Sunteți pe pagina 1din 4

Definirea comportamentului antisocial

Una din definitiile unanime si cele mai cunoscute in prezent prezinta comportamentul
antisocial ca fiind acea forma de comportament orientat in sens distructiv, in vederea
producerii unor daune a caror natura poate fi materiala, psihologica, morala sau mixta.
Doua dintre cele mai cunoscute forme ale comportamentului antisocial sunt agresivitatea si
criminalitatea.
Este necesar sa mentionam ca agresivitatea nu trebuie confundata in totalitate cu
comportamentul antisocial intrucat, spre exemplu, conduita unui sportiv poate fi cu atat mai
buna cu cat este mai agresiva. De asemenea, exista o serie de infractiuni si comportamente
antisociale care nu implica agresivitate, un bun exemplu in acest sens fiind frauda economica.
In ceea ce priveste agresivitatea exista trei aspect distincte si relevante ce merita a fi amintite
in cadrul acestei lucrari:
– Agresivitatea nediferentiata si fara un rasunet antisocial, spre exemplu o altercatie
banala din trafic;
– Agresivitatea propriu-zisa in cadrul careia apare chiar si comportamentul criminal;
– Comportamentul agresiv ca expresie a unei stari patologice preexistente sau dobandite,
spre exemplu schizofrenii, cei cu retard mintal si cei care sufera de dementa nu detin
discernamant atunci cand comit o fapta grava.
Restul indivizilor care comit fapte antisociale fac parte din categoria persoanelor cu
discernamant si suporta implicit rigorile legii.
Criminalitatea, prin definitie este un fenomen social extrem de semnificativ in orice societate
si implica savarsirea de crime si numarul de omoruri comise intr-o anumita perioada pe un
anumit teritoriu.
Comportamentul antisocial i-a preocupat in mod firesc si pe cercetatorii din domeniile
umaniste precum cel psihologic ori sociologic, lucru ce a determinat aparitia unor explicatii si
teorii stiintifice referitoare la formele si manifestarile acestuia.

6. Teorii cu privire la comportamentul antisocial: agresivitate si criminalitate

In cele ce urmeaza, pentru a patrunde mai bine in esenta formelor comportamentului


