul de ANOMIE, care provine de
la anomos( fără norme).
În opinia lui Durkheim, anomia înseamnă o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-
o dereglare a normelor sociale datorată unor schimbări bruște, cum ar fi: războaie, revoluții,
crize economice, etc., și atunci, dereglarea socială determină dezechilibru, care poate provoca
fie fenomenul de suicid, fie comportamentul infracțional al oamenilor.

Concluzie: la baza comiterii de infracțiuni stă determinismul social și nu o predispoziție

psihologică a individului.

2. ȘCOALA LIONEZĂ, fondată de doi francezi: Lacassagne și Manouvrier, care au elaborat teoria
conform căreia mediul social are un rol determinant în geneza crimininalității, teoria acestora
fiind rezumată în două fraze celebre: ˝Societățile nu au decât criminalii pe care îi merită.˝ și
˝Mediul social este mediul de cultură al criminalității, iar microbul este infractorul, un element
care nu prezintă importanță decât în ziua în care găsește mediul care îl face să se dezvolte.˝
Esența clară a acestei școli este că fiecare societate conține tipurile de infracțiuni și de infractori
corespunzătoare condițiilor economice, culturale, morale și sociale proprii.

3. ȘCOALA INTERPSIHOLOGICĂ al cărei reprezentant este Gabriel Darde care face din sociologie
o interpsihologie, apreciind că socialul este guvernat de relațiile psihologice dintre indivizi,
bazate pe legea imitației. Cu alte cuvinte, săvârșirea de infracțiuni se datorează doar
influențelor psiho-sociale, de aici construindu-se și o relație între criminalitate și profesia
exercitată, evidențiindu-se astfel existența așa-zisei categorii de ˝infractori de profesie˝,
caracterizate printr-un anume limbaj criminologic numit ARGOU, prin anumite semne de
recunoaștere, numite TATUAJE și prin reguli de asociere în cadrul unor grupuri de criminali, în
care predomină așa-zisa ˝lege a tăcerii˝, criminologic numită OMERTA. Așadar, spre deosebire
de Durkheim, Gabiel Tarde, nu consideră crima ca pe un fenomen social normal, ci apreciază
infractorul ca fiind un parazit social care se propagă prin imitarea trăsăturilor de ordin
criminogen.
TEORIA LUI FRANTZ VON LISZT, criminolog german, și VAN HAMMEL, criminolog olandez, a
căror cercetare s-a bazat pe o analiză statistico-matematică a criminalității, cei doi criminologi
încercând să concilieze Școala antropologică italiană și Școala sociologică franceză subliniind
legăturile dintre variațiile tipologiilor de criminali predestinați fiziologic și alte fenomene sociale
cum ar fi: structura populației, stratificarea socială, concurența sau repartizarea inegală a
veniturilor în societate.

Istoric vorbind, acestea sunt reperele primordiale care au dezvoltat cumva perspectiva
sociologică până la începutul secolului XX, când s-a impus Teoria sociologică multifactorială,
concepută de deputatul italian Enrico Ferri, care, deși a fost discipol al lui Caesare Lombrozo,
pornește de la Teoria antropologică endogenă, impusă de maestrul său, dar își dezvoltă
propriile cercetări asupra cauzelor exogene socio-economice ale fenomenului infracțional, și,
totodată, este prima personalitate care își pune o întrebare legitimă: De ce în condiții exogene
(exterioare individului) similare, doar anumiți indivizi comit infracțiuni?

Răspunsul lui Ferri a fost că delictul reprezintă un fenomen complex, cu determinare multiplă,
atât fizico-socială, cât și biologică, care se manifestă în modalități și grade diferite în funcție atât
de caracteristicile specifice ale individului implicat în actul infracțional, cât și în funcție de
coordonatele spațio-temporale în care se comite fapta.

Factorii care determină apariția crimei:

a) Factori antropologici(endogeni)

->cei care țin de constituția organică a infractorului;

->cei corespunzători constituției sale psihice;

->caracteristici personale raportate la: vârstă, sex, etc.

b)Factori fizici(cosmotelurici)- climatul, natura solului, anotimpurile, alte condiții atmosferice,

etc.
c)Factorii de ordin social, printre care: densitatea populației, familia, educația, opinia publică,
alcoolismul,ordinea statală economico-politică.

Ulterior elaborării acestei clasificări, Ferri a explicat că analiza și cercetarea sa științifică impun
să se acorde întâietate factorilor sociali, astfel încât, acesta a formulat TEORIA
SUPRASATURAȚIEI, conform căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi: războiul, revoluția,
criza economică, etc, determină o creștere bruscă a criminalității; iar odată cu epuizarea
evenimentului în cauză, criminalitatea revine în așa-zise limite normale.

TEORII SOCIOLOGICE MODERNE

Principalele teorii sociologice moderne s-au orientat pe aspecte cu caracter de noutate, cum ar
fi: studiul delincvenței juvenile, dar și studii experimentale de mare întindere, diversitatea
acestor teorii fiind atât de mare încât le putem clasifica în trei orientări:

a) Teoria structurii sociale : -curentul culturalist;

-curentul funcționalist.

b) Teoria proceselor sociale : -teoria învățării;

-teoria controlului social;

-teoria etichetării sociale.

c) Teoria conflictului social

Dintre aceste teorii care au apărut pe condinentul american, prima ar fi ȘCOALA ECOLOGICĂ DE
LA CHICAGO, care a cunoscut o mare dezvoltare în deceniile II și III. În concepția acestei
orientări orice element, indiferent de natura sa( animal, vegetal, biologic, psihologic), din
momentul în care intră în relație cu alte elemente, este susceptibil de a fi implicat într-o relație
cauzală, același fiind și tiparul relației OM-SOCIETATE, influențată de particularități ecologice.

Astfel, o primă explicație a genezei criminalității în marile concentrări urbane are la bază
proporția ridicată a imigranților, făcându-se o analogie între grupurile de imigranți și speciile de
plante care încearcă să supraviețuiască pe un teren ostil. Concluzia a fost că imigranții încearcă
să supraviețuiască în noile condiții sociale apelând la diverse forme de adaptare concretă,
stabilindu-se astfel o corelație între delincvență și perturbările sociale din zonele populate
majoritar de imigranți.

Cercetătorii acestei școli au observat că în zonele în care imigranții erau majoritari, existau
următorii factori care cu siguranță determină criminalitatea:

 șomajul foarte ridicat;

 sărăcia în procente aproape totale;
 condiții de muncă nefavorabile;
 învățământ dezorganizat și tranversat de criterii discriminatorii.

Astfel s-a formulat conceptul de zonă criminologică specifică prin care se denumea, pratic, aria
în care apărea delincvența ca un fenomen de respingere specific cartierelor sărace.