antisocial, consider ca este de cuviinta sa expun cateva dintre cele mai relevante teorii atat cu
privire la agresivitate cat si la criminalitate.
In ceea ce priveste agresivitatea, cele mai cunoscute teorii sustin urmatoarele ipoteze:
agresivitatea este innascuta (Sigmund Freud), agresivitatea este un raspuns la frustratie
(Miller si Dolard), agresivitatea este un comportament invatat (Albert Bandura).
Prima dintre teoriile mentionate a fost elaborata de Sigmund Freud si sustine ca agresivitatea
este un instinct cu care oamenii se nasc si intrucat aceasta presiune ereditara nu poate fi
inlaturata este necesar ca in procesul educatiei sa fie canalizata in domenii precum sportul,
arta.
De asemenea, K. Lorenz (1966) in lucrarea, Despre agresivitate” evidentiaza valoarea
adaptativa a agresivitatii sustinand ca, animalul isi apara teritoriul pentru hrana si adapost”.
Principala critica adusa teoriei vizeaza faptul ca agresivitatea desi implica influente neuronale,
hormonale si biochimice nu este in totalitate innascuta, intrucat oamenii nu se asemana in
adoptarea comportamentului agresiv.
Cea de-a doua teorie sustine ca agresivitatea este determinate de factori exogeni, fiind in acest
mod un raspuns la frustrare. In acest sens, Miller si Dollard au elaborat ipoteza frustrare-
agresivitate, conform careia agresivitatea este mereu o consecinta a frustrarii iar frustrarea
conduce spre agresivitate.
Printre cei care au supus aceasta teorie unor critici se afla si L. Berkowitz care sustine ca
frustrarea nu determina in mod cert o conduita agresiva ci mai degraba favorizeaza o stare de
pregatire emotionala pentru a agresa.
O alta teorie relevanta este cea elaborata de A. Bandura ce sustine ca agresivitatea se invata
prin modalitati directe (recompensarea/pedepsirea unor comportamente), prin observarea si
imitarea unor modele de conduita (de regula ale parintilor sau adultilor din jurul nostru) si
prin preluarea modelelor din mass-media.
Un bun exemplu in acest sens este comportamentul agresiv deprins din familie – majoritatea
celor care denota un astfel de comportament au fost si ei victimele abuzului fizic si emotional
in copilarie.
In cele ce urmeaza, voi prezenta cateva teorii cu privire la criminalitate.
Multitudinea explicatiilor si teoriilor ce au la baza acest tip de comportament antisocial a
determinat divizarea in trei categorii: teorii psiho-biologice, teorii psiho-sociale si teorii
psiho-morale. In continuare vom avea drept scop prezentarea unei teorii din fiecare categorie.
Astfel, din categoria teoriilor psiho-biologice ce arata faptul ca in esenta, crima, ca fenomen
individual are o baza psihobiologica organica sau functionala evidentiem teoria constitutiei
criminale elaborata de criminologul italian
Benigna di Tulio. Acesta sustine ca studiul crimelor nu poate fi exclusiv biologic sau exclusiv
sociologic ci cumva bio-sociologic. De altfel, intreaga personalitate umana nu poate fi corect
apreciata decat dupa criterii bio-psiho-sociologice. Avand drept reper aceste argument, autorul
sustine ca exista mai multi factori ce conduc la formarea unei personalitati criminale:
– Ereditatea a carei influenta este una puternica insa in ciuda acestora nu poate fi
considerate factor determinant;
– Anormalitatile hormonale: anumite disfunctii in sistemul metabolic pot corela cu
comiterea crimelor;
– Disfunctionalitati cerebrale: anumite leziuni pe cortex coreleaza in mod direct
proportional cu comiterea crimelor. Un exemplu il reprezinta persoanele care sufera de
epilepsie si care pot comite infractiuni grave, crime.
Importanta acestei teorii reiese din faptul ca nu sunt ignorati factorii sociali sau factorii
exteriori in producerea actelor antisociale, insa dupa cum sustine Benigna di Tulio, acestia nu
pot avea o influenta reala decat atunci cand intalnesc o constitutie criminala preexistenta.
Conform celei de-a doua categorii de teorii, comportamentul infractional este invatat prin
intermediul interactiunii om-ambient. Una din teoriile reprezentative din cadrul celor psiho-
sociale este teoria stigmatizarii cunoscuta de asemenea si sub numele de interactionism social.
Aceasta a fost elaborata de H. S. Becker, F. Tannenbauman, E. Lemert.
Potrivit acesteia, fenomenul criminalitatii rezida din interactiunea a doua categorii de factori:
primul este reprezentat de activitatea nonconformista a unor persoane, cea de-a doua este
determinata de activitatea grupurilor sociale dominante care reactioneaza atribuindu-le celor
nonconformiste stigmatul de infractor. Ca urmare a acestei stigmatizari, la persoanele in cauza
apare un fel de contrareactie psihica din pricina careia ei isi vor asuma cu adevarat statutul de
infractori.
In cele din urma, autorii acestei teorii sustin ca infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea
obiectiva, in conditiile de existenta a persoanei in cauza ci isi are izvorul in contrareactia
psihica pe care oamenii o au in momentul in care sunt etichetati ca fiind infractori.
Teoriile psiho-morale sustin ca infractionalitatea si comportamentul criminal sunt simptome
ale problemelor emotionale fundamentale ale omului, evidentiindu-se in aceasta maniera
importanta caracteristicilor psihologice ale individului, cea a factorilor psihogeni si
psihomorali.
O teorie remarcanta din categoria celor psiho-morale este teoria personalitatii criminale
elaborate de Jean Pinatel.
Autorul sustine ca este inutil a separa oamenii in buni sau rai si ca orice om in circumstante
exceptionale poate deveni un infractor.
De asemenea, apare idea conform careia exista niste diferente graduale in ceea ce priveste
pragul delicvential, astfel incat unii oameni au nevoie de anumite instigari exterioare intense,
in timp ce altii de instigari exterioare minimale pentru a trece la savarsirea actului criminal.
In viziunea lui Jean Pinatel componentele nucleului criminal care determina trecerea la act
sunt:
– Egocentrismul (reprezinta tendinta individului de a raporta totul la sine insusi)
– Labilitatea psihica (reprezinta o lipsa de prevedere, o instabilitatea emotionala)
– Agresivitatea
– Indiferenta afectiva ce asigura ultima etapa – cea a trecerii la savarsirea actului
concret. Aceasta presupune lipsa de regrete, remuscari si o totala lipsa de empatie fata de
suferinta fizica si psihica produsa victimei.
Cu toate acestea, este necesar sa precizam ca cele patru componente prezentate de autor nu
trebuiesc privite individual ci intercorelat intrucat reuniunea si conexiunile dintre ele confera
un caracter particular personalitatii si determina in acest mod portretul psihologic al
criminalului.
De asemenea, conchizand prezentarea teoriilor agresivitatii si criminalitatii, trebuie sa
precizam ca nici una din acestea nu poate fi considerata deplin suficienta si deplin consistenta
in explicatiile oferite intrucat fiecare furnizeaza informatii cu privire la aspectul tratat. Prin
urmare, este de preferat sa tratam aceste teorii din perspectiva complementaritatii si nu din cea
a contradictiilor existente intre acestea